(…) Dupa pranz, m-a sunat Corina Hadarean, de la Departamentul Externe al Stirilor ProTV. M-a anuntat ca Misu Predescu, redactorul sef si producatorul general al emisiunii de dimineata, a hotarat sa nu mai preia corespondentele mele. Sustinea ca oamenii s-au saturat sa auda, in fiecare dimineata, despre bombe si nenorociri. Asa ca, in afara unor situatii deosebite, puteam sa dorm linistit. Corina mi-a spus ca, de pe agentiile de presa, a adunat foarte multe imagini din Iugoslavia si ii parea rau sa nu le folosim cumva. M-a rugat sa inregistram, periodic, corespondente de atmosfera, pe diferite teme, in functie de imaginile pe care le arhivase.
Mi-a placut ideea si i-am pregatit o corespondenta despre viata in timpul bombardamentelor in capitala iugoslava. Am si inregistrat-o astazi. I-am povestit cat de usor s-au adaptat sarbii la viata de razboi, astfel incat, daca vreun strain ar fi ajuns la Belgrad, fara sa stie ce se intampla, n-ar fi sesizat nimic deosebit fata de orice alta capitala europeana. Poate ca s-ar mira ca numarul automobilelor de pe strazi este cam mic si, din cand in cand, se aud urletele lungi ale unor sirene. Pe care, insa, daca s-ar uita in jur si ar vedea ca nimeni nu le baga in seama, ar crede ca fac parte din vreo traditie locala, la fel ca melopeele muezinilor din tarile islamice, cand ii cheama pe credinciosi la rugaciune. (…)”
Presedintele Republicii Slovacia, domnul Ivan Gašparovič, i-a raspuns azi “contribuabilului tupeist” Dan Tanasa, prin intermediul unui prieten al Romaniei, directorului Directiei pentru Politica Externa din cadrul Cancelariei Presedintelui Republicii Slovace, domnul Ján Šoth, la scrisoarea deschisa de felicitare pe care a adresat-o presedintelui slovac in data de 2 iunie 2010, privind masurile legate de cetatenia ungurilor, la care am subsemnat si eu felicitandu-l pe militanul pentru drepturile romanilor din Harghita si Covasna.
Presedintele Slovaciei a citit “scrisoarea deschisa” a Dumneavoastra din 2 junie 2010. Va multumeste pentru interesul Dvs de a urmari si evenimentele politice in afara Romaniei. Multumeste mult si pentru cuvintele prin care apreciati reactia scenei politice din Slovacia la actiuni cu efecte transfrontaliere ale garniturii politice noi din Ungaria. Slovacia prin reactiile sale politice si legislative, de fapt vrea sa atraga atentia comunitatii internationale asupra unor masuri si fapte ale vecinului nostru, care pot dezechilibra stabilitatea si linistea nu numai in zona Europei Centrale, ci si in spatiul european in general. Slovacia doreste sa aiba relatii excelente cu toate tarile vecine, inclusiv cu Ungaria – relatii bazate pe respect reciproc, pe dialog permanent si respectarea principiilor de drept international si a textului Tratatului bilateral de baza. Politica Europei moderne nu poate fi orientata spre trecut.
Domnule Tanasa, v-am transmis mesajul personal al Presedintelui slovac. Sper ca ati inteles bine continutul, l-am tradus direct in romana (fiind fostul ambasador al Slovaciei in Romania).
Va dorim multa sanatate si succese in toate activitatiile Dv.
Ján Šoth
Director – Directie pentru Politica Externa
Cancelaria Presedintelui Republicii Slovace
Azi mi-am pierdut 10 minute din viata ca sa citesc (de doua ori) un articol de “dezvaluiri-bomba” despre “secretele mineriadei”, aparut in Evenimentul Zilei si anuntat cu pompa si tam-tam (mai lipseau vuvuzelele, ca tot sunt la moda). “Numărul doi din structura UM 0215 în iunie 1990 deschide cutia secretelor de stat: ofiţerii-golani şi încleştarea stelară a serviciilor de siguranţă”, era subtitrat materialul. In primul moment am crezut ca “bubulii” au pierdut presa din mana si Pavel Corut a revenit la dragostea lui de-a doua – dezinformarea romantata – dar, pana la urma, dupa ce l-am parcurs infrigurat, am avut o revelatie: autorul care semneaza cu doua pseudonime – Liviana Rotaru si Vlad Stoicescu – nu poate fi decat marele scriitor in viata Grigore Cartianu, revenit sub acoperire la Evenimentul Zilei. Numai el, cu talentul lui de geniu, putea sa titreze drept “dezvaluiri in exclusivitate” tot felul de sifonari spuse de 20 de ani incoace (timp in care n-a avut timp sa mai si citeasca pentru ca el scria, scria, scria, nu-i asa?) piparate cu o suma de imbecilitati golite de orice informatie si substanta, debitate de niste securisti refuzati si avizate – culmea! – de un agent GRU documentat si guraliv si azi, Cico Dumitrescu, amiralul de Dambovita al lui Iliescu. “Ma, oi fi eu prost”, mi-am spus – ceea ce nu contest nicicand -, dupa prima citire. Dar presa de azi este pentru prosti, nu-i asa? “Hai sa vad, poate mi-a scapat mie vreo bomba care fasaie printre randuri”. Intr-adevar, de fasait, fasie ceva: o fila “din cutia secretelor de stat”, scoasa dintr-un dosar public de la tribunal, un oftat misterios despre rolul armatei si disparitia lui Stanculescu, surpriza aparitiei minerilor (va dati seama, nici bietii securisti resapati nu stiau de venirea minerilor!), si alte minciuni intinse bine pe tava si inghitite pe nerasuflate de cartienii EvZ. Nu va dau link la articol, pentru ca n-are rost sa va pierdeti si dvs timpul. Hai, sa va dau totusi: cititi aici. Am gresit? V-am zis ca sunt cam prost. Incercati aici: “Exclusiv“.
Astept cu interes momentul cand securistii chiar vor spune adevarul despre 13-15 iunie, conform juramantului fata de tara. Si despre rolul trupelor speciale ale GRU si despre coordonarea agentilor KGB din structurile nou infiintate si despre interventiile celorlalte servicii dar si despre tentativele de asasinat in masa gandite in Cabinetul Petre Roman si despre zecile de crime executate in acele zile si apoi, despre ascunderea crimelor facute, multe, cu complicitatea lor, a “surselor” “stelare” ale Evenimentului Zilei.
Pana atunci, sa constatam cu regret ca presa a intrat in “era imbecililor”. Chiar, cand ati mai citit ceva interesant in presa?
PS: De ce nu ne spune mai bine marele adjunct “Avocat Vergil Andronache” ce misiuni avea in Piata “Asociatia Alianta Poporului” si “liderul” ei, propasit acum, cu acelasi sprijin “exclusiv”, la varful Asociatiei 0215 Decembrie?!
Piaţa Universităţii continuă să fie pentru mulţi oameni un motiv de îngrijorare, datorită apariţiei actelor de violenţă din partea unora dintre manifestanţi. Că există subterane politice, că undeva un creier diabolic elaborează o tactică a demonstraţiei, că sunt în Piaţă oameni de bună credinţă, care continuă să aibă impresia că ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontanietăţi revoluţionare, astea sunt lucruri pe care deja le ştim cu toţii. Personal, însă, nu înţeleg de ce lupta pentru putere trebuie să îmbrace asemenea forme şi nu poate fi dusă, oricât ar fi ea de agresivă verbal, doar în planul confruntărilor politice.
Cât despre Piaţa Universităţii, poliţia declară că nu intervine fiindcă îi este teamă.
Da, avem o poliţie care stă şi se uită neputincioasă atunci când este bătută, huiduită şi împroşcată cu noroi. Totuşi, pe ici, pe colo, atunci când mitingiştii săvârşesc infracţiuni de genul furturi de buzunare sau de maşini, poliţia intervine, evitând însă un impact cu demonstranţii.
Am văzut la poliţie pe unul dintre manifestanţi, reţinut pentru furt de maşini şi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost nu situaţia jalnică în care acel om, de altfel fără antecedente a ajuns, ci trauma psihică suferită de un individ de a cărui slăbiciune de caracter s-a profitat la maximum. Chiar şi poliţiştii au fost confruntaţi cu o situaţie fără precedent, cu un om care plângea, rugând să n u fie pus în libertate pentru că îi este teamă să nu păţească ceva. am aflat de la organele de poliţie şi am văzut apoi cu ochii mei că individul, numit I.G., a fost adus la circa de poliţie într-o stare de mizerie de nedescris, având pe corp eczeme datorate lipsei de igienă personală. Un om ajuns infractor, într-o conjunctură nefericită şi care îşi va plăti scump momentul de rătăcire. Iată câteva din lucrurile declarate de I.G., consemnate în dosarele poliţiei.
În ziua de 20 aprilie, la întreprinderea unde acesta lucra s-a prezentat un individ mărunţel şi cu mustaţă, pe nume Marian, din partea Asociaţiei 16-21 decembrie, ca să ia câţiva oameni să meargă la demonstraţie, precizând că se va face grevă în Piaţa Universităţii. I.G., împreună cu alţi trei colegi de serviciu, a acceptat această propunere.
A doua zi, celor racolaţi li s-a făcut un instructaj, au fost puşi să semneze adeziuni pentru intrarea în asociaţie, adeziuni pentru punctul 8 al Proclamaţiei şi abrogarea Decretului 473. Totodată , li s-a promis o sumă de 2.500lei dacă vor sta o lună în Piaţă şi li s-au dat identităţi, date de starea civilă, adrese false. I.G. a primit numele de Braham Florin, născut în 15.09.1965, părinţii Tiberiu şi Somna, domiciliul în Techirghiol, str. Valentin Iuliu Camacea 30 (după ce I.G. a fost prins de organele de poliţie timp de trei zile a susţinut sus şi tare că acestea sunt datele sale reale, abia ulterior a recunoscut adevărata sa identitate). Instructajul a fost făcut de un cetăţean cunoscut în Piaţă sub numele de Dincă Gheorghe (George). În data de 22 a avut loc o demonstraţie, condusă de Dincă, la care a participat şi un preot, Grecu Sorin, ce făcea slujbe la oprirea coloanei de demonstranţi în faţa locurilor unde au căzut eroii Revoluţiei. La Televiziune, când au ajuns, o parte din demonstranţi au spus să intre să ocupe un post de televiziune, lucru care din fericire nu s-a întâmplat. În data de 28 aprilie, s-a trecut la organizarea patrulelor de noapte, înarmate cu bâte. I.G. era şef de patrulă pe porţiunea dintre ceasul Universităţii şi Dunărea, în timp ce simetric, pe partea Teatrului Naţional există o alta, condusă de Adrian Nemţiu. Acestea aveau ca sarcină să alunge persoanele în stare de ebrietate, organele de poliţie şi persoanele de „rea-credinţă”.
În data de 30 mai, deci o lună mai târziu, în cortul Asociaţiei au fost chemate câteva persoane, printre care I.G. şi s-a discutat prima oară despre „necesitatea” de a se face rost de o maşină. A doua seară pe 31 mai, împreună cu Vrânceanu Telu, Zaharia Valentin şi Dincă Gheorghe, I.G. a plecat spre restaurantul Budapesta, unde au fost încercate 4 maşini. Trei aveau sistem de alarmă, iar a patra, deşi nu avea o asemenea protecţie, nu a putut fi deschisă . A urmat traseul Poşta Vitan, Policlinica Vitan, iar de la intersecţia Baba Novac a fost luată o Dacie neagră cu care I.G. a fost adus şi lăsat în Piaţă, pe la ora 2, în timp ce ceilalţi au plecat şi s-au reîntors dimineaţa în jurul orei 6. A doua seară, istoria s-a repetat, de data aceasta locul spargerii a fost zona Schitu Măgureanu, iar obiectul o Dacie roşie. Pe data de 2 iunie, în jurul prânzului, infractorul a fost ridicat de organele de poliţie, la sesizarea unui cetăţean, căruia i s-a părut suspectă prezenţa lui I.G. lângă această a doua maşină, 18- B-313.
Pe tot timpul cât s-a aflat în Piaţă, I.G. a dormit în corturi şi a mâncat, după declaraţiile sale, la cantina PNŢ-cd, pe baza unor bonuri, distribuite zilnic, în valoare de 40,35, 12, 25 lei. Grupurile de cinci care mergeau la masă erau permanent însoţite de două persoane. În ceea ce priveşte igiena corporală, ca loc de baie era folosit havuzul de la Arhitectură, iar pentru necesităţi chiar şi boscheţii din faţa Inter-ului.
Cam asta ar fi, pe scurt, declaraţia lui I.G. existentă în dosarele poliţiei la ora actuală. Cât este ea de adevărată, va fi constatat de organele în drept. Nu ştim care va fi gradul de vinovăţie stabilit de instanţă şi care va fi soarta acestui nenorocit, dar un lucru e cert: am văzut un om plângând în timp ce ruga organele de poliţie să nu fie pus în libertate, fiindcă pentru el libertatea poate însemna chiar moartea.
E greu de crezut asemenea poveste şi sper, din tot sufletul, că tot ce am auzit să fie doar o ficţiune închipuită de o minte bolnavă. ( 🙂 – nota mea)
Corina Drăgotescu
Adevărul / 13.06.1990, pag. 1
Îndemn venit din cavernă
Joi, 14 iunie, ora 10.05. Pe scara din stânga platoului din incinta Poliţiei municipiului Bucureşti sunt masaţi cei pe care minerii îi aduc în stradă. Sunt purtaţi în goană printre maşinile calcinate. Unora sângele de pe faţă li se adună în barbă. Până s-au dat prinşi s-au bătut cu furie. Antonie Dumitru (născut 25 iulie 1958), prezentator de spectacole la Hotel „Bucureşti”, este unul dintre ei, i s-a smuls cuţitul din mână cu foarte mare greutate. El contestă. O dată arestat, a devenit mieluşel. Ca şi Vlăducu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arată rău de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri în clădirea Poliţiei,
înăuntru s-a îmbrăcat în uniformă de colonel, a pus şi foc şi – o dată ieşit afară – l-au hăcuit ai lui, „demonstranţii paşnici”, pe motiv că ar fi… poliţist. Acum e arestat. Ca şi profesoara de engleză Popinceanu Maria, „culeasă” din Piaţa Universităţii. E drogată.Ţipă isteric: „Arestaţi o femeie nevinovată cu copil mic acasă?” Ştef Maria depune mărturie de trecător: „A sărit la mine cu unghiile. M-a tras şi de păr. Răcnea ca şi acum: „Vedeţi unde am ajuns dacă nu l-aţi votat pe Raţiu?”
Marţi, 15 iunie 2010, a trecut cu incă o comemorare a poetului Mihai Eminescu, implinindu-se 121 de ani de la decesul său in sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. In 17 iunie, Eminescu a fost inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti, iar 59 de ani mai tarziu, in 28 octombrie 1948, a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Romane. Cu resursele puţine pe care le avem, dedicăm aceste randuri „poetului naţional”, sintagmă perimată cu care este etichetat Mihai Eminescu şi desuetă pentru noua intelectualitate romanească. In pofida vremurilor, Eminescu rămane insă „Poetul” care ne priveşte din olimpul culturii romaneşti „nemuritor şi rece”, epigoni zadarnici ai incercării de demitizare.
„Din momentul in care luptele de partid au degenerat in Romania in lupta pentru existenţa zilnică, din momentul in care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatarnare politică a diferitelor grupări care-şi dispută puterea statului. Din momentul in care interesul material de a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: votul universal in ţară şi in Parlament nu mai e decat manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cat de nesăţioase, pe atat de vrednice de condamnat!” (Mihai Eminescu)
Teoria asasinării lui Eminescu
Cunoscutul jurnalist de investigaţie Victor Roncea a scris in mai multe randuri despre asasinarea lui Eminescu din cauza războiului ascuns pe care l-a dus acesta in ultima parte a vieţii lui. Astfel, prin intermediul societăţii cu caracter secret „Carpaţii”, constituită, poate nu intamplător, intr-o zi de 24 ianuarie, milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara. Din această cauză, Mihai Eminescu ar fi fost urmărit pas cu pas de către poliţia secretă a imperiului austriac şi, in final, asasinat.
Victor Roncea scrie: Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. In „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul său spion al Vienei, care ii da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici il şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, in depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a innebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care il purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Mărturia lui D. Dumitru Cosmănescu, frizerul lui Eminescu şi martorul care a asistat la moartea poetului: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te invăţ să canţi Deşteaptă-te romane! (…) Şi a inceput să cante Deşteaptă-te romane!, şi eu după el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, ii dă lui Eminescu in cap cu o cărămidă pe care o avea in mană. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfăramat şi cu sangele şiruindu-i pe haine, spunandu-mi: …Asta m-a omorat!”.
– A opta variantă de lucru a volumului dvs. de proză satirică, din care aţi publicat şi în săptămânalul “Independent”, avea vreo 550 de pagini. În acest moment, în ce stadiu sunteţi cu stilizarea ?
– Am predat cartea editurii “Adevărul”, am primit corectura respectivă şi pe aceasta am mai stilizat ici, colo, unde mi s-a părut că mai trebuie umblat. Proza satirică este foarte dificilă, deoarece îţi poţi da seama imediat dacă este bună sau nu, după reacţia cititorului. Dacă râde e bună, dacă nu râde, criticii pot scrie zeci de articole elogioase, dar degeaba. În alt gen de proză o mai poţi scălda, dar în materie de satiră, verificarea este imediată. Din această cauză trebuie şlefuită, fiindcă deseori plasarea unui cuvânt într-o frază poate să stârnească sau nu râsul.
– Spuneaţi într-un interviu că surprindeţi o “Românie tembelă”. De ce această “sentinţă”?
– În “Independent”, la prozele publicate, am un motto, dintr-un interviu al lui Caragiale: “Ţară e asta, măi Costache?” De fapt, n-aş spune tembelă, ci mai curând o ţară veselă. Cartea mea din 1992 – iată, revin cu proză satirică după 18 ani!- se numea “Veselia generală”. Acolo, există o proză – “Uşa” pe care o voi relua în cartea de acum, în loc de prefaţă. Va fi o noutate. Este simbolică pentru întreagul volum, dar şi pentru România pe care o prezint eu. În ea era vorba despre nişte muncitori într-o hală uriaşă, care, sigur, nu munceau ci se distrau pe rupte, şi la un moment dat, fiindcă cineva lăsase deschisă o uşă, din cauza curentului începe să se clatine hala. Ei se amuzau gândindu-se la ce se va întâmpla când va pica hala pe ei. Motto-ul din “Veselia generală” va fi şi al cărţii de acum şi sună cam aşa: “Doamne, ce dezastru o să fie, o să vezi ce ne mai distrăm!” Personajelor le cade şandramaua în cap şi, culmea, ele se amuză.Veselia este una dintre cele mai imbecile stări, fiindcă nu este nici fericire, nici bucurie. E un fel de râs prostesc din nimic. Deci, această prefaţă spune totul despre lumea din noua mea carte. Sunt proze care se petrec înainte de ’89, la modul comic îmi bat joc de Securitate, de maşinăria de partid, de maşinăria de propagandă, dar multe se petrec şi după ’90, tot sub acelaşi semn, având ca teme senzaţionalismul presei, mai ales al televiziunilor de ştiri, făgăduielile electorale, starletele, multimiliardarii îmbogăţiţi peste noapte şi divorţaţi, în general o lume absurdă. De exemplu, există o proză care se intitulează “Stafia babei Safta strică prizele”. E vorba despre un sat în care se spunea că a apărut stafia babei Safta şi de aici o nebunie întreagă la televiziuni: ştiri, talk-show-uri, interviuri, unele chiar cu stafia, că aşa e la noi!
– Aţi găsit titlul cărţii?
– Cel cu care lucrez la editura “Adevărul” s-a dovedit un om cu inspiraţie şi mi-a propus ca una din proze, “Găina fără bilet”, să dea titlul cărţii. E interesant, pentru că atunci când a început campania contra mea , că în Evenimentul zilei am publicat ştirea cu găina care a făcut pui vii, cineva din cei cu care am lucrat mi-a mărturisit că mi se dădeau multe ştiri inventate, fără ca eu să ştiu că sunt fanteziste. Una din ele era despre o găină prinsă într-un compartiment de tren, fără bilet. Am avut inspiraţia să iau colecţia Evenimentului şi am transcris multe din faptele absurde inventate de subalternii mei de atunci, dar publicate, fiindcă ei ştiau gustul meu pentru acest gen de proză. Numai în România poate să apară o ştire despre găina fără bilet, căci în Anglia ar fi imposibil. Numai la noi o ţărancă se putea gândi să ia în compartiment o găină….În plus, eu fac, din când în când, în prozele mele, treceri în fantasticul satiric. Când a apărut “Veselie generală”, unii au comparat lumea mea cu un fel de lume a lui Gabriel Marquez, întoarsă pe dos. Deci un univers satiric, fiindcă eu sunt gogolian. Titlul definitiv al cărţii este “Găina fără bilet”, iar toţi proştii vor face legătura cu ştirea despre găina cu pui vii, şi, în plus, mă vor înjura.
– Şi când va ajunge în librării “Găina fără bilet” ?
– Cartea va avea şi caricaturi, iar eu cred că va fi o lucrare monumentală. Se va lansa la Târgul de carte din iunie, de la Romexpo. În ceea ce mă priveşte, m-am îndepărtat deja de ea, şi cum sunt mereu un om nemulţumit, consider că următoarea carte va fi mai bună. Cred că va fi un succes de librărie deoarece sunt proze scurte, care pot fi citite fără efort. Unii se vor amuza copios. Eu însă nu mai râd când o răsfoiesc, fiindcă o ştiu pe de rost. Uneori mă apucă deznădejdea şi mă întreb cum de am scris o carte aşa de proastă, alteori zic, vai, ce carte bună am scris! Am făcut-o dinadins mare, dacă nu se va spune că e bună, măcar lumea va fi de acord că am scris o carte mare, în sensul de voluminoasă. Într-o lume unde nimeni nu mai scrie nimic, voi produce mirări că cineva a avut timp pentru o carte de 600 de pagini. Dar sunt 600, dintr-o mie. Am renunţat nemilos la alte proze, pentru o eventuală nouă carte
– De ce aţi scris-o de mână şi nu la calculator?
– Folosesc fără probleme instrumentele moderne, spre deosebire de alţi confraţi care spun că au rămas la creionul chimic. Dar, după părerea mea, scrisul la calculator omoară fraza. Mă obliga la fraze foarte scurte, aşa că la el îmi redactez doar editorialele. Proză scriu doar de mână. Numai că există în ţară o singură dactilografă care-mi înţelege scrisul. Mai cred că, în România, o frigiditate a stilului gazetăresc vine şi din faptul că atunci când scri la calculator nu poţi să prinzi nuanţele, parantezele….Scriu de mână. Am permanent în buzunar un carneţel în care notez lucruri absurde din realitatea românească, care uneori mă întrece. Într-o proză povesteam un scandal, în care pelerinii furau nasul unei moaşte, muşcându-l cu gura. Între timp, am citit ştirea, care m-a bătut la scor, că s-au furat chiar în Bucureşti moaşte dintr-o biserică. Deci, realitatea românească de acum întrece orice fantezie, iar eu nu fac altceva decât să transcriu, ca şi Caragiale, ce văd şi ce citesc în fiecare moment. Apoi, le transform în proză. Din 1973, scriu zilnic măcar o pagină, pe baza carnetelor mele. Am ajuns cu transcrierea la anul 2005. Trebuie să mă grăbesc, să ajung la 2010.
Pe langa faptul ca, de cand a fost parasutat la Adevarul, dilarul de tigari Peter Imre (cunoscut, dupa caz, si drept ginerele lui Teodor Melescanu sau amantul Adrianei Saftoiu), a introdus cultul personalitatii mogulului – prin plasarea unui portret mare al oligarhului in holul principal -, acum are, mai nou, si pretentii de deontolog cu staif, dupa cum semnaleaza Reporter virtual. Dar, mai mult decat atat, fostul intoxicator in masa cu nicotina se vrea si cenzor de serviciu al nababului de Snagov. Conform surselor existente, un editorial despre Israel si “filmuletul lui Patriciu” in varianta araba a starnit in Peter Imre sentimente de vataf gata sa-si apere stapanul cu biciul, de zilierii sai obraznici, respectiv de maestrul gradinar Ion Cristoiu, care il persiflase finut pe maharul ziarului in cuprinsul articolului sau. Cu o falca-n cer si una-n pamant, Imre i-ar fi reprosat lui Halpert ca a permis aparitia editorialului si i-a cerut sa ia masuri si sa scape de incomodul Ion Cristoiu, care isi permite sa-l ridiculizeze pe Patriciu, si in propriul lui ziar si in plin proces cu Basescu. Dupa ce cel mai mare scriitor in viata al Romaniei, Gregoar Cartianu, ajuns director al editurii mogulului, i-a sabotat lansarea cartii “Gaina fara bilet”, la Targul de carte, acum chiar ar fi trebuit sa se ofenseze Ion Cristoiu si sa execute public Trustul Adevarul, daca ar fi aflat de tunetele si fulgerele aruncate contra sa de curatatorul de scame al mogulului. Se pare insa, dupa cum susura vizitatorii resedintelor din coada lacului, ca insusi Marele Mogul l-a linistit pe fostul si actualul degustator de firimituri de pe la mesele de “dupa afaceri”, inlocuitorul lui Razvan Corneteanu, vexat probabil si in originile sale incerte de editorialul inspirat al lui Ion Cristoiu, pe care l-am reprodus si eu pe Roncea.ro.
A murit jurnalistul Marius Zamfir de la Jurnalul Televiziunii Române. La 39 de ani, răpus de un cumplit cancer osos cu metastaze, Marius Zamfir nu va mai apărea „pe sticla” Televiziunii Române, scrie Corespondent Special. Marius Zamfir era absolvent al Facultatii de Matematica din cadrul Universitatii Bucuresti, era casatorit si avea doi copii. El a lucrat la Radio Tinerama, Radio Contact si Radio 21 si a fost redactor-prezentator de stiri, co-realizator al emisiunii “Cronica Carcotasilor” in perioada 1999-2000, realizator de emisiuni auto si electorale. A venit la TVR, la Directia Stiri in anul 2001 si s-a specializat in domeniul economico-financiar. Timp de mai multi ani a fost corespondentul TVR la Guvern, informeaza MondoNews. Jurnalistii ii transmit familei condoleanţe şi putere să treacă peste greaua pierdere. Inmormanatrea a avut loc astazi, la cimitirul Bellu. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace !
June 17th, 2010 
VR 
Jun 17th, 2010 by sorinbogdan
Posted in 
Tags: 
