Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Scheletul unei persoane de origine scită vechi de aproximativ 2.500 de ani a fost descoperit de arheologii din Năsăud într-o necropolă celtică unde se făceau săpături, prezenţa unei mărgele în formă de os făcându-i pe aceştia să creadă că este vorba despre o femeie.

Scheletul a fost descoperit în şantierul arheologic de la Fântânele, o localitate din comuna Matei, unde se fac săpături de peste un deceniu în căutarea unor morminte ale celţilor, transmite corespondentul Mediafax. Acolo au fost descoperite peste 30 astfel de morminte în care au fost înhumaţi sau incineraţi celţii.

Directorul Muzeului Grăniceresc Năsăud, Lucian Vaida, unul dintre specialiştii în epoca celţilor, a declarat, luni, corespondentului Mediafax, că nu se aştepta să găsească într-o necropolă celtă un mormânt al unui scit.

“Personal, nu sunt specialist în epoca scită, care este anterioară epocii celtice pe care o studiez eu, dar, din primele cercetări pe care le-am făcut, am aflat că acest schelet uman înhumat ar fi din secolele VI-V î.H. Mormântul de înhumaţie s-a păstrat foarte bine. Am mai găsit în el două vase, unul care s-a păstrat în întregime, altul care poate fi refăcut, dar şi un cuţit. Sciţii credeau în viaţa de după moarte, aşa că puneau hrană şi tacâmuri pentru ca cel mort să aibă cu ce mânca. Am mai găsit şi o mărgea din os, aşa încât ne-am gândit că poate este vorba de o femeie. Nu putem fi siguri până când nu vor fi analizate oasele. Am înţeles că acest lucru este posibil mai nou. Se pot face determinări foarte exacte pe bază de ADN”, a declarat Vaida.

Potrivit sursei citate, scheletul a fost adus la Muzeul Grăniceresc Năsăud, urmând ca oasele să fie predate pentru analiză unui specialist.

“Este un schelet de circa 2.500 de ani. S-au mai făcut astfel de descoperiri de morminte scite în Bistriţa-Năsăud undeva prin anii 1980. Au trecut trei decenii de atunci, aşa că descoperirea pe care am făcut-o este importantă. Nu putem spune că este ceva ieşit din comun, dar este o descoperire importantă”, a afirmat Vaida, care susţine că, la Fântânele, cercetările trebuie să continue şi în următorii ani fiindcă mai sunt multe lucruri de descoperit din epoca celţilor.

Cercetătorul Geoge Marinescu, de la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, a notat în cartea sa “Descoperiri arheologice în judeţul Bistriţa-Năsăud”, apărută în 2003, că, la Fântânele, cu ocazia săptăturilor efectuate pentru dezvelirea cimitirului celtic, a fost găsită o groapă în care fuseseră aruncate cinci-şase tipare de calcar pentru turnat bronzuri, precum şi multă ceramică care nu a putut fi încadrată decât în epoca bronzului fără precizarea culturii căreia îi aparţinea, opinia sa fiind că aceasta aparţinea unei faze anterioare epocii bronzului, mai transmite Mediafax citat de NapocaNews.

Sciţii în spaţiul românesc

(2007-10-22)

Ultima actualizare: 2007-10-22 14:13 EET Print

Întîlnirile dintre civilizaţii au fost, de cele mai multe ori, prilejuri pentru apariţia stereotipurilor, pentru descrierile sumare şi pentru cunoaşterea incompletă. Dintotdeauna, cel care scrie este şi cel care formează opinia generaţiei sale. Civilizaţia mai evoluată material este şi cea care emite judecăţile de valoare despre cea mai puţin evoluată. Aşa s-a întîmplat şi cu grecii antici, pentru care toate celelalte popoare cu excepţia romanilor, dar mai ales cele din Asia, erau inferioare, barbare. Pînă şi perşii, creatorii unuia dintre cele mai grandioase imperii ale antichităţii, erau tot barbari. Barbarii sînt inferiori în moravuri, legi, politică, ştiinţă, artă militară. Între multele populaţii barbare prezente în scrierile grecilor antici şi despre care se ştie destul de puţin au fost sciţii. Aceştia locuiau pe o vastă zonă situată la nordul Mării Negre, Mării Caspice şi pînă în Asia Centrală. Grupul cel mai vestic al sciţilor ajungea pînă în spaţiul românesc, unde se afla în contact cu populaţia autohtonă a daco-geţilor, dar şi cu alte populaţii cum ar fi celţii şi germanice, cum ar fi bastarnii. Numele de “sciţi” a fost, potrivit lui Herodot, dat de greci. Numele lor, după spusele aceluiaşi Herodot, era de “scoloţi”, care provenea de la numele unuia dintre primii regi ai lor. Ghidul nostru în această scurtă istorie a sciţilor este academicianul Alexandru Vulpe, arheolog, şi unul dintre istoricii sciţilor. La întrebarea cînd apar sciţii în istorie? ne propunem să răspundem cu interlocutorul nostru: “Trebuie să ne gîndim că prin sciţi noi înţelegem azi ce-au înţeles grecii în vremea lui Herodot, în sec. 5 î.e.n. Herodot ne-a dat prima descriere amplă a Sciţiei (Scythia) şi a sciţilor, σκγθαι (scythai), în limba greacă. El a călătorit şi în Marea Neagră şi a fost la Olbia, la gura Niprului. Acolo, el a cules informaţia atît de la interlocutorii lui greci, completată cu ce citise el la cei care călătoriseră înaintea lui. Termenul scythai are un sens generic. Grecii au înţeles prin sciţi şi au denumit aşa toate popoarele care locuiau în zona cuprinsă aproximativ de la fluviul Nipru, poate chiar de la Carpaţi, pînă la Altai. Este clar că nu e vorba de un singur popor, care, potrivit lui Herodot se caracterizează prin economia lui. El spune în mai multe locuri, de exemplu la începutul cărţii a 4-a: sciţii nu sunt agricultori, ei sunt păstori. Prin sciţi, grecii au înţeles o sumedenie de populaţii, etnic foarte diferite, pe un spaţiu imens eurastiatic, avînd în comun economia pastorală.” Care a fost structura socială a sciţilor, care a fost structura lor politică? Ce se ascundea în spatele acestui conglomerat de popoare cunoscut drept sciţi? Alexandru Vulpe: “Toată informaţia ce se află în opera lui Herodot este una foarte amestecată, despre populaţii diferite, care însumată nu se referă la o populaţie anume ci la ce am putea numi noi azi „sciţii herodoteici”. Trebuie să avem în vedere criticile aduse noţiunii de sciţi ca etnie. În spatele acestei noţiuni generice se ascund realităţi politice diferite. Ce putem spune cu siguranţă este existenţa unui regat scitic în bazinul inferior al Niprului. Am putea vorbi despre sciţii de pe Nipru. Ei sunt atestaţi şi mai tîrziu sub un rege al lor, Ateas, la începutul secolului 4. Ateas a pătruns şi s-a aşezat în Dobrogea, unde resturi ale sciţilor au rămas pînă în secolul 1 î.e.n., practic pînă în zorii cuceririi romane. Sciţii de pe Nipru sînt o structură politică sigură. Herodot însă nu se referă doar la ei, ci la un spaţiu mult mai larg. Există tendinţa în arheologia şi istoriografia românească de a considera toate invaziile de populaţii dinspre răsărit între secolele 7-4 î.e.n. a fi scitice. Noi însă nu trebuie să vedem acest lucru ca pe invazii succesive. Ele au fost în realitate contacte între populaţia de pe teritoriul actual al României şi populaţiile din spaţiul nord-pontic. De altfel, multe elemente de economie şi de structură socială erau comune. Este foarte greu să distingem între o infiltrare asimilată de autohtoni şi în ce măsură e vorba numai de contacte politice şi culturale.” În spaţiul românesc, izvoarele menţionează un grup separat de cel al triburilor geto-dace, agatirsii, pe care un curent de opinie al aheologilor români îl consideră a fi o populaţie scitică: “Agatirsii sunt o populaţie care se presupune a fi de sorginte scitică, dar care este deosebită de aceştia. O spune chiar şi Herodot. Noi nu ştim dacă agatirsii au fost realmente o populaţie răsăriteană sau una locală. Un lucru este clar: în Transilvania se constată în perioada secolelor 7-5 prezenţa unei populaţii a cărei economie se pare că a fost predominant pastorală. Însă ştim prea puţin despre ei, ştim puţin deoarece izvorul nostru arheologic este unilateral. Nu avem decît necropole, nu ştim cum locuiau ei şi practic ce făceau. Astfel au apărut numeroase discuţii şi controverse.” În spaţiul scitic, au existat populaţii foarte diferite. În această mare varietate de etnii se disting unele de origine iraniană, cum ar fi sarmaţii. Sciţii de pe Nipru sînt consideraţi de cercetători, ghidîndu-se după terminologia despre anumite rîuri şi zei, o seminţie iraniană. În ciuda acestei mari diversităţi, pe hărţile antice numele “Scythia” a existat multă vreme, iar sub numele de “Scythia Minor” era cunoscută Dobrogea de azi. Cum se explică persistenţa acestui nume? Alexandru Vulpe: “S-a schimbat numai modul de a înţelege al anticilor asupra acestor populaţii. Dacă lucrurile erau foarte confuze în vremea lui Herodot, ele se limpezesc pe măsură ce civilizaţia greacă şi cea romană avansează în acele zone şi cunosc mult mai bine realităţile. Acel amalgam de populaţie există şi mai tîrziu, numai că îl vedem mult mai concret. Apar, aşa cum spuneam, roxolanii şi sarmaţii, mai apoi sunt hunii şi aşa mai departe, cum ar fi alte populaţii turcice şi populaţii caucaziene, toate amestecate în acest imens spaţiu. Sciţii n-au dispărut ci noţiunea generică de „sciţi” s-a transformat în ceva mult mai real.” Mai mult decît au fost un simplu nume, sciţii au fost şi o realitate geografică. În istorie, multe nume au rezistat de-a lungul timpului, altele s-au pierdut. Iar gradul de cunoaştere este responsabil în cea mai mare măsură de cariera unui cuvînt, de semnificaţiile sale în timp. (Steliu Lambru)

Sciţii în spaţiul românesc

Întîlnirile dintre civilizaţii au fost, de cele mai multe ori, prilejuri pentru apariţia stereotipurilor, pentru descrierile sumare şi pentru cunoaşterea incompletă. Dintotdeauna, cel care scrie este şi cel care formează opinia generaţiei sale. Civilizaţia mai evoluată material este şi cea care emite judecăţile de valoare despre cea mai puţin evoluată. Aşa s-a întîmplat şi cu grecii antici, pentru care toate celelalte popoare cu excepţia romanilor, dar mai ales cele din Asia, erau inferioare, barbare. Pînă şi perşii, creatorii unuia dintre cele mai grandioase imperii ale antichităţii, erau tot barbari. Barbarii sînt inferiori în moravuri, legi, politică, ştiinţă, artă militară.

Între multele populaţii barbare prezente în scrierile grecilor antici şi despre care se ştie destul de puţin au fost sciţii. Aceştia locuiau pe o vastă zonă situată la nordul Mării Negre, Mării Caspice şi pînă în Asia Centrală. Grupul cel mai vestic al sciţilor ajungea pînă în spaţiul românesc, unde se afla în contact cu populaţia autohtonă a daco-geţilor, dar şi cu alte populaţii cum ar fi celţii şi germanice, cum ar fi bastarnii. Numele de “sciţi” a fost, potrivit lui Herodot, dat de greci. Numele lor, după spusele aceluiaşi Herodot, era de “scoloţi”, care provenea de la numele unuia dintre primii regi ai lor.

Ghidul nostru în această scurtă istorie a sciţilor este academicianul Alexandru Vulpe, arheolog, şi unul dintre istoricii sciţilor. La întrebarea cînd apar sciţii în istorie? ne propunem să răspundem cu interlocutorul nostru:

“Trebuie să ne gîndim că prin sciţi noi înţelegem azi ce-au înţeles grecii în vremea lui Herodot, în sec. 5 î.e.n. Herodot ne-a dat prima descriere amplă a Sciţiei (Scythia) şi a sciţilor, σκγθαι (scythai), în limba greacă. El a călătorit şi în Marea Neagră şi a fost la Olbia, la gura Niprului. Acolo, el a cules informaţia atît de la interlocutorii lui greci, completată cu ce citise el la cei care călătoriseră înaintea lui. Termenul scythai are un sens generic. Grecii au înţeles prin sciţi şi au denumit aşa toate popoarele care locuiau în zona cuprinsă aproximativ de la fluviul Nipru, poate chiar de la Carpaţi, pînă la Altai. Este clar că nu e vorba de un singur popor, care, potrivit lui Herodot se caracterizează prin economia lui. El spune în mai multe locuri, de exemplu la începutul cărţii a 4-a: sciţii nu sunt agricultori, ei sunt păstori. Prin sciţi, grecii au înţeles o sumedenie de populaţii, etnic foarte diferite, pe un spaţiu imens eurastiatic, avînd în comun economia pastorală.”

Care a fost structura socială a sciţilor, care a fost structura lor politică? Ce se ascundea în spatele acestui conglomerat de popoare cunoscut drept sciţi? Alexandru Vulpe:

“Toată informaţia ce se află în opera lui Herodot este una foarte amestecată, despre populaţii diferite, care însumată nu se referă la o populaţie anume ci la ce am putea numi noi azi „sciţii herodoteici”. Trebuie să avem în vedere criticile aduse noţiunii de sciţi ca etnie. În spatele acestei noţiuni generice se ascund realităţi politice diferite. Ce putem spune cu siguranţă este existenţa unui regat scitic în bazinul inferior al Niprului. Am putea vorbi despre sciţii de pe Nipru. Ei sunt atestaţi şi mai tîrziu sub un rege al lor, Ateas, la începutul secolului 4. Ateas a pătruns şi s-a aşezat în Dobrogea, unde resturi ale sciţilor au rămas pînă în secolul 1 î.e.n., practic pînă în zorii cuceririi romane. Sciţii de pe Nipru sînt o structură politică sigură. Herodot însă nu se referă doar la ei, ci la un spaţiu mult mai larg. Există tendinţa în arheologia şi istoriografia românească de a considera toate invaziile de populaţii dinspre răsărit între secolele 7-4 î.e.n. a fi scitice. Noi însă nu trebuie să vedem acest lucru ca pe invazii succesive. Ele au fost în realitate contacte între populaţia de pe teritoriul actual al României şi populaţiile din spaţiul nord-pontic. De altfel, multe elemente de economie şi de structură socială erau comune. Este foarte greu să distingem între o infiltrare asimilată de autohtoni şi în ce măsură e vorba numai de contacte politice şi culturale.”

În spaţiul românesc, izvoarele menţionează un grup separat de cel al triburilor geto-dace, agatirsii, pe care un curent de opinie al aheologilor români îl consideră a fi o populaţie scitică:

“Agatirsii sunt o populaţie care se presupune a fi de sorginte scitică, dar care este deosebită de aceştia. O spune chiar şi Herodot. Noi nu ştim dacă agatirsii au fost realmente o populaţie răsăriteană sau una locală. Un lucru este clar: în Transilvania se constată în perioada secolelor 7-5 prezenţa unei populaţii a cărei economie se pare că a fost predominant pastorală. Însă ştim prea puţin despre ei, ştim puţin deoarece izvorul nostru arheologic este unilateral. Nu avem decît necropole, nu ştim cum locuiau ei şi practic ce făceau. Astfel au apărut numeroase discuţii şi controverse.”

În spaţiul scitic, au existat populaţii foarte diferite. În această mare varietate de etnii se disting unele de origine iraniană, cum ar fi sarmaţii. Sciţii de pe Nipru sînt consideraţi de cercetători, ghidîndu-se după terminologia despre anumite rîuri şi zei, o seminţie iraniană. În ciuda acestei mari diversităţi, pe hărţile antice numele “Scythia” a existat multă vreme, iar sub numele de “Scythia Minor” era cunoscută Dobrogea de azi. Cum se explică persistenţa acestui nume? Alexandru Vulpe:

“S-a schimbat numai modul de a înţelege al anticilor asupra acestor populaţii. Dacă lucrurile erau foarte confuze în vremea lui Herodot, ele se limpezesc pe măsură ce civilizaţia greacă şi cea romană avansează în acele zone şi cunosc mult mai bine realităţile. Acel amalgam de populaţie există şi mai tîrziu, numai că îl vedem mult mai concret. Apar, aşa cum spuneam, roxolanii şi sarmaţii, mai apoi sunt hunii şi aşa mai departe, cum ar fi alte populaţii turcice şi populaţii caucaziene, toate amestecate în acest imens spaţiu. Sciţii n-au dispărut ci noţiunea generică de „sciţi” s-a transformat în ceva mult mai real.”

Mai mult decît au fost un simplu nume, sciţii au fost şi o realitate geografică. În istorie, multe nume au rezistat de-a lungul timpului, altele s-au pierdut. Iar gradul de cunoaştere este responsabil în cea mai mare măsură de cariera unui cuvînt, de semnificaţiile sale în timp. (Steliu Lambru – Radio Romania International)

• Share
• Tweet
• Pin
• Email