Posts Tagged ‘victor roncea’

De ce trebuie canonizat Mihai Eminescu. Strămutarea sa la Catedrala Mântuirii Neamului, “un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Eminescu a fost, între altele, diplomat, cifror, jurnalist diriguitor de politici şi opinii naţionale şi agent pentru Marea Unire a României, dacă ţinem cont că organizaţia secretă din care făcea parte, Societatea “Carpaţii”, urmărită atent de spionii Austro-Ungariei şi Imperiului Ţarist, avea ca deziderat militarea pentru unirea tuturor românilor în cuprinsul “Daciei Mari”.

Dincolo de orice exaltare, cercetările de astăzi ne arată fără putinţă de tăgadă că ultimii şase ani din viaţa lui Mihai Eminescu, de la arestarea sa abuzivă şi internarea cu forţa într-un sanatoriu cu regim de recluziune şi până la momentul uciderii sale – în acelaşi spital, “Caritatea”, al doctorului Şuţu -, Eminescu a trăit un martiraj continuu.

Este posibil ca Eminescu să fie primul jurnalist român devenit deţinut politic pentru opiniile sale necruţătoare faţă de trădători şi pus apoi în cămaşă de forţă, un model ulterior consacrat pe scară largă de regimul criminal sovietic. Şase ani de martiraj şi o moarte martirică, toate dovedite azi, pas cu pas, prin cercetările temeinice ale profesorilor Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Ion Filipciuc, Constantin Barbu, academicienii Dimitrie Vatamaniuc şi Mihai Cimpoi, expertul în informaţii speciale Gheorghe Ene, jurnaliştii de investigaţie Ion Spânu şi George Roncea, cercetătorii Ovidiu Vuia, Călin Cernăianu şi Dan Toma Dulciu, între alţii.

Adevărurile Academicianului Vatamaniuc

“Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului” – spune Dimitrie Vatamaniuc

Un singur exemplu care atestă că teoria nebuniei este falsă ne este oferit de profesorul Vatamaniuc: în această perioadă nebuloasă de “nebunie”, după revenirea de la clinica ”Ober Dobling” din Viena, Eminescu a fost încadrat la Iaşi la Biblioteca Universitară și a mai fost și profesor de germană. “Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită!” – exclamă academicianul. “Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Iszac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate…

Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat”.

Chiar eliminând total ipoteza asasinării lui Eminescu, moartea lentă la care a fost supus timp de şase ani, de la arestarea din 28 iunie 1883 – zi când este desfiinţată brutal şi Societatea “Carpaţii” -, la vârsta de 33 de ani, şi până la momentul în care îi este crăpat capul chiar când cânta “Deşteaptă-te, române!” – conform unui martor ocular –, pe 15 iunie 1889, se înscrie într-o perioadă de martiraj cu deznodământ fatitic.

Să-i dăm cuvântul tot academicianului Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul lui Perpessicius, care studiază viaţa şi Opera lui Eminescu de exact 45 de ani şi care consideră că Eminescu a murit de fapt în urma tratamentului greşit:

“Problema bolii şi a morţii lui Eminescu a stat în atenţia medicilor Constantin Vlad, Ovidiu Vuia şi Ion Nica. Dificultăţile întâmpinate în demersul lor a constat în absenţa actelor medicale. „Diagnosticul” de alienaţie mentală a fost pus de Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Slavici, care avea doar câteva clase primare, dacă le-o fi avut şi pe acelea, necum să fi fost medic. Maiorescu se face mare vinovat pentru că a luat de bun acest diagnostic şi l-a transmis, cu autoritatea sa, doctorului Alexandru Şuţu, acesta nemaiconsiderând necesar să îi găsească şi o explicaţie de natură organică. A apreciat drept suficient ceea ce i s-a transmis, aplicându-i vreme îndelungată, tratamentul cu injecţii cu mercur. Astfel, diagnosticului eronat i-a urmat un tratament greşit. Boala lui Eminescu a fost, cum rezultă din ultimele cercetări, depresia, iar moartea a survenit, printre altele şi ca urmare a acestui neadecvat tratament cu mercur. Eminescu a avut o condiţie fizică de invidiat dacă a reuşit să reziste, vreme îndelungată nefastului tratament… (…)

Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.“, conchide academicianul.

Condiţiile de fond ale canonizării sunt îndeplinite, conform cutumelor

Chiar şi înainte, în perioada cât a condus direcţiile presei româneşti, Eminescu a trăit adeseori într-un regim de sărăcie şi pustnicie citadină. A fost Eminescu un apărător al Ortodoxiei? Neîndoios! O demonstrează Părinţii Profesori Constantin Galeriu, Constantin Voicescu şi Ovidiu Moceanu sau Arhimandritul Mihail Daniliuc, Profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu, scriitoarea fostă deţinut politic Aspazia Oţel Petrescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Alexandru, Maica Benedicta – Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, geniile româneşti Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi Mircea Eliade, între alţii. Să mai amintim şi că a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sf. Munte Athos?… Dar cine altul a definit mai bine Biserica strămoşească: “mama poporului român”?!

„Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…”

Condiţii de canonizare sunt, între altele: pioşenia poporului faţă de cel ridicat la Ceruri, modul prin care a strălucit prin credinţă, prin trăire sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu, puterea de a suferi moarte martirică, puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.

Acestea sunt, după părerea mea, doar câteva dintre motivele care permit instituirea de către Sfântul Sinod a unei Comisii de studii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond a canonizării martirului Mihai Eminescu. Teologi şi profesori au datoria de a aprofunda această opinie pe care o formulez, în asentimentul multora, la 167 de ani de la naşterea Românului Absolut, cu dorinţa fierbinte ca Mihai Eminescu să străjuiască la 100 de ani de la Marea Unire într-o capelă specială din cadrul Catedralei Mânturii Neamului.

“Faptul că Mihai odihneşte în pământul Munteniei, părinţii lui, doi fraţi şi-o soră în Moldova, sora lui Aglae în Bucovina şi Matei în Ardeal, apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”, scria nepotul său, Gheorghe Eminescu, el însuşi un fost deţinut politic, al regimului bolşevic.

“Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină…”

Dacă nu se află la malul mării, măcar Lumină lină să asculte fratele nostru Mihai, zilnic, de la Catedrala Mântuirii Neamului…

Victor Roncea

PS: Mulţumesc pe această cale Patriarhiei Române pentru cadoul oferit de la început de an, un abonament la ziarul Lumina, care, cu adevărat, îmi luminează fiecare dimineaţă.

Adenda:

„Marţi, 16 iunie (*), se vor îm­plini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Emi­nescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o preve­dere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravu­rilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului ro­mân, a apărat din convingere şi cu pricepere programul par­tidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.

Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în ti­ne. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (…) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pe­deapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de în­şişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări”.

Nicolae Filipescu, Epoca, 14 iunie 1909

(*) Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada inter­belică, zi comemorativă a lui Eminescu.

Documentare: Pentru Martirul Mihai Eminescu în Sinaxarele “Maicii Neamului Românesc”, Biserica Ortodoxă Româna. 125 de ani de la asasinarea “Românului Absolut”. DOCUMENTE

Familia Eminescu si Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatalui, mamei, fratilor si surorilor, a matusii sale calugarite si a unchiului sau staret

Iliescu inculpat pentru sângele vărsat. VIDEO cu cei ucişi în 13 iunie 1990. Dumnezeu să-i ierte!

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest



Ucisi in 13 iunie 1990 de ZiaristiOnlineTV
Cea mai mare parte din filmările de mai sus şi de mai jos au fost realizate pentru Liga Studenţilor de Eugen Popescu – alături de mine, care fotografiam – şi pierdute odată cu venirea minerilor (noi am ascuns casetele pe 14 iunie dimineaţa, când am văzut că vin minerii, într-o ladă de PSI cu nisip din Arhitectură). Ulterior filmările au apărut pe piaţă în condiţii neelucidate. Cu siguranţă, morţi sunt mult mai mulţi. Aceştia sunt cei pe care i-am văzut şi eu, unul dintre ei plecând la Domnul din braţele noastre…

Ziaristi Online v-a ţinut la curent cu evoluţia Dosarului Mineriadei în mai multe faze. În exclusivitate am anunţat că Adrian Sârbu va plăti: Pentru ce ar putea fi inculpat Adrian Sârbu în Dosarul Mineriadei. REMEMBER. “Este a patra oară când Adrian Sârbu dă declaraţii în acest Dosar istoric. Normal ar fi să-i fie schimbată încadrarea de martor în aceea de învinuit”, scriam pe 20 octombrie a.c. Iată că s-a întâmplat. Procurorii militari cu care am petrecut aproape o zi pentru a-mi fi înregistrată ultima depoziţie s-au ţinut de cuvânt, finalizând prima parte a Dosarului până de Crăciun. Cinste lor! (Victor Roncea)

PS: Desigur, luăm în calcul şi ca acest anunţ să facă parte de fapt dintr-o banală operaţiune psihologică cu miză politică. Vom vedea imediat după Crăciun.

Comunicatul Parchetului, aici: Moment istoric – Iliescu, INCULPAT în dosarul Mineriada. La pachet mai vin şi Adrian Sârbu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Cazimir Ionescu, Cico Dumitrescu, Gelu Voican şi alţii

Vedeţi şi:

MINERIADA din 13 – 15 iunie 1990. Mărturii, documente, fotografii, VIDEO.

George Roncea după inculparea lui Ion Iliescu pentru mineriada din 13 – 15 iunie 1990: “Mai sunt încă vreo 70 de gușteri criminali de top care urmează să se prezinte la audieri”

BURSA şi EvZ: Victor Roncea demonstrează că Monica MACOVEI A ASCUNS ADEVĂRUL cu privire la IMPLICAREA ei în MINERIADA din iunie 1990

PREMIERA: Cum a fost la SRI in 13-15 iunie 1990. DEZVALUIRI: Oamenii lui Petre Roman si Militaru au vrut sa arunce in aer balconul Pietei Universitatii

Şi a fost 21 decembrie 1989… România, iartă-ne, că mai mult n-am putut face pentru tine!

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

“Am trăit o moarte alături de Marian Munteanu. Piaţa Universităţii L-a readus pe Hristos în mijlocul tinerilor României. Am semănat cu lacrimi, vom secera cu bucurie.” INTERVIU Victor Roncea despre Alianţa Noastră România

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest
foto-emanuel-parvu-piata-universitatii-1990-1-sursa-fotografi-romani-ro

Foto: Emanuel Parvu

Marian Munteanu pe patul de spital de unde a fost arestat in iunie 1990. Foto aici si sus: Emanuel Parvu

Marian Munteanu pe patul de spital de unde a fost arestat in iunie 1990. Foto: Andrei Iliescu

Victor Roncea, victimă a mineriadei: “Am trăit o moarte alături de Marian Munteanu. Toate loviturile ticăloase de azi renasc sentimentul camaraderesc al solidarităţii

– Un interviu apărut în luna iunie, valabil şi azi. –

S-au împlinit 26 de ani de la Mineriadă și de curând au reapărut acuzele kaghebiste care au fost trimise către tinerii din Piața Universității în ’90, adresate azi tot liderului de atunci, Marian Munteanu. Răul ne urmărește nestingherit de atâta timp. Dar și bunele intenții au rămas intacte. Dovadă e și Victor Roncea, un tânăr licean făcut terci de mineri atunci, care nu și-a schimbat atitudinea nici azi, în ciuda trecerii anilor, în ciuda perseverenței cu care îl atacă pe Marian Munteanu (și îi atacă pe foștii manifestanți) feseniștii noi și vechi.

 

victor-roncea-interviu-mineriada-piata-universitatii-marian-munteanuReporter: Victore, mai dor rănile de la mineriadă? Sau democrația-pansament în care trăim le-a vindecat?

Victor Roncea: După cum ai pus întrebarea nu pot să nu-mi răsara-n minte versurile lui Radu Gyr: “Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor”…  Ce “democraţie-pansament”? Poate democraţie-nechezol! Ştiţi că ultima strofă din acest “Îndemn la luptă” sublim trebuia să se afle pe Monumentul Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă, recent inaugurat după lungi amânări? Iat-o: “Înfrant nu esti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./Adevăratele înfrangeri,/ sunt renunţările la vis”. Pe cine putea să deranjeze aceste versuri? Ce om fără inimă poate cenzura un imens poet al închisorilor, cu 22 de ani de calvar concentraţionar, la 26 de ani de la “căderea comunismului”? Credeţi că un om normal ar putea interzice, de exemplu, unui comunist, să-şi pună pe un monument versurile poeziei “Slavă veşnică lui Lenin”? E dreptul lui. De ce li se interzice însă foştilor deţinuţi politici anticomunişti acest drept? Cum foarte bine amintea Excelenţa Sa, Tamar Samash, ambasadoarea Israelului în Românie, într-un interviu în care-şi mărturisea dragostea pentru Eliade: “Este şi o vorbă: Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi lupta pentru dreptul tău de a o spune”. Asta e democraţia. “Pansament”? Poate, dar refolosit, nespălat şi plin de puroi şi viruşi!

„În Piaţa Universităţii 1990 am respirat cel mai puternic sentiment al libertăţii din întreaga mea viaţă”

Rep.: Aș vrea să te rog să evoci pentru tinerii studenți de azi ce ați pățit voi. Mulți nu știu ce a fost în Piața Universității și nu-și pot imagina grozăvia care a urmat protestului pașnic al „golanilor”. Fă o radiografie a evenimentelor, că tot te-am întrebat de răni.

V.R.: În Piaţa Universităţii 1990 am respirat cel mai puternic sentiment al libertăţii din întreaga mea viaţă. Sigur, şi cel din 1989 a fost extrem de profund; atunci lacrimile ţâşneau numai rostind primul vers al lui “Deşteaptă-te, române!”. Dar sentimentul de libertate din Piaţa Universităţii era de plenitudine, o libertate absolută, care te învăluia şi ne dădea o putere extraordinară. La urma urmei eram doar nişte puşti care ne opuneam doar cu credinţa noastră şi pletele-n vânt unui monstruos sistem comunistoid manevrat de agenţi veroşi ai KGB şi GRU, fantomele trecutului acum aflate călari pe viitorul nostru. Este adevărat: coalizasem zeci de mii de români, care respirau acelaşi aer al libertăţii. Dar eram, totuşi, o mână de oameni. Care am trăit 52 de zile efervescenţa unor locuitori privilegiaţi ai primei  “Zone libere de neocomunist” a României. Dar alegerile din 20 mai ne-au trezit la realitate. Nu te puteai opune majorităţii care, aşa cum era, manipulată, dezinformată, minţită – de “colegii” de la Adevărul, Dimineaţa, Azi şi, mai presus de toate, de TVR – era majoritate. Şi votase: 85% pentru Iliescu şi FSN. Pe 20 mai asociaţiile studenţeşti şi mare parte din cele civice s-au retras din Piaţă, urmând ca reprezentanţii lor să apere în continuare greviştii foamei, aflaţi pe peluza din faţa Teatrului Naţional, şi care militau pentru o Televiziune independentă şi Punctul 8 de la Timişoara – proiectul lustraţiei adoptat de organizatorii Pieţei Universităţii, Liga Studenţilor condusă de Marian Munteanu şi celălalte organizaţii partenere. Eu unul nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei privind evenimentele din 13 – 15 iunie, începute prin “curăţirea” pieţei, la ordinele lui Iliescu şi Roman, şi culminate cu apocalipsa minerească. Nu cred că a fost o tentativă de lovitură de stat în care noi am fost carne de tun. Cred în schimb că am asistat pe propria noastră piele la reacţia bolnavă a unor personaje găunoase care gândeau în această paradigmă conspiraţională tocmai pentru că erau parte a unei conspiraţii, respectiv cea care a decapitat statul român prin uciderea lui Ceauşescu şi desfiinţarea Securităţii. Gândiţi-vă că noi în Piaţa Universităţii militam exact pentru ce urmau să devină priorităţile României de abia peste decenii: reîntoarcerea în matca vechii Europe, aspiraţia la NATO, alianţa strategică cu Statele Unite, reunirea cu Basarabia, o Românie a valorilor culturale naţionale, lustraţie, anticorupţie… Cei care ne-au călcat în picioare, prin victimele ingineriilor lor malefice, bietele jucării umane numite mineri, se opuneau tocmai acestor valori. Pentru că serveau interesele sovietice. Iată, nici după 26 de ani n-am scăpat de ei. Lupta este aceeaşi. Cam asta e situaţia, pe scurt.

„Trupurile lor, hainele lor, făcute franjuri, şiroiau de sânge. Fântâna de la Arhitectură era roşie de sângele lor”

Rep.: Azi, dacă fiul tău ar vrea să facă același lucru, ce i-ai spune, să stea acasă sau să meargă în Piață?

V.R.: Dar cine l-ar putea opri?! Mi-aduc aminte că pe 21 decembrie ne-am aruncat vreo opt într-o Dacie condusă de un profesor, artist plastic, ca să ajungem la Romană. Sunt sigur că toţi copiii celor care au fost în Piaţă ar face la fel. Probabil ar fi primii. Dacă ar mai exista o Piaţă a Universităţii aş invita 22.000.000 de români să-i prindă gustul libertăţii. Dar şi acesta e viciat azi. Nimic nu mai e ingenuu.

Rep.: Mă uit uimit cum Marian Munteanu a primit recent aceleași epitete ca la mineriadă, „legionar”, „fascist” etc. Păi ce facem, Victore, mineriada continuă și azi latent?

V.R.: Exact! E ridicol! Puiuţii vopsiţi ai agenţilor de ieri sunt de data aceasta deghizaţi şi multiplicaţi în tot felul de figuranţi cu ştaif ai “societăţii civile” şi “deontologi” penibili aruncători de sentinţe sforăitoare pe nări. Urmăriţi titlurile din Adevărul, Dimineaţa, Azi (organele FSN) şi cele din presa care l-a atacat acum pe Marian Munteanu. Câtă lipsă de imaginaţie! Plagiat total! Sunt sigur că vor plăti. În instanţă, desigur. Reacţia lor denotă frică. Nu ştiu de ce, că noi am fost paşnici de când suntem…

Rep.: Ba chiar și „securist” văd că-l scot pe Marian Munteanu. Tu, care ai luat-o pe coajă alături de el, cum te simți să vezi că azi este scos Marian Munteanu drept ticălosul numărul 1 al țării, ba legionar, ba securist, toate lăturile în capul lui?

V.R.: “Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. E o luptă de 2000 de ani. Era 14 iunie dimineaţa, acum fix 26 de ani. În cursul nopţii de 13 luasem decizia dramatică de a rămâne în Universitate, respectiv Arhitectură, pentru a apăra instituţiile de ce ştiam că urma să vină. Văzusem morţii din noaptea aceea, unul căzut chiar în braţele noastre. Din turnul Arhitecturii am asistat la invadarea Pieţei de lămpaşe într-un vuiet infernal şi spargerea uşii Universităţii cu topoarele. Coborât din Arhitectura, când târât când luat pe sus, în lovituri de bâte, furtune, lopeţi, cizme, topoare, am ajuns în dreptul fântânii. Acolo erau fraţii noştri din Universitate. Trupurile lor, hainele lor, făcute franjuri, şiroiau de sânge. Fântâna de la Arhitectură era roşie de sângele lor. Aceste lucruri nu se uită niciodată. Am trăit o moarte alături de Marian Munteanu. Toate loviturile ticăloase de azi, date pe urmele necicatrizate ale celor rămase de ieri, de la mineri şi agenţii FSN, renasc sentimentul camaraderesc al solidarităţii. Numai că de data aceasta nu mai suntem nişte simpli tineri cu pletele-n vânt. Cine ştie să evalueze cunoaşte şi unde şi la ce nivele şi în ce structuri se află azi majoritatea membrilor activi şi a liderilor Ligii Studenţilor, formaţi în anii ’90. Şi de aceea le mulţumim celor care ne coalizează din nou, după 25 de ani, pentru aceleaşi idealuri.

„Sunt în partidul lui Marian Munteanu şi ştiu că şi el este în partidul meu: partidul România”

Rep.: În mod normal, dacă era adevărat că Marian Munteanu era securist, ar fi trebuit ca voi, care i-ați fost alături, să fiți primii revoltați. Dar văd că fac pe ofuscații tot ăia care-l făceau „legionar” mai deunăzi.

V.R.: Să fim serioşi! Sunt cercetător la CNSAS de 10 ani. Biata jurnalistă de la “Adevărul” care a înghiţit pe nemestecate făcătura securiştilor lui Iliescu o să înghită şi mai greu tot ce îi va da Burci să înghită după ce va fi silit de instanţă să sponsorizeze “Alianţa noastră” prin despăgubirile pe care i le va solicita Marian Munteanu.

Rep.: Intri în politică în partidul lui Marian Munteanu?

V.R.: Sunt în partidul lui Marian Munteanu şi ştiu că şi el este în partidul meu. Eu din 21 decembrie 1989, el chiar de dinainte: partidul România.

Rep.: Politica presupune decizii, în cazul unor alegeri care-l validează pe un politician. Ce decizii ai lua tu ca politician ales legat de mineriadă?

V.R.: În primul rând m-ar interesa să stăvilim mineriada împotriva sufletelor copiilor noştri şi a pruncilor României, ucişi cu zecile de milioane din decembrie încoace. O Românie întreagă – cu toate geniile ei potenţiale, darul lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate – a fost ucisă prin avorturi, de 26 de ani. O altă Românie, cea tânără, este mutialată în mare parte de agresiuni programatice împotriva sufletului şi psihicului ei. Mineriada noastră a fost o joacă de copii pe lângă ce suferă naţiunea asta de atunci şi până azi.

„96% dintre români cred în Dumnezeu. Acum e democraţie şi vor trebui să asculte de noi, cei ce ne dorim Catedrala”

Rep.: Altfel care sunt sau ar trebui să fie principalele obiective ale partidului lui Marian Munteanu sau al vostru (cum vrei să-i spui)?

V.R.: Alianţa se numeşte a noastră, deci te include şi pe tine, pentru că se adresează tuturor românilor. Cred că această întrebare trebuie să i-o puneţi chiar lui. Eu nu sunt politician. În ce mă priveşte, m-aş mulţumi cu redarea demnităţii naţionale.

Rep.: Fenomenul Piața Universității a avut și o tentă creștină, s-au spus rugăciuni, ba chiar au fost prezente și niște măicuțe de la o mănăstire. În toamnă însă, în aceeași piață, pe fondul unor mitinguri anti-politicieni s-a scandat „Vrem spitale, nu catedrale”. Tu te regăsești în noul val, al oponenților Catedralei care se construiește în București?

V.R.: Părintele Galeriu a ţinut slujbe în Piaţă. Marele poet mistic Ioan Alexandru a îngenuncheat zeci de mii de români cu ruga lui pentru Hristos. Balconul era străjuit de o icoană a Maicii Domnului, de la Putna, şi de portretele lui Mihai Eminescu, “omul deplin al culturii române”. Nu a fost doar o tentă. Întreaga manifestaţie a avut o profunzime creştină care ne aducea pe unde nevăzute şi acea libertate de care vorbeam mai devreme. Nu cred că există un “val” al oponenţilor Catedralei Mântuirii Neamului. Despre ce vorbim? V-aţi uitat în sondaje? 96% dintre români cred în Dumnezeu. Ce val? Bolşevicii  Partidului Comunist din România reprezentau vreun “val”? Ghinion, ca să citez un clasic în viaţă. Acum e democraţie şi vor trebui să asculte de noi, cei ce ne dorim Catedrala, asemenea lui Eminescu şi a Regilor şi Patriarhilor României.

Rep.: Am uitat un lucru important: tu ai fost victima mineriadelor împreună cu fratele tău, George Roncea. Tu sau George ați vorbit vreodată după mineriadă cu Miron Cozma? Azi, când și el îl acuză pe Iliescu și Roman că i-a instigat și că au infiltrat securiști printre mineri, voi, familia Roncea l-ați iertat pe Cozma?

V.R.: N-am fost victime. Victime au fost minerii. Iar dacă au fost securişti, respectivi SRI-işti,  aceştia ne-au salvat pe noi de demenţa subumanităţii, cum a fost în cazul meu. Apoi, daca i-am iertat pe unii dintre colegii tăi cum nu l-am putea ierta pe Cozma? E şi el un biet smintit…

Rep.: Au murit tineri nevinovați, Victore, iar Iliescu, vinovatul, trăiește. N-om fi noi bolnavi ca nație dacă lăsăm ca așa ceva să se petreacă?

V.R.: Îşi va primi şi el răsplata, staţi liniştit. Iar cine e bolnav să stea deoparte. Îl vom ajuta. Ceilalţi să pună mâna pe sapă şi coasă. Am semănat cu lacrimi, vom secera cu bucurie.

Alexandru CĂUTIȘ

Preluare: Roncea.Ro

Citiţi şi: Marian Munteanu, de la Piaţa Universităţii la Alianţa Noastră România: „Am avut dintotdeauna crucea nu numai la piept, ci şi în suflet”

Profesorul Ilie Bădescu despre “Fenomenul Marian Munteanu – Piaţa Universităţii”: “Atunci, în 89-90, la Bucureşti, s-a întors axa lumii spre centrul ei firesc de gravitaţie care este Însuși Iisus Hristos”

Academicianul Sorin Dumitrescu despre Marian Munteanu: “Câţi dintre liderii politici actuali erau să fie decapitaţi, pe bune, pentru democraţie?”. Şi un VIDEO din Piaţa Universităţii 1990

 

Deşi învinsă în Instanţă, Macovei minte pentru a fi preluată fără discernământ. Dragi colegi din presă, Monica Macovei nu a câştigat nici un proces privind Mineriada din 1990 cu Roncea, Tudor, Gândea şi Antena 3. Ea rămâne şi pentru Curtea de Apel şi pentru Tribunalul Bucureşti procuror-anchetator în 13 – 15 iunie 1990. DOVADA AICI

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

pcr-ista-monica-macovei-lustratie

Scrisoare Deschisă către presa de limba română din România

Dragi colegi din presă,

Când aţi devenit din jurnalişti simpli postaci ai unor politicieni? De când o postare a unui politician pe Facebook a ajuns “ştire” în presa scrisă şi online, fără o minimă documentare? Sigur, timpul ne presează. Dar datoria de a scrie adevărul nu poate fi condiţionată de factorul timp în favoarea răspândirii unor minciuni, a unor dezinformări, voite sau nevoite, a unor manipulări sau chiar minciuni sadea, cum este cazul de faţă. În plus, cititul unei Hotărâri Judecătoreşti de 20 de rânduri durează cam 30 de secunde. Atât v-ar fi luat ca să scrieţi adevărul despre procesul PIERDUT de Monica Macovei privind implicarea ei în Mineriada din iunie 1990. Desigur, etica jurnalistică, aşa zisa “deontologie”, v-ar fi obligat să solicitaţi şi opinia celor incriminaţi de fostul procuror comunist şi fesenist. Sau măcar să căutaţi încă minim o altă sursă pentru a verifica afirmaţiile politicianului de Facebook Monica Macovei.

În spiritul corectitudinii jurnalistice şi a acurateţii actului de presă vă rog să extrageţi din informaţiile de mai jos – pe care chiar vă rog să le şi verificaţi – datele corecte ale acestui proces şi să prezentaţi cititorilor Dvs Adevărul: Monica Macovei rămâne şi pentru Curtea de Apel şi pentru Tribunalul Bucureşti procuror-anchetator în 13 – 15 iunie 1990.

Monica Macovei a acţionat în judecată postul Antena 3, pe realizatorul Mihai Gâdea şi jurnaliştii Radu Tudor şi Victor Roncea, după o emisiune Sinteza zilei intitulată “Monica Macovei, procuror anchetator la mineriada din iunie 1990”. Emisiunea, difuzata pe 8 iulie 2014, era inspirată de un articol de pe blogul lui Radu Tudor în care acesta publica în sprijinul afirmaţiilor sale un document al apărării din procesul generalului Mihai Chiţac, preluat de pe blogul Roncea.Ro, în care era citat un interviu al Monicăi Macovei din Evenimentul Zilei, în care chiar ea recunoştea că a fost în calitate de procuror la Unitatea de la Măgurele unde erau deţinuţi ilegal protestarii din Piaţa Universităţi şi unde “nu a văzut nici un act de violenţă”. Documentul mi-a fost solicitat de Instanţă şi l-am produs, în copie conformă cu originalul, chiar de la echipa de procurori militari care anchetează Mineriada din iunie 1990 sub aspectul de “crime împotriva umanităţii” (doc. ataşat mai jos). Hotărârea CEDO care a precedat această încadrare învederează extrem de clar: „Există elementele unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român”. Între aceşti “oficiali ai statului român” s-a aflat şi Monica Macovei, care, deşi a constat la faţa locului aceste crime, în calitatea sa oficială de procuror, nu a protestat şi nu a întreprins absolut nimic – în acea perioadă! – pentru eliberarea imediată a victimelor abuzurilor Regimului FSN şi ale trupelor sale civile de asalt – minerii. Dimpotrivă! Iar Ancheta în Dosarul Mineriadei continuă!

De dragul fâsului mediatic, Macovei ne-a dat în judecată pretinzând despagubiri de 10.000 de euro de la fiecare, ştergerea tuturor articolelor online privind implicarea ei în mineriada din Iunie 1990 şi obligaţia de a publica Hotărârea în 10 ziare centrale (de unde atâtea?). Macovei pretindea că documentul de Instanţă preluat de Roncea.Ro prezintă nici mai mult nici mai puţin decât “acuzaţii mincinoase şi declaraţii denigratoare şi defăimătoare” care se înscriu într-o “campanie de presă”. Tare documentul ăsta, altfel un A4 amărât…

Tribunalul Bucureşti ne-a dat dreptate însă emiţând, spre cinstea Justiţiei Românie, la 6.07.2015, o Hotărâre demnă de Istoria Presei (Documentul AICI) în care Instanţa RESPINGE acţiunea formulată de Monica Macovei ca NEÎNTEMEIATĂ. Îmi pare rău că nu a admis în parte plângerea tovarăşei ex-procuror în sensul de a o obliga să publice Hotărârea în cele 10 ziare de care vorbea…

La Curtea de Apel, Macovei a revenit cu tupeu iar probele au fost reanalizate. Noua Hotărâre, deşi încalcă în parte libertatea de expresie, este iarăşi demnă de intrat în Istoria Presei post-decembriste.

Astfel, cel puţin în ce mă priveşt, Instanţa mă obligă să-i dau doamnei Macovei despagubiri morale scăzute de la 10.000 de euro la… 43 de euro şi 10 cenţi. Pe măsura înaltei moralităţi a doamnei, mi-am zis… În plus, din toate articolele privind implicarea procuroarei Macovei în evenimentele din iunie 1990 în favoarea Regimului criminal FSN Instanţa ne obligă să retragem de pe site-uri… O SINGURA FRAZĂ!

Şi anume, în ce mă priveşte, conform Hotârârii 834/2016 sunt obligat ca din preluarea textului lui Radu Tudor din cadrul postării personale intitulate (sugestiv, cred eu) “Să ne aducem aminte cine este Monica Macovei cu Radu Tudor, despre mineriada din iunie ’90, şi Victor Roncea, despre “dreapta” din PE: Rămân alături de asociaţia ACCEPT şi comunitatea de gay, lesbiene, bisexuali şi trisexuali” să retrag această frază: “Trecutul procurorului Macovei demonstreaza ca anticomunismul ei este o parodie, o gluma proasta si o minciuna grosolana. Comunismul s-a cladit si s-a bazat in abuzul sau pe oameni ca Macovei.” Atât. Vreţi să ştiţi cum continua? Iată fraza imediat următoare, pe care Instanţa nu a contestat-o defel: “Iar participarea sa la mineriada din Iunie 1990 ca procuror anchetator desfiinteaza orice legitimitate de asa zis politician “de dreapta”, mare luptator impotriva coruptiei (adversarilor lui Basescu).” Aţi înţeles, dragi colegi din presă?

În ce priveşte orice alte solicitări aberante formulate de procesomana Macovei, Instanţa “RESPINGE RESTUL ACŢIUNII, CA NEÎNTEMEIAT”. Adică, dragi colegi de presă, Monica Macovei a pierdut în procent de 99,99% procesul cu Roncea, Tudor şi Gâdea. A, era să uit: Instanţa mă mai obligă să-i plătesc cheltuieli de judecată de 3, 66 lei. Vă daţi seama că voi respecta această decizie. Fac apel pe această cale la colecţionarii de 1 ban să-mi vândă 366 de bănuţi ca să o ajut pe Mandela cu ceva metal în plus la salariul şi indemnizaţiile ei de 15.000 de euro lunar, ca europarlamentar făcut de bolnavul naţional Traian Băsescu pe banii negri din Afacerea Microsoft (conform declaraţiilor Elenei Udrea – Alo, DNA, se aude pe undeva?).

Fraţilor, hai, că nu-i greu: cititi 20 de rânduri, pierdeţi 30 de secunde şi câştigaţi putin obraz curat! JUST.RO vă aşteaptă!

Închei prin a anunţa că mă voi adresa CEDO pentru simplul fapt că socotesc că într-o democraţie autentică nu poate fi impusă sub nici o formă CENZURA – interzisă de Legea Supremă a României, CONSTITUŢIA  – chiar şi printr-o Hotărâre care sancţionează în fapt “delictul de opinie”. Pentru că în Întâmpinarea mea depusă la Curtea de Apel m-am solidarizat întru totul cu afirmaţiile lui Radu Tudor, fără a mă dezice nici măcar de o virgulă din textul său, o sa afirm în numele amândorora că această frază pretins defăimătoare este opinia unor jurnalişti cu 27 de ani de presă, care au fost pe străzi în 21 decembrie 1989, riscând, dacă regimul nu sucomba, să fie anchetaţi de procurorul comunist Monica Macovei, şi au contribuit la edificarea actualei democraţii şi, mai mult, la integrarea României în structurile de securitate euro-atlantice. Aşadar, cel puţin în nume personal, îmi “arog” acest “imens” drept pe care mi l-am obţinut cu propriile mele puteri: dreptul la opinie. Şi la care, iată, nu renunţ şi nu voi renunţa niciodată.

Remarc cu simpatie că din toată breasla justiţiarilor, doar avocata Elenina Nenicuţ a sesizat frauda enunţului triumfalist al Monicăi Macovei, preluat fără discernământ de multe medii de presă. În realitate, tot ceea ce afirmă Macovei în anunţul ei este MINCIUNĂ de la cap la coadă. Dacă de la revista GheDeSe (cum îi zicea Brucan), recte “22”, nu mă puteam aştepta la altceva decât la perpetuarea minciunii, cu regret am observat cum aceasta se răspândeşte fără o minimă decenţă a confruntării elucubraţiilor Macoveei cu realitatea faptică, de la Adevarul puscariasului penal Burci la Digi-ului ungurului Teszari, de la Epoch Times la B1, ZiuaNews şi chiar Q Magazine, unde de obicei profesionalismul este la el acasă. După cum mă aşteptam, Ziare.com, acestă măciucă deontoloagă beteagă a presei online, citează şi chiar face trimitere la Hotărâre, omiţând, doct, esenţa: respingerea ca neîntemeiată a acţiunii Monicăi Macovei, ex-procuror PCR-ist şi FSN-ist şi PDL-ist. Încă procuror Soros-ist şi GDS-ist deşi, nu ştiu dacă organele noastre ştiu (SRI, DNA) dar… alegerile din Statele Unite au fost câştigate de Donald Trump!

Mulţumesc redacţiei Cotidianul, singurul ziar care a redat cu promptitudine dreptul meu la replică.

Mulţumesc şi ziarului Bursa pentru publicarea, la vremea procesului, a punctului meu de vedere: Monica Macovei contra lui Victor Roncea, sau torţionarul care nu-şi uită victima

Mulţumesc, desigur, şi celor care nu au preluat minciunile Monicăi Macovei dar, pentru a respecta balanţa Justiţiei şi a apăra Adevărul, vor reda măcar esenţa acestei Scrisori Deschise. UPDATE: Între acestea se remarcă deja ActiveNews, CorectNews şi Epoch Times, care a revenit cu o precizare în favoarea cititorilor şi a corectitudinii jurnalistice. De asemenea, importantele cotidiene BURSA şi Evenimentul Zilei au redat cu promptitudine realitatea.

Anexe din actele depuse la proces, mai jos.

Vă mulţumesc,

Victor Roncea

Adenda 1: Elenina Nicut

elenina-nicut-proces-macovei-roncea-tudor-gadea-antena-3“Vad ca Macovei se lauda ca a castigat procesul cu A3, dracu’, lacu’.

Mai jos, minuta deciziei din care rezulta ca a castigat exclusiv in limita unui paragraf:

“Trecutul procurorului Macovei demonstreaza ca anticomunismul ei este o parodie, o gluma proasta si o minciuna grosolana. Comunismul s a cladit si s a bazat in abuzul sau pe oameni ca Macovei”

Daunele morale au fost pe masura: 200/300 Lei pe persoana fizica, respectiv 2000 Lei pe persoana juridica in solidar cu persoana fizica, adica vax albina pe langa pretentiile reclamantei, 10.000 de euro de caciula, gen.

Paragraful in cauza nu are nimic de a face cu episodul Mineriada ’90.

In rest, adica ce se mai debiteaza in aceasta postare http://radu-tudor.ro/monica-macovei-procuror-anchetator-la…/, actiunea lui Macovei a fost respinsa ca neintemeiata.

Asta asa, ca sa restabilim adevarul, daca tot criticam A3 ca minte si dezinformeaza.”

Adenda 2: Hotărârea Instanţei versus minciunile Monicăi Macovei

macovei-minciuni-proces-roncea-tudor-gadea-antea-3

ANEXE

  1. Asociaţia Victimelor Mineriadei despre Monica Macovei – Document înaintat Curţii de Apel – Declaratie Victimele Mineriadei – PDF
  2. Documentul Parchetului Militar care anchetează Dosarul Mineriadei – Declaratie Chitac – Macovei – Parchetul Militar – PDF
  3. Extrase din presă anterioare articolelor noastre care au generat procesul – ceea ce dovedeşte că Macovei ne iubeşte tot aşa cum o iubim şi noi:

Iată cine apără statul de drept al lui Traian Băsescu

Iată ce text interesant găsim într-o mărturie a generalului Chiţac care foloseşte în apărarea sa, pentru a afirma că poliţia nu a comis violenţe împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, o declaraţie a procurorului…Monica Macovei :

« Am luat contact cu problema Piaţa Universităţii în mai multe etape. Prima etapă a fost în ziua de 13 iunie 1990. Eram procuror la fosta procuratură a sectorului 1 şi, împreună cu alţi doi colegi din aceeaşi unitate am fost trimisă la Unitatea Militară de la Măgurele, unde am întâlnit câţiva colegi de la fosta Procuratură a Municipiului Bucureşti, Alexandru Ţuculeanu, Cornel Popescu, Emil Dinu.

La  Măgurele am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau unele declaraţii sub supravegherea unor poliţişti. Nu am văzut niciun act de violenţă. Citind aceste declaraţii am spus: Nu rezultă comiterea niciunei infracţiuni. Toată lumea pleacă acasă.”

Câtă veselie! Cu alte cuvinte, în 13 iunie totul a fost roz, şi raziile poliţiei printre corturile manifestanţilor, şi asaltul Facultăţii de Arhitectură şi întreg simulacrul de după aceea. Nu a existat niciun act de violenţă. Realitatea povestită de cei reţinuţi la Unitatea Militară de la Măgurele e cu totul alta. Dar oare procurorul Monica Macovei nu s-a întrebat de ce a fost folosită o unitate militară pentru a interoga persoane paşnice arestate din Piaţa Universităţii? Acesta e  statul de drept pe care îl promovează doamna Monica Macovei, cea care apăra poliţia agresoare în 13 iunie 1990?

Aţi citit vreodată, doamnă fostă procuror, mărturiile arestaţilor de la Măgurele, din zilele următoare? Cum erau loviţi de cordoane de poliţişti printre care erau siliţi să treacă? Cum erau terorizaţi cu câîni şi cum erau bătuţi atunci când cereau să iasă pentru a-şi face necesităţile? Cum cei mai mulţi au fost nevoiţi să doarmă pe beton, în hangarul de avioane nopţi în şir? Cum minerii făceau razii printre ei, ca să-i înfricoşeze? Cum la plecare au fost ameninţaţi că dacă spun ceva vor fi căutaţi şi arestaţi din nou? Cum v-aţi simţit ca procuror când marele eminescolog Petru Creţia a fost bătut bestial, împreună cu alte sute de cetăţeni ai Bucureştiului? Când fântâna arteziană de la Piaţa Universităţii a fost umplută cu trupurile lipsite de simţire ale celor măcelăriţi în Piaţa Universităţii? Chiar n-aţi văzut acte de violenţă? Astea sunt valorile pe care le apăraţi ca procuror al Republicii, doamna Macovei? În numele lor ne daţi astăzi lecţii?

Înţeleg, din declaraţia dumneavoastră, că aţi luat act cu “problema” Piaţa Universităţii în mai multe etape. Nu vreţi să ne povestiţi câte ceva şi despre celelalte etape în care aţi luat act cu “problema” respectivă?

This entry was posted on joi, iulie 5th, 2012 at 11:05 pm and is filed under Economie.

Sursa: Varujan Vosganian

InPolitics: Dezvaluire: Cum a ”vazut” Macovei mineriada din iunie 1990

5 comentarii / 934 vizualizări / 6 iulie 2012

Generalul Chiţac a folosit o declaraţie a procurorului Monica Macovei pentru a susţine că poliţia nu a comis acte de violenţă împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, în iunie 1990, când sute dintre aceştia au fost transportaţi la unitatea Militară de la Măgurele, unde au fost bătuţi şi torturaţi cu bestialitate, dezvăluie fostul ministru liberal, Varujan Vosganian.

Monica Macovei şi „problema” Piaţa Universităţii
„Iată ce text interesant găsim într-o mărturie a generalului Chiţac care foloseşte în apărarea sa, pentru a afirma că poliţia nu a comis violenţe împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, o declaraţie a procurorului…Monica Macovei : « Am luat contact cu problema Piaţa Universităţii în mai multe etape. Prima etapă a fost în ziua de 13 iunie 1990. Eram procuror la fosta procuratură a sectorului 1 şi, împreună cu alţi doi colegi din aceeaşi unitate am fost trimisă la Unitatea Militară de la Măgurele, unde am întâlnit câţiva colegi de la fosta Procuratură a Municipiului Bucureşti, Alexandru Ţuculeanu, Cornel Popescu, Emil Dinu. La Măgurele am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau unele declaraţii sub supravegherea unor poliţişti. Nu am văzut niciun act de violenţă. Citind aceste declaraţii am spus: Nu rezultă comiterea niciunei infracţiuni. Toată lumea pleacă acasă.” Câtă veselie! Cu alte cuvinte, în 13 iunie totul a fost roz, şi raziile poliţiei printre corturile manifestanţilor, şi asaltul Facultăţii de Arhitectură şi întreg simulacrul de după aceea. Nu a existat niciun act de violenţă. Realitatea povestită de cei reţinuţi la Unitatea Militară de la Măgurele e cu totul alta. Dar oare procurorul Monica Macovei nu s-a întrebat de ce a fost folosită o unitate militară pentru a interoga persoane paşnice arestate din Piaţa Universităţii? Acesta e statul de drept pe care îl promovează doamna Monica Macovei, cea care apăra poliţia agresoare în 13 iunie 1990?

Măcelul de la Măgurele
Aţi citit vreodată, doamnă fostă procuror, mărturiile arestaţilor de la Măgurele, din zilele următoare? Cum erau bătuţi de cordoane de poliţişti prin care erau siliţi să treacă? Cum erau terorizaţi cu câîni şi cum erau bătuţi atunci când cereau să iasă pentru a-şi face necesităţile? Cum cei mai mulţi au fost nevoiţi să doarmă pe beton, în hangarul de avioane nopţi în şir? Cum minerii făceau razii printre ei, ca să-i înfricoşeze? Cum la plecare au fost ameninţaţi că dacă spun ceva vor fi căutaţi şi arestaţi din nou? Cum v-aţi simţit ca procuror când marele eminescolog Petru Creţia a fost bătut bestial, împreună cu alţe sute de cetăţeni ai Bucureştiului? Când fântâna arteziană de la Piaţa Universităţii a fost umplută cu trupurile lipsite de simţire ale celor măcelăriţi în Piaţa Universităţii? Chiar n-aţi văzut acte de violenţă? Astea sunt valorile pe care le apăraţi ca procuror al Republicii, doamna Macovei? În numele lor ne daţi astăzi lecţii? Înţeleg, din declaraţia dumneavoastră, că aţi luat act cu “problema” Piaţa Universităţii în mai multe etape. Nu vreţi să ne povestiţi câte ceva şi despre celelalte etape în care aţi luat act cu “problema” respectivă?”, întreabă Varujan Vosganian. (Răzvan Gheorghe)

Dezvaluire: Cum a ”vazut” Macovei mineriada din iunie 1990

Monica Macovei, procurorul care a luptat împotriva Pieței Universității

AccenteCirculă pe net

Politicianul Varujan Vosganian le aduce aminte cititorilor săi cine este de fapt Monica Macovei. Și pentru asta citează o mărturisire a generalului Chiţac care foloseşte în apărarea sa, pentru a afirma că poliţia nu a comis violenţe împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, o declaraţie a procurorului…Monica Macovei.

„« Am luat contact cu problema Piaţa Universităţii în mai multe etape. Prima etapă a fost în ziua de 13 iunie 1990. Eram procuror la fosta procuratură a sectorului 1 şi, împreună cu alţi doi colegi din aceeaşi unitate am fost trimisă la Unitatea Militară de la Măgurele, unde am întâlnit câţiva colegi de la fosta Procuratură a Municipiului Bucureşti, Alexandru Ţuculeanu, Cornel Popescu, Emil Dinu.

La  Măgurele am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau unele declaraţii sub supravegherea unor poliţişti. Nu am văzut niciun act de violenţă. Citind aceste declaraţii am spus: Nu rezultă comiterea niciunei infracţiuni. Toată lumea pleacă acasă.”

Câtă veselie! Cu alte cuvinte, în 13 iunie totul a fost roz, şi raziile poliţiei printre corturile manifestanţilor, şi asaltul Facultăţii de Arhitectură şi întreg simulacrul de după aceea. Nu a existat niciun act de violenţă. Realitatea povestită de cei reţinuţi la Unitatea Militară de la Măgurele e cu totul alta. Dar oare procurorul Monica Macovei nu s-a întrebat de ce a fost folosită o unitate militară pentru a interoga persoane paşnice arestate din Piaţa Universităţii? Acesta e  statul de drept pe care îl promovează doamna Monica Macovei, cea care apăra poliţia agresoare în 13 iunie 1990?”, scrie Varujan Vosganian pe blog anunță revistablogurilor.ro.

Dan Zavaleanu Publicat Joi, 12 iulie 2012

Cotidianul

Părintele Gheorghe Calciu la ZIUA: “Deasupra tuturor domneşte însă bucuria, bucuria credinţei în Mântuitor”. Interviu cu Victor Roncea

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

31-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-washington-foto-victor-ronceaSe împlinesc în această noapte 10 ani de la trecerea la Domnul a “neînfricatului preot român” – cum bine scria The Guardian la plecarea sa – Părintele Gheorghe Calciu, un adevărat arhanghel pământean al războiului întru cuvânt, unul din marii mei îndrumători pe care mi i-a dat Dumnezeu în această viaţă. În 2003 ne-a făcut o scurtă vizită la redacţie, mai mult pentru a ne binecuvânta, dar am ţinut să-l şi înregistrăm. Am trăit multe clipe binecuvântate alături de Părintele Gheorghe în Statele Unite ale Americii. Sorin Drăgan, un alt “golan exilat” al Pieţei Universităţii, care a fost la dreapta Părintelui la Biserica Sfânta Cruce din Alexandria, Virginia, a scris mai multe decât voi scrie eu. Textul publicat de acesta pentru Ziaristi Online, cu ceva ani în urmă, a fost preluat azi şi de Mărturisitorii.ro. Pe patul de spital din Bucureşti, Părintele ne-a transmis un mesaj care se împlineşte azi. Îi mulţumim! Dumnezeu şi Arhanghelii să-l aibă în oastea lor din Ceruri. Este un mare luptător!

Parintele Calciu in vizita la ZIUA

Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa ne-a vizitat ieri la redactie pentru a ne aduce binecuvantarea sa odata cu urarea de a ne continua activitatate civica cu acelasi profesionalism. Aflat in Romania pentru a planifica urmatoare editie a Romfestului, care se va desfasura la Galati si Cahul, intre 2-6 octombrie, parintele Calciu ne-a marturisit ca din acest an se retrage de la conducerea executiva a prestigioasei manifestari a romanilor de pretutindeni, “lasand tinerii la datorie”. La Bucuresti, Sfintia Sa s-a intalnit cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist si a sustinut, pentru tineri, o conferinta intitulata “Ortodoxia si provocarile contemporane”. Noi i-am solicitat un scurt interviu.

Interviu cu parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa:  Deasupra noastra domneste bucuria credintei

Indrumator spiritual si membru de marca al rezistentei anticomuniste, inchis in repetate randuri si eliberat doar la interventia personala a presedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aflat, recent, in tara, ne-a acordat un scurt interviu. Parintele Calciu, foarte activ in sprijinul pastrarii identitatii comunitatilor romanesti din afara hotarelor actuale ale Romaniei este presedinte de onoare al Romfest. Anul acesta urmeaza sa organizeze manifestarea romanilor de pretutindeni la Galati si Cahul, ocazie cu care vrea sa lase conducerea manifestarii pe maine tinere, in tara. Un fel de intoarcere acasa. Am stat de vorba cu parintele, admirandu-i vioiciunea privirii, nestinsa nici de luptele pierdute nici de suferintele trecute; dimpotriva.

Reporter: Parinte, va rugam sa ne dati cateva amanunte despre organizarea Festivalului Romfest.
Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Din punctul meu de vedere, Romfest-ul aceasta este ultima exprimare a activitatii noastre. Eu sunt batran, ma retrag. Vreau sa predam acest Romfest in mainile tinerilor din aceasta tara, pentru ca de la inceput, Romfestul a fost proiectat ca o actiune de sustinere a celor care sunt persecutati in Romania. Un act de lupta impotriva Guvernului comunist si, ulterior, ca o sarbatoare in tara romaneasca. Ceea ce noi nu prevedeam a fost ca lucrurile se vor petrece asa de repede.
Aceasta editie se va tine la Galati-Cahul, sau cel putin aceasta este viziunea noastra, nu stiu daca se va si realiza. Intai am vrut sa aiba loc la Iasi-Chisinau, dar erau semnale ca acolo, peste Prut, am fi fost impiedicati. Asa ca am ales Galatiul. La Galati, presedintele Euroregiunii, ne-a fagaduit ca ne va inlesni trecerea Prutului. Am avut multe promisiuni. Este macar un element, pe care in alta parte nu il aveam. Cu autoritatile din Galati ne-am inteles foarte bine.

Rep: Daca situatia din Romania a intrat pe un fagas de stabilizare, nu acelasi lucru se poate spune despre Basarabia. Ce poate face statul, ce pot face cetatenii?
Parintele: Atata vreme cat Guvernul Basarabiei face opozitie cu vointa populara, nu raman decat relatiile diplomatice si relatiile personale cu cei care sunt angajati in lupta pentru liberalizarea Basarabiei. Trimiteti carti! Noi am trimis in Basarabia carti, televizoare, computere, o multime de lucruri. Ca o persoana particulara se pot face multe. Eu cred ca acest sector din Ministerul de Externe care se ocupa cu romanii de peste hotare are dreptul sa intervina mai bine pentru romanii de acolo.
Nu trebuie ca Basarabia sa fie un fel de codasa, mai ales ca ea a fost teritoriul nostru si o anumita prudenta nu trebuie sa anuleze complet relatia cu Basarabia. Imi inchipui ca Romania este absolut deschisa in cooperarea rutenilor, ucrainenilor, deci trebuie sa fie si ei deschisi. Perseverenta, dragostea fata de aproapele nostru, intentia sincera de a ajuta, acestea vor da rezultate.

Spiritul romanesc va castiga in Basarabia

Rep: Pe linie politica, credeti ca ne vom putea apropia in viitorul apropiat?
Parintele: Sunt convins. Sunt convins ca incet-incet, spiritul romanesc va castiga acolo; am vazut ca Iurie Rosca e foarte bataios, e un om care poate influenta masele, poate aprinde spiritele, si pe de alta parte e Mitropolia Basarabiei, care apropie credinciosii intre ei. [dupa cum se vede I.R. a reusit sa-i pacaleasca pe multi… – n.m.]

Rep: Ce fac romanii din SUA? Cum ii mai ajuta ei pe cei din Basarabia?
Parintele: Romanii din SUA ii mai ajuta, insa sa stiti ca s-a creat si acolo un fel de stare de apatie. Pot sa va spun ca in general ceea ce se intampla in tara se reflecta si la noi. Daca in tara este o batalie mai mare, se petrece si la noi. Daca aici in Romania lumea se lasa dusa de disperare sau de nepasare, si la noi se intampla la fel. Deci sa stiti ca noi suntem un fel de ecou. Dar adevarul este ca am niste sentimente ca, procentual, mai nationalisti suntem noi, cei plecati; mai patrioti decat cei de aici.

Politicienii actuali sunt niste profitori

Rep: Politicienilor actuali ce sfaturi le-ati da?
Parintele: Politicieni? Pai nu stiu daca acestia sunt niste politicieni! Adica de fapt ei nu sunt politicieni – nu vorbesc in absolut – sunt niste profitori.
De exemplu, Guvernul! Guvernul trebuie sa creeze o clasa de mijloc. Creati, domnilor, o clasa de mijloc! O tara care nu are o clasa de mijloc este o tara nenorocita. Pentru ca exista o clasa suprapusa: cei din varf. Ei nu investesc pentru refacerea intreprinderilor; isi cumpara case, depun banii in strainatate, omoara capitalul. In America, clasa de mijloc este cea care ajuta tara. Plateste taxele, nu incalca legile in nici un fel, etc. Deci clasa de mijloc asigura stabilitatea tarii.
Ori aici nu exista clasa medie, iar clasa superiora este implicata economic in afaceri oneroase, incat omoara orice intreprindere. Aici capitalul se construieste prin minciuna, inselatorie, escrocherii si asa mai departe. Nu avem un om bogat care sa faca ceva frumos si bun pentru tara. Sunt inca ahtiati, setea lor de avere nu s-a stins, este inca nepotolita, si probabil ca generatia urmatoare, indiferent de cum a fost acumulata averea va intelege ca exista si o clasa care munceste, care trebuie sa fie intretinuta prin salarii normale si chiar sa sporeasca aceste intreprinderi mici si mijlocii.

Rep: Faceti o legatura intre cei de la putere si clasa aceasta de imbogatiti?
Parintele: Absolut! Absolut! Vad ca toti acestia care sunt milionari au si forta politica. Chiar daca nu sunt facatori de lege, ei au o influenta politica extraordinara. Nu se tem de nimeni, nu le pasa de Justitie, nu le pasa de nimic. Si nimeni nu-i impiedica pentru ca nu exista o Opozitie reala.

Am foarte mare incredere in tineret

Rep: De ce nu exista Opozitie? De ce nu avem o Opozitie?
Parintele: Asta va intreb eu! Sunteti aici. De ce nu avem Opozitie? Ce ati facut? Sunteti tineri, capabili, ziaristi, ce ati facut voi? Numai ca semnalati? Am vazut ca ziarele aici striga in pustiu. Ziarele scriu, si mizeria nu se curata.
Insa cred ca nici nu a existat o unificare a eforturilor tineresti. Eu am o foarte mare incredere in tineri. De altfel, stiti. Eu am o foarte mare incredere in tineret. De aceea am scris si “Cuvintele catre tineri”, pe vremea comunistilor.

Rep: Ati reusit sa va recuperati manuscrisele confiscate de Securitate? V-ati vazut dosarul? Vi l-au dat cei de la CNSAS?
Parintele: Manuscrisele nu mi s-au dat. Nici toata poezia din inchisoare, memorata si apoi scrisa cu Marcel, cu Iosif… Toate celelalte manuscrise confiscate in ’67 cand am fost arestat, nici unul nu mi-a fost restituit.

Mi-au zis ca manuscrisele nu mai exista

Rep: Pe ce motiv?
Parintele: Au zis ca nu sunt. Ca nu exista. Mi-a spus cineva ca undeva la Baneasa, unde au facut scoala aceea si au depozitate si dosare, sunt mormane intregi de manuscrise sau carti sau documente confiscate. Sunt aruncate acolo si daca te duci sa cauti printre ele inseamna sa pierzi 100 de ani. Cam asa mi s-a spus de la CNSAS.

Rep: Cred totusi ca sunt destul de bine triate.
Parintele: Eu stiu…

Ma rog pentru voi si tara

Rep: Si dosarul vi l-au dat?
Parintele: Dosarul nu l-am cerut. Nu vreau sa-mi amintesc nimic de acele momente. Vrea sa ma bucur ca sunt aici. Si sa ma rog pentru voi si tara.

Rep: V-ati intalnit cu Preafericitul Teoctist?
Parintele: Da, am stat mult de vorba, asa ca stiu situatia, si tulburarile, si realizarile si bucuriile pe care Biserica le are. Fiind o institutie divino-umana, partea umana are si ea nemultumirile si tulburarile ei. Deasupra tuturor acestora domneste insa bucuria, bucuria credintei in Mantuitor.

Rep: Parinte, va multumim.
Parintele: Doamne ajuta!

Doamne ajuta!
A consemnat Victor RONCEA

Ziarul ZIUA / sambata, 26 aprilie 2003

Video de la Marturisitorii.ro:

la-mormantul-parintelui-calciu-manastirea-petru-voda-roncea-ro

15 Noiembrie 1987, începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Brucan îi semnase deja condamnarea la moarte. “Eroi pentru România – Braşov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente”, lucrare realizată de Florin Palas şi Victor Roncea sub coordonarea lui Vladimir Bukovski

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

eroi-pentru-romania-brasov-15-noiembrie-1987-victor-roncea-vladimir-bukovski-florian-palasConform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.

“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.

“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-13-il-giornale-via-roncea-ro

Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România

Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.

în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:

Citiţi şi: Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

15-noiembrie-1987-foto-marius-petrascu-ziaristi-online

Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”

“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca” Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)

Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”- 

rp_Vladimir-Bukovski-Blog-Roncea.jpg“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra.
Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-16-presa-franceza-via-roncea-ro

Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.

Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.

Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.

15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!

Fb-Button

romania-brasov-15-nov-1987_paul-pavel_via-roncea-ro

Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!

Victor RONCEA (2007)

Vedeţi şi: 2008 – 15 Noiembrie 1987 – Rezolutia Rezistentei Romanesti Anticomuniste condamna comunismul si “Raportul Final”

15 Noiembrie 1987 – “Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit” – Ambasadorul Poloniei, ES Jacek PALISZEWSKI

Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova