Victor Roncea Blog

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXVI)

Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. În această perioadă, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră a trecut în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. În exclusivitate, membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi redactorii revistei de specialitate editate de organizaţia „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foşti ofiţeri, dar şi analizele unor specialişti şi cercetători reputaţi asupra „curvei Pacepa“.
Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l „revopsi“ şi pe Pacepa – din trădător – drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma (foto), cel mai cunoscut şi probabil singurul autentic dizident romån, exilat de 30 de ani în Franţa. Pornind de la recenta carte a Luciei Hossu Longin aparuta la Humanitas, intr-un stil acid şi cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist, Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notaţiile recente ale Jurnalului lui Paul Goma.
George Roncea

De-a dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai aspectul public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de „Afacerea Tănase“: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase, principala misiune a lui Haiducu. Şi cum se face că Pacepa nu ne dă nici cea mai mică explicaţie pentru diversiunea organizată de DST prin „otrăvirea“ lui Goma? DST-ul a făcut-o, doar aşa, ca să se afle în treabă sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una dintre cele mai fascinante ale Războiului Rece, cu un substrat uluitor. Contribuţia generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat senzaţionale se rezumă, din păcate, la răspåndirea de noi neadevăruri pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor. El face astfel un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesională şi corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise – în Romånia şi în afara ei – de Securitatea din care a făcut parte.

„Răspândirea de noi neadevăruri“

Voi încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa fapte şi date istorice elementare. Exemplul se referă la un interviu acordat ziarului „Ziua“, acum 3 ani. Referindu-se la afacerea „Hernu“ (Franţa 1996), afirmă că „în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat public că acţiunea lui Caraman a fost o provocare şi a reabilitat oficial memoria lui Hernu“. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman, primul şef al SIE, după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul Hernu din arhivele Securităţii (o copie fiind şi în posesia noastră). Dar, în 1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că murise în ianuarie 1996. Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul Hernu, pentru simplul motiv că tot el l-a făcut „secret de stat“ şi l-a „îngropat“ din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992. Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităţi afirmaţii pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în viaţă la momentul invocat, ce poate să mai urmeze?

Comentariu 1 Carol: Iata ce spune în anul 2007 un istoric german despre Pacepa în revista „Altitudini“: Georg Herbstritt: Ceea ce scrie Pacepa despre Stasi este, deseori, inexact. De exemplu, în primul volum al „Cărţii negre a Securităţii“, publicată în anul 1999, el descrie proporţiile infiltrării. Potrivit lui Pacepa, Stasi a întocmit dosare pentru 6 milioane de cetăţeni din RDG. Adică pentru o treime a întregii populaţii, precum a calculat Pacepa însuşi. Asta e o inepţie. Adevărat este că în cartoteca centrală întocmită de Stasi sunt cuprinse numele a 6 milioane de cetăţeni, ceea ce nu însemană că toţi aceştia au fost victime, precum dă de înţeles Pacepa. Printre aceştia se află atåt persoane urmărite, cåt şi colaboratorii neoficiali, adică infomatorii, dar şi alte categorii de persoane. În acest caz Pacepa face o confuzie. Numărul dosarelor de urmărire informativă, adică cel al dosarelor reale ale victimelor, este cu mult mai mic.

Pacepa zugrăveşte o imagine total falsă

În anii ’80 Stasi a întocmit anual circa 2000 de dosare de urmărire informativă. La acestea se adaugă aproximativ 8000 de dosare privind „controlul operativ de persoane“. Sigur, din ultima categorie făceau parte şi victime, dar şi alte grupuri de persoane. Dacă facem un calcul sumar şi înmulţim 10.000 cu 40 de ani de existenţă a RDG, ajungem la 400.000 de dosare de urmărire informativă. Este o cifră mare, dar în niciun caz nu poate fi vorba de 6 milioane. Aceeaşi situaţie se desprinde şi din cifrele legate de numărul informatorilor.

Pacepa susţine că într-un oraş ca Erfurt, din 200.000 de locuitori 50.000 ar fi fost informatori. Asta înseamnă un sfert din totalul locuitorilor. În realitate, în anul 1989 în întreaga Republică Democrată Germană numai un procent (1%) al populaţiei ţării a colaborat cu Stasi. În toată regiunea Erfurt, unde la vremea respectivă trăia peste un milion de oameni, Stasi avea circa 10.000 de colaboratori neoficiali. Chiar şi această cifră este extrem de ridicată. Pacepa zugrăveşte o imagine total falsă. Mai mult, el o transpune şi asupra celorlalte ţări comuniste.

Comentariu 2 Carol: Tot despre Pacepa un pasaj din cartea lui W. Totok „Episcopul, Hitler şi Securitatea“ (Polirom, 2008): „Pacepa susţine într-un articol publicat în 2007, în revista americană neoconservatoare „National Review, citat apoi de presa occidentală şi cea din România, că episcopul Pacha ar fi fost schimbat în 1959 cu doi agenţi români, arestaţi în Republica Federală Germania. În acel an, Pacha era deja mort şi nu avea cum să fie schimbat. Aserţiunile lui Pacepa au fost lansate în legătură cu istoria piesei lui Rolf Hochhuth, „Vicarul“. Pacepa afirmă că spioni români infiltraţi în Vatican ar fi furnizat KGB-lui documente din arhiva secretă a Sfântului Scaun pe care le-ar fi transmis ulterior lui Hochhuth cu scopul discreditării Papei Pius al XII-lea, prin intermediul unei piese de teatru. Documentele din arhiva Vaticanului urmau să fie folosite de autor ca dovezi pentru simpatiile naziste şi hitleriste ale lui Pius“. Hochhuth a respins aserţiunile lui Pacepa.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXVI)
Curentul – miercuri, 19 august 2009