Posts Tagged ‘valerian stan’

Cum a fost înființat GDS. Faza pe documente. Grupul pentru Dialog Social a anunțat că îl dă în judecată pe jurnalistul Victor Roncea și ziarul Evenimentul Zilei. Iată de ce:

Devoalarea “Brigadierului Securității”, Lucian Boia, și a rețelei de informatori și kominterniști a GDS provoacă un nou atac la adresa libertății presei și de exprimare din partea moștenitorilor ilegaliștilor bolșevici.  GDS a anunțat ieri, 1 februarie 2019, că mă dă în judecată – împreună cu ziarul – pentru articolele din Evenimentul Zilei. Iată de ce:

„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS

După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative şi pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundaţiei Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.

Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu

Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, ocuparea sediului impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.

Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82, prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții” (documentele mai jos).

Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleşu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.

Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu

„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispoziţiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă nişte ciudăţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie. Dar, totuși, de ce trebuia ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu „Dilema Veche”, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm, „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după.” Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” stă tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii Politice a PCR.

Pomanagii tuturor regimurilor

Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei „Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariţia ziarului „România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La „Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajaţi și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?

Materialele integrale și documentele probatoare, mai jos:

GDS a fost fondat de un agent sovietic și unul ungar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)

GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul ungar (II)

Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO

EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: „S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS

 

Sursa: Roncea.Ro

Epilog “Ciuma Roșie”:

Fostul sef al SRI, Radu Timofte, invocat de instanta in Procesul Goma contra Manolescu, Oisteanu, Vianu, Musat si altii

Procesul Goma: deruta magistraţilor? (II)

de Valerian Stan

Să continuăm, dară. Am văzut săptămâna trecută cum, vrînd să justifice atacurile trecute şi viitoare ale clienţilor lor la adresa lui Paul Goma, avocaţii unora dintre pârâţi n-au avut nici cea mai mică problemă să invoce denaturat şi fraudulos nu mai puţin de trei hotărâri ale Curţii de la Strasbourg. Sigur că ştiam şi ştim şi noi că vremurile pe care le trăim nu sunt nici ele prea faste pentru dreptatea care aşteaptă demult să-i fie făcută lui Paul Goma în ţara sa. La fel, ştiam şi ştim demult cât de atent privesc uneori magistraţii la mai marii zilei şi că unii dintre ei sunt atât de independenţi încât singura decizie pe care o pot lua ei înşişi e dacă poartă sau nu pălărie. Şi totuşi, că judecătoarea din acest dosar nu va pune lucrurile la punct măcar în această privinţă îmi era imposibil să mă gândesc. Cum ar putea, îmi spuneam eu, să se facă judecătoarea că nu vede aceste lucruri când înţelege şi ea bine că acest dosar – c-o fi albă, c-o fi neagră – va ajunge mai devreme sau mai târziu şi la judecata istoriei? Biet naiv ce sunt, am îmbătrânit degeaba… Bref: doamna judecătoare nu numai că nu a pus la punct falsurile grosoloane care i-au fost propuse, dar şi le-a mai şi însuşit cu seninătate şi, mai mult şi mai grav, şi-a adus ea însăşi „aportul” la măsluirea motivării unei sentinţe ruşinoase.

Concret, ca să „motiveze” de ce îi refuză scriitorului protecţia care îi era şi îi este garantată prin Constituţia României şi prin Convenţia europeană, magistratul a ales să invoce el însuşi, răstălmăcite, alte trei hotărâri ale Curţii europene. Este vorba de cauzele „Unabhängige Initiative Informationsvielfalt” şi „Oberschlick”, ambele împotriva Austriei, şi „Dalban” împotriva României. Şi în aceste trei cazuri, ca şi în celelalte trei invocate de pârâţi, a fost şi este vorba despre condamnarea de către instanţele naţionale a unor ziarişti (publicaţii) care aduseseră critici nu unui scriitor, ca Paul Goma, ori altor asemenea persoane, ci unor politicieni şi demnitari publici. În cele două cauze  împotriva Austriei, amintite mai sus, fusese vorba despre politicieni din Partidul Libertăţii din Austria şi liderul lor de extremă dreaptă (fost parlamentar şi guvernator al unuia dintre landurile Austriei) Jörg Haider, iar în cauza împotriva României de politicianul şi demnitarul (fost senator PDSR) Radu Timofte.

(more…)

Zoe Petre ataca schimbarea lui Vlad Nistor cu Radu Carp la Institutul Diplomatic Roman si o considera o “vendetta personala”. Fosta secretara PCR, poreclita “doamna colonel”, il insurubase pe Nistor in Primaverii din 2005

Zoe Petre se burzuluieste ca o tata la piata fata de schimbarea normala, dupa cinci ani de mandat, a lui Vlad Nistor cu Radu Carp, pe care il face neprofesionist. Matroana politicii dambovitene isi instalase “puiul” la Institutul Diplomatic Roman din Primaverii in anul 2005.

“Este vorba despre o vendetta. Desi este un profesionist excelent, lui Vlad Nistor i s-au platit niste polite: faptul ca a fost numit de Emil Constatinescu si, probabil, faptul ca mi-a fost student. Schimbarea nu este intocmai buna deoarece Radu Carp nu are pregatirea lui Vlad Nistor, el avand o experienta directa in ceea ce priveste relatiile internationale. Oricum, vendetta personala a fost asigurata. Puterea se afla in cursa pentru asigurarea oricarui post, indiferent de mijloace si in pofida oricarei etici. Cand Traian Basescu a vorbit despre “bolsevizarea” PDL, eu ma gandeam ca epurarile din post ne pot duce cu gandul la epurarile din anii 46’-49’”, a conchis Zoe Petre, citata de Razvan Gheorghe pentru Inpolitics.

Dar cat ar trebui sa stea un director in functie, dupa doamna Zoe Petre, ca sa nu fie cazul unei “vendette”? Pe viata? Ca la Partid? Sa vedem cum era pe vremea domniei sale, apriga “anticomunista” de azi poreclita prin Universitate “doamna colonel” (“prietenii stiu de ce”):

Despre Secretarul Partidului Comunist din Facultatea de Istorie:

MOSTENIREA URSS Zoe Petre si cooperativa de papagali

Zilele trecute, Zoe Petre, fosta consiliera a presedintelui Emil Constantinescu, militanta pentru bombardarea civililor din Serbia si co-autoare a vanzarii Basarabiei de sud, Bucovinei de nord, Tinutului Herta si, da, si a Insulei Serpilor, catre succesoarea URSS, Ucraina, prin Tratatul tradator din 1997, a reusit sa se lateasca pe vreo doua-trei posturi TV. Am prins-o pe fosta secretara de Partid la Realitatea Tv, in timp ce-si sustinea cu sarg pupilul, pe Adrian Cioroianu, cel mai prost ministru de externe roman al tuturor timpurilor. Oare cat tupeu poti sa ai ca dupa ce ai ucis o parte dintr-o natie sa te intorci la locul crimei si sa mai si dai lectii?

Hai sa vedem doua opinii despre “doamna” Zoe Petre, de pe doua pozitii diferite: Valerian Stan cu o scrisoare catre “Romania literara”, nepublicata de redactia lui Nicolae Manolescu, si un mic comentariu, si Ioan Talpes, cu o punere la punct.

Despre Secretarul Partidului Comunist din Facultatea de Istorie

Redactiei “România literara” (un text trimis redactiei la 20 mai 2000)
Domnului Alex Stefanescu
Redactor sef

Stimate domnule Alex Stefanescu,

În numarul 19 al “României literare”, la rubrica “Revista revistelor”, s-a scris ca “Valerian Stan a acuzat-o de curând pe Zoe Petre ca pe vremea lui Ceausescu l-ar fi persecutat oral”. Daca referirea pe care “Cronicarul” dvs o face la mine nu este cumva o ironie, atunci sigur este o formulare din care cititorul nu are cum sa înteleaga ceva. Pentru ca, în definitiv, ce ar putea sa însemne o afirmatie ca aceasta: “Pe timpul lui Ceausescu X a fost persecutat de Y”? Va voi ruga, de aceea, sa fiti de acord cu publicarea rândurilor de mai jos. În vara anului 1989, am sustinut examen de admitere la Facultatea de istorie din Bucuresti. Am fost declarat respins, lucrarile fiindu-mi depunctate sever, atât la istorie cât si la filosofie. Contestatia pe care am facut-o mi-a fost “judecata” de d-na Zoe Petre, care mi-a respins-o si mi-a cerut sa nu mai insist pentru ca “aveam probleme de dosar” (între altele, fratele meu era preot). Pentru ca în ce ma privea decizia “cadristilor” era deja irevocabila, d-na Petre a venit la întâlnirea cu mine fara ca macar sa aduca cu ea lucrarile a caror notare o contestam (recent domnia sa a recunoscut, “cu stânjeneala”, ca regulile de atunci o obligau sa procedeze astfel). Prin urmare, în acest mod am fost “persecutat oral” de d-na Petre pe vremea lui Ceausescu. În toti anii de dupa 1989 am preferat sa nu vorbesc despre acest episod, pâna recent când o interventie publica a d-nei Petre, care ma implica, m-a obligat s-o fac.

Cu multumiri,

Valerian Stan

“Procesul comunismului”: o noua amânare

Raportul si “condamnarea comunismului”: la ce bun?

Într-un articol scris imediat dupa ce Raportul a fost publicat, fostul consilier al presedintelui Constantinescu, Zoe Petre, a sarit sa-l apere “preventiv-descurajator” de “detractorii lui de varii obediente fundamentaliste”. Daca mai e cineva care sa nu stie, Zoe Petre a fost si ea, la Universitatea Bucuresti, o activista de nadejde a Partidului; ba înca si mai mult “si o stiu pe pielea mea “o “cadrista” zeloasa si neînduratoare. De asemenea, un om care a facut mult rau, dupa 1990, partidelor istorice si celor ce încercau sa limiteze consecintele actiunilor antidemocratice ale Sistemului instaurat dupa înlaturarea lui Ceausescu. (Dupa 1989, putine cazuri am întâlnit în care “anticomunismul” sa fie mai sinonim cu impostura decât în cel de fata.) Tatal dumisale, academicianul ceausist Emil Condurachi, a fost un “oportunist aliniat conceptiilor de abrutizare a societatii prin cultura” (ne-o spune un martir al luptei împotriva comunismului, Cicerone Ionitoiu, dar si Paul Goma). Sa nu se îndoiasca nimeni ca gestul doamnei se explica altfel decât prin aceea ca Raportul Tismaneanu nu a retinut absolut nimic din toate acestea, desi ar fi trebuit sa o faca. Din punctul acesta de vedere, Raportul Tismaneanu a multumit pe practic toata lumea la Bucuresti. Pentru cei vii, meritele au fost multiplicate ca sa ajunga la toti iar responsabilitatile au fost trecute cu vederea de nimeni nu a zis nici pâs (Vadim Tudor, sa nu fie nimeni naiv, a fost, ca de fiecare data, diversionistul de servici al Sistemului). Liniste a fost si în tabara celor trecuti la cele vesnice: victimele si calaii nu puteau decât sa taca daca primele au fost uitate “si, vai, cât de mult au fost uitate “iar ceilalti daca o judecata venita prea târziu le-a pus în cârca, poate, si ce facusera cei în viata astazi.
V.S.

Cine i-a “rezolvat” trecutul “doamnei” Petre?

Intre profesorii de morala ai societatii civile din Romania se afla si etern zambitoarea dulceata de la pag. 17 a cotidianului Ziua. Neschimbata fotografia ce-i autentifica “panseurile” o probeaza pe deplin actuala septuagenara Zoe Petre, fosta celebritate a Cotroceniului prin tandemul “vaca si prizonierul” cu care a gratulat în imensa-i bunavointa “hulitul fost Palat de Vara, al Pionierului, al … mai stiu eu cui, din buza dealului taberei lui Tudor Vladimirescu. Cine dracu o mai fi fost si acesta, ca nu-si mai aminteste nimeni!
Ingenua si zglobie, ca acum 45 de ani la absolvirea facultatii, respectiva doamna n-are de gand sa paraseasca tribuna de constiinta a altora, desigur; despre a domniei sale, pare a considera ca si-a rezolvat-o prin bunavointa generalului Tanasescu.
Exemplu de moralitate si corectitudine familiara, tandemul “vaca si prizonierul” a reusit sa uluiasca pe toti negociatorii si analistii occidentali printr-o performanta greu de egalat. Aflat în celebra vizita la Bucuresti, pentru a-i linisti pe romanii refuzati sa adere la NATO în vara anului 1997, fostul presedinte american, domnul Clinton, garanta cu convingere ca urmatorul val va avea în frunte, pe locul 1, Romania.
Cum au reusit, respectiva doamna si fiul, este drept nu numai ei, sa lase Romania, în anul 2000, în afara “valului” numai ei o stiu, este drept nu singuri.
As fi lasat-o în plata domnului – rautatile nu ma mai pot deranja chiar si produse de personaje ce nu-si pot clama prostia; fiind obligat sa-mi informez alegatorii asupra adevaratului Ioan Talpes, nu-mi pot permite clementa, mai ales cand este vorba de scorpii inteligente.
Deci, stimata doamna profesoara, va rog sa va informati cititorii si pe mine cum l-am servit, fara sa clipesc pe presedintele Basescu:
– “în obscura afacere Hayssam”;
– “în apriga vendeta contra dlui Patriciu”. Asta, ca si cum dosarele din instanta si “aranjamentele” de la Bursa publicate chiar si pentru ochii dvs., le-ar fi comis presedintele Basescu si Ioan Talpes, într-o “apriga vendeta” contra iepurasului constiintei economice, financiare si politice romanesti, d-nul Patriciu.
Trecand peste inspiratul termen de “trabant al d-lui Iliescu” – cu care ma gratulati, nu de altceva dar as fi obligat sa mentionez “trabantuta” d-lui Constantinescu – nu pot sa nu mentionez faptul ca mi-am dat demisia, în scris, de patru ori de la sefia Serviciului de Informatii Externe, de la prima întalnire cu domnul Constantinescu, din decembrie 1996 si pana în iulie 1997.
Dupa ce mi-am dat demisia din functia de ambasador al Romaniei la Sofia, m-am alaturat d-lui Ion Iliescu, cu aceeasi simpatie, încredere si respect, fiind convins ca vom reusi sa relansam negocierile pentru NATO si UE, chiar daca aveam mari rezerve fata de moralitatea si patriotismul unor personaje din conducerea Partidului Social Democrat. Nu vad unde, distinsa doamna, gaseste motive de acuza: sa fie oare reusita intrarii în NATO sau recomandarea de deschidere a negocierilor pentru UE, actiuni si momente ce au consemnat si o importanta contributie a lui Ioan Talpes?
Cat despre “vendeta” purtata de presedintele Basescu, ajutat de Ioan Talpes, fara sa clipesca, sa fi ajuns respectiva doamna în faza unei amnezii cronice? Sau este vorba de fondurile fundatiilor d-lui Patriciu, Marin si nu numai, acordate distinselor persoane din “elita” purtatoare de zgarda finantata?
Sa fie “solutia morala” anularea dosarelor aflate în instanta?
Nimic mai usor pentru constiinta fanariotilor, dintotdeauna.
Cu aceeasi consideratie,

Ioan Talpes

Cazul Patapievici-ICR. Valerian Stan devoaleaza RETEAUA PCR-GDS-ICR – profitorii tuturor regimurilor

„Boierii minţii” şi sistemul clientelar
Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, “Echinox“, „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.
Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:
Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)
Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond
Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”
Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc
Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc
– marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului
Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la „New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept “naţional-comunişti”, “legionaroizi-securişti”, “aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu”
Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.
Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.
În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescupersonaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).
Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe.
P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova