Posts Tagged ‘Valeriu Gafencu’

Comemorarea anuală a Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu, la Târgu Ocna, de către Biserica Ortodoxă Română. FOTO

Sfântul Închisorilor prăznuit de Biserica Ortodoxă Română la locul jertfei de la Târgu Ocna. Cele 12 Principii de viaţă ale lui Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Valeriu-Gafencu-Marturisitorii-RoZiarul Lumina şi Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului:

Rugăciuni pentru martirii din închisorile comuniste

Lumina despre Valeriu Gafencu 2016La Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Târgu Ocna, în ziua de 20 februarie, va avea loc o slujbă de pomenire a martirilor din închisorile comuniste.

Preoţii şi credincioşii care vor participa la acest moment comemorativ se vor afla uniţi în rugăciune la parastasul oficiat pentru odihna sufletelor tuturor celor care şi-au pierdut viaţa în închisorile comuniste, pentru că şi-au păstrat dreapta credinţă şi dragostea faţă de Hristos şi de Biserică. Ca şi anul trecut, slujba va fi organizată din iniţiativa şi cu binecuvântarea IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim, care a delegat pentru acest moment pe părintele arhimandrit Andrei Ioniţă, mare eclesiarh al Catedralei Arhiepiscopale „Sf. Parascheva“ din Roman.

Momentul de aducere-aminte este prilejuit de împlinirea, la 18 februarie 2016, a 64 de ani de la trecerea la cele veşnice – în Penitenciarul din Târgu Ocna – a lui Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai cunoscuţi martiri din perioada prigoanei comuniste. Valeriu Gafencu, alături de alţi foşti deţinuţi politici care au murit în timpul detenţiei în Penitenciarul Spital de la Târgu Ocna, a fost înmormântat în cimitirul din curtea Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, motiv pentru care aici a fost ridicată o troiţă în memoria eroilor şi martirilor din închisorile comuniste.

Cele 12 Principii de viaţă ale Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Valeriu Gafencu, a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ioan Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină. (Memoria Bisericii – Adrian Nicolae Petcu)

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

Sursa: MĂRTURISITORII

Citiţi şi: “Crimele” lui Valeriu Gafencu in Dosarele CNSAS

Valeriu a urcat toate treptele de pe scara desăvârşirii: poet, erou, profet, sfânt. 64 de ani de la naşterea la Cer a Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu

Monahul evreu Nicolae Steinhardt despre frăţiorul de cruce Valeriu Gafencu: Unul din Sfinţii închisorilor. JURNALUL FERICIRII – PDF

“La moartea lui Valeriu a nins cu fulgi mari”. Viaţa, suferinţele şi biruinţa lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Valeriu Gafencu, scrisoare către Arsenie Boca: “Azi mulţumesc din tot sufletul pentru toate suferinţele şi umilinţele prin care mi-a fost dat să trec”

Valeriu Gafencu – A Contemporary Confessor and Martyr for Christ

CENZURĂ A ARTEI ca pe vremea bolşevicilor: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan eliminaţi din expoziţia artistei Silvia Radu, “Grădina cu Îngeri”, de la Universitatea Politehnică din Bucureşti. FOTO/VIDEO

Martiri cenzurati la expozitia Silviei Radu de la Politehnica feb 2015

Spini în calea îngerilor

Minunata “Grădină cu Îngeri” a doamnei Silvia Radu a fost lipsită de 4 portrete de sfinţi: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan.
În data de 1 februarie 2016, a avut loc vernisajul expoziţiei “Grădina cu Îngeri” realizată de doamna Silvia Radu, binecunoscut artist plastic şi o mare doamnă a demnităţii româneşti. Expoziţia se află în incinta Universităţii Politehnice din Bucureşti, mai precis în spaţiul Facultăţii de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice. În cadrul vernisajului au participat şi au luat cuvântul rectorul Universităţii, Mihnea Costoiu, preşedintele ICR, Radu Boroianu, Dan Puric etc.

Martiri cenzurati la expozitia Silviei Radu de la Politehnica feb 2015 2
Două zile mai târziu, cele 4 portrete au fost îndepărtate din expoziţie în urma unei sesizări care le identifica drept incorecte politic. Până acum nu a existat nicio reacţie publică, nici măcar din partea intelectualilor care au participat la vernisaj alături de doamna Silvia Radu.
Stimaţi intelectuali români, dacă nici acum nu veţi lua atitudine se va crea un precedent extrem de periculos care va duce la instaurarea unei cenzuri corecte politic în domeniul artei. Maine vi se va spune ce aveţi voie să pictaţi sau să scrieţi.

Martiri cenzurati la expozitia Silviei Radu de la Politehnica feb 2015 2
Dragi prieteni, mergeţi şi vizitaţi expoziţia “Grădina cu Îngeri” şi spuneţi tuturor vizitatorilor că pe acel perete mai existau 4 portrete de eroi şi sfinţi care acum au dispărut, dar care nu pot fi şterse din memoria neamului românesc.
Apăraţi “Grădina cu Îngeri” cu toţi sfinţii şi eroii ei, nu îngăduiţi să fie înghiţiţi de temniţele memoriei. “Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu ÎNGERII Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.” (Matei 16:24)

Cezarina Condurache

Preluare de la Fundaţia George Manu

 

O mare şansă pentru atei / anticreştini

Gheorghe Ene Filipescu - Ceausescu - Pr. Viorel Todea - Valeriu Gafencu - Tg OcnaMărturii de spiritualitate creștină în temnița comunistă: convertirea unui ateu

de Adrian Nicolae Petcu, 04 Noiembrie 2015

Activitatea duhovnicească a preoților în penitenciarul tebeciștilor de la Târgu Ocna a reprezentat una dintre dimensiunile rezistenței atât în fața reeducării orchestrate din umbră de responsabili ai Securității, cât și de păstrare a demnității în fața opresorului comunist.

Unul dintre acești preoți a fost Viorel Todea din Arieșeni-Alba (foto st. sus), despre care am vorbit și în alte ediții din postura de duhovnic al lui Valeriu Gafencu (foto dr. sus), de mângâietor al muribunzilor din camera nr. 4 de la Tg. Ocna și ca preotul care l-a botezat pe pastorul luteran Richard Wurmbrand.

Tot pe preotul Todea îl găsim în ipostaza convertirii unui ateu. Și nu a oricui, ci a unui militant social-democrat, ateu convins, Gheorghe Ene Filipescu, de altfel un politician respectabil în România de până la 1948 (fiica sa, Cornelia, a fost soția scriitorului Dinu Pillat). Gh. E. Filipescu militase alături de Constantin Titel Petrescu pentru o Românie social-democrată. De aceea, la congresul din februarie 1948, pentru că alături de Titel Petrescu refuzase să intre în noul Partid Muncitoresc Român (rezultat din absorbirea PSD de către PCR), în 1949 Filipescu a fost arestat și condamnat în ianuarie 1952 la 15 ani de temniță grea, sub infracțiunea de „crimă de înaltă trădare”. În timpul detenției de la Jilava a contractat TBC-ul, pentru care a fost mutat la penitenciarul-spital Văcărești (iunie 1951), apoi la Târgu Ocna (din 17 februarie 1952). Când ajunsese la Târgu Ocna, Filipescu se afla într-o stare avansată a bolii, fiind introdus direct în camera 4, cea a muribunzilor. Sosise acolo cu o zi înaintea decesului lui Valeriu Gafencu. Probabil va fi auzit de modelul de viețuire creștină, de altfel de notorietate în rândurile tebeciștilor, și va fi beneficiat de îngrijirea medicilor și deținuților care se dedicau în veritabile acte de filantropie creștină. Probabil că acestea au fost motivele care l-au convins că în fața morții căutarea ajutorului divin este singura cale pentru dobândirea vieții veșnice.

Aflat în ultima fază a bolii în camera muribunzilor de la Târgu Ocna, Gh. Filipescu avea să fie asistat spiritual de către neobositul preot Viorel Todea. Despre ultimele clipe din viața militantului social-democrat găsim în „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, conform mărturiei date de însuși preotul Todea în penitenciarul Gherla (a doua detenție): „La Târgu Ocna, spital TBC al deținuților politici până în 1956, Filipescu își proclamase convingerile socialiste și atee într-o cameră de tineret legionar. (…) I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – și a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte. (…) Înainte de a-și da sufletul – cu greu, fiindcă orice respirație ajunsese spasm -, Filipescu l-a îmbrățișat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toți ceilalți, s-a putut spovedi părintelui Todea și s-a stins împărtășit. După câteva săptămâni a încetat din viață și băiatul care-l îngrijise filial”.

Integral: Ziarul Lumina

Preluare: Roncea.Ro

Citiţi la MĂRTURISITORII: O mărturie extraordinară despre Sfântul Închisorilor: Duhovnicul care l-a spovedit pe Valeriu Gafencu pe patul de moarte, sub anchetă. DOCUMENTE

Frumuseţile martirilor ortodoxiei: AUDIO necunoscut cu Ion Petrovici despre Nichifor Crainic şi alte mărturii inedite despre Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor

Marturisitorii Ro - Sfintii Inchisorilor - Timbre Posta Moldovei - Catedrala si Clopotnita Chisinau

Nichifor Crainic in Enciclopedia BritannicaPortalul MĂRTURISITORII continuă prezentarea unor mărturii şi documente inedite despre martirii închisorilor bolşevice, între care se înscrie la loc de cinste şi o înregistrarea audio necunoscută, până acum, cu marele filosof Ion Petrovici, el însuşi fost deţinut politic, vorbind despre personalitatea lui Nichifor Crainic la aniversarea de 80 de ani a marelui ziarist şi teolog ortodox, pe care pe redau cu bucurie aici, împreună cu trimiterile spre alte materiale memorialistice:

INEDIT: Lista lui Crainic. Cum a salvat evrei Nichifor Crainic în sediul GÂNDIREA şi chiar şi în propria lui casă din Vasile Conta 3-5, de unde Alexandru Florian voia să-i dea jos placa

NICHIFOR CRAINIC CU FIICA SA FORTUNA-27 IANUARIE 1964 - Pribeag in Tara mea - Ed Floare Alba de Colt - MarturisitoriiMarele teolog Nichifor Crainic, fost deţinut politic timp de 15 ani, marele filosof Mircea Vulcănescu, martir al închisorilor bolşevice şi, în trecutul apropiat, Valeriu Gafencu, cel numit de către Monahul evreu Nicolae Steinhardt “Sfântul închisorilor”, au fost printre primii plasaţi pe lista neagră a directorului Institutului “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, pentru extinţie de “pe spaţiul public”.

Valeriu Gafencu, se ştie, şi-a dat medicamentele şi viaţa alegând să o salveze pe cea a evreului Richard Wurmbrand. Însă despre relaţiile celorlalţi doi mari români cu evreii se ştiu la nivelul opiniei publice mai puţine lucruri. Până acum.

În toate cele trei cazuri, Alexandru Florian s-a folosit de falsuri şi afirmaţii mincinoase la adresa lor. Dar toate cele trei cazuri mai au un numitor comun: cei trei mari români au salvat evrei de la moarte sau deportare, unul chiar cu propria lui viaţă. Ceea ce-l face pe Alexandru Florian şi mai ciudat decât este.

După ce l-a incriminat pe Valeriu Gafencu în fals, la Târgu Ocna, după cum a admis Curtea de Apel Bacău printr-o sentinţă definitivă, în prima sa conferinţă de presă de după adoptarea Legii 217/2015, supranumită”Elie Wiesel”, Florian atrăgea atenţia cu mânie proletară că există o placă în memoria lui Nichifor Crainic, pe clădirea în care a creat şi locuit, din strada Vasile Conta 3 – 5, care trebuie dată jos, la fel ca şi statuia lui Mircea Vulcănescu, din Piaţa Sf. Ştefan din Bucureşti.

În privinţa lui Crainic, ulterior, Florian s-a edificat, “de pe internet”, şi a admis că academicianul a fost reabilitat de Justiţia Română, motiv pentru care nu mai poate atenta la placa sa.

În ce priveşte demolarea statuii martirului “criminal de război” Mircea Vulcănescu, la auzul acestei enormităţi, fiica acestuia, Doamna Măriuca Vulcănescu, avea să afirme, după ce şi-a exprimat mila faţă de Alexandru Florian: “Dacă ar şti evreii câţi fraţi de-ai lor a salvat tatăl meu… Noi i-am adăpostit chiar în casa noastră când au început să fie căutaţi. Unde sunt urmaşii familiilor pe care le-am salvat, chiar când tata era în funcţie la minister? Cei de la Comunitate ar trebui să cunoască aceste familii, doar am stat chiar lângă ei…” Rămâne o sarcină de onoare în atenţia Comunităţii Evreieşti, spun eu.

Cât despre Nichifor Crainic, aflăm din recent apăruta lucrare tipărită de Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu, Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947, amănunte de primă mână. Lăsăm cititorul, evreu sau român, să ia la cunoştinţă cu luare aminte despre cum s-a comportat un gânditor ortodox cu reprezentanţii seminţiei rătăcitoare. Sperăm ca conducerea Comunităţii evreieşti să-i aducă la cunoştinţă aceste fapte şi exponentului lor bizar, Alexandru Florian. Recunoştinţa lor, desigur, s-ar putea exprima chiar şi printr-o statuie a salvatorului evreilor, Nichifor Crainic, care lipseşte în acest moment bucureştenilor.

Manuscrisul lucrării din care prezint mai jos un fragment revelator, a fost salvat graţie eforturilor Părintelui Arsenie Boca, a fiicei Fortuna şi a ginerelui lui Nichifor Crainic, Alexandru Cojan, care a suferit şi o condamnare de cinci ani din acest motiv. Prezint mai jos un extras din Mărturia lui Alexandru Cojan despre aceste sacrificii şi miracole, prin care rândurile din pribegia socrului său (1944-1947) au putut ajunge până la noi. Să ne închinăm memoriei lor.

Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

Mărturia lui Alexandru Cojan,

ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările

din 1944-1947

“(…) Manuscrisele memoriilor, eseurilor şi studiilor, poeziilor scrise de Nichifor Crainic în pribegie, au supravieţuit vremurilor vrăjmaşe şi datorită tainiţelor din parohia preotului Sămărghiţan. În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna: (de, un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie [Boca], le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă.

După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi.

Nichifor Crainic a căzut ca un stejar frânt de furtună, într-o noapte de august la Mogoşoaia, cu o singură mângâiere pe care mi-a mărturisit-o ca o spovedanie în ajunul sfârşitului:

M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de ţărână…

Acestea sunt câteva crâmpeie de amintiri din epoca de pribegie a lui Nichifor Crainic prin „Ţara de peste veac”, câteva crâmpeie de amintiri din viaţa şi opera lui, trecute prin asprimea vremurilor pe drumul de pătimire şi suferinţă.”

Nichifor Crainic

 Pribeag în ţara mea

Sub mască

23 august 1944 – 24 mai 1947

“Din luna aprilie 1944, când au început bombardamentele anglo-americane deasupra Bucureştilor, familia mea era evacuată la Guşteriţa, lângă Sibiu. Eu am rămas în capitală, reţinut de datoria de profesor şi de sarcina de a redacta revista „Gândirea”. Blocul Casei Corpului Didactic din strada Vasile Conta 3-5, unde aveam locuinţa, era o clădire cu adăpost solid, care atrăgea o mulţime de oameni din străzile vecine, ce se înghesuiau până la sufocare de frica morţii. În bloc se îngrămădiseră mulţi evrei, ca unii care n-aveau voie să părăsească oraşul din ordinul lui Ion Antonescu. Locuia la etajul 8 dentistul Bernath cu soţia şi un băieţaş drăgălaş. Dentistul mi se plângea de greutatea de a-şi coborî copilul la adăpost îndată ce suna alarma. Cum aveam o cameră disponibilă la demisol, i-am oferit-o să locuiască acolo bona cu băieţaşul, scutindu-i de această mare grijă. După un timp, dentistul, căruia nu-i eram client, a găsit o posibilitate să-şi evacueze familia. Am intervenit pentru autorizaţie la Prefectura Poliţiei, fără rezultat. Atunci l-am sfătuit s-o evacueze clandestin, pe răspunderea mea, ceea ce a şi făcut. Rămas singur, Bernath locuia în apartamentul meu, la etajul 1, de unde ne era mai uşor să coborâm în adăpost.

După 23 august, bombardamentele anglo-americane au încetat, dar au început cele germane. Acestea erau mai primejdioase fiindcă germanii puseseră mâna pe câteva avioane româneşti, folosindu-le la bombardament şi înşelând lumea ca să nu-şi ia măsuri. Răspândindu-se zvonul că armatele germane din Balcani, în retragere prin România, s-ar putea deda la masacre, evreii au intrat în panică. Cunoscuţi sau necunoscuţi, m-au rugat să-i primesc în casă pentru a-i salva în această eventualitate. Fireşte că le-am promis. Încă din aprilie, redacţia mea din strada Domniţa Anastasia 11 am pus-o la dispoziţia familiei Berciu, care adăpostea acolo, noaptea, serii de evrei refugiaţi din Moldova.

Adăpostul din Vasile Conta devenise un infern: femei care leşinau necontenit, copii care ţipau, căldură care fierbea trupurile, panică ucigătoare sub zguduirea zidurilor. Leoarcă de apă, am răcit şi am căpătat pneumonie dublă. Bernath mi-a luat temperatura: 40 de grade. Profesorul Ioan Petrovici, care locuia în acelaşi bloc, m-a evacuat într-o maşină la mănăstirea Pasărea şi a dat de veste soţiei mele la Sibiu. Într-o seară, m-am pomenit cu ea venind de la Sibiu cu un taxi de piaţă. M-a ridicat în starea în care eram. Când am trecut prin Bucureşti, bulevardul Bălcescu era un fluviu de armată sovietică şi duduia de aclamaţii. Până la Câmpina am călătorit paralel cu armatele biruitoare. Un vehicul în timp de război e o binefacere. Dar taxiul nostru era atât de deschiolat din toate piesele şi făcea un zgomot atât de comic încât stârnea râsul soldaţilor pe lângă care treceam. Nimeni n-a râvnit la el. Drumul până la Sibiu a durat două zile. Soţia mea, fiind medic, m-a întreţinut cu injecţii şi medicamente.

Am fost internat în clinica profesorului Iuliu Haţeganu şi îngrijit de asistentul său, doctorul Turcu. Universitatea din Cluj era refugiată la Sibiu din anul tragic 1940.

Când am ieşit din spital, pe la jumătatea lui octombrie, a venit vestea recuceririi Clujului. Oraşul fremăta de o bucurie extraordinară. Convalescent, m-am dus la Universitate, unde se sărbătorea marea biruinţă. În timp ce se ţineau discursurile învăpăiate sub cerul liber, un grup de tineri cu un vraf de ziare noi în braţe se uitau insistent spre mine şi comentau ceva ce citiseră în ziare. De bună seamă mă cunoşteau. Erau probabil studenţi. Ţinusem atâtea conferinţe şi la Cluj şi la Sibiu şi în mai toate oraşele Transilvaniei. Doi s-au apropiat de mine cu vraful de ziare şi mi-au dat să citesc o ştire care mă privea. Se spunea că eu am fost prins la Sibiu şi dus sub o puternică escortă la Bucureşti. Grupul de tineri se amuza văzându-mă liber la manifestaţie. În toate ziarele, ştirea arestării mele era redactată la fel, ceea ce presupunea o sursă oficială. S-a apropiat de mine un ziarist local, Nicolae Ciuceanu, originar din Răşinarii lui Octavian Goga. Pleca în curând la Bucureşti şi, cunoscând pe noul subsecretar de stat de la Interne, îl va întreba ce sens are această ştire. Peste două zile a venit cu răspunsul. În vremea asta umblam pe străzile Sibiului, unde mă recunoştea atâta lume. Nicolae Ciuceanu mi-a spus că informaţia a fost redactată la Ministerul de Interne pentru a închide gura anumitor gălăgioşi care cereau insistent arestarea mea. Mi se trimitea sfatul să stau ascuns până se potolesc lucrurile. Ceva mai mult, mi se spunea că generalul Sănătescu, pe care nu-l cunoşteam, a declarat că atâta timp cât va fi el prim-ministru „nici vorbă” să mă aresteze.

În plus, circula zvonul că generalul Ion Antonescu împreună cu un grup de foşti demnitari au fost arestaţi şi luaţi captivi în Rusia. Lucrul acesta mă îngrijora, deşi n-am avut nici un rol oficial în timpul războiului din răsărit. Eu am demisionat din guvernul lui Antonescu la 27 mai, cu aproape o lună până să înceapă ostilităţile. Trei ani, cât a mai durat regimul antonescian, m-am ţinut la o parte, refuzând ofertele de colaborare după ce mă convinsesem că guvernul e condus de doi demenți.

În vremea asta am luptat de unul singur să fac lumină asupra nedreptăţii ce se făcuse ţării mele prin dictatul de la Viena.

Acum nu eram atât de naiv să nu-mi dau seama că ordinea veche s-a spulberat şi, în locul ei, ordinea nouă e în fază de fierbere. Revoluţia vine totdeauna în numele unor principii raţionale, dar până la statornicirea lor se dezlănţuie pasiunile, şi pasiunile primului moment nu stau să aleagă. Eu n-am fost comunist, dar la revistele unde am scris şi în cărţile pe care le-am tipărit am preconizat naţionalizarea tuturor bogăţiilor naturale ale României şi naţionalizarea întregului sistem bancar din România, textual. Sunt principii pentru care am militat în plină dictatură regală. Nu există nici un alt scriitor sau publicist care să fi cerut pe faţă aceste reforme, în acel timp. Totuşi, pentru o anumită categorie de revoluţionari, dintre care mulţi au fugit ulterior din ţară, eu trec drept un reacţionar feroce, un „huligan”, deşi am dezavuat cuzismul şi am combătut crima legionară. Rămas în ţara mea, sunt gata să dau seamă de faptele mele, când lucrurile se vor mai potoli.

În Sibiu era o febră printre refugiaţi, care să fugă mai repede peste hotare de frica răspunderilor unii, de necunoscutele evenimente alţii. Am respins orice oferte şi înlesniri de a trece graniţa. În ţara mea nu mi-e frică de faptele mele. Câţiva prieteni mi-au dat ideea să-l consult şi pe Petru Groza, care era atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Îl cunoşteam bine de multă vreme. A fost de părere să nu mă prezint la judecată, ci să stau ascuns. Petru Groza era sigur că într-un an va veni amnistia politică. Răspunsul lui sosit de la Deva era identic cu cel venit de la Bucureşti.

M-am despărţit de soţie şi de fată în noiembrie. Ele plecau acasă spre o viaţă mai mult decât problematică. Niciodată nu m-am simţit mai neputincios decât în clipa despărţirii. Avere n-aveam. Trăiam din salariul meu de profesor şi din câştigul ei de medic. Soţia mea, inteligentă şi extrem de muncitoare, nu se putuse adapta condiţiilor de viaţă bucureştene. Curajul ei fusesem eu, dar numele meu acum era o calamitate pentru ea. Clientela avea s-o ocolească, prietenii mei tot aşa. Erau în schimb oameni care simulau pe revoluţionarii şi abuzau de mijloacele revoluţiei pentru a se răzbuna orbeşte contra oricui şi cu orice preţ. În aceste condiţii, peste care e lesne de înţeles de ce trec, soţia mea n-avea să dureze decât un an şi jumătate.”

Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947, Editura Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2015, cu un Studiu introductiv de Florin Duţu

Preluare: Roncea.Ro

Apel emoţionant către Iohannis din partea fiicei lui Mircea Vulcănescu, privind aşa-zisa “lege antilegionară”: Căutaţi Adevărul! VIDEO

Dna Mariuca Vulcanescu - Foto Victor Roncea

Doamna Măriuca Vulcănescu – Foto Victor Roncea

Sub pretextul întăririi luptei împotriva rasismului şi xenofobiei, un subaltern al premierului Victor Ponta a introdus prin câţiva parlamentari corupţi şi un fost informator al securităţii o lege continuatoare a celor comuniste de “luptă anti-fascistă şi anti-imperialistă”, reiterând sentinţele ocupanţilor bolşevici împotriva unor luptători anticomunişti, cum au fost legionarii, sau a unor mari personalităţi condamnate pentru “crime de război”, ca marele filosof Mircea Vulcănescu. Alcătuită de fiul unui comisar ideologic sovietic, fost “profesor” de marxism-leninism la Universitatea Bucureşti, Alexandru Florian, un extremist comunist sub acoperire de director al Institutului “Elie Wiesel”, a ajuns să-şi exprime obsesiile de familie printr-o lege menită distrugerilor simbolurilor româneşti anticomuniste. Alexandru Florian vrea nici mai mult nici mai puţin decât demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu – după ce un asemenea atentat i-a eşuat lamentabil în trecut -, eliminarea numelui marelui filosof dat în prezent unei străzi şi unui Liceu din Bucureşti şi interzicerea oricăror lucrări publicistice despre viaţa şi opera sa, acestea intrând sub incidenţa “legii” în cauză, în care este interzisă apologia “criminalilor de război”.

Aberaţia legislativă prin care este siluită istoria şi sunt atacate valorile româneşti poartă codul de PL-x nr. 193/2014 şi denumirea pompoasă de “Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”.

Mircea Vulcănescu a lăsat României “Dimensiunea Românească a Existenţei” şi 58 de tone de aur

Economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, asistent al lui Dimitrie Gusti, membru al şcolii Nae Ionescu şi coleg de redacţie şi generaţie al altor mari genii româneşti condamnate de această lege aberantă, ca legionari, cum ar fi Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Constantin Noica, sau Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, autorul lucrăriiDimensiunea Românească a Existenţei, şi-a dat viaţa martiric în temniţele bolşevice, în 1952. Decorat de Regii Carol al II-lea şi Mihai I pentru meritele sale de funcţionar guvernamental în slujba României, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României de la al Treilea Reich plăţi datorate statului român, parvenite sub forma a 8 vagoane de aur, respectiv 58,1 tone aur fin. După 23 august 1944, Mircea Vulcănescu a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de “crime de război”. În pledoaria sa finală de la mascarada de proces – cunoscută sub titlul de Ultimul Cuvânt – Mircea Vulcănescu a înfăţişat toate actele sale întreprinse în folosul României. Pentru toate acestea şi pentru sfârşitul său martiric, numitul Alexandru Florian îl condamnă din nou la ştergerea sa din spaţiul public, din manualele şcolare şi chiar şi din Istoria României.”De unde atâta ură?”, se întreabă, azi, Măriuca Vulcănescu, fiica deţinutului martir K 9320 asasinat la Aiud, alături de elita românească aruncată în închisori de “înaintaşii” lui Alexandru Florian.

Familia Mircea Vulcanescu - Foto Victor Roncea

O parte din familia Mircea Vulcănescu – Foto Victor Roncea

Legea de recondamnare a luptătorilor români anticomunişti îl loveşte şi pe eroul de necontestat Ion Gavrilă Ogoranu, cel care rămâne în istoria lumii drept opozantul armat împotriva regimului sovietic de ocupaţie cu cea mai îndelungată perioadă de rezistenţă, colaborator al forţelor NATO şi SUA, eliminat dintr-o viitoare istorie rescrisă de “Elie Wiesel”, ca legionar. Sau scrierile şi omagierea lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu  şi ale unor mari Duhovnici ai Ortodoxie Române, ca Părinţii Arsenie Boca, Arsenie Papacioc şi Justin Pârvu, adevăraţi sfinţi ai închisorilor, acuzaţi de legionarism şi pătimitori a ani grei de închisoare pentru această “vină”, acum asimilată, în ciuda adevărului istoric, cu cea de “fascism”.

Legea strâmbă, care falsifică grosolan realităţi istorice incontestabile – după cum arată Academia Română şi o serie de istorici şi feţe bisericeşti – , a ajuns pe masa preşedintelui României, Klaus Iohannis, spre promulgare sau returnare la Parlament, pentru a fi revizuită. Doamna Măriuca Vulcănescu, ea însăşi arestată, la numai 18 ani, pentru “vina” de a fi fiica marelui filosof şi “criminal de război” Mircea Vulcănescu, se alătură Apelului făcut de Mănăstirea Petru Vodă a Părintelui Justin Pârvu şi îi adresează la rândul său un Apel preşedintelui Klaus Iohannis, pe care l-a şi susţinut la recentele alegeri prezidenţiale, în care îi cere să discearnă Adevărul de minciună. Redăm mai jos mesajul scurt şi cuprinzător al Doamnei Măriuca Vulcănescu:

Dna Mariuca Vulcanescu, Apel catre Klaus Iohannis - Foto Victor Roncea

Doamna Mariuca Vulcanescu, Apel catre Klaus Iohannis – Foto Victor Roncea

CENZURA, reinstaurată pe şest în România, prin mâna unui turnator al Securităţii. O Lege stalinistă se îndreaptă spre un preşedinte cu bunici prigoniţi de sovietici. O va promulga?


“Cu 70 de ani in urma, in ianuarie 1945, 70.000 de sasi si svabi din Romania au fost deportati de autoritatile bolsevice in lagare de munca fortata din Uniunea Sovietica. Femei, barbati si copii. Germania fusese infranta si orice vorbitor de limba germana trebuia pedepsit, indiferent daca participase sau nu la razboi”, a notat seful statului, Hlaus Iohannis, la inceputul acestui an, adaugand: “Printre cei 70.000 de deportati s-au aflat si bunicii mei. Erau tineri. Dupa cativa ani, s-au intors acasa imbatraniti de suferinta. Nu au povestit niciodata ce au trait in lagar. Era dincolo de cuvinte”.

Dincolo de cuvinte este şi suferinţa a sute de mii de români aruncaţi de ocupanţii sovietici ai României în iadul temniţelor bolşevice. Astăzi, printr-o lege orwelliană, se încearcă reîntemniţarea lor, de data aceasta în istorie, şi chiar uciderea lor în efigie, prin demolarea puţinelor statui care li s-au ridicat şi ştergerea numelui lor de pe cele câteva străzi sau licee din întreaga ţară. Exact ca pe timpul invaziei hoardelor sovietice. Mai mult: oricine va scrie despre perioada interbelică şi geniile generaţiei Eliade-Vulcănescu-Ţutea este pasibil de închisoare! Viaţa marilor duhovnici ai ortodoxiei române, Părintele Justin Parvu, Parintele Arsenie Papacioc sau chiar şi Părintele Arsenie Boca – acuzat şi inculpat pentru “vina” de “legionarism” – ar putea fi interzisă în scrierile publice. Se întâmplă în România, la 25 de ani de la “căderea comunismului”…

Iată cum, după 70 de ani, Parlamentul României pregăteşte noi deportări, printr-o lege neostalinistă. Candidaţi: istorici, cercetători, jurnalişti, artişti, simpli români. Legea, manevrată de persoane cu grave probleme patologice prin alte personaje cercetate în prezent de DNA, şi desăvârşită de un turnător ce urmează să fie deferit Justiţiei pentru fals în declaraţiile de necolaborare cu Securitate, urmează să ajungă azi-mâine pe masa Preşedintelui României. Între piciorul în ghips al lui Victor Ponta, tupeului securistului de modă nouă Seby Ghiţă şi amanţii Elenei Udrea, ştirea elaborării şi adoptării pe şest a acestei legi totalitare nu şi-a găsit drumul spre ecranele TV, al căror scop este, de altfel, indobitocirea omului. Sunete guturale sau analfabetisme istorice însoţesc imaginile violente şi triviale – chiar şi când vorbim de politică – răspândite prin mass-media.

Se va ajunge, oare, ca orice vorbitor de limbă română să poată fi pedepsit în România? Numai Preşedintele României ne-o poate spune, după ce va promulga sau respinge această “Lege” diabolică.

Plx193/2014 – O Lege totalitară

Votata in 24.06.2015 de catre Camera Deputatilor cu 302 voturi pentru, 3 abtineri, 0 voturi negative. In prezent se afla depusa la Secretariatul General al Camerei Deputatilor: http://www.cameradeputatilor.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=14131

Pleaca spre promulgare la Presedentie vineri, 3 iulie sau luni, 6 iulie.
Forma legii asa cum pleaca spre Presedentie poate fi descarcatat de aici: http://www.cameradeputatilor.ro/pls/proiecte/docs/2014/pr193_14.pdf

Ce aduce nou forma in care s-a votat legea:

– include in categoria de infractori “criminalii de razboi” definiti ca orice persoana care a primit o condamnare in acest sens data de o instanta romana sau straina – adica inclusiv sentintele date de ocupantii sovietici generalilor, ofiterilor, ziaristilor, demnitarilor judecati si condamnati drept “criminali de razboi”;

– lege stabileste ca nu se pot ridica si mentine in spatiul public statui, placi comemorative etc ridicate in memoria acestor oameni;

– legea stabilese ca numele acestor oameni nu se pot aloca strazilor, pietelor etc – nici unui spatiu public – si ca nici o asociatie nu poate purta numele lor – statuiile lui Mircea Vulcanescu si Petre Tutea vor fi daramate, iar numele date unor Licee si strazi din intreaga tara vor fi indepartate;

–  “legionarismul” este definit vag – practic, oricine va deranja va putea fi catalogat drept “legionar”, exact ca pe vremea stalinistă, folosindu-se chiar  şi un simplu comentariu pe Facebook. “Legionarismul” devine infractiune si asocierea, promovarea etc a unor persoane considerate a fi legionare se pedepseste cu inchisoarea;

–  se elimina complet din prezenta lege articolul Art.4 aliniatul (3) care mentiona ca nu constituie infractiune nicio actiune dedicata acestor oameni daca este facuta in interesul artei, stiintei, educatiei etc; practic orice referire pozitiva sau neutra la viata, opera sau suferinta acestor oameni poate fi catalogata drept infractiune;

– legea stabiliste juridic (!?) definitia Miscarii Legionare ca “organizatie fascista” care a activat pe teritoriul Romaniei intre 1927-1941, in ciuda definitiilor puse de numerosi istorici, membri ai Academiei Române sau ai Acedemiei Oamenilor de Stiinta din Romania;

– se urmareste crearea bazei legislative pentru un “Minister al Adevărului”, cu toate mecanismele lui de control, “monitorizare”, urmărire, cenzură şi pedepsire, exact ca în perioada în care România era comandată de consilierii sovietici ai poliţiei politice bolşevice, NKVD.

– in Apelul Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța se afirmă: “Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.”

Ce să mai vorbim când intenţiile sunt din cele mai rele?

Redăm articolele din Constituţia României pe care acest proiect de lege le încalcă grav:

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI:

ARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Documentare:

Eliade ar fi arestat pe aeroport: Cine au fost legionarii şi ce voia Corneliu Zelea Codreanu. Un STUDIU al istoricului Ioan Scurtu, ce ar putea fi INTERZIS de o nouă Lege aberantă, neostalinistă

Legea prin care Sfinţii Închisorilor sunt puşi din nou la zid, un atentat la Istoria României şi cultura naţională

“Aleşii” noştri habar n-au că au votat o Lege comunistă pentru interzicerea “fasciştilor” Noica, Ţuţea, Eliade sau Steinhardt. INTERVIURI

Istoricii riscă să intre la închisoare dacă vor mai scrie despre perioada interbelică a României. O “Lege” împotriva Istoriei Naţionale

Comunismul, din nou legitimat. Un preot către deputaţi: Legea “anti-legionară” este o lege anti-românească

Cine este Ciprian Nica “Bratosin”, turnătorul Securităţii care vrea să condamne în fals prima mişcare anticomunistă din lume

ORDONANŢA ROŞIE. Proiectul “legii anti-legionare” uită bolşevicii comunişti şi pune semnul egal între virtute şi crimă

Eliade, Cioran şi Gyr în pericol de a fi interzişi de un turnător al Securităţii, un şantajabil şi un şpagar de milioane de euro

Apel către Deputaţi: Nu vă transformaţi în marionetele unui turnător al Securităţii! Nu-i interziceţi pe Eliade, Cioran şi Noica! Nu ştergeţi memoria primei mişcări anticomuniste din lume printr-o lege anti-constituţională, “legea anti-legionară”! UPDATE: S-a votat: 302 pentru, 3 abţineri, 0 voturi negative

Poziţia Fundaţiei George Manu – Ediţie Specială- PDF

„Sfinţii închisorilor“ – de PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Pomenirea de 2 ani a Parintelui Justin Parvu 7 Foto Roncea RoSfinţii Închisorilor

de PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Părintelui Iustin Pârvu, la doi ani de la strămutarea sa la cele veşnice

Sintagma metaforică „sfinţii închisorilor“ îi vizează pe unii dintre fiii şi fiicele Bisericii noastre care au murit pentru credinţă în gulagul concentraţionar românesc, instaurat de către dictatura comunismului ateu, după modelul experiat de sovietici.

Sigur, ceata martiri­lor constituie elita sfin­ţilor şi temelia propriu-zisă a jertfei euharistice în Biserică. Muce­nicii primelor secole creştine, succesorii Întâiului mucenic, au fost canonizaţi cu titlul li­tur­gic de „Mare Mucenic sau Muceniţă“, „Purtător de chinuri sau Purtător de biruinţă“. Vocaţia martiriului este o constantă a vieţii bisericeşti. De aceea Sinaxarul Bisericii consemnează mucenicii vremuri­lor mai noi, în special pe cei din vremea turcocraţiei, cu titlul de Noul Mucenic, precum Ioan Valahul (†1662). Dacă va fi voia lui Dumnezeu, unii dintre cei desemnaţi prin sintagma „sfinţii închisorilor“ vor fi în­scrişi în Calendarul bisericesc cu titlul de „Nou mucenic“, du­pă exemplul noilor mucenici şi mărturisitori din gulagul sovie­tic, înscrişi recent în Calen­darul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu zi obştească de pome­nire în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, stil vechi, zi în care, în anul 1918, a fost marti­ri­zat primul mucenic al teroa­rei bolşevice, mitropolitul septuagenar Vladimir al Kievului şi Galiţiei. Oricum, cauzele mar­tiriului sunt comune ambelor Biserici surori, după cum in­spi­rat le-a imortalizat profesorul de teologie Teodor M. Popescu (†1973), în celebra lui conferinţă inaugurală intitulată „De la Nero la Stalin“ şi publicată în anul 1942.

Cităm, spre exemplificare: „Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Iisus Hristos şi Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate şi ca primejdie, acţiunea anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovie­telor şi – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra Bisericii şi a lumii întregi“. (Prof. Teodor M. Popescu, De la Nero la Stalin, prelegerea inaugurală ţinută de Facultatea de Teologie din Bucureşti în no­iem­brie 1941, GÂNDIREA, ianuarie 1942, p. 22). (…)

„Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“

Răsfoind paginile Dicţiona­rului Biserica întemniţată. Ro­mâ­nia: 1944-1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Na­ţional pentru Studiul Totalita­ris­mului, din cele peste 2.544 de nume, 1.725 sunt preoţi ortodocşi. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicţionar apar 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi; unii dintre ei fiind de­cla­raţi morţi în împrejurări sus­pecte. S-au consemnat peste 1.500 de cazuri de personal e­cleziastic auxiliar, care a fost epurat.

Datorită unor vrednici slujitori – monahi sau de mir – multe dintre celulele din acele locuri de suferinţă, de torturi fizice şi psihice, de umilinţă şi mortificare, au fost transformate în chi­lii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecer­nia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Dom­nului; nu lipsea nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei.

Postul din Vinerea Mare – sau din zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni – însoţit de Spovedanie şi Pocă­inţă, nu a fost în zadar; toate acestea – încununate de primirea Sfintei Împărtăşanii – au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea Vale­riu Gafencu, numit „sfântul închisorilor“: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“ Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, îndu­hov­nicirea unor slujitori şi gânditori creştini?!

Toate atrocităţile unui re­gim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul închisorilor şi cei din afara acestora. Întreaga ţară a devenit – cum spunea Ioan Ioanide – „închisoarea cea de toate zilele“; de fapt, însuşi regimul comunist-ateu recu­noş­tea că ţara a fost transfor­ma­tă într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagă­rul comunist“.

Aşadar, perioada anilor 1945-1989 va rămâne – pentru totdeauna – un Memento mori al neamului românesc; dar şi un îndemn puternic – simboli­zat în mod excepţional de Me­mo­rialul de la Aiud, înălţat în acea Vale a Robilor şi a plângerii – de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovniceas­că, transformându-ne viaţa în­tr-un urcuş spre Înviere.”

Sursa: Ziarul Lumina, 13 Iunie 2015

Integral la MĂRTURISITORII

Pomenirea de 2 ani a Parintelui Justin Parvu 10 Foto Roncea Ro

Emisiune de timbre specială In Memoriam Părintele Justin Pârvu şi Martirii şi Mărturisitorii români ortodocşi din Secolul XX. EXCLUSIV

Marturisitorii, Mucenicii si Sfintii Inchisorilor - Parintele Justin Parvu - Posta Moldovei 16 Iunie 2015După cum a fost informat în exclusivitate Roncea.Ro, la doi ani de la trecerea la viaţă veşnică a vrednicului de pomenire Părinte Arhimandrit Justin Pârvu (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013), Poşta Moldovei a cinstit memoria Duhovnicului Neamului şi a colegilor săi de temniţă printr-o primă emisiune filatelică de excepţie, dintr-o serie dedicată martirilor şi mărturisitorilor români ortodocşi din Secolul XX. Realizată printr-o comandă specială a portalului Mărturisitorii.Ro, prima coliţă, de 12 timbre, executată în tiraj limitat şi emisă de Poşta Moldovei la 16.06.2015, înfăţişează chipurilor mucenicilor pentru Hristos închişi la ordinele comisarilor bolşevici ai ocupanţilor sovietici ai României, între care se numără Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, stareţul Mănăstirii Tismana, martirul Gherasim Iscu, Sfântul Ardealului, Arsenie Boca, Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu si colegii săi de crez şi generaţie, Părinţii cu viaţă sfântă Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu şi Gheorghe Calciu alăturii de mucenicii şi marii mărturisitori Constantin Oprişan, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Cinste realizatorilor şi celor care s-au implicat în acest proiect de suflet!

Plic Marturisitorii, Mucenicii si Sfintii Inchisorilor cu Parintele Justin Parvu - Posta Moldovei 16 Iunie 2015Vedeţi şi:

Părintele Justin Pârvu, un sfânt coborât din icoane, revenit în ele (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013). Timbru şi Carte In Memoriam

Doi ani cu Părintele Justin în Ceruri. Pomenirea de la Petru Vodă. FOTO/VIDEO

Mesajul Părintelui Justin către români la doi ani de la moartea sa. Cuviosul Justin Pârvu în propriile sale cuvinte

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova