Posts Tagged ‘Zile Albe Zile Negre’

Cum au scăpat Nichifor Crainic şi Părintele Arsenie Boca de încercuirea sovietică a Sibiului, într-un camion cu brânză. Părintele Arsenie Boca: “E un suflu care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.”

harta Pribegiei lui Nichifor Crainic - intocmita de Cezar BUTEREZ si Florin DUTU - Marturisitorii RoUn manuscris al lui Nichifor Crainic ascuns în perioada comunistă prin poduri şi tainiţe de însuşi Părintele Arsenie Boca, vede lumina zilei la Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu: Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947. Studiul introductiv al teologului Florin Duţu, care tratează şi problematica memoriei elitei de duh a României supusă noilor afronturi bolşevice, a fost publicat integral de site-ul MĂRTURISITORII. Redau aici un fragment emoţionant din carte, despre cum a scăpat Nichifor Crainic, împreună cu Părintele Arsenie Boca, din încercuirea bolşevică a Sibiului, pentru a se refugia la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cât şi o fotografie inedită cu marele ziarist ortodox, poet, filosof şi profesor de teologie ce avea să devină un “duşman al poporului”, până la momentul predării sale, urmat de 15 ani de temniţă grea, fără nici o judecată.

NICHIFOR CRAINIC

Pribeag în ţara mea

Sub mască

23 august 1944 – 24 mai 1947

“În Sibiu nu se mai putea rămâne. Raziile româno-sovietice se înmulţeau. Se căutau saşii capabili de muncă, se îmbarcau în trenuri şi se expediau la minele de cărbuni din Ucraina. Trec peste această tragedie alcătuită din sinucideri, din copii nevârstnici şi nevolnici, rămaşi fără părinţi, care mureau părăsiţi forţat, fără grija nimănui. De groază, tinerele săsoaice, trăite până atunci în orgolioasa lor izolare de cetate medievală, se măritau peste noapte cu români ca să se poată salva din moderna robie a Babilonului.

Toate ieşirile oraşului erau baricadate de controale sovieto-române. Oricine intra sau ieşea trebuia să se justifice cu acte. Problema era cum să ies din oraş? Nu vreau să zic ceea ce s-ar cuveni să zic, dar soluţiile veneau totdeauna ca de la sine. În cazul de faţă mi-a dat-o lelea Paraschiva, o ţărancă din Arpaşul de Jos. Avea doi cai ca două maluri şi, femeia-bărbat, se ocupa cu transporturile. Trecea adesea pe la spălătoreasa mea, rudă sau prietenă. Ştia doar că sunt profesor şi avea mare respect pentru această îndeletnicire. Uitasem să spun că lelea Paraschiva citea Biblia şi, spre deosebire de înalt prea sfântul mitropolit Nicolae Bălan, avea curajul faptelor bune. Cunoştea pe şoferul unui camion de marfă, care transporta zilnic brânzeturi de la fabrica Lica la Braşov. Camionul era închis ca un vagon.

Pr. Arsenie BocaEra o zi cu soare răsfrânt pe zăpada strălucitoare, când ne-am prezentat la fabrică, eu, lelea Paraschiva şi un călugar [Părintele Arsenie Boca, n.n.], fost student al meu, de la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Camionul tras la scară se încărca cu lăzi de brânzeturi. Pentru a nu da de bănuit, am fost poftiţi să vizităm fabrica. Explicaţiile intrau pe-o ureche şi vâjâiau pe cealaltă. Făceam o aventură foarte riscantă. Când, în sfârşit, a fost gata, ne-am urcat în fundul camionului pe lăzi, uşile de lemn s-au închis şi s-au încuiat şi am pornit. Mai era un tânăr necunoscut cu noi. În împrejurări ca astea îl suspectam câte trei. Cred că mai fierbinte decât toţi se ruga lelea Paraschiva. În camion era întuneric beznă. Aveam impresia că sunt o oală care fierbe în clocot. Îmi simţeam sufletul material, spumegând şi dând pe răscoale. Deodată camionul s-a oprit brusc. Eram la barieră. S-au auzit câteva cuvinte străine, în clipa aceea cele mai odioase din lume. Acu’ e-acu! Am înmărmurit cu toţii. Şi tânărul pe care îl suspectam degeaba. În faţă, lângă şofer, erau înghesuiţi şapte călători. Ne găseam în plin război. Trenuri puţine, vehicule pe şosele rarităţi. Încărcătura de călători peste măsura. A început controlul minuţios al celor din faţă, aşa de minuţios că nu se mai sfârşea. Haiti, acuma vine la noi. Gândul unei captivităţi în Rusia era o teroare. În clipa aceea mi-am zis: „Doamne, de s-ar isprăvi odată!”

În exaltarea în care ardeam, s-a auzit o voce românească:

– Ce aveţi înăuntru?

– Brânză, ce s-avem!

– Dă-i drumul!

Camionul a luat-o din loc cu viteza maximă.

Vocea care a zis „dă-i drumul” mi s-a părut serafică. Eram salvat. Mi-am şters fruntea de năduşeală.

– Lele Paraschivo, mai e vreun control pe drum?

– Nu, ne-a ferit bunul Dumnezeu.

Alături de mine, călugărul, făcea prin întuneric cruci de mulţumire.

Tânărului străin i se dezlegase limba. A început cu întrebările. La fiecare îi răspundeam cu câte-o ţigare oferită.

– Iată-ne şi brânză, fraţilor, zic eu revenindu-mi în fire. Multe-am fost în viaţă mea, numai brânză Lica nu fusesem. Suntem noi, românii, oameni răi? Uite dumneata, lele Paraschiva. Cine te-a trimis la mare nevoie? Uite şoferul care ne-a închis aici fără să mă cunoască, fără să ceară un ban. Uite poliţistul acela care a strigat dă-i drumul. Crezi că era aşa de naiv să nu ştie că în camion mai e şi altceva decât brânză? Faţă de străinul de lângă el s-a simţit român şi a dat comanda de plecare.

– E un suflu, zise călugărul, care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.

Ne-am dat jos în Arpaşu. Şoferul surâdea vesel că ne-a trecut primejdia. Am poposit câteva ceasuri la o familie înstărită, care ne-a ospătat. El lucrase ani de zile în America şi trimisese bani acasă. Ea îi sporise ţinând cârciuma. Era încă frumoasă, cu măreţie în statură. Amândoi vorbeau plini de respect şi dragoste cu tânărul călugăr. Pe pereţi icoane, pe masă Biblia, în raft cărţi de edificare sufletească. M-a lămurit ea îndată: „Am ţinut multă vreme cârciumă, dar cuviosul părinte ne-a sfătuit s-o lăsăm. Şi am trecut de la tejghea la sfintele icoane. Trebuia s-o fac că mult am turnat apă în vin şi-n ţuică.” Vorbea cu o sinceritate cuceritoare, fără nimic din afectarea convertiţilor de circumstanţă. Te simţeai bine în casa asta, învăluit în prietenie caldă tocmai fiindcă erai străin. Recunoscându-se ucenici, reflectau în suflet devoţiunea tânărului călugăr, care îi îndruma şi ei îndeplineau orice le-ar fi zis să facă.

Gospodarul casei a observat că aveam o căciulă de focă, nepotrivită pentru vreme şi împrejurare. Nu ştia cine sunt, dar era destul că mă găseam în tovărăşia călugărului. M-a rugat să facem schimb şi mi-a dat pe a sa de astrahan. Vă şade mai bine cu ea prin locurile noastre.

Nichifor Crainic - Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 - 24 mai 1947 - Floare Alba de ColtTrebuia să plecăm şi să ajungem la mănăstire, până a nu se face ziuă. Lelea Paraschiva ne aştepta la poartă cu cei doi telegari împăturiţi pe spinare. Noaptea era senină, zăpada scrâşnea sub talpă. Gerul cumplit prefăcea totul în cristale strălucitoare sub bătaia lunii pline, ea însăşi un zloi de gheaţă, care la ora aceea cădea spre apus. Femeia mi-adusese o sarică ciobănească, lăţoasă, care m-a înghiţit cu palton cu tot. Intrasem ca într-un cuptor. Numai faţa rămasă afară frigea, ştearsă de ger şi genele se lipeau una de alta. Căldura lacrimii era prididită de tirania lui. Din spate ne bătea luna în apus. Înainte, cerul de cristal îşi răsturna cupa imensă peste un orizont atât de alb că părea albăstrui. Mergeam pe lângă munţi cu codrii troieniţi. Roţile poştalionului scârţâiau plăcut în şleaul pur al drumului. Crupele negre ale cailor abureau un fum gros ca o pastă. Gerul e halucinant de feeric când îl vezi dintr-o sarică ciobănească.

Mănăstirea dormea încă sub scânteierea polară a zăpezii. E ctitoria lui Constantin Brâncoveanu ca şi biserica principală din Făgăraş. O văzusem căzută în ruină cu pustiu în jurul ei. Zidurile abia mai susţineau o căciulă de pământ pe care creşteau buruieni, iar dintre ele ţâşnea în sus un moţ stufos de arbust ca o egretă verde pe o cuşmă voevodală. E meritul lui Nicolae Bălan că a restaurat-o. Dar clădirile noi, pe care i le-a adăugat, în loc s-o închidă în pătratul tradiţional, sunt azvârlite, la întâmplare, câteva magazii fără gust: locuinţe pentru doi călugări şi un frate, un grajd pentru vaci şi, bineînţeles, o vilă pentru mitropolit, cu o plantaţie de meri în faţă. Călugărul cu care am sosit a transformat-o, prin zelul său focos, într-un imens loc de pelerinaj. Pentru aceasta, el s-a luminat la Bucureşti şi s-a stilat la Muntele Athos. Pelerinii, care sosesc cântând, cu zăpada până la piept, aduc ofrande enorme, cu care călugării hrănesc un cătun sărac de sub munte şi un orfelinat din Sibiu. Dar nu e momentul să descriu lucrarea spirituală de-aici în situaţia de haiduc în care mă aflu.

Suntem într-o cameră luminoasă cu două paturi paralele, acoperite de cuverturi albe, mâţoase, numite în partea locului straie. Pe masă, un paner cu o piramidă de mere roşii.

– Ştiţi unde suntem aici? Chiar în vila mitropolitului. Asta e o cameră de oaspeţi. Dacă el n-are curaj, am vrut să vă dau eu [Părintele Arsenie Boca, n.n.] această mângâiere.

Mitropolitul n-avea să ştie niciodată că i-am fost oaspete fără voie.”

Preluare: Roncea.Ro

Citiţi şi: Nichifor Crainic – Versuri din Pribegie (1944 – 1947) şi o Fotografie INEDITĂ

Nichifor Crainic INEDIT - Foto via Florin Dutu - Marturisitorii Ro

Placă în memoria lui Nichifor Crainic la 75 de ani de la intrarea gânditorului ortodox în Academia Română. FOTO/INFO

Acad. Eugen Mihaescu si Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor RonceaLa 75 de ani de la primirea teologului, ziaristului şi scriitorului Nichifor Crainic în Academia Română, cel mai înalt for de cultură al naţiunii a ţinut să-i omagieze memoria instalând o placă pe clădirea în care marele gânditor – şi fost deţinut politic – a trăit şi a creat aproape 15 ani din viaţă, cam tot atâţia cât a fost apoi închis de comisarii sovietici ai organele bolşevice de ocupaţie şi represiune. În apartamentul din strada Vasile Conta 3-5, Nichifor Crainic a avut şi sediul redacţiei prestigioasei reviste GÂNDIREA. Profesor universitar la Seminarul Teologic din București (unde ar merita să i se ridice un bust) și la Facultatea de Teologie din Chișinău, Nichifor Crainic străluceşte în galeria mărturisitorilor români ce-şi aşteaptă, cuminţi, în Ceruri, locul şi în sinaxarele Bisericii Ortodoxe Române. Merituoasa iniţiativă a aparţinut renumitului grafician şi academician Eugen Mihăescu (foto), obţinând aprobarea întregului prezidiu de conducere al Academiei Române fiind apoi aplaudată şi aprobată de Primarul General al Capitalei şi toţi responabilii în domeniu. Felicitări!

Montare Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

Anul trecut s-au împlinit 125 de ani de la naşterea teologului-martir, ocazie cu care cercetătorul Florin Duţu a scos la lumină o serie de mărturii, documente şi fotografii inedite din Dosarele CNSAS şi ANIC. Acelaşi cercetător pasionat a publicat recent, în premieră, înregistrări audio cu Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Pan Vizirescu cât şi Discursul Părintelui Dumitru Stăniloae la aniversarea de 80 de ani a academicianului Nichifor Crainic, totodată reeditând şi lucrarea fundamentală de memorii “Zile albe, zile negre…” apărută la Editura Floare Albă de Colţ.

Portalul MĂRTURISITORII publică la această aniversare şi excepţionalul Discurs al lui Nichifor Crainic la primirea în Academia Română, în urmă cu 75 de ani: ELOGIUL LUI OCTAVIAN GOGA.

Foto/Info: Victor Roncea

Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova