Există numeroase similitudini între Adormirea Maicii Domnului și momentele care au precedat, respectiv au urmat morții Fiului său. La fel ca și Mântuitorul, Maica Domnului cunoaște când va fi ziua în care urma să părăsească lumea, înștiințată fiind de Arhanghelul Gavriil care i-a adus o ramură de finic, după cum la Bunavestire îi adusese un crin. Ca și Fiul său, Maica Domnului se retrage, când i se apropie sfârșitul, în rugăciune pe Muntele Măslinilor.
Poporul nostru a avut, de când se ştie, o evlavie cu totul specială pentru Maica Domnului, pe care o simte nespus de apropiată, bucuroasă a fi folositoare celui care o cheamă în ajutor. Este ca o rudenie dincolo de orice ar putea cuprinde rostirea cum citim în Acatistul Rugului Aprins a lui Sandu Tudor, că numai prin ea „inima omului cu inima Domnului au bătut şi bat laolaltă”.
Remember – Pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu: 14 Iunie 2014
Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său sîntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii, transmite Manastirea Petru Voda.
O carte ca o mărturisire de credinţă: „Părintele Justin – Mărturisitorul”
Deşi mai rar, auzim cuvintele mărturisitoare: „pământul ţării noastre este sfânt”. O spunem noi sau pământul însuşi o face în căutarea unor suflete în care să se rostuiască spre rodire? Ce să înţelegem prin sfinţenia pământului? Brâncuşi ne-a dăruit o Cuminţenie a pământului, străjuind în zarea dăinuirii, ca o uimire împăcată acolo unde îşi măsoară ritmul în trecerea spre dincolo de timp. Ce înseamnă, deci, „a sfinţi”? În rugăciunea Tatăl nostru spunem: „sfinţească-se numele Tău”, ca rostul vieţii noastre pe pământ, o misiune şi o apropiere de cerul care ne-a fost întâia patrie. Urmează o măsură „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”; deci nu după voia noastră, care ştim unde ne-a dus şi ne păstrează, măsurându-ne deşertăciunea. Spre împlinire desăvârşită, Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om ca noi, urmându-L, să deprindem calea îndumnezeirii, împletită în adevăr şi viaţă. O ştiau strămoşii noştri de stăruiau a-şi potrivi viaţa după chipul credinţei celei drepte, numindu-se „creştin” sau „creştină”, şi-şi învăţau copiii cum să fie cu grijă, căci „omul sfinţeşte locul”. Şi, Doamne, câţi vor fi fost cei care, neştiuţi de lume, dar ascultaţi de Dumnezeu, au sfinţit nu doar un loc sau altul, binecuvântându-l cu faptele lor, ci întreg cuprinsul ţării ca o icoană mărturisitoare. Părintele Justin Pârvu, care acum se roagă în ceruri pentru noi, afla realitatea creştinismului ortodox în locul pe care s-a nevoit să-l sfinţească definindu-l prin „simplitate, bunătate şi dragoste”, mai cu seamă cu dragoste, datorită căreia am rezistat în vremuri prădalnice, îmbogăţind-o cu prinosul răbdării. „ţara românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui, politic sau al altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2.000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un popor la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloacele ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.”
Datorăm tinerei doamne Cristina Nichituş Roncea o carte (din care am citat) ca un loc binecuvântat de (re)întâlnire şi dimpreună rămânere cu Părintele Justin – Mărturisitorul: lucrarea de Fotografii şi vorbe de duh, apărută la Editura „Mica Valahie”, cu un cuvânt înainte de Aspazia Oţel Petrescu. O carte de căpătâi, cu mult mai mult decât un simplu album, pentru că imaginile emană sfinţenie, ne dau putere şi curaj să ne privim pe noi înşine în faţă. Imaginile Cuviosului Părinte au viaţă şi între ele se ţes cuvintele înţelepciunii sale sfinte, iar harul, credinţa şi iubirea ucenicei înmlădiază înţelesuri tainice. De pe copertă Părintele ne priveşte ca de peste timp. În interior, ca dedicaţie, desluşim cuvintele: „îndemn spre tot lucrul bun”; pentru doar acesta rodeşte în sufletele omului sfinţenia şi dimprejur binecuvântarea. De la o pagină la altele realizăm cât de bogat folositoare este imaginea fotografică, atunci când e făcută cu har, faţă de film, bunăoară, unde imaginile, culoarea şi dinamica lor pot oculta sensul. Imaginea fotografică rămâne ca o blândă aşteptare, te poţi întoarce ca la un prieten apropiat, poţi continua un dialog sau înnoi comuniunea întru duhul „răbdării şi al dragostei”.
Selectarea textelor, care îi aparţine lui Victor Roncea, este făcută cu grijă duhovnicească, aşa încât cartea poate fi citită şi ca o cateheză pentru omul contemporan ce, ieşit din dictatură, nu se află încă pe sine decât într-o bolboroseală autodistrugătoare. O analiză mai atentă, sine ira et studio, ar îngădui să vedem că, deşi scăpaţi de ateism, ne ţinem încă departe de Dumnezeu, căci altminteri de unde o criză morală şi existenţială fără precedent? Părintele Justin, ca un părinte iubitor, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, de Biserica Sa, să ne apropiem unii de alţii. Albumul începe ca un colind, cu „Naşterea Domnului”. Simplitate maiestuoasă a cuvintelor tâlcuiesc înţelesuri lucrătoare: „Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Bethleem pentru a duce pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu putem vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere”. Aici e puterea rugăciunii, „salvarea noastră” şi îndemnul insistent, îndeosebi către tineri, de a deprinde forţa rugăciunii, asemenea străbunilor care au pornit sfinţirea pământului acestuia. Urmează „Sfintele Paşti”, din care reţinem că ar fi necesar să ne ferim de dramatizarea răutăţii zilelor, deoarece pot împiedica curăţirea sufletului ca astfel să-l dăm lui Dumnezeu. În capitolul „Adormirea Maicii Domnului”, Părintele mărturiseşte că în închisori „aveam pururi în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor”. Poposim la Sf. Mănăstire cu ocrotitorii ei: „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil – la deal şi la vale”, pentru a vedea în ce chip monahul este „un creştin desăvârşit”. Sfârşitul este ca un început bun, despovărat de rău şi rele – „Anul nou şi moliftele Sfântului Vasile”, ale căror cuvinte au putere purificatoare, vindecătoare, purtând spre biruinţă în numele Domnului Cel unul în Treime, căruia să ne închinăm cu smerenie, să mulţumim cu vrednicie şi să-L slăvim cu dorire. Când scenariile apocaliptice se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, Părintele Justin ne atrage luarea aminte: „Pentru noi, sfârşitul este moartea sufletească. Dacă a murit sufletul din noi, suntem primii care murim”. Pildă dătătoare de putere îl avem tot pe Hristos, care, pe cruce, după ce s-a rugat Părintelui să fie iertate păcatele celor ce L-au răstignit, a spus cu pace „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Viaţa şi pătimirile Părintelui Justin ne ajută să înţelegem că suprema libertate este „de a trăi în afara păcatului” prin despătimire, ca să nu-i fim robi, şi prin iertare, pentru eliberarea de răul ce ni s-a făcut. Avem a lupta pentru adevărul credinţei noastre şi nu o putem face decât urmând lui Hristos, fiindcă „dacă nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”. Vremurile sunt întunecate, deşartă pare tânguirea, dar tocmai de aceea e vital să ne facem „părtaşi Răstignirii lui Hristos, ca să fim părtaşi Învierii lui”.
Închidem cartea cu sfială şi o reluăm cu nădejdea comuniunii tuturor, celor de aici şi de dincolo, în numele şi prin Hristos Biruitorul morţii, care e cu noi până la sfârşitul veacurilor. Părintele Justin a fost un dar de la Dumnezeu şi, primindu-l cu recunoştinţă, să ne facem vrednici a-i fi urmaşi, înmulţindu-ne talanţii.
Un articol de ELENA SOLUNCA MOISE / Revista CULTURA
” Sărbătoare şi taină, întristare şi bucurie sfântă, plecăciune şi înălţare a sufletului, în faţa mormântului gol, semn al netăgăduitei biruinţe asupra morţii; taină pentru că oricât de multe cuvinte s-au rostit şi scris despre Sf. Născătoare de Dumnezeu, ca şi cele care se vor mai scrie, nu vor putea cuprinde blândeţea care ne poartă de la hotarul vremelniciei spre cel al veşnicei luminii biruitoare prin iubire. Maica Domnului şi Maica noastră ne e mereu înainte, veghează cu nesfârşită grijă la drumul vieţii noastre şi ei, plecându-ne genunchii inimii, ne rugăm: „Fiindcă numai tu eşti după Dumnezeu nădejdea mea, mă rog şi mă plec bunătăţii tale celei nemărginite, deschide-mi mie, nevrednicului, uşa milei tale şi a milostivirii Fiului Tău şi Dumnezeului meu.“ “
A început timpul prielnic poveştilor şi, înfioraţi de frumuseţea lor, ne întrebăm de unde vin şi încotro se îndreaptă după ce ne înmiresmează sufletele cu şoapte de dăinuire, purtându-ne „dincolo“, spre zarea de lumină a eliberării de năucitoarea „răutate a zilei“? Să uităm astăzi de „răutatea zilei“, cinstindu-l pe Sf. Mare Ierarh Nicolae, al cărui nume înseamnă biruinţă, cea a dreptei credinţe, nesfârşit roditoare pentru cei care urmează lui Hristos, o biruinţă asupra morţii prin Înviere. Să observăm că până şi într-un timp când profanul cotropeşte orizontul marginalizând sacrul din viaţa noastră (pentru a-l aminti pe Mircea Eliade), poveştile colindă timpul tăinuind ca o comoară de preţ sacralitatea. Aşa se face, bunăoară, că Santa Klaus perpetuează, dincolo de aspectele comerciale şi în pofida lor, esenţa sfinţeniei, adică Iubirea exprimată în darurile pe care le facem sau le primim, Iubire care, ştim prea bine, „nu cade niciodată“, pentru că e tărie şi dar de la Dumnezeu-Iubire. Darurile amintesc de „săculeţii de aur“ pe care Sf. Nicolae i-a pus noaptea la casa bărbatului care nu avea bani să-şi mărite cele trei fiice, ele fiind condamnate astfel să se prostitueze pentru a trăi… Sf. Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi, prin horn, a dat drumul săculeţului cu aur într-o şosetă pusă la uscat. Blândul Sfânt l-a rugat pe tată, care văzuse scena, să păstreze secretul, însă cum Dumnezeu „descoperă ceea ce omul acoperă“, el s-a făcut poveste şi de atunci obiceiul de a face daruri copiilor, şi nu doar lor. În zvonul de colind abia presimţit se luminează un rost mai adânc al darului în dăinuire, dincolo de dobândire, după frumoasa expresie a lui N. Sthainhard. În esenţă, adevăratul dar nu sunt „săculeţii cu aur“, ci viaţa curată rodind spre altele şi nu spre rătăcirea sfârşind în moarte. O poveste spune cum o mamă îl ruga pe Sf. Nicolae s-o ajute să poată da copiilor ei trei daruri: credinţa, iubirea şi speranţa. Se întrezăreşte aici adevărul evanghelic după care Dumnezeu atât de mult a iubit omul, încât pe Fiul Său l-a dat, ca acei care vor crede în El să aibă viaţă veşnică.
În ziua de 29 august cinstim prin rugăciune şi post tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, înainte-mergător al lui Hristos, care l-a şi numit cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între profeţi. A fost un dar pentru rugăciunile părinţilor săi, Zaharia şi Elisabeta, care simţind pruncul cum a „săltat în pântecele ei“ când a auzit glasul Fecioarei Maria a mărturisit: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu“. Din Scrierile Sfinte aflăm că prin anul al cincisprezecelea al domniei cezarului Tiberiu, când Ponţiu Pilat era procuror al Iudeii, Irod tetrarh al Galileei, fratele său Filip, tetrarh al Itureii, iar Anna şi Caiafa erau arhierei,când era aşteptat un Mesia, Sf. Ioan propovăduia „botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor“ prin tot ţinutul Iordanului, după cuvintele profetului Isaia: „Glasul celui care strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările“. În acest pustiu striga: «Faceţi-i pocăinţei roade vrednice de ea şi nu începeţi a zice în sinea voastră: «Părinte îl avem pe Avraam!», căci… şi din pietrele acestea poate Dumnezeu să-i ridice pe fiii lui Avraam“. întrebat ce trebuie să facă, Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate, la fel“ şi că în toate să fie păzită rânduiala cumpătării, a dreptei măsuri. Văzându-L pe Hristos a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu cel care a venit să ridice păcatul lumii“ şi botezându-L, s-a auzit glasul Tatălui Ceresc şi Sf. Duh în chip de porumbel: „Acesta este Fiul Meu Mult Iubit între care a binevoit.“
August 15th, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
