Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Tristeţea din spatele ochilor încercănaţi

Un interviu realizat de Q Magazine

Dincolo de uşile albe şi bolnăvicioase ale rezervei de spital, mă aştepta o eroină. M-a privit în ochi, şoptindu-mi că întâlnirea avea să ne fie „vegheată” de camerele de filmat din rezervă. Şi uite-aşa, mă văd nevoită să-i stau mai aproape decât aş fi cutezat altminteri, şi să-i vorbesc de parcă am fi fost rude. Doamna învăţătoare e mărunţică, mai minionă decât o percepusem la televizor. Într-un trup plăpând ce pare că s-ar frânge doar la cutezanţa de a o privi insistent se ascunde un suflet de eroină. Ochii au culoarea ca de miere, iar în jurul lor, cearcănele mari care-i brăzdează chipul istovit sunt dovada sacrificiului dăscăliţei. De mai bine de 50 de zile refuză să iasă din greva foamei. Ce să-i spun?! „Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ, pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea nici să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă!”. E o rezervă sărăcăcioasă, două paturi de spital, numai unul ocupat, de ea, un frigider gol şi un ghiveci cu un bonsai. Cel primit de la ministrul Funeriu. Dar aşternuturile albe şi hainele ei… dalbe… te fac să simţi că albul lor vine din aripi de înger care o poartă pe această femeie pe o Golgotă izbăvitoare.

„Astăzi, a fi cadru didactic înseamnă a fi sărac!”

Q Magazine: Cum este în amintirea dvs. imaginea învăţătoarei pe care aţi avut-o în anii copilăriei?

Cristiana Anghel: Eu am fost într-una dintre cele două serii-experiment, care nu au avut o singură învăţătoare. De la clasa I până la clasa a VIII-a am avut un profesor pentru fiecare disciplină de învăţământ. Apoi nu s-a mai aplicat această metodă pentru că au constatat că ieşeam foarte buni la carte dar nu intram în tipare. Aveam foarte multă personalitate nefiind dependenţi de o singură persoană şi dovadă e faptul că şi în ziua de astăzi eu sunt altfel decât ceilalţi. Mi-au rămas în minte totuşi chipurile câtorva dascăli, pentru seriozitatea lor, pentru corectitudine…

Q: Când aţi decis să urmaţi această profesie?

C.A.: Te voi şoca. Nu am vrut eu, mama a vrut! Mama fiind tot învăţătoare…

Q: Profesia aceasta este o tradiţie în familia dvs. Dacă ştiu bine, şi fiica tot în învăţământ lucrează.

C.A.: E o tradiţie de moment pentru ea, pentru că nu s-a putut altfel, celelalte posturi au fost blocate. Dar mama, fiind învăţătoare, a considerat că pentru o femeie este cea mai bună meserie. Ca profesor ai ferestre, ai timpul ocupat mai mult, ca învăţător ai programul compact şi apoi poţi să te ocupi de soţ, de casă, de familie… să ai o viaţă liniştită. Până la un punct aşa a fost. După aceea lucrurile s-au schimbat şi a fi învăţătoare uneori este… (oftează…)

Q: Mama dvs. trăieşte?

C.A.: Mama trăieşte, tata a murit.

Q: Şi ce spune când vă vede apariţiile de la tv? Bănuiesc că ştie de decizia dvs….

C.A.: Nici nu trebuie să vadă… Plânge tot timpul, a şi slăbit, este înnebunită şi-mi spune că lupt contra unui şuvoi foarte mare şi îi este teamă ca acest şuvoi să nu mă înece.

Q: Şi nici măcar pentru dumneaei, pentru lacrimile mamei, nu aţi lua în calcul să vă reconsideraţi decizia?

C.A.: Nu. Am fost crescută în cultul respectului pentru ceea ce hotărăsc. Ştie că în problemele mari ale vieţii, când am decis… am decis şi nu a putut să mă întoarcă din drum.

Q: Niciodată cadrele didactice nu au avut salarii în concordanţă cu statutul pe care, cel puţin teoretic, ar trebui să îl aibă într-o ţară civilizată. Dar au avut respect. Trăim nişte vremuri în care, din pricina lipsurilor materiale, imaginea profesorului este terfelită. Copilul elev vine acasă de la şcoală şi vede la televizor că „doamna” e cu o şapcă pe cap şi cu un fluier în gură la porţile Palatului Victoria. Cum îşi va recăpăta copilul acesta imaginea dascălului-model pe care mulţi dintre noi o purtăm în amintire?

C.A.: Nu contează 100% salariul. Este vorba de demnitatea omului de la catedră. Or, în ziua de astăzi a fi cadru didactic înseamnă a fi un om cam prostuţ, înseamnă a fi cam limitat, cam sărac, un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta.

S-ar putea ca elevii mai mari, deci nu cei din învăţământul primar, să înţeleagă că dascălul respectiv a fost obligat să facă lucrul acesta. S-ar putea ca elevul respectiv să înţeleagă că un cadru didactic nu poate să-şi desfăşoare activitatea la clasă în momentul în care toate problemele năvălesc asupra lui. În momentul în care nu ştie dacă mâine mai are să îi pună copilului pe masă de mâncare, nu ştie dacă are să-i plătească căminul sau cartela, nu ştie dacă are să-i plătească trenul… Dacă are nevoie de doctor… trebuie să meargă la spital, nu ştie dacă mai are bani măcar să se deplaseze acolo. Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu.

Elevii din clasă au mai mulţi bani

Q: Vă rog să mă contraziceţi dacă greşesc, dar sunt situaţii în care elevii din clasă au în portofel mai mulţi bani decât au profesorii de la catedră…

C.A.: Oh, şi sunt dese aceste situaţii! Sunt dese!… Numai că aceşti copii tocmai de aceea vin la şcoală, nu pentru a fi numai instruiţi, ci pentru a fi şi educaţi. Atunci normal ar fi ca un elev să fie învăţat de către dascălul lui că nu contează neapărat haina, pantoful, care poate are un toc scâlciat că n-a avut bani profesoara să îşi pună alt flec la toc… Contează omul. Am întâlnit copii care te respectă pentru ceea ce eşti. La fel cum ştiu o profesoară care, de-a lungul anilor, nu cred să-şi fi permis să schimbe patru perechi de pantaloni.

Q: Tot mai mulţi profesori construiesc mafia meditaţiilor, condiţionează note în funcţie de atenţiile primite cu ocazia sărbătorilor, frâng aripile tinerilor cu atitudini care nu ar trebui să caracterizeze un dascăl. Doamnă învăţătoare, ce i-a dezumanizat pe aceşti oameni?

C.A.: Pe unii – lipsa banilor. Pe alţii… Dumnezeu ştie!

Q: Povestiţi-mi, pas cu pas, cum aţi hotărât să recurgeţi la acest gest extrem…

C.A.: În prima fază am încercat să rezolv normal – am făcut o hârtie către şcoală. După aceea, am încercat să rezolv printr-o notificare prin executor judecătoresc către directorul şcolii să intre în legalitate. Bine, şi dacă ar vrea el, nu ar putea singur, deci nu este numai vina directorului meu. Ba din contră! Şi el este plătit tot la fel de prost şi probabil şi lui i-ar fi convenit să ia un ban în plus. Are şi el familie, la rândul lui, şi are şi el copii… Apoi am făcut demersurile necesare către primărie. Şi în primă fază am crezut că o să se rezolve dar am constatat că prea puţin le pasă. Şi asta a fost. M-am hotărât! Am zis că este singura modalitate prin care nu fac rău nimănui, nu pun în pericol viaţa sau sănătatea nimănui. În cel mai rău caz îmi fac mie rău…

Q: Când aţi ajuns la spitalul din Caracal? Ştiu că nu v-aţi internat încă de la începutul protestului…

C.A.: A fost o chestiune de familie. Soţul meu a făcut un puseu de tensiune de 24…

Q: Din cauza protestului dvs.?

C.A.: Da! Şi pentru că sunt totuşi o femeie responsabilă, deşi prin protestul acesta poate nu par, a trebuit să merg cu el la Craiova să-i fac tomografie, analize, să văd ce se întâmplă. După aceea am ajuns la Caracal, înapoi la spital, l-am internat… Am mai aşteptat câteva zile să i se stabilizeze starea de sănătate şi apoi am putut să văd şi de mine şi să mă internez în spital. Acesta este motivul pentru care nu m-am internat de la început.

Q: Vă rog să îmi permiteţi să vă întreb cât este salariul dvs. lunar…

C.A.: 10 milioane şi jumătate – unsprezece. Din alea vechi… După 33 de ani vechime şi gradul I luat din ’90.

„Mi-ar plăcea să merg la teatru, dar nu îmi permit!”

Q: Este de prisos să vă întreb dacă vă ajungeţi cu banii… Suma pe luna trecută, dacă sunt corecte informaţiile colegilor mei din presă, a fost de zero lei…

C.A.: Am avut concediu medical. Salariul pe luna septembrie este de 4 milioane vechi… este ceva!

Q: Cum vede fiica dvs. această situaţie, fiind şi o altă generaţie… Spuneaţi că dacă nu aţi fi dvs. nu ar avea nici ce să mănânce.

C.A.: Păi dintr-un salariu de 620 de lei, ce să-i ajungă?! Să plătească gazdă, mâncare, transport, să-şi cumpere o carte?

Q: Ce predă?

C.A.: Educaţie şi cultură civică. Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare… oamenii nu sunt nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât.

Q: Când aţi fost ultima dată la un spectacol… de teatru să spunem…

C.A.: În urmă cu un an, atunci când s-a redeschis Teatrul din Caracal. Da… atunci am fost ultima dată… Mi-ar plăcea să merg la teatru, la concerte simfonice, la Filarmonică la Craiova, mi-ar plăcea, dar nu îmi permit.

Q: În presă s-a scris că nu este pentru prima dată când recurgeţi la acest gest – al grevei foamei. Că s-a mai întâmplat şi cu câţiva ani în urmă. Atunci pentru ce aţi luptat?

C.A.: Să mi se pună în executare o hotărâre judecătorească din 2005. Ajunsesem în 2008 şi nu aveam nicio şansă. Eram pasată ca o minge de ping-pong între un minister şi altul şi n-aş fi avut nicio şansă cum nu au nici cei care aşteaptă şi în ziua de astăzi despăgubirile de la Fondul Proprietatea. Dl. Vosganian a fost şi creştin. S-a gândit la situaţia mea şi la faptul că am dreptate, a propus o hotărâre de guvern, a găsit înţelegere în Guvern şi atunci, pe lângă mine, au mai luat şi alte persoane banii de la Fondul Proprietatea. Nu m-a deranjat cu absolut nimic faptul că unii au profitat de efortul meu. În fond, dacă li s-au dat banii înseamnă că şi ei aveau dreptul. Poate că erau bolnavi, bătrâni, nu puteau să facă ce am făcut eu…

Q: Toată lumea se plânge că n-are bani. În autobuze, în pieţe, la serviciu, la teatru, la medic. Cu toate acestea, când trebuie să luăm atitudine, mulţi bat în retragere. Doamnă, nu cumva românilor li s-a şters şi demnitatea protestelor?

C.A.: Probabil că o să se supere o parte dintre colegii mei dar convingerea mea e că noi, cadrele didactice, am greşit şi greşim foarte mult. E necesar să-i învăţăm de mici pe oameni că trebuie să aibă nişte idealuri pe care să le urmărească poate de-a lungul întregii vieţi şi să-i învăţăm că au nişte drepturi. Şi dacă au nişte drepturi, atunci au şi dreptul de a lupta pentru ele! Dar, vedeţi dvs., în momentul în care primeşti 4- 5 milioane de lei vechi pe lună, şi când ştii că te aşteaptă două-trei guri acasă şi nu ştii ce să faci mai repede cu banii aceia… este pur şi simplu o îndobitocire. Ştii că dacă nu i-ai mai avea nici pe aceia, nu vei mai putea să aduci copilului nici măcar felia aia de pâine cu margarină pe masă. Şi atunci … accepţi, înghiţi şi speri că într-o bună zi Dumnezeu va face ceva pentru tine!…

„E mai bine să stai să rabzi decât să protestezi?!”

Q: Poate că ar fi mai mulţi oameni dispuşi să facă un gest asemănător cu al dvs., dar nu îl fac… din ruşine: ce vor spune vecinii, cunoştinţele, lumea…  Ce le-aţi spune acelor oameni?

C.A.: Unde este ruşinea în chestiunea asta?!

Q: La faptul că te simţi… altfel…

C.A.: Eu toată viaţa am fost… altfel. La mine este normal ce fac. Niciodată gura lumii n-ai să o închizi. Dacă stăm să ne gândim întotdeauna la ce spune cel de lângă noi şi nu ne urmăm drumul, niciodată nu vom mai face nimic. Dar eu întreb – e mai bine să stai şi să înjuri şi să rabzi decât să protestezi?

Q: Spuneaţi, la un moment dat, că ar fi bine să ne solidarizăm cu toţii, să închidem tot în ţara asta şi să luptăm pentru drepturile pe care ni le încalcă cei de la putere. Este utopică ideea. Nu se va realiza vreodată…

C.A.: Nu sunt adepta gesturilor de violenţă. Nu văd rostul acestor mitinguri. Iertaţi-mă, dar… te duci şi strigi în faţa unei clădiri când nimeni nu te aude?! Ce faci cu aceste mitinguri? Plus că faci nişte mitinguri de zece mii de oameni, nu cum sunt în Franţa, de două milioane. Cu zece mii de oameni nu faci nimic! Eu am spus-o pentru că, în ideea în care se continuă la modul acesta… singura variantă fără violenţă de a-i trezi la realitate pe cei care au puterea de decizie în această ţară ar fi o grevă generală care s-ar putea face dacă oamenii ar conştientiza că un compromis aduce alt compromis şi niciun compromis nu va aduce binele. Nu neapărat să-i dăm jos dar să facem o grevă generală de o săptămână, pentru avertizare. Şi să vedeţi că dacă ar vedea că românii sunt uniţi, ceva s-ar mişca…

Q: Preşedintele a spus că, dacă ar fi să se calculeze câte ore petrec profesorii la serviciu şi câte dumnealui, s-ar dovedi că domnia sa este mai prost plătit decât un profesor. Ce ar fi de spus în acest context?

C.A.: Da. Domnul preşedinte a spus în ideea în care pentru dumnealui Cotroceniul e şi casă, e şi masă, este tot. Noi petrecem la şcoală 4 -5 ore pe zi, dar nimeni nu contorizează efortul de acasă. Nu mai punem la socoteală faptul că pentru ora de curs trebuie să pregătim materiale. Mai spun cuiva că materialele sunt făcute de mine?! Pe imprimanta mea, cu hârtiile mele, cu tuşul meu… nu mai spun nimănui… nu mă ajută nimeni!

Q: După ce că sunt bani puţini… Ce spun elevii dvs. când o văd pe Doamna la televizor?

C.A.: Seria aceasta e o serie preluată. N-am apucat să-i întâlnesc pe copii. Dar cei din generaţiile trecute îmi spun că mă susţin, şi ei şi părinţii lor, şi îmi dau mesaje cu notele mari pe care le obţin la şcoală.

Funeriu a rugat-o să tacă

Q: Dl Funeriu v-a adus un ghiveci cu flori, aţi stat o oră şi jumătate de vorbă şi v-a spus că puteţi conta pe sprijinul dumnealui…

C.A.: Nu e un ghiveci cu flori… nu este un banal ghiveci cu flori! Este un bonsai. Mi-a citit dumnealui, că avea internet pe telefonul mobil, şi mi-a spus că e o plantă specială, iar dedicaţia a fost: „pentru o făptură minionă, o plantă minionă. Să aveţi grijă de dvs. ca să puteţi să trăiţi şi să o îngrijiţi şi să trăiască şi ea”.

Q: Frumos gestul. Ce altceva aţi mai vorbit?

C.A.: Am vorbit timp de aproape o oră şi jumătate şi am primit rugămintea de la dl. ministru să nu fac publice cele discutate. Nu e nimic rău în ceea ce am vorbit şi nu i-ar fi adus un deserviciu… Dar am promis. În mare, dumnealui a fost de acord că o lege ar trebui aplicată şi a promis că ce depinde de dumnealui va încerca să facă. Dar dumnealui nu este ministru de finanţe. Nu are portofoliu. Pe urmă, dacă nu au plecat lucrurile de jos, dacă primarul şi consiliul local nu au solicitat banii, dacă domnul prefect şi consiliul judeţean nu l-au pedepsit pe primar şi să ceară ei mai departe la minister…

Q: Vă simţiţi reprezentată de ministrul Educaţiei pe care îl aveţi în prezent?

C.A.: Am avut o perioadă când nu mă simţeam reprezentată. Când l-am condamnat cumplit pentru salariile mici. Eu am deja o casă, am o maşină… Dar e vorba de salariile mici ale celor care încep şi nu au niciun fel de şanse. După aceea am înţeles că nu depinde numai de dumnealui. Şi, oricum, eşti ca o rotiţă într-un mecanism. În momentul în care nu funcţionezi bine ca rotiţă eşti scoasă şi aruncată pentru că sistemul trebuie să funcţioneze, nu?!

Q: Spuneaţi că deja nu mai duceţi o luptă pentru a câştiga o sumă de bani, ci duceţi o luptă pentru principii. „Ori eu, ori ei”…

C.A.: Am să fiu corectă şi cinstită cu dvs. şi am să vă spun că la început a fost o chestie mercantilă. A fost chestiunea de bani. După o săptămână s-a transformat în luptă pentru principii. Am zis „ori eu, ori ei”, nu în sensul de „care pe care”. Ori eu, care vreau un stat de drept, ori ei, cei care nu respectă legile şi fac din această ţară o ţară a arbitrarului. Acesta a fost sensul…

Q: Şi care va fi deznodământul?

C.A.: Dumnezeu îl ştie! Cert este că eu nu voi renunţa (vorbeşte răspicat). Nu voi renunţa sub nicio formă decât atunci când va fi aplicată legea. Este păcat pentru dumnealor să facă din mine un martir sau un simbol. Pentru că eu, Anghel Cristiana Irina, sunt un om absolut normal. Nimic din ce este omenesc nu-mi este străin. Am şi eu păcatele mele, lucruri bune dar şi defecte şi ar fi păcat pentru cei care ne conduc să facă din mine un simbol. Există marele risc de a se întâmpla lucrul acesta pentru că eu am spus: dacă este cazul, Crăciunul mă va prinde aici, în spital, eventual cu perfuzii pentru că nu voi rezista, organismul va ceda până atunci, dar hotărâtă să nu renunţ decât atunci când Legea 221 va fi aplicată.

Q: Ce ar mai fi de spus?!

C.A.: (tace)… Japonezii învaţă în prima zi de şcoală că au o ţară săracă şi trebuie să muncească să o facă frumoasă şi bogată. La noi, în prima zi de şcoală, se învaţă că avem o ţară frumoasă şi bogată. Concluzia este: ne putem bate joc de ea. Concepţia este greşită, drumul este greşit! Cât s-a furat din această ţară şi încă mai există lucruri care nu au fost furate! Este culmea că nu înţelegem. Nu înţelegem nimic. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot ce ne trebuie. Nu ştim să preţuim nimic. Ne batem joc de tot şi e păcat. Aş vrea să îi spun un singur lucru domnului preşedinte, cu tot respectul pe care i-l datorez funcţiei… în calitate de garant al Constituţiei şi al statului de drept şi mai ales mânată de gestul extraordinar de corect şi, să fiu sinceră, şi neaşteptat… prin care a retrimis la Parlament legea pensiilor pentru a fi rediscutată… Aş vrea să îi spun atât: Domnule Preşedinte, pentru Cristiana Anghel „mai târziu” poate însemna „prea târziu”!

Sadoveanu i-a presimţit tristeţea!

Îmi revine în minte lectura lui Sadoveanu „Domnu’ Trandafir”. Redau câteva citate care parcă ar fi scrise astăzi, de un condei meşteşugit:  „… şi când mă gândesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea învăţătura de toate zilele… Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea… Domnu’ ne-a învăţat lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai târziu”…

„Gata, haideţi don’şoară că şi aşa aţi stat mult” – îmi zice bodyguardul, invitându-mă să plec. Ne luăm rămas bun cu lacrimi în ochi. Nu ştiu dacă data viitoare când o voi suna va mai avea putere să vorbească, dacă nu cumva venele îi vor fi înţepate de perfuzii sau dacă va mai fi…

La închiderea ediţiei, managerul Institutului Paulescu a permis echipei Q Magazine accesul în rezerva Cristianei Anghel. E drept, că încercările de a-i obţine acordul s-au întins pe parcursul unei săptămâni, dar, chiar dacă a venit târziu, am apreciat gestul domniei sale şi am înţeles şi precauţia pentru starea de sănătate a pacientei din unitatea medicală pe care o conduce.

Intreaga istorie a interviului si a demersului extrem al doamnei invatatoare Cristina Anghel este povestita de reporterita Eveline Păuna in Q Magazine

• Share
• Tweet
• Pin
• Email