Posts Tagged ‘cioran’

CENZURA, reinstaurată pe şest în România, prin mâna unui turnator al Securităţii. O Lege stalinistă se îndreaptă spre un preşedinte cu bunici prigoniţi de sovietici. O va promulga?


“Cu 70 de ani in urma, in ianuarie 1945, 70.000 de sasi si svabi din Romania au fost deportati de autoritatile bolsevice in lagare de munca fortata din Uniunea Sovietica. Femei, barbati si copii. Germania fusese infranta si orice vorbitor de limba germana trebuia pedepsit, indiferent daca participase sau nu la razboi”, a notat seful statului, Hlaus Iohannis, la inceputul acestui an, adaugand: “Printre cei 70.000 de deportati s-au aflat si bunicii mei. Erau tineri. Dupa cativa ani, s-au intors acasa imbatraniti de suferinta. Nu au povestit niciodata ce au trait in lagar. Era dincolo de cuvinte”.

Dincolo de cuvinte este şi suferinţa a sute de mii de români aruncaţi de ocupanţii sovietici ai României în iadul temniţelor bolşevice. Astăzi, printr-o lege orwelliană, se încearcă reîntemniţarea lor, de data aceasta în istorie, şi chiar uciderea lor în efigie, prin demolarea puţinelor statui care li s-au ridicat şi ştergerea numelui lor de pe cele câteva străzi sau licee din întreaga ţară. Exact ca pe timpul invaziei hoardelor sovietice. Mai mult: oricine va scrie despre perioada interbelică şi geniile generaţiei Eliade-Vulcănescu-Ţutea este pasibil de închisoare! Viaţa marilor duhovnici ai ortodoxiei române, Părintele Justin Parvu, Parintele Arsenie Papacioc sau chiar şi Părintele Arsenie Boca – acuzat şi inculpat pentru “vina” de “legionarism” – ar putea fi interzisă în scrierile publice. Se întâmplă în România, la 25 de ani de la “căderea comunismului”…

Iată cum, după 70 de ani, Parlamentul României pregăteşte noi deportări, printr-o lege neostalinistă. Candidaţi: istorici, cercetători, jurnalişti, artişti, simpli români. Legea, manevrată de persoane cu grave probleme patologice prin alte personaje cercetate în prezent de DNA, şi desăvârşită de un turnător ce urmează să fie deferit Justiţiei pentru fals în declaraţiile de necolaborare cu Securitate, urmează să ajungă azi-mâine pe masa Preşedintelui României. Între piciorul în ghips al lui Victor Ponta, tupeului securistului de modă nouă Seby Ghiţă şi amanţii Elenei Udrea, ştirea elaborării şi adoptării pe şest a acestei legi totalitare nu şi-a găsit drumul spre ecranele TV, al căror scop este, de altfel, indobitocirea omului. Sunete guturale sau analfabetisme istorice însoţesc imaginile violente şi triviale – chiar şi când vorbim de politică – răspândite prin mass-media.

Se va ajunge, oare, ca orice vorbitor de limbă română să poată fi pedepsit în România? Numai Preşedintele României ne-o poate spune, după ce va promulga sau respinge această “Lege” diabolică.

Plx193/2014 – O Lege totalitară

Votata in 24.06.2015 de catre Camera Deputatilor cu 302 voturi pentru, 3 abtineri, 0 voturi negative. In prezent se afla depusa la Secretariatul General al Camerei Deputatilor: https://www.cameradeputatilor.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=14131

Pleaca spre promulgare la Presedentie vineri, 3 iulie sau luni, 6 iulie.
Forma legii asa cum pleaca spre Presedentie poate fi descarcatat de aici: https://www.cameradeputatilor.ro/pls/proiecte/docs/2014/pr193_14.pdf

Ce aduce nou forma in care s-a votat legea:

– include in categoria de infractori “criminalii de razboi” definiti ca orice persoana care a primit o condamnare in acest sens data de o instanta romana sau straina – adica inclusiv sentintele date de ocupantii sovietici generalilor, ofiterilor, ziaristilor, demnitarilor judecati si condamnati drept “criminali de razboi”;

– lege stabileste ca nu se pot ridica si mentine in spatiul public statui, placi comemorative etc ridicate in memoria acestor oameni;

– legea stabilese ca numele acestor oameni nu se pot aloca strazilor, pietelor etc – nici unui spatiu public – si ca nici o asociatie nu poate purta numele lor – statuiile lui Mircea Vulcanescu si Petre Tutea vor fi daramate, iar numele date unor Licee si strazi din intreaga tara vor fi indepartate;

–  “legionarismul” este definit vag – practic, oricine va deranja va putea fi catalogat drept “legionar”, exact ca pe vremea stalinistă, folosindu-se chiar  şi un simplu comentariu pe Facebook. “Legionarismul” devine infractiune si asocierea, promovarea etc a unor persoane considerate a fi legionare se pedepseste cu inchisoarea;

–  se elimina complet din prezenta lege articolul Art.4 aliniatul (3) care mentiona ca nu constituie infractiune nicio actiune dedicata acestor oameni daca este facuta in interesul artei, stiintei, educatiei etc; practic orice referire pozitiva sau neutra la viata, opera sau suferinta acestor oameni poate fi catalogata drept infractiune;

– legea stabiliste juridic (!?) definitia Miscarii Legionare ca “organizatie fascista” care a activat pe teritoriul Romaniei intre 1927-1941, in ciuda definitiilor puse de numerosi istorici, membri ai Academiei Române sau ai Acedemiei Oamenilor de Stiinta din Romania;

– se urmareste crearea bazei legislative pentru un “Minister al Adevărului”, cu toate mecanismele lui de control, “monitorizare”, urmărire, cenzură şi pedepsire, exact ca în perioada în care România era comandată de consilierii sovietici ai poliţiei politice bolşevice, NKVD.

– in Apelul Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța se afirmă: “Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.”

Ce să mai vorbim când intenţiile sunt din cele mai rele?

Redăm articolele din Constituţia României pe care acest proiect de lege le încalcă grav:

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI:

ARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Documentare:

Eliade ar fi arestat pe aeroport: Cine au fost legionarii şi ce voia Corneliu Zelea Codreanu. Un STUDIU al istoricului Ioan Scurtu, ce ar putea fi INTERZIS de o nouă Lege aberantă, neostalinistă

Legea prin care Sfinţii Închisorilor sunt puşi din nou la zid, un atentat la Istoria României şi cultura naţională

“Aleşii” noştri habar n-au că au votat o Lege comunistă pentru interzicerea “fasciştilor” Noica, Ţuţea, Eliade sau Steinhardt. INTERVIURI

Istoricii riscă să intre la închisoare dacă vor mai scrie despre perioada interbelică a României. O “Lege” împotriva Istoriei Naţionale

Comunismul, din nou legitimat. Un preot către deputaţi: Legea “anti-legionară” este o lege anti-românească

Cine este Ciprian Nica “Bratosin”, turnătorul Securităţii care vrea să condamne în fals prima mişcare anticomunistă din lume

ORDONANŢA ROŞIE. Proiectul “legii anti-legionare” uită bolşevicii comunişti şi pune semnul egal între virtute şi crimă

Eliade, Cioran şi Gyr în pericol de a fi interzişi de un turnător al Securităţii, un şantajabil şi un şpagar de milioane de euro

Apel către Deputaţi: Nu vă transformaţi în marionetele unui turnător al Securităţii! Nu-i interziceţi pe Eliade, Cioran şi Noica! Nu ştergeţi memoria primei mişcări anticomuniste din lume printr-o lege anti-constituţională, “legea anti-legionară”! UPDATE: S-a votat: 302 pentru, 3 abţineri, 0 voturi negative

Poziţia Fundaţiei George Manu – Ediţie Specială- PDF

Sfintii Inchisorilor si Nicolae Purcarea, blasfemiati de agentii mafiei homosexuale de la Muzeul Taranului Roman. Legatura dintre Puric, Codrescu si Lavric si Securitate, Plesu si Liiceanu. Eleonora Cioran il deconspira pe “filosoful banului”. VIDEO


In Avan-Premiera Sfintii Inchisorilor Partea a II-a de ZiaristiOnlineTV

Emisiunea “In Premiera” de la Antena 3 anunta pentru azi, la orele 21.00, difuzarea documentarului “Sfintii inchisorilor”, partea a doua: “Inchisi, torturati, ucisi. Mii de preoti si credinciosi au cazut victima persecutiilor comuniste. Printre acesti martiri se numara, se pare, si sfinti. Dar despre canonizarea lor se vorbeste pe ascuns. Care e controversa si cine i-ar vrea uitati, aflati duminica, “In premiera”!”.

Partea I poate fi vizionata aici: Sfintii Inchisorilor – Un video-reportaj “In premiera”. Felicitari autorilor!

Razboiul Impotriva Muzeului Taranului RomanDupa parerea mea, aceasta emisiune se poate constitui in cel mai bun raspuns la atacul impotriva fundamentelor nationale intreprins de homosexualii si anticrestinii din Reteaua Deschisa Soros, infiltrati si in Ambasada SUA, atac care continua si astazi, chiar in acest moment, printr-o sfidare fara precedent a tuturor normelor de bun simt, diplomatie internationala si civilizatie europeana, intemeiata pe valorile crestinesti universal respectate.

In fond, razboiul a ramas acelasi: razboiul impotriva taranului roman este razboiul impotriva poporului roman.

Cititi in acest sens si comentariul Doxologia, preluat de Ziaristi Online: Mai e loc pentru creștini în lumea de azi? Despre “turma mica” a lui Hristos si atacul fara precedent al homosexualilor si anticrestinilor la adresa Bisericii nationale »

Nu ratati, azi, la Roncea.Ro: Parintele Justin Parvu, Maica Ecaterina Fermo si Monahul Filotheu Balan despre Sfintii Inchisorilor, Cazul Valeriu Gafencu, Miscarea Legionara si “holocaustul din Romania”. Filmari realizate la Manastirea Petru Voda de ziua Parintelui, in urma cu exact o luna, la 10 februarie, de Sfantul Haralambie.

Fundatia impostoare Sfintii inchisorilor si homosexualii de la Muzeul Taranului RomanPS: In perioada in care o parte a conducerii Muzeului Taranului Roman (MTR) se dadea la fund, pentru a nu raspunde civilizat si clar la intrebarile firesti ale societatii civile crestine legate de parteneriatul civil strans unit al MTR cu organizatiile homosexualilor si ale extremistilor autonomisti din Romania (Accept si Reteaua Deschisa Soros), o Fundatie cu nume crestinesc organiza la MTR o lansare de carte. Chestionata asupra pozitiei privind derularea manifestarilor homosexuale de la MTR, Fundatia in cauza, dupa cum puteti vedea din imaginea alaturata, a bagat nasul in rana, preluand modelul masonelului Virgil Nitulescu. Nici ulterior, cand scandalul de la MTR s-a amplificat, fundatia “crestina” nu s-a alaturat protestelor celor peste 40 de organizatii ale societatii civile crestine. Pozitia si postura “calduta”, conform clasicului “cu fundul in doua luntri”, a fost preferata de ONG-ul respectiv, autointitulat “Sfintii inchisorilor”.

Avand drept membri fondatori niste personaje cu nume ciudate, fundatia al carei nume este ales cu o suficienta specifica impostorilor (mai ramane ca maine sa infiinteze si o fundatie “Biserica Ortodoxa Romana”), a avut un scop nobil, desigur: o conferinta cu batranul anticomunist Nicolae Purcarea, un adevarat martir al inchisorilor bolsevice, cu peste 20 de ani de temnita pentru idealurile sale nationale. Conferinta la care s-a lansat ultima sa carte, “Urla haita”. O carte cu un traseu sinuos: editata in conditii remarcabile si laudabile de maicutele de la Diaconesti ea este exploatata acum de… “sfintii” oengisti ai “inchisorilor”. Desi initial trebuia sa apara sub egida Fundatiei “Petru Voda”, niste baieti mai iuti de mana (experienta in domeniu si-a spus cuvantul), au pus mana pe manuscris si au ajuns sa confiste memoria Batranului Purcarea. Nici titlul nu le placea. Voiau sa-l schimbe. Probabil se simteau cu mustele pe caciuli. Acum manipuleaza mostenirea bravului domn Nicolae Purcarea dupa bunul plac, la fel cum faceau comunistii inainte de ’89 cand publicau la Bucuresti lucrarile ganditorului legionar Mircea Eliade, si asa cum a facut-o dupa ’90 cu manuscrisele lui Emil Cioran succesorul stabilor de la Editura Politica a PCR, Gabriel Liiceanu. Nu este cazul sa intru in amanunte. Doamna Eleonora Cioran (video mai jos) o spune foarte clar: Liiceanu este un profitor al memoriei lui Cioran. Asa si “sfintisorii” nostri pamanteni.

Nesmeritii Puric, Codrescu si Lavric la Urla haita si Batranul Nicolae PurcareaIn cazul de fata, profitorii batranului martir s-au gandit sa-l incadreze la conferinta cu pricina, ca intr-o adevarata incununare a Experimentului Pitesti, cu “reprezentantii de seama” ai noilor gardieni ai gandirii, continuatori ai misiunii agentilor care il inconjurasera pe bietul Constantin Noica la Paltinis: slujnicuta “Maestrul” de la GDS si NEC Andrei Plesu, Razvan Codrescu, alias Vasile Adolf Marian – vedeti aici pozitia ultimului secretar al lui Corneliu Codreanu, profesorul Duiliu Sfintescu despre el -, cu o oarecare larva pe numele ei Sorin Lavric, servul infatuat si sedus falamente al navetistului comunism-capitalism si profitor al tuturor regimurilor Gabriel Liiceanu, alias Marcello aka Siegfried zis “LULU”, si cu binecunoscutul Dan Puric aka “CRISTIAN”. Cand il ai pe Nicolae Purcarea ce pot sa mai adauge la spusele lui, despre inchisorile-manastiri si celulele-chilii, un Puric, un pseudonim pseudopublicist si un lustragiu de serviciu al lui Liiceanu?! Au stat vreo clipa cei trei in celule ca sa poata vorbi alaturi de Nicolae Purcarea? Priviti-i in fotografia de aici, din timpul operatiunii de furt de harisma si, totodata, de maculare a memoriei si luptei lui Nicolae Purcarea. Mai e nevoie de vreun comentariu?

Conform celor prezenti, in timpul conferintei, Batranul Nicolae Purcarea i-a zis lui Dan Puric sa scoata mana din buzunar in timp ce vorbeste, spunandu-i ca acest gest este caracteristic numai oamenilor foarte siguri pe ei. “Dumneavoastra sunteti sigur de ceva, dle Puric?”, l-a intrebat dl. Purcarea pe Puric. Dar totul este de iertat, probabil. Asa cum si Mantuitorul a stat intre doi talhari, asa a ajuns si Batranul Purcarea intre puricii ortodoxiei. Care dintre ei va ajunge vreodata in Rai, numai Dumnezeu stie…

Eleonora Cioran despre Liiceanu si filosofia banuluiVIDEO: Eleonora Cioran despre Gabriel Liiceanul lui Lavric. Despre Plesul intelectuanalului impenat adolfit, cred ca articolul privind apartenenta familiei sale la Securitate – DIE e suficient. Mai este de amintit:

Opinia Parintelui Nicolae Steinhardt despre “cavalerii de Curlandia” Plesu si Liiceanu: RECUPERARI: CATARII DE LA PALTINIS – Parintele Nicolae Steinhardt despre Plesu si Liiceanu vs Noica si credinta cea adevarata

Opinia Parintelui Staniloae despre aceeasi indivizi “tare straini de credinta”: CrestinOrtodox.Ro: Convorbire cu parintele Dumitru Staniloae

Isabela Vasiliu-Scraba: Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Si de la Petre Ţuţea citire (între Dumnezeu şi neamul meu) despre Pleşu:

“N-are nici o valoare teologică. Sunt meditaţiile unui artist religios… ”
– Domnule Ţuţea, acum când cateheza poate din nou, să fie manifestă, să fie exprimată la lumina zilei, credeţi că trebuie să apese în mod special pe dogmă? Vă întreb ce credeţi pentru că există o uşoară glisare spre raţionalism sau spre eticism.
– Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul.”

Cititi si: Marturisitorii incoltiti: Urla haita de “ingeri ai luminii” in jurul mucenicului Nicolae Purcarea

Capusarea ca tehnica a Securitatii: C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric

Ziaristi Online: Nicolae Purcărea – Neînfrântul! Diferenta dintre un Roman si un Patapievici. Interviu cu un mare mester al traditiei populare, fost detinut politic 20 de ani ca legionar

A. PLESU, UN ESEIST PREOCUPAT DE INGERI SI DE VAMPIRI. A. Andreicuţ, un mitropolit preocupat de lăutarism pe marginea Noului Testament


Liiceanu, profitorul lui Cioran, deconspirat de Eleonora Cioran de ZiaristiOnlineTV

Eleonora Cioran: “Lumea a început să se lămurească cine este marele scriitor Gabriel Liiceanu. Cum este posibil să falsifici neîncetat adevărul, fără să te jenezi? Dacă tăceai, filosof rămâneai!”

Eleonora Cioran a simţit nevoia să ofere un răspuns energic acţiunilor agresive pe care domnia sa consideră că Gabriel Liiceanu le-a îndreptat în mod direct asupra sa, şi ca rezultat al mercantilismului acestor acţiuni, asupra prestigiului şi operei lui Emil Cioran.
______________________________________

Răspuns domnului Gabriel Liiceanu

Fiind recomandat ca unul dintre cei mai buni discipoli ai lui Constantin Noica, naşul nostru, te-am primit în casă ca prieten. Nu înţeleg agresivitatea dezlănţuită asupra mea. Te-a supărat faptul că eu sunt legatar universal al lui Aurel Cioran şi reduc cumva beneficiile tale? Cred că niciun scriitor nu şi-a permis ceea ce ţi-ai permis dumneata.

Aceasta îmi aduce aminte de o povestioară pe care o spunea Constantin Noica. Era vorba despre un acrobat care evolua pe o sârmă, atent să-şi menţină echilibrul. În plin spectacol, el vede jos un cetăţean cu o tavă, adunând banii privitorilor. La sfârşit, ajungând jos, acrobatul a constatat că cetăţeanul care strânsese banii spectatorilor dispăruse. Cam aşa mi s-a întâmplat şi mie, singura Cioran în viaţă. Profitul după opera filosofului Emil Cioran a fost luat de Gabriel Liiceanu, Laurence Tacou şi Simone Baulez. Nicidecum de mine. Şi tot tu eşti revoltat, aruncând injurii inadmisibile, până şi în ultima carte cu cele 27 de interviuri. Cum este posibil să falsifici neîncetat adevărul, fără să te jenezi? Oare nu ţi-au ajuns beneficiile importante dobândite? Conform dorinţei lui Emil şi Aurel Cioran, din aceste beneficii trebuia să dai două burse anual unor studenţi săraci. Ai dat câteva burse sporadic, fără un bilanţ declarat al veniturilor din tipărirea operei lui Emil Cioran. În plus, ai afirmat mincinos că şi eu beneficiasem din acest profit.

Lumea a început să se lămurească cine este marele scriitor Gabriel Liiceanu, care a beneficiat de burse în străinătate, în timp ce foarte mulţi intelectuali erau închişi în temniţele comuniste. Mai mult, ai primit de la domnul Silviu Brucan Editura Politică. În ce calitate, domnule Gabriel Liiceanu? Pentru care merite?

Mai recent, revoltătoare a fost reacţia pe care ai avut-o la apariţia, în cadrul Academiei Române, a operelor scrise de Emil Cioran în România. Este cea mai frumoasă ediţie pe care eu am văzut-o cu creaţia cumnatului meu. Este o ediţie de lux, excelent elaborată. Mulţumesc Domnului Academician Eugen Simion şi cercetătorului Marin Diaconu pentru realizarea lor. În loc să te bucuri şi să apreciezi această realizare editorială de excepţie, ai trimis avocaţi, pretinzi fără jenă despăgubiri materiale descurajante, convins fiind că numai dumneata ai dreptul să publici opera lui Emil Cioran.

În realitate, afară de biografia lui Emil Cioran, nu ai pătruns în profunzimile operei lui. Nu ai participat timp de 20 de ani la analiza operei lui Emil Cioran, căci la Colocviile Cioran de la Universitatea din Sibiu, organizate de profesorul Eugene van Itterbeck, ai participa fugitiv şi întâmplător. Filmul făcut de tine cu Sorin Ilieşiu este după mulţi un “film necioplit, banal, primitiv, cu aspecte de modern, un eşec”. În mod evident, nu aţi pătruns în opera lui Emil Cioran.

Scrisoarea trimisă Monei Muscă este calomnioasă.

Aşa că, domnule Liiceanu, eşti pentru mine o decepţie totală. Nu sunt singura care gândeşte astfel, ci, din păcate, multă lume are convingeri similare, chiar şi Herta Müller. Te-am cunoscut om de cultură, nu om de afaceri. În ce calitate îţi permiţi să faci pe justiţiarul? Cine eşti dumneata?

Dacă tăceai, filosof rămâneai!

Eleonora Cioran

Sursa: Jurnalul

“Curentul” Roncea Ro si “propaganda anti-ICR” a lui Mihai Gadea de la Antena 3 il zguduie in Dilema pe Mircea Vasilescu, cel mai sexy intelectual al lui Plesu. Caricaturistul Devis Rebu ii tine isonul si il ataca suburban pe artistul Eugen Mihaescu

“Din păcate însă, acest model de instituţie normală este tratat prosteşte şi de politicieni, şi de o parte a presei, şi de un segment de public care a fost expus, ani la rînd, propagandei deşănţate a unor indivizi din mass-media – de la Victor Roncea la Mihai Gâdea –, care sînt incapabili de o discuţie argumentată. Ei ştiu doar să lanseze atacuri şi campanii defăimătoare. Decizia Guvernului de a trece ICR în subordinea Parlamentului este în bună parte consecinţa acestui „curent“ aberant al opiniei publice…”, am aflat ca a scris in Dilema mogulului filo-rus Dinu Patriciu redactorul sef Marius Vasilescu, proclamat “cel mai sexy intelectual” al lui Andrei Plesu (?!), un serios concurent de-al scriitoarei de top si top-less Mihaela Radulescu (foto “in familie”, alaturi de clientul ICR, Cacartarescu). Editorialul lui Vasy in care e cainat bietul Pata este intitulat nici mai mult nici mai putin decat “Adevărul despre ICR şi H.-R. Patapievici“. Sa fi fost vorba in titlu de ziarul “Adevarul” al aceluiasi stapan, caci e clar ca nu a avut timp sa afle adevarul chiar de la tatal si mama-omida intelectuanalilor lui Patriciu, bulibasa Plesu, pentru ca academicianul Buzura dezvaluie ca, in ceea ce priveste ICR, rectorianul Plesu avea aceeasi viziune cu premierul Ponta, dorindu-l la sanul Parlamentului (vedeti Dezvaluirile lui Augustin Buzura despre ICR: Plesu voia sa stea sub Parlament. Despre Patapievici: “Ziua, om de știință, noaptea, prostituată!” »). Deci, iata, o noua dilema, ba chiar o trilema, ca tot am auzit ca la Dilema vara asta se poarta trisexualitatea, politica desigur. 🙂

Dincolo de brasoavele lui Vasy despre Pata si ai lui nu pot decat sa ma amuz cum amploaiatul lui Patriciu pune in aceeasi balanta spatiul meu de activitate publicistica – Blogul Victor Roncea – cu ditamai uzina de presa care este Antena 3 cu al sau realizator vizibil seara de seara, jurnalistul Mihai Gadea, director totodata peste afacerea de milioane a trustului Intact, aflata azi in topul audientei TV din Romania. Multumesc, ce sa zic?! Sunt onorat, desi eu am scris intotdeanua despre profitorii tuturor regimurilor mai mult pentru Basescu, ca sustinator – unii zic tampit – de-al lui, si nu incasand salariu de la devalizatorul Romaniei Patriciu, ca Marius Vasilescu sau de la Voiculescu, ca Mihai Gadea (sau incasand 1.000.000 – un milion de euro de la Vintu, ca colonelul Turcescu)! Macar, vorba dilematicului, am creat un curent. Ceea ce, un om de valoarea fizicianului scatofag Horia Roman Patapievici nu a reusit inca, in ciuda resurselor sale – materiale nu intelectuale -, nelimitate. Asemenea, Plesu si Liiceanu. Sa luam, de exemplu, modelul filosofului legionar Noica, de la care se revendica, pentru PR si marketing, atarnatorii de la Paltinis si de la a carui nastere se implinesc astazi 103 ani fara nici o manifestare publica, academica, din partea profitorilor lui, Pat si Patason, alias Lesu si Pliiceanu, mai cunoscut drept Liicheanu, Liigheanu sau Plagiiceanu. Unde sunt sutele de oameni care-i cauta si urmeaza zilnic, unde este curentul literar, eseistic, filosofic pe care l-au creat, in cei 22 de ani de ocupatie de tip sovietic a spatiului cultural romanesc? Iata, inca o dilema pe adresa lui Mariusica cel sexyca.

Din aceeasi gama dilematica se remarca si un alt aparator al Pataplesului, recte caricaturistul Devis Grebu, alias Devil Rebu, care m-a portretizat si pe mine intr-o serie de ipostaze simpatice prin caricaturile lui de presa (vedeti aici, aici aici si aici), pe vremea cand era platit de cel de-al doilea mogul filo-rus din tabara anti-Basescu si anti-Romania: Sorin Ovidiu Vintu, sponsorul Volvo-ului de sub fundul lui Patapievici, conform Agentiei Nationale de Investigatii. Iata ce a putut sa debitez sustinatorul aferatului Patapievici, finutul sinecurist ICR, unei cunostinte de-a mea din spatiul online:

Elegantul intelectual ICR Debil Rebu despre un jurnalist roman si munca lui: “blogul scursorii scabroase, legionarul scelerat-violent Victor Roncea” 🙂

“Socat fara margini la descoperirea unei postari laudative a unei poze a “capitanului” Zelea etc… cu nu stiu (si nici nu ma intereseaza ) ce ocazie/aniversare a miscarii legionare, preluata de unul/una dintre voi (ezit/evit sa identific – deocamdata – autorul/oarea) de pe blogul scursorii scabroase, legionarul scelerat-violent Victor Roncea ( frate-sau nu-i mai breaz ). Credeti-ma, ii stiu bine pe amandoi, mai ales pe acest imund Victor si, de altfel sunt convins ca si cei de mai sus dintre voi care profeseaza in domeniul jurnalismului il/ii stiu nu mai putin bine decat mine. In consecinta vreau sa cred, chiar sper din toata fibra sufletului meu ca postarea a fost facuta din neatentie, iar legatura pe acest spatiu cu scarba sus-amintita se datoreaza naivitatii si/sau superficialitatii in alegerea celor cu care doriti sa comentati, sa compatimiti, sa sustineti cauze drepte in comun, sa nu va fie rusine sau chiar sila de a va afla alaturi, in orice situatie… Dar, inca socat profund de descoperire, m-am precipitat pe blogul cu pricina si, in afara constatarii – cu sila – a catorva scarbosenii (texte scrise la adresa lui Patapievici de catre Eugen Mihaescu, un xxx, xxx, xxx, xxx/xxx, xxx, un xxx de xxx pe care il cunosc personal mult mai bine decat pe Roncea ) si a unei multitudini de ode legionare proprii sau combinate cu un alt blog legionar – “ZiaristiOnline.Ro“… am constatat cu stupoare ca avem un numar impresionant de “prieteni comuni”, voi. Acest surprinzator fapt m-a determinat sa va transmit de indata “numai” trei vome dezgustatoare preluate de pe aceste bloguri, care – sper – va vor lamuri ( daca nu cumva erati deja ) asupra acestui personaj cum nu se poate mai nociv. Vi le trimit si astept – cu nerabdare (fara intarziere) – v-o cer chiar, din prietenie si apreciere – reactia voastra individuala imediata cu privire la relatia voastra cu “el”, de acum incolo. Multumesc pentru intelegere. – Devis Grebu

Urmeaza cele trei “vome”, de fapt o dezvaluire despre plagiatul lui Cartarescu si doua opinii simpatice ale academicianului onorific Eugen Mihaescu, pentru a caror transmitere in spatiul online ii multumesc dlui Rebu, ca-mi face reclama :). Respectiv, parca:  Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy si Inapoi la Patapievici. Artistul Eugen Mihaescu, Membru de Onoare al Academiei Romane, in exclusivitate pentru Ziaristi Online: PATA(pievici) DE PE ICR si Artistul Eugen Mihaescu catre Horia Roman Patapievici: “Cu un pai îţi voi frânge cocoaşa!”. Un pamflet antologic: CONTORSIONISTUL

Domnul Eugen Mihaescu, artist plastic anticomunist faimos in intreaga lume, il pune la punct pe scremutul g/rebut al lui Patapievici: “Ultima oara l-am vazut acum vreo 20 de ani intr-o statie de metrou, la N.Y. si a luat-o la fuga de frica sa nu-l cocosez”

“Acest individ ar fi trebuit sa se numeasca REBU si nu Grebu si e ilustrarea proverbului: “Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti!” L-am ajutat cand a ajuns la New York (dupa ce si-a lasat samanta pe doua continente si si-a parasit progeniturile in Israel si Franta) si l-am prezentat la “The New York Magazine”. Acolo a avut proasta inspiratie sa ceara sa fie favorizat pentru ca, vezi Doamne, e evreu. J.C.Suares, (care si el e evreu!) – amicul meu – n-a vrut sa lucreze cu el din acest motiv. L-am dus apoi la Jerelle Kraus care era art director la “The New York Times” in acea perioada si care l-a si gazduit pana nesimtitul i-a spus de la obraz ca nu-i mai plateste chirie daca nu ii da de lucru. In fine, mizerii din astea. Apoi a inceput sa scrie la toata lumea ca ii fur ideile si, bineinteles, i-a scos din sarite pe toti redactorii care au incetat sa-l mai solicite. Pentru toate astea sunt vinovat eu, se pare, din moment ce ma injura in halul asta. Nu e prima data ca sunt astfel “rasplatit” si nici ultima data! Ultima oara l-am vazut acum vreo 20 de ani intr-o statie de metrou, la N.Y. si a luat-o la fuga de frica sa nu-l cocosez. Un nenorocit, unul dintre sutele de mii de evrei care s-au intors in Romania ca sa o praduiasca si sa ne insulte din nou.

Eugen Mihaescu

Vedeti aici cateva dintre lucrarile artistului plasitic, fost senator si ambasador al Romaniei la UNESCO

In incheiere iata un cuvant omagial inaltator al unui adevarat discipol al marelui Noica, academicianul Alexandru Surdu:

Comisia de Etica a Universitatii Bucuresti analizeaza plagiatul lui Ponta cu rectorul Mircea Dumitru, care a “tradus” din germana lucrari de Wittgenstein pentru Liiceanu fara a sti… limba germana. DOVADA fraudei Humanitas din varful UB

Comisia de Etica a Universitatii din Bucuresti s-a intrunit astazi, din nou, pentru a analiza plagiatul lui Victor Ponta. Foarte bine! Dar cu cine? La cererea publicului (re)semnalam frauda rectorului UB, care ar trebui cercetata si sanctionata de aceeasi Comisie de Etica din care face parte chiar el (!):

Rectorul Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore Honoris Causa la UVT

Rectorul Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore Honoris Causa la UVT

Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.

Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.

Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la  Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?

Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?

Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”

Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?

“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.

Cele trei lucrari “traduse” de Mircea Dumitru se afla prezentate si pe portalul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti la sectiunea Lucrări publicate și activitate științifică – Prof. dr. Mircea Dumitru. Cu adevarat “stiintifica”. Iata-le:

7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu
12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta.
13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.

“Traducerile” lui Mircea Dumitru sunt prezentate ca atare pe “Enciclopedia Wikipedia” in numeroase studii filosofice si pe site-ul Humanitas care, chiar anul acesta (!), a publicat a doua editie a volumului „Tractatus Logico-Philosophicus” in co-traducerea aceluiasi afon al limbii germane… Mircea Dumitru!

Ma intreb:

De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?

Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?

Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?

Tot CNATDCU? 🙂

Cititi si “Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu

Liiceanu: “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”? Ce, bambilici? Din “tulburatoarele” cacofonii de gandire ale celor doi tata si mama-omida a plagiatorilor in serie, Lesu si Pliiceanu. A crescut “frontul unit”: CTP – Adevarul – EVZ

“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi:  “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.

“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.

Vezi: Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?

Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP.  Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.

Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:

Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă

În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.

Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?

Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!

Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger

Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.

În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.

Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!

Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).

Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)

După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.

Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:

Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.

La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!

Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”

Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.

În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!

Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!

Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:

Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:

Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:

Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:

La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!

În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.

În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!

Ion Spanu / Cotidianul

Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?

Pamfletul Negru

(fragment)

Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:

A pierde meciul nemaijucându-l?

Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.

Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:

„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.

Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).

Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?

Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.

Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.

A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…

Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online

Pana atunci, va recomand:

PLAGIICEANU. Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog, probeaza plagiatul din Teza de Doctorat a lui Gabriel Liiceanu. Marturie audio: o inregistrare a lui Constantin Noica efectuata de Securitate. Scandalul LIICHEANU II

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu

 

Familia Cioran se leapada de Liiceanu. O scrisoare ignorata de profitorul tuturor regimurilor

O scrisoare ignorata de profitorul tuturor regimurilor

Primim la redactie:

Domnule Liiceanu,

In imprejurari normale, firesc era sa ma adresez cu „Draga Gabi“. (Si Dumneata ai inceput o scrisoare, candva, cu: „Draga Ica“). Dupa interventia Dumitale la Televiziune si dupa interviul aparut in revista „22“ (nr. 17(1102) din 19-25 aprilie 2011), nefirescul a devenit firesc si nu ma pot adresa – cu regret – decat cu „Domnule Liiceanu“. Fara indoiala, va reamintiti ca v-am primit in casa noastra de la Sibiu de multe ori si atunci ne-ati multumit prieteneste. Acum, la centenarul nasterii lui Emil Cioran, tot ceea ce ati socotit ca este oportun sa faceti era sa ii atacati familia. Ceva mai mult, ati instigat pe directorul Bibliotecii judetene Astra din Sibiu sa ma defere justitiei, dar vi s-a raspuns ca nu este cazul. Nu ati ezitat sa va adresati si altor foruri. Cu ce scop, domnule Liiceanu, si in ce calitate v-ati angajat intr-un asemenea demers? Ce v-a suparat asa de mult?
Consider ca am procedat conform dreptului meu de legatar universal, cu avizul juristilor, eu fiind ruda cea mai apropiata, ca sotie a lui Aurel Cioran. Credeati ca totul va revine, asa cum ati afirmat la TVR 1, dupa ce  v-au fost imprumutate aceste documente timp de doi ani?
V-ati ofensat ca documentele au ajuns la Academia Romana, dupa o aventura sfarsita cu bine? Tot ce am facut a fost legal. Adica am predat imediat dupa moartea sotului meu 650 de volume din biblioteca Cioran, iar Aurel Cioran a predat 520 manuscrise la Biblioteca judeteana Astra din Sibiu. Nu stiati acest lucru? Lista donatiilor este deja partial publicata pe Internet, ca sa se edifice toti cei interesati.
Ma intreb inca o data in ce calitate va permiteti sa faceti pe justitiarul cu mine? Documentele, despre care afirmati ca au fost sustrase de mine, le-am gasit ravasite, dupa 13 ani de la decesul sotului meu. Consider ca imi apartineau de drept. Le-am gasit, le-am sortat si le-am valorificat. Daca nu le gaseam eu, ar fi fost probabil aruncate. Justitia franceza a dat castig de cauza menajerei care a gasit 37 caiete ale lui Emil Cioran, pentru simplul motiv ca le-a gasit si le-a pastrat.
Daca nu stiti, va spun eu ca sunt foarte multumita pentru faptul ca manuscrisele lui Emil Cioran, cele romanesti, au ajuns la Biblioteca Academiei Romane, fond invidiat de orice scriitor roman care se respecta.
In 20 de ani, Dumneavoastra ati publicat scrierile Rasinareanului intr-un tiraj de aproape un milion de exemplare.
Va foarte multumesc!
Dar nu ma pot abtine sa va spun ca la Centenarul Nasterii n-ati reeditat nici o carte a Lui, ci doar una a Dumneavoastra despre El…
Va apreciez, domnule Liiceanu, ca scriitor. Ca om, foarte putin.

Eleonora Emilia Cioran

Sibiu, 24 iunie 2011

Surse: Revista Cultura si Ziaristi Online

Emil Cioran: Profilul interior al Capitanului. “Capitane, Capitane, neamul plange cu amar. Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar”

Profilul interior al Capitanului

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.

Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

– ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

– ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

– ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.

Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.

Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.

Emil Cioran


Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova