Posts Tagged ‘viorel alabaru’

Ultimul Patapievici

«PATAPIE-viciul» (român?)

“Marea Minciunã începea sã-si desfãsoare ilara frazeologie cu ajutorul cãreia se pregãtea … reducerea unui popor la cea mai cruntã si mai tragicã robie…Dezmostenitii pãmântului cãutau sã-si facã loc, pretutindeni, unde se putea.”

Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, p. 57 si p. 80

    D-na Monica Lovinescu observa (citind o carte despre comunism apãrutã în Franta) ciudata necunoastere a rezistentei anti-comuniste din România, rezistentã armatã ce a “durat peste un deceniu, pânã la exterminare”. Se pare însã cã nu istoria (ce-i fusese vreme de patruzecisicinci de ani “trecutã la secret”) trebuia aflatã dupã 1990, si nici faptul istoric al rezistentei anti-comuniste de care foarte multi n-au auzit nimic sau au auzit extrem de putin. Dupã ce românii se arãtaserã atât de decisi a plãti chiar si cu pretul vietii înlãturarea comunismului, ce s-au gîndit unii imediat dupã aceea? Iatã, picat din cer, momentul ca românului sã i se toarne pe gât portia de culpabilizare. De acest lucru s-a ocupat cu mult succes dl H.R. Patapievici.

    Pentru cei care au scãpat de vãtãmarea mintii necitindu-i cãrtile, sau articolele din revista “22”, informãm cititorii cã abundenta sa vorbãrie s-a iscat dupã abolirea comunismului de la constatarea pe care a fãcut-o în 1990 cã tatãl sãu a fost român si colaborationist. Cele douã determinante majore reunindu-se în decedata persoanã a propriului tatã, dl H.R. Patapievici nu ezitã sã generalizeze: deci toti românii au colaborat cu ocupantul sovietic. Astfel gãsitã, ideea a fost exploatatã pânã la paroxism. Colaborationismul propriului tatã ar reprezenta cel mai de pret indiciu pentru o întreagã serie de concluzii, tot una si una. Presupunând cã tatãl sãu n-a fost silit sã colaboreze, sau aflînd asta de la el, fiul consemneazã cã tatãl sãu chiar a voit sã facã ceea ce a fãcut. Apoi, prins iarãsi de euforia generalizãrilor, din actul voluntar al colaborãrii românului sãu tatã, d-lui Patapievici i se nãzãreste cã poporul român are “vocatie pentru aservirea voluntarã” (H.R. Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 53).

    Dar lucrurile nu se opresc aici. Ar fi prematur, cãci una este evidentierea vocaþiei, si alta intuitia de esentã. O nouã opintire pe drumul ales îl saltã prin vidul gândirii spre dilematica concluzie cã “aceasta ar fi aporia etnicã a românilor” (Ibid.). Din abureala aporiei la care a ajuns cu mintea sa atât de sãltãreatã, dl. H.-Roman Patapievici se dezmeticeste poticnindu-se de esenta cea spurcatã a tatãlui sãu care, român fiind, prin colaborarea sa voluntarã s-a “spurcat în toatã fiinta” (Ibid., p. 54). De aici rezultã, de astã datã nu prin euforia generalizãrilor, ci prin contaminare, cum esenta cea spurcatã a tatãlui colaborationist a întinat toatã românimea: “colaborarea -scrie dl. H.-Roman Patapievici – i-a spurcat /pe ei, pe români/ în toatã fiinta” (Ibid.).

    Din 1990 încoace dl. Patapievici “s-a întâmplat sã nu mai fie de acord cu exprimarea excesivã” (Ibid.)… cã tatãl sãu a fost român. În viitor s-ar putea sã-i aparã excesivã chiar si etnia polonezã atribuitã tatãlui sãu.

    Vorba proastã (nãscutã dintr-o gândire suie), nu vatãmã doar adevãrul, ea vatãmã si sufletul (apud. Platon). Senzatia aceasta de vãtãmare a sufletului mã paste de fiecare datã cînd îmi cad ochii peste gãunoasa (si mult aplaudata) frazeologie a acestui talentat orator politic.

    Isabela Vasiliu Scraba

    Powered by WordPress

    Stiri

    customizable counter
    toateBlogurile.ro Blog din Moldova