Începând de ieri Telejurnalul TVR prezintă, timp de şapte zile, o serie de reportaje speciale despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi Mineriada din 13-15 iunie 1990, realizată de cunoscutul jurnalist al televiziunii naţionale Cristian Răuţu. Victor Roncea, dar şi fostul pro-contra băsist George Roncea, printre cei intervievaţi. Felicitări TVR!
TVR a creat şi pagina specială de Facebook.com/Mineriada.Video de la primul reportaj, mai jos:
Piaţa Universităţii – Zona liberă de neocomunism. După 25 de ani
Se împlinesc 25 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie. Televiziunea Română difuzează o serie de materiale despre evenimentele de atunci, evenimente care ne-au schimbat radical destinele. Violenţele inimaginabile acum au fost declanşate de ceea ce numim “Fenomenul Piaţa Universităţii”. Iată cum s-a născut unul dintre cele mai îndelungate proteste din lume.
Primele alegeri după Revoluţie erau anunţate pentru data de 20 mai 1990. 73 de partide şi formaţiuni politice erau, oficial, în cursă. De aceea, Bucureştiul era zilnic scena mitingurilor electorale şi a demonstraţiilor.
La data de 22 aprilie erau programate două mitinguri şi un marş.
Un incident minor a dus la decizia de blocare a circulaţiei, care apoi a creat fenomenul Piaţa Universităţii.
Pe 24 aprilie, Liga Studenţilor a dechis balconul şi a declarat “Zona liberă de neocomunism”.
Pe 22 aprilie au rămas în Piaţă nici 10 oameni. Peste 3 zile aveau să vină 30.000.
“La Măgurele am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau unele declaraţii sub supravegherea unor poliţişti. Nu am văzut niciun act de violenţă.” – Procuror Monica Macovei
Fotografiile de mai jos au fost surprinse pe doua role de film in 13 iunie 1990 si salvate – dintre multe altele pierdute defintiv -, “prin mijloace specifice” (despre care, poate, o sa povestesc maine) in circumstantele unei rapiri din Institutul de Arhitectura, si a violentarii de catre mineri in Piata Universitatii si in plin sediu al Guvernului Romaniei, si apoi a unei detentii ilegale in conditii abominabile si chiar criminale la fosta Unitate de trupe de securitate de la Magurele. Semnaturile fotografiilor pe vertical, realizate cu ceva ani in urma, sunt atat de mari dintr-o greseala 🙂 . Oricum, le-am lasat asa dupa ce am descoperit ca circulau in spatiul public sub alte nume sau cu explicatii gresite (de exemplu, cea de aici apare intr-o carte de istorie ca fiind din 21 decembrie 1989…). Ar fi foarte multe de povestit despre Piata Universitatii. De fapt, chiar si din ce am scris de lungul anilor eu sau fratele meu – George Roncea: 14 iunie – ziua cand n-am murit… – lipseste partea cea mai simpatica: cum a fost cu adevarat in interiorul miscarii de tineret care a creat Fenomenul Piata Universitatii, cu cele 52 de zile de protest continuu in “Zona Libera de Neocomunism a Romaniei”. Poate alta data…
Vedeti si un video cu Parintele Galeriu, vorbind despre sufletul neamului romanesc la vernisajul expozitiei de fotografii Victor Roncea “ZIUA A TREISPREZECEA” din anul al saptelea – 13.06.1997 – de la Galeriile Teatrului National din Bucuresti
Portalul Ziaristi Online este onorat sa publice, in premiera, marturia despre zilele de 13-15 iunie 1990 a unui fost student la Arhitectura, Marius Dinu (foto acum si atunci), expus mineriadei Guvernului FSN condus de Petre Roman sub obladuirea lui Ion Iliescu.
ULTIMA MEA MINERIADĂ
Sa va zic cum a fost:
Dormeam de 15 ore după trei zile de nesomn. Proiectele le făceam în ultima clipă și le predam mereu după termen.
M-a trezit liniștea, nimeni nu mai mișca în casă, m-am ridicat brusc și i-am găsit la televizor. Erau niște autobuze arse și o cladire fumegând. N-am putut să ascult comentariul.
“…ăștia iar mint! Mă duc să văd cu ochii mei!…”
Orașul era părăsit, ca-ntr-o zi de duminică, din Poliție fumul se subțiase, pe jos documente ude și câțiva răzleți, căscau gura.
La Școală (Institutul de Arhitectura) am aflat ce se-ntâmplase, cum au intrat muncitorii, noaptea, peste colegii care lucrau la predarea de a doua zi, cum au ars autobuzele și ce fum gros scosese clădirea poliției, ei văzuseră tot.
Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii româneşti înstrăinate, recăpătate şi din nou pierdute, care nici astăzi încă nu şi-a găsit calea şi drumul, care încă bâjbâie şi ezită între cele două direcţii diametral opuse ce i se deschid, spre est şi spre vest. Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.
Cu ajutorul lui Dumnezeu si a unor prieteni de nadejde am reusit sa sa dau drumul unei noi portavoci cu ajutorul careia imi voi continua lupta cu extremismul maghiar promovat de catre UDMR, PCM sau alte organizatii civile si politice maghiare. Le mulțumesc tuturor celor care au fost si sunt alaturi de mine in aceasta lupta.
Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.
Filmarile de mai jos, postate prin frauda de actualul IICCMER condus de Tismaneanu al II-lea, au apartinut Ligii Studentilor Bucuresti. Ele au fost realizate pe 13 iunie 1990 de Eugen Popescu, cameraman al Ligii si redactor la unul dintre primele ziare infiintate dupa 1989, “Glasul” Ligii Studentilor, despre care scrie si Sorin Dragan in marturia sa. In cateva dintre ele se aude si vocea mea, pentru ca ma aflam langa el, fotografiind pentru “Glasul”. In altele apar in timp ce faceam fotografii printre pietrele zvarlite de manifestanti si politisti. Pe 14 iunie, la primele ore ale diminetii, cand minerii au inceput sa sparga cu topoarele usile Universitatii si ale Arhitecturii, cele trei casete video filmate in ziua respectiva au fost ascunse intr-o lada de nisip, cum existau pe vremuri in institutiile publice, pentru eventualele incendii. Cand am iesit, care de la Unitatea de la Magurele, care de prin spitale, si ne-am reintalnit cu totii la Universitate, primul gand a fost sa recuperam casetele video si filmele foto ascunse de noi. Surpriza. Lada era tot acolo, la fel de plina de nisip. Casetele si filmele, ioc. Este evident ca ele putea fi gasite numai de: 1) un cadru specializat care stia unde sa caute in astfel de situatii; 2) intamplator, de catre mineri si 3) in urma sesizarii unui turnator dintre noi. Indiferent de aceasta situatie, filmarile in cauza, pe care noi ne-am dorit sa le dam organelor de ancheta pentru a se transforma in probe la dosarele penale care treneaza, iata, de 20 de ani, ca urmare a tergiversarii lor de catre generalul Dan Voinea (pensionar de lux, cu 185 milioane lei pe luna si in prezent angajat la IICCPMBMCTL), apar peste noapte, pe internet, pe contul acestui nou institut de falsificare a istoriei. Oare de “copyright” au auzit? 🙂 (nu va obositi sa le stergeti, am inregistrat totul). E, de data aceasta avem toate motivele pentru deschiderea unei actiuni penale impotriva hotilor lui Tismaneanu, care trebuie sa explice cum au reusit sa intre in posesia unor filmari care trebuiau sa se afle in mana anchetatorilor daca nu erau furate de minerii si securistii lui Ion Iliescu. Acum intelegeti cum s-a cercetat timp de 20 de ani cazul asta de catre protectorul lui tov Iliescu, tov gen Voinea, acum angajatul lui tov sub lt Tismaneanu? In loc sa fie identificati autorii violentelor de pe aceste casete (cu totii oameni ai serviciilor, inclusiv ai celor rusesti) ele stateau inchise intr-un sertar la GDS si, acum, la IICPM. Vizionati mai jos:
In fotografie, Sorin Dragan (dreapta), cu tricolorul, militand in fata Ambasadei Moldovei de la Washington pentru eliberarea tinerilor retinuti dupa evenimentele din 7 aprilie 2009
Dupa douazeci de ani
E 14 iunie 2010, douazeci de ani dupa evenimente care mi-au marcat viata si au imprastiat orice iluzie despre transformari de substanta ale societatii romanesti in viitorul apropiat. Tragica ironie sub a carei stea pare sa se desfasoare soarta tarii mele a fost mai pregnanta pentru mine decat pentru alte victime ale acelei mineriade intrucat sunt originar din Petrosani. In conditiile dezagregarii sociale care a urmat reprimarii grevei din ’77, cu imprastierea participantilor si inlocuirea lor cu promotii de criminali eliberati din inchisoare sau gratiati de decrete guvernamentale, am asteptat cu nerabdare absolvirea liceului si iesirea din acel mediu spre deschiderea intelectuala a capitalei, unde am fost student la filologie.
In scurt timp am realizat ca si dincolo de zidurile coloniei penale pe care o parasisem se conturau gratiile unei mai mari colivii care inchidea un popor intreg. Am intrat in conflict cu autoritatile civile si academice si am suferit consecintele de rigoare: arestari, condamnari, exmatriculare, ostracizare, etc.. Printre organizatiile anticomuniste in care am activat in anii ’80 s-a aflat si grupul lui Marian Munteanu, colegul si prietenul meu de atunci. Incerc sa fac abstractie aici de evolutia lui recenta; ceea ce stiu e ca am preluat cu toata fiinta mea acele idealuri, si chiar daca liderul nostru poate le va fi diseminat fara sinceritate, ele mi-au devenit crez atunci si au ramas asa pana azi .
A venit revolutia, si unii dintre noi am luat parte la ea, apoi am constituit Liga Studentilor, a carei conducere ne-a inclus pe cativa din membrii acelui grup. Am devenit unul dintre membrii consiliului Ligii, si redactorul-sef al publicatiei sale (ziarul Glasul), pe care am fondat-o. Inceputul marii demonstratii din Piata Universitatii din primavara lui ’90 m-a prins in Oslo, unde ma aflam ca reprezentant al studentilor romani, stabilind contacte cu organizatii din majoritatea statelor europene. Am vazut la stiri secventele filmate in Bucuresti si am urmarit reactia publicului occidental, de soc si dezgust fata de adevaratul chip al regimului care mostenise puterea in Romania postrevolutionara. Am pornit inapoi spre casa, insotit de un proaspat prieten intalnit la un congres studentesc din Trondheim, un scriitor american pe nume Steve Carlson, care locuia in Budapesta, ultima mea oprire pe drumul de intoarcere. In mai multe puncte de pe acest traseu care a strabatut continentul, prieteni si cunoscuti m-au indemnat sa cer azilul politic al respectivelor state, sa nu ma intorc pentru a ma confrunta cu un regim fata de care imi declarasem opozitia si care tocmai isi demonstrase lipsa de reticenta fata de utilizarea publica a violentei fata de opozanti. Deja retraisem personal experiente similare cu cele dinainte de revolutie, si anume atacuri, amenintari si inca un arest. Eram insa motivat de faptul ca o victorie inca parea posibila si de exemplul fostilor detinuti politici despre al caror sacrificiu aflasem mult.
21 decembrie 1989: Suntem cu totii in Piata Universitatii, o mana de oamenii care ne cunoasteam din oras ca niste cai brezi, din toate cercurile anti-comuniste: de la artisti la rockeri. De la pranz ne-am aflat la Romana, pe Magheru si pe Calea Victoriei, pentru a ne reintalni pe seara in prima Zona Libera de Comunism a Romaniei. Vom ramane pe strazi, la Televizune, la CC, la Muzeul National de Arta, in Blocul Romarta, la Spitalul de Urgenta si alte centre fierbinti, inca multe zile si nopti.
25 decembrie, Craciun: Este prezentata la TVRL caseta editata a procesului si executiei cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. In “completul de judecata” apar, printre altii, Dan Voinea, Virgil Magureanu, Victor Stanculescu si Gelu Voican Vociulescu. Manipularea de la TVRL genereaza in randul opiniei publice primele indoieli serioase in CFSN. In aceeasi zi se fondeaza UDMR, imediat dupa primele organizatii noii infiintate, FSN (Frontul Salvarii Nationale) si GDS (Grupul pentru Dialog Social).
26 decembrie: Este organizat primul miting anticomunist, anti-Iliescu si anti-FSN de dupa Revolutie, la indemnul unui prieten de-al nostru cunoscut printre impuscaturi, pe 22 decembrie 1989, Andrei Rochian, supranumit Marinarul, si cu concursul studentilor de la Arte Plastice.
28 decembrie: Primele semne de organizare in sanul Armata ca forme de protest si rezistenta fata de ocuparea structurilor de comanda de catre agenti KGB si GRU reactivati sub conducerea lui Nicolae Militaru.
31 decembrie: Agentul GRU, generalul Nicolae Militaru si agentul kominternist Silviu Brucan desfiinteaza Unitatea 0110 anti-KGB, preiau sub umbrela Armatei toate structurile informative si aresteaza conducerea serviciului de securitate.
Ianuarie 1990: Sunt interzise manifestatiile in Bucuresti sub pretextul atacurilor si diversiunilor teroriste.
12 ianuarie: Manifestantii anticomunisti desfid ordinul FSN si cer in Piata Victoriei indepartarea de la Conducerea CFSN a nomenclaturistilor si interzicerea PCR. Ion Iliescu, calare pe un tanc, este intrebat de multime “Ce a facut in ultimii cinci ani?”. Se scandeaza: “Cine-a stat cinci ani la rusi, nu poate gandi ca Bush!”
23 ianuarie: Frontul anunta ca va candida in alegeri, in pofida promisiunilor anterioare. Doina Cornea si alti disidenti demisioneaza din Front. Caramitru si Dinescu aveau sa ramana alaturi de Iliescu si Brucan.
28-29 ianuarie: PNTCD, PNL si PSDR cer demisia echipei conduse de Iliescu si Roman si constituirea unei puteri politice care sa includa si partidele istorice. Frontul pune la cale o contramanifestatie a “oamenilor muncii”. Sunt adusi pentru prima oara minerii in Bucuresti.
12 februarie: Are loc interventia ofiţerilor membri ai Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) la Guvern, unde Gelu Voican Voiculescu, pe atunci viceprim-ministru, se prezintă ca mandatar al preşedintelui Ion Iliescu. CADA prezinta Dosarele Corbul 1 si Corbul 2 si cere eliminarea cadrelor KGB si GRU plasate sub conducerea ministrului Nicolae Militaru cu sprijinul lui Brucan si Iliescu.
18 februarie: La mitingul Opozitiei, din Piata Victoriei, diversionisti bine antrenati incita multimea pentru a patrunde in forta in sediul Guvernului. Victor Roncea: “Ca printr-o minune, am iesit printre ultimii din cladirea Guvernului – tot impreuna cu Andrei Marinarul, intalnit in sala de consiliu – chiar inainte de a se inchide portile si a urma arestarile”. A doua zi, pe 19 februarie, sunt chemati la Bucuresti minerii, constituiti dupa modelul garzilor civile paramilitare ale Revolutiei bolsevice din Rusia.
3 martie 1990: Macaragiul Gheorghe Gavrilescu darama, in uralele multimii, statuia lui Vladimir Ilici Lenin din Piata Scanteii (azi Piata “Presei Libere”).
20 martie 1990. Are loc la Targu Mures incercarea de rupere a Ardealului, perfectata de agitator maghiari bine organizati, cu sprijinul serviciilor secrete ungare sub observatia celor sovietice, si soldata cu morti si raniti.
22 aprilie 1990: Se implineau patru luni de la revolutie. Asociatii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit in mars spre Televiziune. La incheierea manifestatiei, in timp ce coloana de manifestanti se deplasa pe Calea Dorobantilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a ranit grav o femeie in varsta. Incidentul a facut ca tensiunea din randul manifestantilor sa creasca. Ajunsi in Piata Universitatii, ei ocupa carosabilul, blocand circulatia atat pe B-dul Nicolae Balcescu, cat si pe B-dul Republicii. Pentru prima data dupa Revolutie se inalta baricade, din panourile metalice aflate in jurul santierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar in Piata Universitatii de catre Victor Roncea si Andrei Rochian, capitan de marina (foto dreapta, din pacate fara pletele de-atunci). Troleibuzele se opresc, generand blocarea traficului. Dupa lasarea intunericului apar, pentru prima oara dupa 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de interventie. Elena Andronache, membra fondatoare a GID, avea sa consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar soferul, care parca de-abia astepta asa ceva, s-a intins, obosit, cu capul pe volan; a aparut un politist cu grad si a inceput sa urle la el, ca si cum n-as fi fost de fata: “Ce stai, bai, da-i drumul, treci peste ei!”; ridicandu-si cu greu capul, plictisit, soferul ii spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culca la loc.
Dupa orele 21 se vor pune panouri de tabla, luate de langa Spitalul Coltea si dispuse in cercul Piatei Universitatii – de Victor Roncea si un alt tanar, Andrei Rochian, zis “Marinarul” -, care vor bloca circulatia. Peste noapte, incercuiti de politie, vor ramane circa 30-60 de manifestanti, printre care reprezentanti ai asociatiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Radulescu) raniti in revolutie, rude ale unor decedati, maicute care au cantat “Hristos a Inviat” si alte cantece religioase, un preot care a slujit la Troita.
La portavoce manifestantii au cerut abrogarea decretului 473 si includerea in legea electorala a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara – interzicerea candidaturii fostilor activisti comunisti si ofiteri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te in URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem presedinte care sa ne vanda URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleaca nici unul”, “15-22 voi ati tras in noi”, “Jos comunismul”, “Democratie”.
Cum numarul manifestantilor tot scadea, iar politia ramanea pe pozitii, cativa membri ai asociatiilor prezente au incercat, fara succes, mobilizarea studentilor din complexele mai importante.
Dimineata in jur de ora 7, in ploaie, ramasesera vreo 7-8 demonstranti, printre care Octavian Radulescu si doi membri GID. Dintr-o Dacie alba au coborat niste ofiteri de politie care i-au alungat pe manifestanti langa zidurile Universitatii, dirijand circulatia.
Si, pe cand priveau deprimati, infometati, zgribuliti de frig in ploaie cum politistii le calcau in picioare pancartele de panza, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au ingropat-o in noroi, deodata, Octavian Radulescu incepe sa urle in porta-voce: “Victorie, victorie! Am invins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la altii, gandind cu totii acelasi lucru; mai tarziu, ne-am dat seama ca avea dreptate”.
23 aprilie: Lumea se aduna pe trotuarul din fata Teatrului National. Se vorbeste la portavoce. Peste noapte raman circa 100 de persoane.
24 aprilie: In jurul orei 5.00 dimineata Politia se napusteste asupra oamenilor stransi in jurul troitei, lovindu-i cu salbaticie. In jurul orei 11.00, Politia se retrage, Piata fiind reocupata de cateva sute de manifestanti. Se striga cu patima “Jos Iliescu!” In dimineata aceleiasi zile, presedintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei motiuni pentru eliberarea fortata a pietei, motiune ce nu va fi adoptata. Ion Iliescu ii numeste pe cei care il contestau in Piata Universitatii, “golani”.
George Roncea: “La ora 12.00, dupa ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonas pe care am scris apasat “Golan”. In stanga, jos, am pus ca o marca semnatura: Ion Iliescu. Trag la xerox cateva sute de bucati si cumpar doua cutii de ace. Imi pun prietena sa se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignati ofensa adusa de Iliescu. Chestia uimeste, la inceput, dar foarte iute apare reactia asteptata, de fronda ironica la adresa incruntatului Iliescu, moment in care apar la vedere cu teancul de insigne si cu acele. In doua minute raman fara ecusoane, pe care oamenii, razand, si le prind cu mandrie in piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectura va fi impodobit cu o inscriptie pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a implinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era pana atunci inca difuz si lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine insemnul heraldic al minoritatii bunului simt din Romania.
Săptămåna aceasta se împlinesc 20 de ani de la deschiderea Balconului luminat al Universităţii, două decenii de la naşterea Golăniei, singura zonă cu adevărat anticomunistă a Romåniei de atunci. Începånd cu această săptămånă, „Curentul“ va susţine o campanie de mediatizare dedicată fenomenului Pieţei Universităţii, va oferi publicului mărturiile unor vechi golani, fondatori şi organizatori ai manifestaţiei care a rămas un reper ce marchează una dintre cele mai ferme şi mai îndelungate forme de protest anticomunist memorat de istoria contemporană. Memoria acestui eveniment a fost ocultată în fel şi chip, celebra ceaţă a Televiziunii Romåne, pretext universal invocat în acea vreme pentru a se evita mediatizarea manifestaţiei, învăluie încă fenomenul Piaţa Universităţii. Represiunea sălbatică a fost urmată de două decenii de manipulare şi minciuni, de ocultare a adevărului în scopul protejării vinovaţilor Mineriadei, cei care poartă încă pe måini urmele sångelui vărsat de Armată, Poliţie şi minerii coordonaţi de reprezentanţii fesenişti, de securiştii aserviţi conspiratorilor moscoviţi ajunşi în fruntea Romåniei căţăraţi pe cadavrele aşa-zisei revoluţii populare.
„Curentul“ va încerca să risipească ceaţa, bazåndu-se pe datele colectate deja, dar face totodată apel la vechii golani pentru a contribui la împărtăşirea memoriilor şi completarea mărturiilor ce privesc atåt manifestaţia Pieţei Universităţii, cåt şi Represiunea, Mineriada organizată de Ion Iliescu. Atåt la adresa redacţiei, cåt şi pe adresa [email protected] a site-ului nostru, Mineriada.org. pot fi trimise date, imagini, informaţii cu privire la istoria Pieţei Universităţii.
Autorul acestui material a format primul dosar cu mărturii de acest fel, adunate la sediul Ligii Studenţilor, imediat după ieşirea din infernul de la Măgurele. Primele demersuri juridice împotriva agresorilor tot în acea perioadă au fost iniţiate. Evident, procurorii au aruncat totul la coş.
Tradiţia aruncării la gunoi a informaţiilor care îl incriminau pe Ion Iliescu şi gaşca sa de complici a continuat pånă astăzi, iar actualii procurori ai statului romån au desăvårşit opera înaintaşilor lor exoneråndu-l pe Ion Iliescu, printr-unul dintre cele mai josnice NUP-uri din istoria Parchetului. Conducătorul echipei de procurori care l-au albit pe Iliescu de sångele de pe måini, elodianusul Marius Iacob, tocmai a fost confirmat din nou pe post.
Încă sunt pe rol procese intentate de Asociaţia Victimelor Mineriadei, vor urma probabil şi acţiuni la nivelul instanţelor internaţionale, însă pånă la condamnarea de către corupta şi/sau impotenta Justiţie romånească a celor vinovaţi de crimele din iunie 1990 va mai dura. Pånă una alta, actuala şi viitoarele generaţii de români au dreptul să cunoască dimensiunile crimelor săvârşite de guvernanţii postdecembrişti ai României împotriva poporului român.
Totodată, vom încerca să aducem la lumină aspecte mai puţin cunoscute legate de fenomenul Pieţei Universităţii, date cunoscute de un număr restråns pe persoane implicate direct la acea vreme în segmentul de organizare a protestului, membri ai unei echipe formate mai mult sau mai puţin ad-hoc, care a muncit în umbră neîncetat. Unii dintre aceştia au fost ţinta organelor de securitate de la vremea aceea, ba chiar şi în prezent „beneficiază“ de o atenţie informativă susţinută.
June 12th, 2015 
VR 
Începând de ieri Telejurnalul TVR prezintă, timp de şapte zile, o serie de reportaje speciale despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi Mineriada din 13-15 iunie 1990, realizată de cunoscutul jurnalist al televiziunii naţionale Cristian Răuţu. Victor Roncea, dar şi fostul pro-contra băsist George Roncea, printre cei intervievaţi. Felicitări TVR!
Posted in 
Tags: 
