Procesul intentat de Mihnea Berindei jurnalistului Victor Roncea, in perioada in care eram Sef Departament Externe si Senior Editor al ziarului Ziua, s-a sfarsit fara condamnarea subsemnatului. In urma unui singur editorial aparut in ziarul Ziua in data de 24.07.2007, si a publicarii pe site-ul Civic Media a unei informari si a unui document al CNSAS, din care rezulta ca membrul Comisiei Tismaneanu si fondatorul Grupului pentru Dialog Social (impreuna cu Silviu Brucan) a fost recrutat de Securitate si a avut doua nume de cod (“SANDU” si “MIRCEA”), unul inainte si altul dupa emigrarea acestuia in Franta, Berindei a solicitat plata unor despagubiri de 330.000 lei, respectiv 3 miliarde si 3 sute de mii lei vechi, cea mai mare pretentie de acest gen din istoria presei post-decembriste (este urmat imediat de Liiceanu c Roncea si Ziua, cu doar 300.000 lei). Pe deasupra, publicarea hotararii judecatoresti in 10 ziare centrale plus Ziua, fapt contestat recent, printr-o critica acerba, de COM – Conventia Organizatiilor de Media din Romania.
Reprezentat de “maestrul” Valeriu Stoica, Berindei a primit o replica dura de la Societatea de Avocati Tuca & Zbarcea si Asociatii, reprezentata mea si a Civic Media, si de la reprezentantul Ziua, avocatul George Papu, nepotul regretatului Edgar Papu. Concluziile scrise ale celor doua case de avocatura pot sa stea ca bibliografie istorica pentru apararea libertatii presei si ca documentare pentru orice ziarist liber din aceasta lume. In iunie 2008, am suspendat temporar procesul de la Judecatoria Sectorului 1, odata cu un altul, intentat ticalosului de Luca Iliescu de la Ziua de catre omul de cultura si scatologie Horia Roman Patapievici, pentru ca in 22.06.2009 sa castig definitiv procesul, prin hotarare judecatoreasca definitiva, in care se declara drept neintemeiata cererea numitului Mihnea Berindei, care mai era obligat si la cheltuieli de judecata de 3000 lei.
Cu toate acestea, Berindei & Stoica fac apel, al carui ultim termen a avut loc pe 13.05.2010, dupa cum informa Tuca & Zbarcea si Asociatii. Urmare acestui termen de judecata, conform avocatilor citati, “in dosarul nr. 23033/299/2007, avand ca obiect apelul declarat de Mihnea Berindei in contradictoriu cu SC Ziua SRL, Victor Alexandru Roncea si Asociatia Civic Media, instanta de judecata (i) a respins cererea de disjungere formulata de apelantul Mihnea Berindei, ca neintemeiata si (ii) a dispus suspendarea cauzei, in temeiul dispozitiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei”. Totusi, “incheierea poate fi atacata cu recurs pe toata durata suspendarii.”
Reamintesc ca Mihnea Berindei, casatorit cu Catherine Soros, fiica din a doua casatorie a scriitorului Tivador Soros (tatal lui George Soros), suspectat pentru o spaga de 300.000 de euro marca PSD si un intrigant politic din tamsa cu Valeriu Stoica si Adrian Nastase, ramane un agent al noului komintern, precupat de dezintegrarea Romaniei, coautor al Declaratiei de la Budapesta, prin care, in iunie 1989, se cerea autonomia Transilvaniei, si care, pe parcursul procesului, in dosarul pe care il voi publica in facsimil, se lauda cu interviurile pe care i le-a luat lui… Vladimir Voronin :). Mai ramanea sa-l adauge pe lista de periati si pe satrapul de la Nistru, Igor Smirnov…
Jurnalista româncă Eva Iova câştigă în justiţia maghiară procesul cu etnobişniţarii
La Tisa, de cealalta parte a Romaniei in care tot romanul plansu-mi-sa, redactorul şef al „Foii româneşti”, Eva Iova, a fost achitat miercuri, 19 mai 2010, de Tribunalul Orăşenesc din Jula în ambele procese penale în care era acuzat că i-ar fi calomniat şi insultat pe membrii Autoguvernării Româneşti pe Capitală, atunci când i-a numit pe majoritatea acestora ca fiind „etnobişniţari”, care „nu aparţin comunităţii româneşti din Ungaria”, informeaza Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria intr-un Comunicat citat de Vlad Cubreacov, acum ziarist intre Prut si Nistru dar de larga respiratie romaneasca.
Instanţa de grad I a hotărât că nu există dovezi nici pentru calomnie şi nici pentru insultă, deoarece cele două articole de ziar incriminate cuprind părerile unui jurnalist, iar acestea nu depăşesc limitele libertăţii presei şi ale opiniei.
Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria afirma ca “in argumentare, Tribunalul din Jula a recunoscut existenţa fenomenului etnobusiness-ului în Ungaria, inclusiv în Autoguvernarea Românească din Capitală. Cu toate că pe baza legilor în vigoare din Ungaria, orice individ îşi poate alege liber identitatea, s-a întâmplat acum pentru prima dată ca un tribunal să se pronunţe că nu este suficient dreptul individului de a-şi declara identitatea, ci şi comunitatea minoritară are dreptul să recunoască apartenenţa individului la comunitatea respectivă. Editorialele Evei Iova cuprind păreri despre persoane şi organizaţii publice, care gospodăresc bani publici, deci nu s-a făcut niciun atac la viaţa personală a vreunuia dintre aceştia. Cinci dintre cei 9 membri ai Autoguvernării Româneşti pe Capitală au recunoscut în mărturiile depuse în scris că nu vorbesc sau vorbesc doar parţial limba română, iar un membru a cerut în repetate rânduri autodesfiinţarea acestei organizaţii”.
Procesul penal intentat de Autoguvernarea Românească pe Capitala şi preşedinta acesteia, Ana Roxin, contra Evei Iova va continua, deoarece ARC a anunţat că va face recurs. Cazul va fi dezbătut peste câteva săptămâni la Tribunalul Judeţean Bichiş, în instanţa de grad II.
Acest proces penal, la fel ca şi cel civil (pe acelaşi subiect) câştigat în instanţă la Curtea de Apel din Seghedin, în 20 ianuarie 2010, de către săptămânalul „Foaia românească” şi redactorul şef al acestuia, Eva Iova, sunt cazuri fără precedent în practica juridică maghiară, mai arata Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria.
“Presa din Franta a inceput sa ne catalogheze tigani acum 15 ani. Presa din Italia nu ne scoate din tigani, iar elvetienii ne spun ciori si corbi. Norvegienii se plang ca sunt victime ale inselaciunilor din partea tiganilor romani care le vand cupru pe post de aur. Toate aceste natiuni au insa un numitor comun: presa locala, ziaristii din aceste tari, isi apara conationalii, aratand cu degetul Romania, tara care in proportie de 70 % ajunge sa se identifice n Europa cu sintagma de “Tzigania” sau tara tiganilor europeni. Cum s-a ajuns aici? Nu discutam despre impotenta diplomatiei romanesti care si-a facut o traditie din a fi una dintre cele mai – nu slabe, ci fricoase -, lipsite de reactie diplomatice europene, care nu face mai nimic sa apere pozitia romanilor in lume (in Elvetia ciorile de romani sunt strivite in presa de o saptamana si nu exista inca nici o reactie oficiala a MAE, ca doar de aia platim taxe si impozite), ci discutam despre faptul ca, in Romania, este poate singura situatie in care mass-media, nu numai ca nu ia apararea romanilor care tind sa fie identificati cu etnia rroma, insa promoveaza o Romanie manelista.
Discutam cu un prieten, manager la o companie elvetiana din Romania, care, pe marginea atacurilor la adresa romanilor din Elvetia, mi-a transmis aceste lucruri:
“Draga Iulian, vad si remarc, pe buna dreptate, ca romanii sunt supusi unui tir de acuzatii ingrijoratoare in Elvetia. Sincer este prima oara cand in tara mea, conationalii mei se pronunta cu asemenea agresivitate la adresa unei natiuni europene, insa, hai sa vedem cum s-a ajuns aici. Eu, stii bine, lucrez si locuiesc in Romania de 5 ani. Dragule, sunt socat de faptul ca, in presa romana, nici macar un singur ziar nu a scris editoriale de atitudine fata de linsajul mediatic la care sunteti supusi in Elvetia. Sunt surprins sa vad ca oficialii din politica voastra externa se fac ca nu vad si ca nu aud, si nu se declara, oficial, macar ingrijorati de escaladarea acestor lucruri la adresa romanilor in presa elvetiana.
Pai daca voi nu va aparati, cine sa va apere? Stii de exemplu faptul ca au existat luari de pozitie din partea presei germane? Adica au ajuns ziaristii nemti sa-i apere pe romani, in vreme ce ziaristii vostri nu spun nimic? Pentru un elvetian este o chestiune ciudata, pe care o poate elucida doar traind in tara noastra. Pentru ca, sa ma ierti insa, programele voastre TV abunda de productii centrate pe imaginea tiganilor. (more…)
La finalul unei laudabile campanii de impadurire bazata pevoluntariat, trustul Realitatea Media a castigat, prin una din firmelesale, mai multe licitatii prin care urmeaza sa impadureasca peste 100de hectare la preturi de patru ori mai mari decat cele de pe piata.
Jurnalistii de la Observatorau dezvaluit ca The Money Channel Consulting, firma detinuta deRealitatea Media impreuna cu jurnalistul Sorin Freciu, a castigat 1milion de euro pentru 100 de hectare de puieti plantati numai injudetul Timis, suma fiind de patru ori mai mare decat cea cu care arimpaduri Romsilva aceeasi suprafata.
Licitatiile au fostorganizate in luna decembrie, dupa ce Fondul de Mediu, in calitate dereprezentant al statului roman, a hotarat sa impadureasca aproape 4.000de hectare in toata tara, punand la dispozitie 30 de milioane de eurodin banii stransi prin taxa auto prin intermediul a 30 de consiliijudetene.
Valerian Solovastru, director general Romsilva,considera ca preturile sunt exagerat de mari si nu intelege cum sejustifica. “Preturile sunt foarte mari. Ori sunt adusi puietii dinstrainatate, ori este folosita o tehnologie foarte costisitoare dar eucred ca padurea este aceeasi si ar putea creste si cu mai putin”, adeclarat acesta.
Conform paginii de achizitii publice, pentruacest milion de euro The Money Channel Consulting va face”reconstructia ecologica forestiera pe terenuri degradate in Sacalaz siGhizela din judetul Timis”.
Contactat de jurnalistii de laObservator, Sorin Freciu, actionar la The Money Channel Consulting, aexplicat: “Nu stiu milionul respectiv exact ce cuprinde in spate. Dar eextrem de detaliata toata situatia si e o treaba cat se poate detransparenta. Nu se poate sa vina Romsilva si sa zica: ‘eu pot saimpaduresc cu 3 lei”.
Romsilva nu este insa singura firma careridica semne de intrebare, o alta firma participanta la licitatiecerand de 5 ori mai putini bani decat The Money Channel Consulting.
Situatianu este singulara, la Mehedinti fiind la fel. The Money Consulting acastigat tot 1 milion de euro, pentru mai putine hectare de impaduritdar licitatia a fost contestata de una din firmele participante.
Presedintele Administratiei Fondului pentru Mediu, Vlad Marcoci,spune ca nu cade in responsabilitatea sa sa gestioneze banii destinatiimpaduririlor, consiliile judetene fiind cele care stabilesc ce fac cuei.
“Fondul de mediu nu realizeaza licitatia si pentru mine este un lucru foarte bun si foarte linistitor”, a declarat Marcoci.
Licitatiilede impadurire au fost precedate de campania bazata pe voluntariatdesfasurata de postul Realitatea TV, “Romania prinde radacini”,demarata in 2008 la Suceava. Ziare.com
Circul de facut bani Mai Multi Verzisori in buzunarele Realitatea-Catavencu:
“Peste 2000 de voluntari au sădit cel puțin câte un puiet într-o zonă defrișată din Comănești, județul Bacău, în cea de-a treia zi a campaniei “România prinde rădăcini”. Numărul voluntarilor prezenți a fost peste așteptările organizatorilor de la Realitatea TV, sprijiniți de Petrom, în parteneriat cu Mai Mult Verde și Romsilva.Plantările au depășit suprafața estimată (cca. 5 hectare reîmpădurite),iar vremea frumoasă a contribuit la eficiența voluntarilor.
Startul acţiunii de împădurire a fost dat în cursul dimineţii pe dealulLăloaia, unde s-au adunat elevi, funcţionari publici, pompieri,jandarmi, poliţişti, cadre sanitare, profesori şi politicieni.
Numeroasele personalități publice prezente la Comănești au dublatsemnificația evenimentului din ultima zi de campanie, alocată județelorafectate de inundații și defrișări din Moldova. PremierulCălin-Popescu Tăriceanu a plantat câțiva molizi și paltini în numelesoției, copiilor și tatălui său.
“Aceşti copaci îi plantez pentru familia mea, pentru soţie şicopii, dar să nu-l uit pe tatăl meu, care a fost un mare iubitor denatură şi de drumeţii”, a declarat premierul.
Și alte personalități din sfera politică și-au înscris numele pe plăcuțele copăceilor plantați de ei: Attila Korodi, Mariana Câmpeanu, Raluca Turcan, Relu Fenechiu sau Robin Barnett, amabasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, invitat-special în cadrul campaniei. Dintre vedete, au luat parte la plantare Mona Nicolici și Dragoș Bucurenci, sportivii Doina Melinte şi Ionuţ Iftimoaie.
Un localnic din Comănești a donat o parcelă proprie organizatorilor, cuscopul de a fi reîmpădurită. “Trebuie să rămână şi după noi ceva,pentru cei care vin după noi”, a explicat localnicul gestul caritabil.
Campaniași-a propus ajutorarea comunităților românești afectate de inundație,prevenirea și reducerea riscului inundațiilor în anii următori șirepopularea domeniului silvic prin plantarea de puieți.
În următorii cinci ani, reîmpăduririle vor continua sistematic lapropunerea specialiștilor Romsilva, care asigură puieții și logisticanecesară plantelor. Acțiunea din 28-30 octombrie face parte din campania Cod Verde, inițiată de grupul de presă Realitatea-Cațavencu.”
Vrabie, bănuit de sustrageri de documente în scopul şantajului la adresa şefului ANI Scris deGeorge Roncea Bomba de presă a publicaţiei „Curentul“ – scandalul şantajului la adresa şefului ANI, Cătălin Macovei, devine de la o zi la alta o poveste din ce în ce mai complexă. Şantajul a fost precedat de sustrageri de documente, de acţiuni cu caracter informativ dirijate împotriva conducerii ANI, măsuri ce par a face parte dintr-un plan mai vast organizat de autori deocamdată necunoscuţi, dar care pot fi bănuiţi. Vechea întrebare Cui prodest? – cui foloseşte – ar duce la un răspuns simplu, mai ales dacă ne uităm şi la apartenenţa celor bănuiţi – liniile politice de unde provin. Mai vechiul nostru client, controversatul Vrabie Răzvan, a fost, se pare, ciripitorul gureş al lui Ciripoi – nickname-ul lui Sorin Roşca Stănescu, şantajist exclus de pe sticlă chiar şi de colegii săi de la Realitatea lui Vîntu. Preşedintele Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), Cătălin Macovei, a sesizat Comisia de Evaluare a Consiliului Naţional de Integritate cu privire la posibila deţinere de către jurnalistul Sorin Roşca Stănescu de înscrisuri puse la dispoziţia sa de personal din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi la eventuale scurgeri de informaţii din cadrul instituţiei, a informat, miercuri, ANI, într-un comunicat. ANI arată că, în urma publicării de către presa centrală a stenogramelor discuţiilor purtate de jurnaliştii Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac, au rezultat indicii cu privire la sustragerea de documente şi informaţii specifice Agenţiei Naţionale de Integritate, de către acelaşi personal din cadrul instituţiei împotriva căruia ANI a formulat o plângere penală la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru sustragere de înscrisuri. Astfel, ANI a făcut denunţ penal la PICCJ, trimisă pentru soluţionare Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), împotriva foştilor angajaţi Fănel Nicolae Burciu, Carmen Florentina Fluture, Anişoara Câmpeanu şi Ilie Andreea. DIICOT a comunicat luni ANI că a declanşat urmărirea penală faţă de Fănel Burciu şi Carmen Fluture, existând indicii privind constituirea unui grup infracţional organizat, cercetările fiind în desfăşurare. „De asemenea, Agenţia Naţională de Integritate solicitase anterior extinderea cercetărilor faţă de domnul Răzvan Codru Vrabie, membru în Consiliul Naţional de Integritate, despre care se presupune că a determinat şi sprijinit sustragerea de către personalul Agenţiei de documente şi/sau informaţii specifice activităţii instituţiei, precum şi faţă de domnul Sorin Roşca Stănescu, care a publicat în ziarul «Ziua» anchete bazate pe documente ce privesc activitatea ANI şi despre care se presupune că i-ar fi fost puse la dispoziţie de către foşti angajaţi ai instituţiei“, arată ANI. Aşadar, Vrabie, cel care cerea sancţionarea colegei noastre Dana Iliescu, Vrabie, fostul angajat al lui Bogdan Olteanu, Vrabie, cel care ridica un sac de bani din enşpe slujbe de nimic, Vrabie, care îşi exprima tristeţea irepresibilă şi ipocrită că a apărut la vedere, public, cazul de şantaj, Vrabie, cel care a coordonat aşa-zisele ONG-uri „independente“ să ceară CNI-ului anchetarea lui Cătălin Macovei, Vrabie este deci suspectat de ciocofoneală şi a intrat pe måna Parchetului. Sunt momente în care simţi că Dumnezeu nu stă cu måinile în sån. Aceleaşi ONG-uri independente au fost implicate şi în acţiunea de respingere a Referendumului.
Ion Iliescu dă indicaţii preţioase
Pentru a înţelege mai exact cui îi sunt dragi acţiunile unora ca acest Vrabie, vi-l citez pe Ion Iliescu: „La începutul campaniei electorale, ONG-urile au sesizat Avocatul Poporului cu privire la «fraudarea morală a alegerilor» de către preşedintele Traian Băsescu. Sesizarea a fost semnată de Agenţia de Monitorizare a Presei – Active Watch, Asociaţia Pro Democraţia, Centrul de Resurse Juridice şi Transparency International România. Apreciez această acţiune perfect democratică… acest referendum nu are nicio finalitate deoarece abia după referendum ar trebui întreprinse demersuri parlamentare pentru modificarea Constituţiei. Acest capriciu băsescian complică procesul electoral, putånd deveni sursa de nereguli şi fraude electorale, încărcånd bugetul, şi aşa fragil cu cheltuieli suplimentare… cea mai bună poziţie a electoratului ar trebui să fie aceea de IGNORARE a acestui referendum, dacă el, totuşi, va fi organizat“. Criminalul cu mâinile roşii de sânge mai aberează încă pe tema asta, pe blogu’ lui, dar n-am mai avut răbdare să-l citez integral. Bătrânul edecar trage de sfori pe toate canalele posibile, iar poziţiile sale de Tătuc arată evidenţa implicării sale în toate gesturile aşa-zis independente ale organizaţiilor atârnătoare de oamenii lui Vîntu sau ai PSD, ori ai PNL, cum este Toma sau starul Alistar, sau Renate Weber, ori chiar păsăroiul nostru care îşi dorea pervers să o ciufulească pe Dănutza.
Vrabie – ciripitorul lui Ciripoi?
Acţiunea lui Răzvan Codru Vrabie – pretinsă voce a „societăţii civile“, totodată funcţionar al Consiliului Naţional de Integritate, care instiga ONG-uri din perimetrul Vîntu-PSD să iniţieze o acţiune de „pedepsire“ a şefului ANI, Cătălin Macovei, s-a întors împotriva sa. ONG-urile dragi lui Ion Iliescu au cerut convocarea de urgenţă a Consiliului Naţional de Integritate, forul care supraveghează activitatea Agenţiei Naţionale de Integritate, punând totodată în discuţie demiterea preşedintelui ANI, Cătălin Macovei, după dezvăluirile din „Curentul“ privind discuţiile sale cu doi pseudo-ziarişti/şantajişti Roşca&Chirieac. Macovei a cerut Consiliului să convoace de urgenţă Comisia de Evaluare care să îl audieze în legătură cu discuţiile în trei apărute în presă, precizând că nu poate face publice mai multe detalii, întrucât s-ar dezvălui informaţii ce ar putea aduce atingere siguranţei naţionale. Lucrările plenului CNI sunt publice spre deosebire de cele ale Comisiei de Evaluare, care este formată din doar cinci membri ai Consiliului. Cererea de constituire de urgenţă a Comisiei a fost acceptată în unanimitate de CNI, iar la audierea de către Comisia de Evaluare, Macovei a dat în vileag şi două informări privind stadiul plângerilor penale făcute atât de foşti angajaţi ai ANI pe numele celor din conducerea instituţiei, cât şi invers. Plângerile penale formulate de foştii angajaţi ai ANI împotriva conducerii au fost respinse ca neîntemeiate, dar reclamaţiile formulate la Parchet de conducerea instituţiei împotriva angajaţilor sunt în cercetare. Prezent în plenul CNI alături de Cătălin Macovei, secretarul general al ANI, Horia Georgescu, a precizat că dosarul aflat în cercetare la DIICOT privind posibile scurgeri de informaţii şi o posibilă sustragere de documente din ANI a pornit în urma unei verificări interne care a început în septembrie 2008. În octombrie, procurorii DIICOT au început urmărirea penală faţă de trei foşti angajaţi ai agenţiei în acel dosar, iar, mai recent, şefii ANI au cerut extinderea cercetărilor din dosar şi faţă de Codru Vrabie, membru al CNI, dar şi faţă de Sorin Roşca Stănescu. Macovei a argumentat cererea de extindere a cercetărilor din dosar faţă de Vrabie şi Roşca Stănescu arătând că în cazul primului, în opinia sa, există indicii temeinice care să ateste implicarea sa în sustragerea de documente, în cazul celui de-al doilea temeiurile fiind chiar materiale de presă publicate de „Ziua“, subiecte pornite pe baza unor documente sau informaţii din Agenţie. Georgescu a precizat că procurorii DIICOT au ridicat deja în cadrul anchetei două computere de la ANI. Pe scurt, o afacere clară cu caracter infracţional ce avea ca scop obţinerea unor date în scop de şantaj. Solicităm cititorilor noştri să-şi dea singuri cu opinia şi să ghicească cine ar putea fi beneficiarii şi comanditarii operaţiunii? Sau, mai simplu, să urmărească blogul lui Ion Iliescu să vadă dacă acesta „apreciează (şi) această acţiune perfect democratică“…
Goana dupa gologani – asa definea, elegant, singura miscare rectilinie care ii anima pe profitorii tuturor regimurilor, regretatul Mihai Pelin – pe care mi-l inchipui cum zambeste acum, strengareste, cu ochii-i sclipitori, in fata zburatacelii din cotetul cu intelectuali. Cornel Nistorescu i-a intaratat bine daca dupa doar doua articole, Mircea Mihăieş: Între şuturi şi limbi pe bani si Anticomunistul V. Tismăneanu – un activist comunist devotat, a reusit sa starneasca un asemenea val de ura “intelectuala” udat si cu lacrimile lui “Volo” – “micul onanist”, dupa cum il striga Tatiana Pauker pe str Grigore Mora a cartierului burgheziei rosii – varsate pe cearsaful gaurit al lui “Bijulica” si care au degenerat apoi in supuratia blogurilor de “elita”. Tovarasii au facut rapid “front comun” iar Tismaneanu e, din nou, o victima a regimului fascist-nistoresc-mosieresc. Frustratul profesor inchipuit – “Hello, Univ of Maryland?, does Mr Tismaneanu has any classes? What do you mean Tasmanian-who?” – mai are si probleme de sex: se compara cu… comunistoloaga Annie Kriegel-Besse. De sub presul GDS, “francobufonul” Cristian Preda intervine, tovaraseste, ca sa-i linga ranile bietului condamnator de curte. Ce mai, scandalul e in toi: “intelectualii sunt linsati!”, “salvati intelectualii!”, sa vina Basescu sa ne apere ca suntem singuri! In fond, sunt propriile lor texte; de ce i-o deranja atat de tare republicarea lor, gratis si de ce, Bubico Tismaneanu, printre sughituri, le defineste pe blogul sau drept “dejectii”? Nu sunt ale lui? Nu si-au definit ei drept misiune “dezvaluirea trecutului”? Iaca “Raport al comunismului” din chiar textele lui Tismaneanu, Mihaies, Liiceanu, etc. Sau a inceput sa le fie frica ca ii va lasa mamita din brate si, zdup, pe geam, in noaptea neagra… 🙂 Mihai Pelin le stia tot trecutul pe dinafara. Le citise fisele – inainte de a fi triate si distruse de cuplul Plesu-Patapievici si copilul lor tamp Dinescu -, cu toate actele lor, de pupincurism la Ceausescu, lasitate si colaborare abjecta, curvasaraie in grup cu cadrele CC al PCR, pentru o vizita la Paris sau aiurea – Ana Blandiana a strabatut intr-un singur an, dintr-un tur, 84 de tari!, vezi Orase de silabe sau America ogarului cenusiu – onanism intelectual si nu numai, homosexualitate scabroasa, mai ales in tabara “Catarilor de la Paltinis”, si disidenta inchipuita, de fapt intretinuta de Moscova si Budapesta. “Disidenta in cultura, intre mit si adevar”, este un serial publicistic lansat de Mihai Pelin, in seria sa “Impotriva curentului“, care ar merita republicat integral acum, poate chiar intr-un volum. Cat de bine le-a scos din arhivele Securitatii si le-a asezat, Pelin, toate piesele, in acest blestemat puzzle al retelei tradarii nationale, in care s-a incurcat singur, din prostie – si o spun cu toata simpatia si compatimirea -, si Traian Basescu. Si cat de multe le-a lasat, scrise, cu cheie. De exemplu: cateva fise absolut banale, despre Manolescu, Liiceanu, Plesu sau Dinescu, sunt strecurate in Cartea Alba a Securitatii. Le citesti si te-ntrebi de ce a consumat spatiul tipografic cu ele? Dupa ce le-am recitit cu mai mare atentie m-am dus la el – ne vedeam la unul din restaurantele sale preferate, de pe Dorobanti, cu gradina, aspect parasit – si i-am aratat ce subliniasem. Cateva cifre, aceleasi, in cele patru cazuri. A inceput sa rada cu pofta. Revenind la goana dupa gologani, este clar ca ii doare rau faptul ca si-au pierdut tribuna de la Cotidanul, intretinuta de complexatul Buscu-RAAPPS, nu numai pentru ca nu mai au la dispozitie un spatiu de frectie si de ocupatie militarizata a spatiului public ci si pentru ca li s-a facut, brusc, o gaura la buzunar. Pentru trei vorbe, un scuipat si-un praz uscat, distinstii nostri deontologi, “teologi” si flatulentologi incasau de la mogulul Vantu 4000 de euro si mai bine. Pai sa nu urli acum la luna ca Bijulica-informatorica? De cealalta parte, poate explica, barem unul dintre cei 7 (sapte) redactori sefi impotenti care s-au derulat pe la Cotidianul sub toate fetele lui Buscu-RAAPPS, daca nu chiar el, cum s-a dat o gaura de 5 (cinci) milioane de euro la ziar si cum, cu atatea scurgeri de elita pe hartie, tirajul ajunsese undeva la 2500 de copii vandute si retururi cat sa salvezi o padure tropicala. Pe acest fond, disperat pentru patron, a aparut Nistorescu. Si acum, cred ca a venit momentul sa mai descalcim un mister. O tara intreaga s-a intrebat: ce e cu zarva asta a cardului de deontologi si deontoloage; de ce s-a declansat “Scandalul Romosan”? Oare numai pentru ca e prieten cu Nistorescu. Aberant. Nistorescu are multi prieteni. Si care e vina lui: ca are un angajament semnat cu o zi inainte de plecarea sotiei, fara informari, dupa care lucreaza la fabrica de caramizi si apoi fuge din tara? Pai Mihnea Berindei avea doua nume conspirative si are tinut in “legatura operativa” si dupa emigrarea in Franta si CNSAS i-a dat ca n-a facut nici o politie politica!… Oare nu exista si o miza, pe langa razbunarea tampa a unei pseudo-jurnaliste sustinuta de un redactor sef adjunct semi-plagiator semi-retard? Raspunsul e simplu: partea cea mai proasta pentru Vantu e ca, pe langa Cotidianul, si Catavencu se indreapta, atat pe BRAT si SNA, cat si la capitolul vanzari si cheltuieli, in aceeasi directie dezastroasa. Ca sa nu mai vorbim de Idei in dialog! Poate de aceea, dupa cum se zvoneste din ce in ce mai apasat, in profunzimea subiectului, se pare ca a fost lovit din prima Romosan. Oare cat de mult si-au inchipuit santaziaristii de dupa blocuri ai clanului Catavencu ca il pot pacali pe Vantu? Dupa instalarea lui Nistorescu, pentru curatenie, la Cotidianul, este la fel de firesc ca prietenul sau, un scriitor de valoare si un manager asijderi, care a reusit sa ridice o editura din nimic, in scurt timp si in ciuda mafiei AER-Humanitas, sa preia, pentru redresare, saptamanalul ingropat de aceleasi fete complexate de aceleasi false elite. Aceasta este, de fapt, explicatia pentru publicarea executiei lui Romosan, imediat dupa suspendarea temporara a articolului demascator demn de Scanteia si Brucan, pe site-ul Catavencu. Complexele unor parveniti onanisti au si remedii, totusi: cateva suturi bune, in fund. Profund!
Formula “în patria lui Eliade si Culianu”, folosită de Teodor Baconsky în Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) pentru a camufla cacialmaua numirii Institutului de istoria religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, am regăsit-o la dir. IHR Andrei Plesu în discursul din 20 oct. 2008, unde trebuia să escamoteze acel hocus pocus prin care Mircea Eliade a fost înlocuit printr-un Culianu înobilat de securistul Antohi cu titlul de “nou Eliade”. Evident, formula lui T. Baconsky (1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Culianu este patria ciuntită (de Bucovina de Nord, Basarabia si Cadrilater) a fostului asistent al lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti. De fapt, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu. Formula a fost repetată de Pleşu după Baconsky pentru impunerea acestui neadevăr, pentru propagarea falsului prin care Culianu este făcut de-o potrivă cu Eliade. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur. Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Irineu Mihălcescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Benedict Ghius, Iustin Moisescu, D. Stăniloaie, etc., magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi (în orice caz nu pe Eliade căruia i se tot pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite). In nr. 83 din noiembrie 2008 al revistei Oglinda literară a apărut numele fişierului (“cacialmauaIIR”) în dreptul titlului articolului meu: Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui Culianu (p.3895). Faptul poate deruta în măsura în care mi s-ar putea atribui pe nedrept un gând pe care nu l-am avut, întrucât nu consider înfiinţarea Institutului de Istoria Religiilor (aflat sub tutela Sectiei de istorie a Academiei) o cacialma. In schimb, extrem de nepotrivită îmi pare numirea Institutului cu numele unui discipol al lui Eliade, dar si al lui Sergiu Al-George si Cicerone Poghirc (dintre profesorii români pe care i-a avut). In articol notasem că Ioan Petru Culianu a scris în bio-bibliografia alcătuită în noiembrie 1990 că n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a nesocoti poziţia academică si onorurile conferite lui Eliade, spre a da (în cadrele unui for academic) întâietate discipolului Culianu (nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american şi nici de cel francez unde si-a trecut în zece ani doctoratul de Stat), numind Institutul de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor la Chicago. La un an de la moartea lui Eliade, un universitar american din şcoala de la Chicago scria despre Culianu că ar fi un “est-european” promiţător, după opinia lui Eliade, “the most promising young scholars in the History of Religion” (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume de istoria religiilor scrise de savantul I.P.Culianu era deja completă(2), în America era considerat un tânăr promiţător, si nicidecum savantul de renume mondial, marea personalitate comparabilă cu Eliade sugerată de formula lui Pleşu/Baconsky. In paranteză fie spus, recunoaşterea “internaţională” a savantului Culianu, atâta câtă este ea, se datorează ascocierii numelui său cu cel al lui Eliade, ceea ce a echivalat (uneori la propriu, cum s-a întâmplat cu Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi) cu o confiscare a gloriei lui Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri). In total dezacord cu afirmaţiile lansate vreme de aproape două decenii despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării permanente la Divinity School, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile lui Sergiu Al-George către Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise maestrului său de Culianu (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004). Tot în nr. 83 al revistei Oglinda literară, în cea de-a treia parte a articolului meu Culianu în locul lui Eliade? (p.3858) s-a strecurat o greşală pe care n-am mai putut s-o îndrept, desi în site-ul meu (www.geocities.com/isabelavs/ ) o remediasem. Citind în volumul Convorbiri cu si despre Eliade (editor M. Handoca, Ed. Humanitas, Buc., 1998) înterviul lui Culianu din 1981, am crezut că la un moment dat el face referire la postul de radio din Bucureşti, de unde am dedus că a fost în ţară. De fapt, Culianu vorbise la BBC, iar cele scrise de mine despre revenirea în ţară nu aveau temei. Eroarea se înscria însă perfect în seria excepţiilor de la regulă pe care le semnalasem în comparaţia dintre Ion Omescu şi Culianu, exilaţi amândoi în 1972. Primul, o personalitate de valoare recunoscută în Occident, un specialist în Shakespeare premiat de Academia Franceză de care comuniştii din ţară se făceau că nu ştiu, că nu există, Ion Omescu fiind ostracizat, ca toţi ceilalţi exilaţi. In schimb, Culianu, care nu impresionase prin nimic ieşit din comun lumea istoricilor religiilor, era puternic mediatizat înainte de 1989 (de Oişteanu si Antohi) cu interviuri si recenzii în reviste academice. La Institutul de Istoria Religiilor pe care Pleşu a ţinut să-l numească “Ioan Petru Culianu” se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu. Îmbucurătoare este şi vestea că directorul interimar al institutului înfiinţat prin H.G. nr.32/ 9 ian. 2008 a desemnat pe unul din cei cinci angajaţi să fie secretar al Consiliului ştiinţific. Cum bine se ştie, Institutul de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu în 1990 sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat (condus de Radu Bercea) vreo 14 ani fără Consiliu ştiinţific. Să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul “Sergiu Al-George”, noul institut “Ioan Petru Culianu” se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe autorul următoarelor rânduri: “Vizitator care, initial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifica. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo pina in 1967 sa se monumentalizeze tacerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv ca prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operatie pe care trei schitari ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui” (Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001).
Eseist filosof, istoric al filosofiei Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania Sectia Critica-Eseistica _______ Note: 1. Invocând universalismul lui Cantemir, Teodor Baconsky consideră că între Universitatea din Bucureşti, politizată la maximum spre a scoate comunişti de nădejde (pe modelul lui Andrei Pleşu, secretar al Biroului Organizaţiei de Bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei), si Universitatea bucureşteană absolvită în 1928 de Mircea Eliade n-ar fi fost nici cea mai mică diferenţă. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu din decembrie 1990, ar fi aflat opinia ceva mai realistă a profesorului invitat la Divinity School “că în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Culianu se pare ca n-avea inocenţa lui Teodor Baconsky care nu poate distinge diferenţa între pregătirea universitară oferită de învăţământul de tip marxist (prelungit după 1989 in forme modificate conjunctural) si pregătirea lui Eliade cu personalităţi de anvergura intelectuală a unui Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Florian si ceilalţi profesori care pe atunci făceau faima universităţii bucureştene. Cum bine se ştie, după 1945 învăţământul superior românesc a fost golit de personalităţi (fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate) si asezonat cu politruci în slujba ocupantului sovietic al ţării ciuntite. Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns acolo ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). “Valorificarea moşternirii” ar reprezenta tocmai numirea cu numele lui “I.P.Culianu” a Institutului de Istoria Religiilor condus de Plesu, fapt nespecificat în articolul din Dilema veche, cacialmaua acestei numiri fiind prea din cale afară de evidentă. 2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură istorici ai religiilor precum Patapievici, Pleşu, Oişteanu si Antohi, Ioan Petru Culianu îşi publicase deja cele cinci volume de autor. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în patruzeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor de istoria religiilor publicate de Culianu: (a) licenţa din noiembrie 1975, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste). 3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).
In timp ce revista Romania literara a obtinut cea mai mare finantare nerabursabila posibila 183420 lei (un miliard opt sute lei vechi) Academiei Romane i s-au refuzat absolut toate proiectele depuse la Administratia Fondului National Cultural. Acesta a fost razbunarea lui Manolescu pentru faptul ca i s-a respins a doua oara pretentia de a intra in cel mai inalt for academic al Romaniei. In schimb au fost aprobate doua proiecte ale unui pseudo-institut infiintat de Guvern si trecut cu forta “sub egida Academiei”: Institutul-fantoma de “Istorie a religiilor” condus de cadarii Plesu si Oisteanu. La fel, Institutul de Istorie Nicolae Iorga – acesta e chiar al Academiei Romane – , nu a beneficiat de nici o finantare pentru revistele sale, ca urmare a respingerii unei prelegeri nestiintifice prezentate de Tismaneanu, dupa cum afirma cercetatorii si istoricii revoltati. Castigatorii acestui an au fost, ca de obicei, aceiasi profitori ai tuturor regimurilor: Revista GheDeSe (cum ii zicea Brucan) “22”, revista de budoar a intelectualilor rosii “Observator cultural”, care apartine familiei de milionari in euro Musat (Musat si Asociatii), Uniunea Scriitorilor lui Manolescu si alte fundatii anonime sau maghiare.
Asa se duc banii vaduvei, indesati in buzunarele mafiotilor culturnici prin Fondul “National” Cultural… Nu in ultimul rand, pe langa toate revistele respinse Academiei si Institutului Iorga, se afla si publicatia fostilor detinuti politic “Memoria – Revista Gandirii Arestate” . Dupa parerea mea Agentia Nationala de Integritate si chiar si DNA ar trebui sa intervina neintarziat pentru cercetarea modalitatii prin care au fost conferite aceste fonduri, tinand cont de gravul conflict de interese ce rezulta din faptul ca membrii Comisiei sunt in totalitatea lor colaboratori sau angajati ai revistelor si fundatiilor sponsorizate de stat “cu manuta lor” si legati clientelar de grupurile de interese patronate de Manolescu, Liiceanu si Plesu – GDS, Humanitas si Noua Europa a noilor kominternisti.Practic si-au auto-acordat propriile salarii, din banul public!
Iata nerusinatele “Rezultate ale sesiunii de finanţare pentru reviste şi publicaţii culturale 2009″
Denumirea solicitantului – Titlul revistei – Punctaj – Suma acordată
1. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română – Studia Archaeus – 94.67 – 10436.93
2. Asociaţia de Prietenie Korunk – Korunk – Fenomenul cultural ca element de responsabilizare socială şi economică – 92.33 – 11218.53
3. Fundaţia România Literară – România Literară -92.00 – 183420.80
21 – Uniunea Scriitorilor din România (USR) – Noua Literatură – 82.00 – 16521.95
22. Revista Vatra – Vatra – 81.67 – 9845.28
23. Revista Apostrof – Apostrof – 81.00 – 14596.61
Total – 679999.56
Comisia de evaluare şi selecţie:
Alexander Baumgarten – CV: “În anul universitar 2000-2001 am fost bursier al “New Europe College” din Bucureşti. (…) Conduc la editura Humanitas din Bucureşti colecţia “Surse clasice” “ Alexandru Cistelecan – Membru al USR, membru al Colegiului de Redactie al Revistei “Vatra”
Peter Demeny – Colaborator al revistei “Observator Cultural”
Caius Dobrescu – Fost consilier al ministrului Afacerilor Externe… Andrei Plesu
Liviu Papadima – În perioada 1995-1996 a fost bursier al New Europe College din Bucureşti, incluzînd o călătorie de studii de o lună (aprilie 1996) la Vrije Universiteit, Amsterdam (cercetarea empirică a receptării literare), Teza de doctorat coordonata de… Paul Cornea. Citat: ” Ca bursier NEC am mai invatat un lucru, despre care nu m-as fi gindit la vremea respectiva ca-mi va fi atit de folositor zece ani mai tirziu: cum poate functiona „cuceritor“ o institutie”
Ruxandra Demetrescu – “Oct. 2003-iulie 2004, Fellow la New Europe College, Bucureşti”. Conducător ştiinţific al Tezei sale de doctorat: “Prof. univ. dr. Andrei Pleşu “
Elena Vlădăreanu – “mica vedeta” de 28 de ani, rasfatata tuturor revistelor “culturale”. Exemplu de “poezie”: “la dracu! cum să nu fim trişti dacă însuşi dumnezeu e un biet locatar în apartamentul de la etajul doi îl inundăm de fiecare dată când se sparge ţeava şi mama nu are timp să cheme instalatorul atunci vai sfintele lui picioare îngheaţă în covorul îmbibat cu apă rece cum să nu tremuri de frig iarna dacă însuşi dumnezeu e un locatar pervers care priveşte cu binoclul la blocul din faţă fata care la doar douăzeci-douăşcinci de ani are sânii atât de lăsaţi care-şi fixează fără să nimerească vreodată din prima sutienul cu burete acelaşi sutien negru uzat cum să nu fim trişti când însuşi dumnezeu se masturbează plângând… “
Elena Vladareanu – care acorda Fondul National Cultural!
Publicatia “22” (intitulata “revista Grupului pentru Dialog Social”) gazduieste in numarul 29, din 14-20 iulie a.c. un atac imund, de o josnicie pe care rareori mi-a fost dat sa o vad, la adresa imensului artist care e Vladimir Zamfirescu. Porcaria e semnata de unu’, Erwin Kessler. Nu ma voi referi la el, pentru ca tipu’, ca critic, si cand sta in picioare, parca sta pe vine. (Totusi, doua vorbe: numitul, bietu’, crede ca daca ataca mari valori ale artei plastice romanesti – Corneliu Baba, Caltia, Ilfoveanu, Stendl, Anghel, Bernea, Codre – isia face un nume. Asa e: si asta – cum dracu-l cheama… zi-i sa-i zic… – care a sustinut ca “Napasta” lui Caragiale e plagiat dupa “Puterea intunericului” a lui Tolstoi, a ramas in literatura. Nu?). Deci nu despre ciumete voi vorbi. Ma gandesc doar la echipa de la “22”, din care o buna parte o pretuiesc sincer. Apai, dragi prieteni, voi nu vedeti ce publicati? Nu vi se pare ca o fraza ca asta: “Fara sa faca artei un atat de mare deserviciu ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper si denaturat al artei din muzee, este profund ostila si daunatoare picturii ca pictura, ca iconografie, ca profesie si vocatie”, seamana cu o delatiune ordinara? La inceputul anilor ’50, dupa o astfel de “asertiune” in presa, urma arestarea. Deci, Inca o data: aceasta revista, asa usor elitista cum era dupa 1990, a fost o tribuna credibila nu a dialogului social – nici nu cred ca si-a propus, in fond, “dialogul social” – ci a dialogurilor spirituale, estetice. Pai cu baietasul asta vulgarel vrei tu, draga redactor-sef Rodica Palade, sa continui linia lui Stelian Tanase, a Gabrielei Adamesteanu? Nu crezi ca daca ar putea citi, ACUM, un asemenea text, bunul nostru prieten, Virgil Mazilescu, s-ar rasuci in mormant?
Ce a putut sa scrie pigmeul Erwin Kessler, “consilier” ICR, care apara “arta” vaginului lui Benedek Levente si a poneiului cu zvastica de la New York, acelasi care a primit de la Radu Calin Cristea 55.000.000 pentru o “prelegere” de 10-11 minute (adica cinci milioane pe minut, mai tare ca Alina Plugaru si Simona Sensual la un loc!):
Revista “22”, 14 Iunie 2009 Fata Babei Erwin Kessler (foto langa cei doi papitoi culturnici Patapievici si Paleologu)
Fata Babei a fost şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului hrănise cum se cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi fioroase, cum bine se ştie. Dar fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea, şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a artei mari dintotdeauna – teme importante, recognoscibile şi grave (de preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate (realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic. Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la Renoir şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în Metropolitan ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu. La Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer, al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic, i-a deschis, totuşi, lumi şi sensuri nemuritoare, la care raţiunea, filosoful însuşi, doar jinduieşte, copleşit de admiraţie şi neputinţă totodată. Omul cu ţestoasa lui Zamfirescu este, comparativ, doar o glumă de salon din Crucea de Piatră: în poala bărbatului împrumutat de la El Greco se află broasca mică strânsă în căuşul palmelor până scoate capul la deţinătorul trist, retras într-un extaz ursuz. Dacă este luată în consideraţie şi factura plastică a celor două piese, diferenţa cosmică dintre pasta ascunsă şi întors aurită a lui Rembrandt şi luciul sterp, ca al urmei de limax pe asfalt, al penelului zamfirescian, atunci se va înţelege de ce între arta mare din muzee şi sechelele babiste actuale există nu o diferenţă de epocă sau de nuanţă, ci una de natură. E vorba despre două lumi opuse: lumea artei şi lumea lui ca şi cum, lumea epigonilor ce calcă grobian pe mormântul maeştrilor de altădată, pretinzând că sădesc pios panseluţe. Acest lucru se vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros, pretins voyeur intelectual, în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una mică. Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi i se opune pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte. Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co., artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust. Cum e cu putinţă acum ceva vechi ne arată însă artişti precum Ioana Bătrânu sau Dan Perjovschi. Perjovschi este un tehnocrat ce promovează desenul ritual tip Tassili, adus la zi prin corectitudinea politică cea mai radicală, prin mascarea divertismentului în avertisment şi a cinismului în bune intenţii. Ioana Bătrânu e un egocrat fervent, ce practică o pictură de secol XIX cu sensibilitatea şi spaimele secolului XV, pentru a susţine o nostalgie vehementă, spirituală, de secol XXI. Ambii dau un rost acelui strat vechi de abilităţi şi reprezentări din memoria noastră colectivă. Vladimir Zamfirescu, cu verniul supra-abundent al pânzelor sale, pe care plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei.
Incredibil! ICR, plin de rahatul kominternistilor!
May 24th, 2010 
VR 
Procesul intentat de Mihnea Berindei jurnalistului Victor Roncea, in perioada in care eram Sef Departament Externe si Senior Editor al ziarului Ziua, s-a sfarsit fara condamnarea subsemnatului. In urma unui singur editorial aparut in ziarul Ziua in data de 24.07.2007, si a publicarii pe site-ul Civic Media a unei informari si a unui document al CNSAS, din care rezulta ca membrul Comisiei Tismaneanu si fondatorul Grupului pentru Dialog Social (impreuna cu Silviu Brucan) a fost recrutat de Securitate si a avut doua nume de cod (“SANDU” si “MIRCEA”), unul inainte si altul dupa emigrarea acestuia in Franta, Berindei a solicitat plata unor despagubiri de 330.000 lei, respectiv 3 miliarde si 3 sute de mii lei vechi, cea mai mare pretentie de acest gen din istoria presei post-decembriste (este urmat imediat de Liiceanu c Roncea si Ziua, cu doar 300.000 lei). Pe deasupra, publicarea hotararii judecatoresti in 10 ziare centrale plus Ziua, fapt contestat recent, printr-o critica acerba, de COM – Conventia Organizatiilor de Media din Romania.
Posted in 
Tags: 
