Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Notele părintelui Stăniloae

“Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.

Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?

Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.

Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (…)

În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.

Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (…)

A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?

Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.

Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1 – Integral la Doxologia

Cine a fost unchiul “cremat” al lui Sergiu Nicolaescu, oferit drept “exemplu”: 

Nicolae Cambrea (n. 1900 – d. 1976) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. S-a născut în Gorj.

A fost șeful de stat-major al Diviziei a V-a, a fost luat prizonier de Armata Roșie în URSS în anul 1942.

Cu gradul de colonel, Nicolae Cambrea a fost comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război), încălcându-și astfel jurământul de credință față de țară și Rege. A militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501).

În cartea sa de memorii, “Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică” ^[1], Radu Mărculescu ^[2], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal/Susdhal: “În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. ^[3]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagar: “În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (…) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: „M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!”.”^[4].

“Comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS” Lavrentiy Beria îi comunică generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat “strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major ^[6].

Nicolae Cambrea a fost facut general de brigada de Iosif Vissarionovici Stalin ^[5].

Împreună cu generalul Mihail Lascăr, Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a Armatei, la Alegeri generale în România, 1946, falsificate de comuniști.

Generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, cl. III cu spade (prin DR 3232/11.11.1946).

Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare^[7] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu “generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic “Călugărul Alb” că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. ^[8].

În perioada 2 mai – 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj.

La 9 ianuarie 1950, ministrul Apărării Emil Bodnăraș, în cadrul unui “Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. propune la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: “M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. ^[9].

Nicolae Cambrea și-a publicat memoriile în 1966, la “Editura pentru literatură”, sub titlul “Din amintirile unui ostaș”.

“Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luand cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adanc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și indrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.” scrie autorul în cartea sa de memorii ^[10].

Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice. În 1972, Nicolae Cambrea este eliberat din funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni a Republicii Socialiste România ^[11].

Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker ^[12], a ales să fie incinerat, model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.

Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker “Tudor Vladimirescu – Debrețin”: “Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin… în c.r”

Note

1. ^ Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică, Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie
2. ^ Video-interviu cu Radu Mărculescu, Fragment din filmul documentar Prizonieri pe frontul de est, realizat de Marius Herghelegiu
3. ^ O sedință de pomină – Memoria, revista gândirii arestate
4. ^ Basarab Nicolescu, LA CE SERVEȘTE SUFERINȚA? Reflecții asupra vieții prizonierilor de război români în lagărele sovietice (II)
5. ^ The Fortnightly , Chapman and Hall Publishing House, London, 1951
6. ^ O divizie pentru liniștea comuniștilor – Revista Istorie și Civilizație
7. ^ File de Jurnal. Preludii – Soarele Melancoliei – de Petre Pandrea
8. ^ Petre Pandrea – Calugarul Alb
9. ^ ROMÂNIA – VIAȚA POLITICĂ ÎN DOCUMENTE – 1950 – ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI – PDF
10. ^ Din amintirile unui ostaș, Editura pentru literatură, București, 1966
11. ^ Buletinul Oficial 107 din 10 octombrie 1972 (B. Of. 107/1972)
12. ^ Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965 – by Dennis Deletant, C. Hurst & Co, UK, 1999, p. 26

Sursa: Wikipedia

• Share
• Tweet
• Pin
• Email