În urmă cu trei ani, de Sfintele Paşti, la o zi după comemorarea Masacrului de la Fântâna Albă, când cercetătorul şi scriitorul Vasile Ilica, veteran de război, se îndrepta spre casa natală şi mormintele părinţilor săi, aflate într-un sat din nordul Bucovinei, în acest moment pe teritoriul fostei URSS, a fost împiedicat să ajungă acasă de către autorităţile ucrainene, care l-au înştiinţat că este declarat “persona non grata” în Ucraina. Anul trecut, publicistul veteran a primit din partea portalului Basarabia-Bucovina.Info, într-o ceremonie organizată de Institutul Frații Golescu pentru Românii de Pretutindeni și Alianţa Internaţională a Jurnaliştilor Români, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru curaj şi excelenţă în jurnalism şi, la cererea Civic Media, chiar de ziua dânsului, la împlinirea a 90 de ani, a fost decorat de MApN cu cea mai înaltă distincţie militară onorifică, Emblema de Onoare a Armatei României, în aur (foto sus, doc dr.). Cu toate acestea şi deşi România sprijină necondiţionat mărginaşa Ucraină pe calea spre democraţie, nici până în ziua de azi Kievul nu i-a ridicat interdicţia bătrânului nonagenar, în ciuda cererilor Bucureştiului (doc MAE) şi a acordurilor europene şi internaţionale în vigoare. Păcat!
Inaltii oficiali romani informeaza MAE despre vizite atunci cand ele sunt oficiale sau de lucru, a explicat Bogdan Aurescu la solicitarea HotNews.ro. Referitor la vizita lui Mircea Geoana la Moscova, el a subliniat ca MAE nu comenteaza vizitele private ale cetatenilor romani, oricare ar fi pozitia acestora.
Reporter: Presedintele Senatului, la acel moment si membru al CSAT, are obligatia sa informeze MAE atunci cand face o vizita in strainatate? Conform uzantelor, rigorilor diplomatice. Bogdan Aurescu: Eu n-am avut cunostinta – nefiind nici responsabil de spatiul bilateral cu Rusia – de aceasta vizita. Ceea ce trebuie subliniat este ca MAE nu poate comenta sau sa exprime aprecieri cu privire la vizite private ale cetatenilor romani, indiferent care este pozitia acestora. Deci depinde foarte mult de caracterul pe care l-a avut vizita respectiva.
Sigur ca citeam ieri declaratia ministrului de externe Diaconescu, din care am inteles ca s-au solicitat Ministerului de Externe si MAE elemente de informare care se trimit in mod obisnuit atunci cand i se cere un astfel de dosar pentru o vizita eventual chiar mai discreta.
Sunt anumite situatii in care anumite demersuri se pot face la un nivel mai discret. E foarte greu de stabilit in cazul de fata si nici nu cred ca trebuie sa ne pronuntam in aceasta chestiune. Reporter: Dar uzantele cer unui inalt oficial al statului sa informeze MAE atunci cand face astfel de vizite? Bogdan Aurescu: Atunci cand este vorba despre vizite oficiale. Daca este vorba despre vizite oficiale sau de lucru, care au un anumit program convenit si fac parte dintr-un program de contacte bilaterale, atunci intr-adevar aceste aspecte au o conotatie oficiala si exista in mod firesc un canal de comunicare intre MAE si autoritatea statului, fie ca este vorba despre o alta institutie guvernamentala sau parlament.
Raporter: Si atunci li se pune la dispozitie un dosar despre relatiile bilaterale. Bogdan Aurescu: La solicitarea lor sau chiar eu am incurajat intotdeauna pe zona mea de competenta ori de cate ori am avut cunostinta – chiar daca nu ni s-a cerut in mod expres, dar de regula ni se solicita – am trimis intotdeauna astfel de dosare, pentru ca e normal sa existe o coordonare intre autoritatile statului. Mai ales atunci cand este vorba despre o coordonata care tine de politica externa.
Reporter: Este o ambiguitate in toata aceasta poveste, in sensul in care vizita a fost privata, insa s-a solicitat acel dosar de informare asupra relatiilor bilaterale. Bogdan Aurescu: Repet, nu pot sa comentez pentru ca nu cunosc mai multe despre aceasta chestiune si nu imi dau seama cat este de relevant comentariul meu. Probabil ca insusi domnul Geoana poate da cele mai bune explicatii in acest sens.
Ministrul de externe de la acea vreme, Cristian Diaconescu, a declarat pentru Hotnews.ro ca “domnul Geoana, in calitate de presedinte al Senatului a contactat Ministerul de Externe, precizandu-ne ca e vorba de o vizita informala, neoficiala, si am pus la dispozitie un dosar de vizita, adica o evaluare a statului a relatiilor bilaterale intre Romania si Federatia Rusa. Nu stiu cu cine s-a intalnit, tocmai pentru ca este o vizita neoficiala, insitutiile statului nu se intereseaza in ceea ce priveste programul, agenda, nivelul de intalniri. Fiind domnul Geoana atat presedintele senatului cat si membru CSAT in acel moment, era datoria MAE sa asigure aceasta baza de informatii. (…) Era normal sa-i asiguram un dosar normal de contacte, cu atat mai mult cu cat era si intr-o perioada apropiata de evenimentele de la inceputul lunii aprilie din Republica Moldova”.
Odată finalizat, Memoriul a trebuit multiplicat şi editat. Regulile Curţii sunt stricte: trebuie respectate întocmai anumite norme de editare; de asemenea, pledoariile scrise se depun într-un anumit număr de exemplare – pe lângă cele două exemplare originale, fie 125 de exemplare în format hârtie, fie atât în format hârtie (75 de copii), cât şi pe CD-uri (50 exemplare). Noi am ales formula combinată, ceea ce a rezultat în final într-un volum foarte mare de documente care trebuiau transmise Curţii în termenul fixat. Am semnat personal toate cele 77 de volume-hârtie, ceea ce a durat ceva.
Se punea problema transportului la Haga. Am examinat mai multe opţiuni. Să le trimitem prin curier comercial cu avionul ar fi costat enorm. În plus, ştiam de la consilierii noştri străini mai multe poveşti cu pachete de memorii rătăcite de companiile de transport aerian, ceea ce noi nu ne permiteam. Singura opţiune sigură şi necostisitoare era să le ducem noi înşine, cu maşina, sub formă de curier diplomatic. Zis şi făcut.
A fost ca într-o veritabilă călătorie „de formare” a caracterelor, care îmi amintea de romanele de secol XIX, în care tinerele vlăstare ale familiilor „care îşi permiteau” erau trimise în călătorie în „străinătăţi apusene” ca să se maturizeze. Prima zi am făcut traseul Bucureşti – Budapesta, unde am înnoptat la hotelul Andrassy, aproape de sediul Comisiei Dunării, la care am mers de atâtea ori şi eu, şi Cosmin, ca reprezentanţi supleanţi ai României. Iarăşi, nimic nu e cu totul întâmplător. Comisia Dunării, a doua organizaţie interguvernamentală, după Comisia Rinului, din istoria dreptului internaţional, avusese în perioada interbelică administrarea vechiului far de pe Insula Şerpilor, care marca intrarea navelor dinspre Marea Neagră pe canalul Sulina.
A treia zi, pe o ploaie teribilă, am plecat spre Haga. Unde am ajuns spre după-masă. Şi unde ne-am cam rătăcit. Deh, noi ştiam drumul de la Amsterdam, dinspre aeroport spre Haga, iar acum veneam din altă direcţie. Eram într-o parte a Hagăi pe care nu o mai traversasem, iar indicatorul de benzină arăta, îngrijorător, spre zero. La telefonul colegei noastre Alina Orosan, consilierul juridic al Ambasadei şi punctul de contact cu Grefa CIJ, nu răspundea nimeni (am aflat mai târziu că fusese o problemă tehnică).
Am oprit lângă un poliţist olandez impasibil, pe care l-am întrebat încrezători despre direcţia spre Palatul Păcii, sediul CIJ (Ambasada României este situată în Haga foarte aproape de Curte). Surprinzător (sau nu: poliţiştii de circulaţie sunt la fel peste tot), omul habar nu avea că în Haga există Curtea Internaţională de Justiţie, organul principal judiciar al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Parcă auzise vag despre Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, dar nu avea nici cea mai mică idee unde e. Am mers la întâmplare prin Haga pustie – după ora 5 seara nu mai găseşti decât unul-doi biciclişti întârziaţi suspect de la casele lor – până am înţeles că mergem în cerc. În plus, era duminică, un motiv în plus de pustietate descurajantă. Ca prin minune – indicatorul de combustibil arăta de mult zero hotărât – am ajuns pe o stradă familiară: ne ducea spre hotelul unde de regulă stăteam în Haga, şi pe care era şi o staţie de benzină. Deschisă! Am alimentat – ocazie cu care Cosmin a descoperit că şi-a pierdut undeva pe drum aproape toţi banii (îi căzuseră din buzunar la un popas!) – şi am ajuns la Ambasadă. Am lăsat microbuzul în păstrare şi, în sfârşit, ne-am cazat la hotel.
Marti, 2 septembrie 2008. Prima zi
Doamna Higgins începe prin a citi un istoric al cazului din faţa CIJ, preţ de câteva minute. Sunt doar 15 dintre judecători, inclusiv cei ad-hoc: Bruno Simma se abţinuse, aşa cum ne aşteptam, iar Gonzalo Parra-Aranguren, din Venezuela, aveam să aflăm ulterior, absenta din motive medicale. Urmează depunerea jurământului de către judecătorii ad-hoc desemnaţi de părţi, mai întâi Bernard Oxman, care citeşte în engleză, apoi Jean-Pierre Cot, desemnat de noi, care, în franceză, i se adresează doamnei Higgins cu „Doamnă preşedintă”, în loc de obişnuitul „Doamnă preşedinte”. (Era o întreagă dezbatere printre pledanţii francofoni în faţa CIJ, declanşată de cine altul decât de Alain Pellet al nostru, pentru respectarea egalităţii de gen, inclusiv în cadrul atât de conservator al Curţii!) Totul durează cam 15 minute. Apoi îmi dă cuvântul.
Mă ridic, îmi aşez foile pe pupitru, şi încep.
„Madame le président , Messieurs de la Cour, c’est un grand honneur et un vrai privilège pour moi de représenter mon pays devant vous en qualité d’agent de la Roumanie.”
Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta.
(va urma) Sursa: Sa o mai caute ucrainenii… 🙂 Lansarea: In curand!
In “Avanscena si culisele procesului de la Haga. Memoriile unui tanar diplomat”, Bogdan Aurescu pleaca de la experienta negocierilor pentru platoul continental din Marea Neagra si ajunge la pronuntarea Hotararii Curtii Internationale de Justitie cu numarul 100, care acorda Romaniei 80% din suprafata disputata cu Ucraina. O carte-document care merge dincolo de negocieri si de proces pentru a arata emotiile oamenilor care au lucrat pentru acest proiect national.
“Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o şedinţă de „Bex”, cum îi spunem noi în jargon diplomatic „de Centrală” (adică Birou Executiv, întâlnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). În 3-4 minute sunt în Sala Titulescu.
Stau alături de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul „meu” în procesul de la Haga. Suntem în partea opusă ferestrei mari a Sălii, sub tabloul lui Kogălniceanu, chiar vis-à-vis de fotoliul unde stă de obicei ministrul. Colegii se adună mai greu. Şedinţa începe puţin după 13 şi un sfert. La 13.30 simt că îmi vibrează telefonul. Mă uit: număr de Olanda. Mă cuprinde o uşoară agitaţie. Îi şoptesc lui Cosmin, în dreapta mea: „Cred că mă sună Iriniţa” (e alintul pentru colega noastră de la Haga, consilierul juridic din Ambasada României şi punctul de contact cu Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Irina Niţă). „Or fi decis în sfârşit data pronunţării.” De ceva vreme aşteptam, practic în orice moment, această veste, căci după socoteala noastră hotărârea ar fi trebuit pronunţată înainte de 5 februarie 2009, data la care mandatul actualului preşedinte al CIJ ar fi urmat să ia sfârşit.
Nu pot să răspund – suntem în plină şedinţă cu ministrul. Telefonul mobil mă frige, îl învârt între degete, fără să-l mai pun la loc. După un minut şi ceva, simt sosirea unui mesaj, pe care îl păstrez şi acum în telefon. E de la Iriniţa: „Hot e 3 feb ora 10.”
I-l arăt şi lui Cosmin, care tresare. Apoi îl informez pe ministrul Diaconescu. Ne uităm unii la alţii, un pic emoţionaţi, iar ministrul ne încurajează: „Asta e! Să vedem ce iese. Aţi făcut tot ce se putea.”
Preludiul
Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic. Eram referent relaţii II (ceea ce este mai puţin decât un ataşat) la Direcţia Juridică şi Tratate sau DJT, cum se chema atunci. Intrasem în minister de exact 6 luni, după ce „luasem” două concursuri succesive de admitere: unul fusese anulat din motive pe care nu le-am aflat niciodată oficial, iar în urma celui de-al doilea fusesem încadrat referent, deşi concurasem pentru un post de ataşat.
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.
Negocierile româno-ucrainene dintre 2001 şi 2004
Ultima rundă a negocierilor a avut loc în perioada 8-9 septembrie 2004. Mi-o amintesc foarte bine, pentru că 9 septembrie este ziua mea de naştere. Împlineam 31 de ani.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegaţiilor şi a 34-a rundă, dacă adunam şi rundele de experţi, în cei mai bine de şase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă şansă soluţiei bilaterale. Am trecut în revistă toate opţiunile, am reluat prezentarea metodei de delimitare – de altfel, metoda Curţii. Am făcut chiar o ultimă încercare, într-un tête-à-tête cu dl. Moţic, cu harta în faţă, să ajungem la o linie de compromis. Totul în zadar. Era clar şi reconfirmat că negocierile eşuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moţic mi-a zis, vesel, că mă aşteaptă la Kiev: „See you in Kiev” – era rândul nostru să ne deplasăm în Ucraina pentru următoarea rundă, conform cutumei procedurale a alternanţei negocierilor. I-am răspuns: „See you in Court!” . Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curţii, deşi această opţiune a noastră fusese enunţată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. Şi anunţată oficial de către Guvern cu doar două săptămâni mai devreme.
A fost, însă, exact aşa cum i-am zis.
Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.”
Avanscena şi Culisele Procesului de la Haga. Memoriile unui tânăr diplomat
Bogdan Aurescu
145 x 220 mm, 256 pagini, ISBN 978-973-567-691-9
Romania a caştigat in Procesul cu Ucraina 79,34% din zona disputată in Marea Neagră (9.700 km2 din 12.200). Citind cartea celui care a condus echipa ţării noastre in acest litigiu, diplomatul Bogdan Aurescu, vă veţi familiariza cu negocierile incepute incă din epoca sovietică şi terminate pe 3 februarie 2009, cand Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin Hotărarea cu numărul 100, ne-a dat caştig de cauză. Ii veţi cunoaşte pe cei care au alcătuit echipa Romaniei (chiar şi prin intermediul fotografiilor, majoritatea inedite), dar şi munca lor plină de devotament şi profesionalism. Veţi afla cum s-au organizat, cum şi-au pregătit pledoariile, dar şi cum au reacţionat ucrainenii. Veţi fi părtaşi la emoţiile lor, dar şi la intamplări de culise. Textul este insoţit de un variat material documentar – fotografii, grafice, hărţi, chiar caricaturi, care il completează in mod fericit.
Secretarul de stat al MAE pentru afaceri strategice, Bogdan Aurescu, a vorbit in exclusivitate cu echipa de Politica Externe a ziarului ZIUA despre culisele procesului de la Haga pentru platoul continental din Marea Neagra. Bogdan Aurescu a dezvaluit in premiera pentru ZIUA ca a scris o carte despre culisele procesului de la Haga, carte ce urmeaza sa apara in curand. Aurescu a mai indicat pentru cititorii ZIUA prioritatile strategice ale Romaniei in cadrul NATO, dar si faptul ca urmeaza sa fie ridicata o statuie a mitropolitului Andrei Saguna la Jula, in Ungaria. Secretarul de stat al MAE a afirmat ca se pregateste o vizita a presedintelui Romaniei la Washington pentru anul 2010 si ca mai este de lucrat pana cand vor fi scoase vizele pentru SUA.
Cred ca pana acum ati raspuns la foarte multe intrebari legate de Insula Serpilor. A trecut destul de mult timp de la anuntarea deciziei de la Haga – cum vedeti intreaga poveste?
Exact acum un an eram in prima zi dupa terminarea rundei finale de pledoarii, cand am depus concluziile in fata Curtii. Va marturisesc ca este o experienta care fara cuvinte mari marcheaza viata si a unui diplomat si a unui jurist. A fost o provocare din toate punctele de vedere – si personal si profesional si din punctul de vedere al testarii limitelor fizice si psihice ale agentului si ale echipei sale, dar care iata ca a dat un rezultat foarte bun: 80% din zona aflata in disputa, 9700 km patrati adusi sub jurisdictia suverana a Romaniei. “Principalul om” a fost format de fapt din mai multi oameni – a fost o echipa care a lucrat profesionist si cu dedicatie. A fost o experinta foarte importanta care cred ca a ridicat profilul Romaniei si al scolii de drept international. Foarte curand o sa public o carte despre “Avanscena si Culisele Procesului de la Haga”, zilele acestea ii fac ultima corectura. Este de fapt povestea efortului acestor oameni, este povestea mizelor din spatele scenei, daca vreti, ce a insemnat acest efort. Vor fi si harti, schite si foarte multe fotografii inedite din laboratorul procesului. Ceea ce mi se pare cel mai important din tot acest efort facut pentru proces este ca a fost unul de consens. Nu am intalnit pana acum, situatia ca proiecte de politica externa sau in general politice, cu exceptia integrarii in UE sau NATO, sa beneficieze de atat de multa sustinere si un consens atat de marcant si la nivelul clasei politice indiferent de spectrul ideologic si de viziunile de politica externa, dar si din partea publicului care a aratat foarte mult interes pentru o tema care nu era, la prima vedere, decat un proiect de diplomatie clasica fara o legatura foarte directa cu cetateanul. A fost de asemenea si o tema foarte tehnica si ne-a fost destul de dificil sa explicam pe intelesul tuturor despre ce a fost vorba. Efortul explicatiilor a meritat din plin. Continuarea la ZIUA
April 15th, 2015 
VR 
În urmă cu trei ani, de Sfintele Paşti, la o zi după comemorarea Masacrului de la Fântâna Albă, când cercetătorul şi scriitorul Vasile Ilica, veteran de război, se îndrepta spre casa natală şi mormintele părinţilor săi, aflate într-un sat din nordul Bucovinei, în acest moment pe teritoriul fostei URSS, a fost împiedicat să ajungă acasă de către autorităţile ucrainene, care l-au înştiinţat că este declarat “persona non grata” în Ucraina. Anul trecut, publicistul veteran a primit din partea portalului Basarabia-Bucovina.Info, într-o ceremonie organizată de Institutul Frații Golescu pentru Românii de Pretutindeni și Alianţa Internaţională a Jurnaliştilor Români, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru curaj şi excelenţă în jurnalism şi, la cererea Civic Media, chiar de ziua dânsului, la împlinirea a 90 de ani, a fost decorat de MApN cu cea mai înaltă distincţie militară onorifică, Emblema de Onoare a Armatei României, în aur (foto sus, doc dr.). Cu toate acestea şi deşi România sprijină necondiţionat mărginaşa Ucraină pe calea spre democraţie, nici până în ziua de azi Kievul nu i-a ridicat interdicţia bătrânului nonagenar, în ciuda cererilor Bucureştiului (doc MAE) şi a acordurilor europene şi internaţionale în vigoare. Păcat!
Posted in 
Tags: 
