Victor Roncea Blog

Sigur, s-ar putea spune câte ceva despre folclorul care circulã prin zona Curtii de Conturi în legãturã cu cei ce urmeazã sã facã verificãrile firesti la ICR. De ce si-or fi luând concedii medicale unii dintre cei trimisi acolo în control? Oare de ce se spune cã nimeni n-are chef sã-si facã datoria la aceastã institutie atât de curatã? Desigur, e folclor, dar pentru cã el existã, îl amintesc si eu. Cât despre pagubele amintite… Am vãzut nume­roase documente ale Curtii de Conturi în care se scria negru pe alb cã nu datoram absolut nimic statului. Dacã actele respective nu se mai gãsesc la sediul ICR, ele se pãstreazã cu sigurantã la Curtea de Conturi. În privinta publicatiilor: Dilema a plecat cum a plecat, iar revista Cultura a fost desfiintatã cu grãbire. Ca lucrurile sã fie foarte limpezi, a apãrut nu demult – sponsorizatã cu aproape 32 de mii de euro –, revista Aooleu a grupului Zacusca Senzual. Oare s-a mai pus si în cazul acesteia problema rentabilitãtii? Dar adevãrul e cã ea exprimã mult mai bine altitudinea si profunzi­mea gândirii celor ce difuzeazã astãzi cultura românã peste hotare. În legãturã cu apro­pierea mea de grupul Intact, si în special de Antena 3, nu vãd ce mi s-ar putea reprosa. Antena 3 este cel mai bun post de stiri, cu cei mai buni profesionisti, multiplu premiati.
Sã mã fi „apropiat“ de altii, mai slabi? În rea­litate, acest post de televiziune nu a fãcut decât sã comenteze oportunitatea prezentei la New York, sub egida unei institutii românesti, a unor exponate de un gust îndoielnic. Dl Patapievici a fost, de altfel, invitat sã îsi sustinã punctul de vedere. Nu a profitat de sansa ce i s-a oferit, poate si pentru cã, de fapt, asemenea gafe nu puteau fi apãrate, cu toate trimiterile la Brâncusi, Picasso etc. S-a vãzut cã agresivitatea nu mai impresioneazã si nu mai intimideazã pe nimeni. Regret, desigur, cã a trebuit sã fac aceste precizãri. Cu atât mai mult cu cât capitolul ICR îl so­cotisem pentru totdeauna încheiat. Am pãrãsit institutia convins cã în minunatul nostru spatiu geto-dacic nici un gând nu poate fi dus pânã la capãt. Deocamdatã nu vreau sã privesc în urmã decât în romane. În ultimii patru ani, desi erorile ICR si nerespectarea legii erau, pentru noi, cei ce lucrasem acolo, mai mult decât evidente, nu am fãcut decât sã rãspundem atacurilor ce veneau din partea noii conduceri. Faptul cã, nu o datã, inclusiv în cazul poneiului roz, suporterii de serviciu de la publicatiile arondate unui grup de interese bine consolidat nu au pierdut nici un prilej sã facã trimi­teri la „epoca Buzura“, m-a obligat sã intervin. Sigur este cã, în „epoca“ respectivã, Centrele Cultu­rale românesti din strãinãtate erau în subordinea Ministerului de Externe si a Ministerului Culturii care finantau programele si angajatii. Fundatia Culturalã Românã participa si ea pe mãsura posibilitãtilor. De fapt, în bugetul M.A.E. Fundatia nu figura nici mãcar cu numele, subventia ei se gãsea înscrisã la rubrica „Activitãti culturale, religioase si sportive pentru tineret“. Legea 356, de transformare a Fundatiei în Institut, votatã, de altfel, în unanimitate de cãtre Parlament, a fost publicatã în iulie 2004, iar subsemnatul a fost numit presedinte al ICR. în septembrie 2004 si destituit din functie, în maniera despre care am vorbit altã datã, în 17 ianuarie 2005. În toamna lui 2004, numãrul Institutelor Culturale din strãinãtate s-a mãrit de la 5 la 16. În anul cel mai bun al existentei sale, Fundatia avea un buget de aproape 30 de ori mai mic decât cel de care dispune ICR astãzi. si ce se putea face în cele douã luni – în ajunul Crãciunul si al Anului Nou – cât am rãmas la conducerea Institutului? Dar Fundatia nu a fost o „institutie complexatã, lipsitã de strategie“, cum a tinut sã o califice recent o distinsã doamnã, ci, în ciuda bugetului nesemnificativ, a colaborat cu cele mai prestigioase institutii culturale din lume. La Washington, în 1999, la programul fãcut cu Smithsonian Institution, a avut ceva mai mult de 150 de vizitatori, cat a avut expozitia de la New York, mai exact, un milion douã sute de mii, si tot cu acea ocazie a vândut traduceri de zeci de mii de dolari. N-am numãrat cu precizie participantii la manifestãrile noastre din Tokio, Beijing, Madrid, Stockholm sau Rio de Janeiro, dar sunt convins cã acestia i-au depãsit pe cei din Washington. Dar nu e momentul sã vorbesc despre dificultãtile înfiorãtoare ce trebuiau învinse, desi s-ar cuveni sã spun cã, în do­rinta sa de impartialitate, puterea de atunci ajuta cu prioritate opozitia, adicã tot pe cei care astãzi beneficiazã discretionar de banul public! Dar asa se gândea pe atunci, cei în cauzã au stiut sã se plaseze mereu de partea rentabilã a baricadei, sã fie suporterii tuturor presedintilor.

Cei ce afirmã cã expozitia organizatã de ICR la New York este proastã si cã se aruncã banii statului pe un grup de interese prea bine cunoscut, nu urmãresc, chipurile, decât „izolarea presedintelui de intelectualii care merg pe mâna sa“! Cum poate reactiona, domnul presedinte, aflat în penibila situatie de a fi santajat? Domnul presedinte, om cu un ascutit simt politic, tace si face înconjurul bãltii rusesti, în asteptarea apropiatelor alegeri, când intelectualii vor fi iarãsi, indiscutabil, de „partea bunã“ a baricadei. Cu toate acestea, doar asa, de dragul adevãrului, ar trebui sã aflãm si cât s-a cheltuit pentru fiecare dintre acesti intelectuali! Câti bani a cheltuit ICR pentru traducerea cãrtilor lor, câti pentru turism, câti euro revin, asadar, pe cap de intelectual, apãrãtor al poneiului roz? Adevãrul aici trebuie cãutat. Specialistii de la Curtea de Conturi pot constata dacã documentele sunt valabile, dacã actiunile ICR au avut acoperire în acte etc. Incontestabil mi se pare faptul cã, deocamdatã, în ciuda dezbaterilor si analizelor, lucrurile nu se vor schimba. Singurul câstig real din toatã aceastã zarvã, atât în cazul in­telectualilor trimisi sã facã luminã în ignoranta nemteascã, cât si în cel al gafei de la New York, este acela cã s-a vãzut încã o datã adevãrata fatã a conducerii foarte colegiale a ICR. Celui ce nu se multumeste deocamdatã doar cu atât, nu-i rãmâne decât sã foloseascã limba românã, potrivit viziunii lui Patapievici: pentru înjurãturi.

AUGUSTIN BUZURA