“Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate.”
Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele şi tainele unei vieţi. Autentic şi simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenţei sale vii în viaţa noastră şi se desprind mai clar orizonturile cunoaşterii, cu mult mai presus decât în timpul vieţuirii sale. Şi, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înţelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.
Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: “Simt că mi se umple inima de lacrimi şi mi se sfâşie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură şi ne primeşte aşa cum suntem, cu încercările şi lipsurile noastre, cu atât de multă delicateţe şi iubire ascunsă…” Şi ce ce aş putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibraţie a trăirii?
Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanţei ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: “Să fiţi îngăduitori în toate.”
Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluşi adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduinţa, a fost una din cele mai neînţelese şi copleşitoare taine a vieţii părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinţei, a putut străbate orizontala dreptăţii momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor şi semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a aşternut în suflet unchiul nostru şi îl aşez acum şi aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…
Îngăduinţa este o taină a sufletului care topeşte dreptatea momentului prin orizontul smereniei şi înţelepciunii…
Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puţin timp de la ziua sa aniversară, 2002: “Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…”
Interviul acordat de Prea Fericitul Părinte TEOCTIST cotidianului Ziua* Marţi, 7 februarie 2006
In Memoriam
Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, aniversează astăzi împlinirea vârstei de 91 de ani. Cu acest prilej, Prea Fericirea Sa va oficia, în cursul dimineţii, Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, înconjurat de membrii Sfântului Sinod. Sfânta Liturghie va fi urmată de un moment aniversar la Palatul Patriarhiei, eveniment la care şi-au anunţat participarea personalităţi ale vieţii publice româneşti, reprezentanţi ai altor culte şi ai Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti. Seara, Patriarhul Teoctist va lua cina împreuna cu persoanele în vârstă de la Centrul de Asistenţă şi îngrijire nr. 1 – Sfântul Vasile cel Mare. Patriarhul Teoctist s-a născut în satul Tocileni, judeţul Botoşani, la botez primind numele Teodor. A intrat în monahism la vârsta de 14 ani, ca frate la schitul Sihăstria Voronei, după care a fost admis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, fiind înscăunat Patriarh la 16 noiembrie 1986. Este membru de onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti şi al altor universităţi din ţară, precum şi al Universităţii Catolice din Lublin, Polonia. În exclusivitate pentru ZIUA, Patriarhul Teoctist ne-a acordat următorul interviu.
V. Roncea: Prea Fericirea Voastră, în urmă cu peste 76 de ani aţi luat calea monahală. Ce amintiri aveţi de atunci şi cum vedeţi toată această perioadă pe care aţi parcurs-o?
P.F. Teoctist: Un noian de amintiri… Le păstrez încă foarte vii din acele timpuri şi simt permanent în viaţa mea, de atunci şi până în aceste clipe, călăuzirea sfântă a lui Dumnezeu, care, în ciuda atâtor şi atâtor întâmplări, m-a ajutat să slujesc Biserica noastră până la această demnitate şi până la această vârstă. De aceea, îi mulţumesc neîncetat Bunului Dumnezeu şi îi pomenesc veşnic în rugăciunile mele pe părinţii mei, Dumitru şi Marghioala.
V. Roncea: Ei v-au călăuzit pe acest drum?
P.F. Teoctist: M-ar fi călăuzit ei daca ştiau de la început unde voi ajunge. Dar n-a fost uşor pentru că am plecat fără consimţământul lor la Schitul Sihăstria Voronei, de lângă Botoşani. După ce am terminat şcoala primară în satul meu natal, am plecat la acel schit fără ştirea lor. Am încercat să obţin binecuvântarea părinţilor şi văzând că nu o pot obţine, atunci am plecat, în Duminica Tomii a anului 1928. Apoi, în ciuda insistenţelor acestora de a mă întoarce acasă, am ales să urmez această cale. Mai târziu, fiind elev seminarist, părinţii mei încercau să afle ce voi deveni în viaţă, sperând că voi ieşi cel puţin preot în satul nostru. Eu le spuneam că aceasta este o taină şi, chiar la terminarea şcolii, nu ştii ce vei ajunge, dar, un lucru ştiam cu siguranţă: să rămân la mănăstire. Reluând ideea, ei mă întrebau dacă o să ajung asemenea părintelui Gherasim, din mănăstirea Vorona, un bătrân monah şi preot slujitor. Părintele Gherasim, deşi fusese căsătorit, avea vocaţie pentru mănăstire. Eu încercam stăruitor să le explic părinţilor că nu sunt sigur dacă voi ajunge asemenea părintelui Gherasim, pentru că în mănăstire, la fel ca şi în armată, sunt mai multe etape de parcurs. Dar, din păcate, mama mea a murit. Doar tatăl meu s-a bucurat să mă vadă diacon când a trăit o mare bucurie; dar tot nu era mulţumit, pentru că vroia nespus de mult să mă vadă odată preot. Îmi dau seama şi astăzi de cât ajutor mi-a dat Dumnezeu ca să rămân la mănăstire şi să nu mă las atras de unele încercări inerente în care au căzut alţi colegi. Părinţii încercau să mă convingă să urmez liceul de la Botoşani sau să îmbrăţişez uniforma militară. În familie, unul dintre fraţii mei mai mari era copil de trupă şi ei ştiau că eram încântat de uniforma militară. Când acesta venea acasă, mă îmbrăcam cu hainele lui, fără să mă vadă. Părinţii şi-au dat seama că îmi plăcea uniforma militară. Iată, atât de frumoase şi atât de diferite amintiri din copilărie…
V. Roncea: Ce vă ţinea atât de legat de mănăstire? Dragostea de Dumnezeu?
P.F. Teoctist: Desigur! În primul rând, cât am putut să îmi dau seama la vârsta de aproape 14 ani, simţeam în felul meu frumuseţea vieţii bisericeşti. Mergând la biserica din sat cu mama mea am prins drag de cele sfinte şi văzându-i, apoi, pe monahii care se rugau la mănăstire, am îndrăgit viaţa monahală. Monahii erau cu armata făcută, iar eu eram o excepţie în mănăstire. Nu erau primiţi cei care nu aveau armata făcută. Sigur, am rămas în mănăstire până în momentul intrării mele efective în monahism şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat. Am simţit că în drumul acesta atât de lung şi de sinuos, am fost ocrotit şi sprijinit de Dumnezeu, prin diferiţi oameni care au apărut la vremuri şi locuri de răscruce. Ca şi cum aveam de trecut punţi sau diferite piedici şi le învingeam cu sprijinul acestora Dumnezeu mi-a ajutat, pentru că, la seminar, am avut colegi mulţi care, în cele din urmă, unii s-au căsătorit şi şi-au întemeiat familii…
V. Roncea: Aţi putea să ne evocaţi cele mai mari bucurii din această perioadă? Şi cele mai mari tristeţi, dacă au fost…
P.F. Teoctist: Sigur, fără bucurii şi fără tristeţi viaţa nu ar avea un conţinut. Viaţa noastră are şi bune şi rele, iar fără acestea nu putem aprecia valoarea ei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Tristeţi au fost multe. De fapt, e şi normal ca pe un asemenea drum şi la o vârstă ca aceea să nu se îndeplinească tot ce ai fi dorit. De multe ori nu tot ce doreşti să faci îţi este de folos! Este mai bine să laşi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare şi cu înţelegere în viaţă. Au fost şi numeroase bucurii. De exemplu, pentru a urma seminarul monahal, ca minor, trebuia să am acordul părinţilor. Când m-am înscris la seminarul monahal teologic de la mănăstirea Cernica, conform regulamentului, nu puteam fi primit decât cu încuviinţarea părinţilor, pentru că urma să devin monah. Această binecuvântare a părinţilor am obţinut-o foarte greu. Eu mă aflam atunci la mănăstirea Neamţ. Satul meu era departe de mănăstire şi a trebuit să merg cu cineva, care l-a convins pe tatăl meu. I-a spus ca voi fi elev la seminarul pe care l-a înfiinţat patriarhul Miron Cristea special pentru monahi. Iată o bucurie mare pe care o trăiesc şi acum!
V. Roncea: Ştiu că şi Eminescu a stat o perioadă la Neamţ, înfundat în imensa bibliotecă a mănăstirii.
P.F. Teoctist: Sigur că da. Am fost, dacă pot spune aşa, pe urmele lui, ascultând multe marturii despre el. Am învăţat multe acolo, şi despre perioada petrecută de Eminescu în acea mănăstire.[1] Mi-a plăcut să învăţ şi mi-am dat silinţa la seminar să îmi fac datoria, în condiţiile foarte modeste în care învăţam atunci, în comparaţie cu seminariile din ziua de astăzi.
Salvat de la moarte de clopot
V. Roncea: Biserica continua să îşi desfăşoare activitatea, deşi cu greutăţi, în vremea regimului comunist. Cred că fără rugile continue ale preoţilor şi monahilor, duhul întunecat al ateismului comunist ar fi apăsat şi mai rău naţiunea. Astăzi, la 16 ani după căderea comunismului, mi se pare paradoxal că ateismul sau chiar anticreştinismul se manifestă acut în viaţa cotidiană, poate chiar cu o presiune mai mare decât pe vremurile comuniste. Cum explicaţi acest lucru?
P.F. Teoctist: O să vă explic încercând să vă relatez experienţa mea de viaţă. Pentru mine, când îl ai pe Dumnezeu aproape şi învăţătura Lui, dobândeşti o forţă interioară; reuşeşti mai uşor să depăşeşti momentele dificile. Până în anul 1940, când am terminat Seminarul, am trăit anii grei de război, apoi ocuparea Basarabiei. Fraţii mei au fost pe front, în război, au căzut prizonieri. Am văzut atunci lacrimile părinţilor mei tânguindu-se pentru pierderea Basarabiei şi pentru restriştea ţării, lacrimile monahilor din mănăstiri, dar, în acelaşi timp, şi rugăciunile lor către Dumnezeu, cu nădejdea că ne va ajuta să biruim. Vremurile s-au scurs. Între 1940-1945, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie şi, imediat, am început să îndeplinesc responsabilităţi în cadrul Bisericii. Mai întâi, ca diacon, slujind în fiecare zi; şi rugăciunile, dar şi greutăţile, îmi dădeau nădejde şi curaj. Nu trăiam vremurile grele ale bombardamentelor neîncetate, deşi, ca student, am văzut cum a fost bombardată Universitatea şi am scăpat ca prin urechile acului de un bombardament când mă aflam la Librăria Cartea Românească din apropierea Universităţii. Când s-a dat alarma pentru bombardament, în ziua de 4 aprilie 1944, ştiam că la subsolul librăriei era un loc în care trebuia să ne adăpostim. Era arhiplin, iar oamenii îmi spuneau: “Vino părinţele, vino să ne rugăm să ne apere Dumnezeu!”. Pentru că veneau şi cu copii şi nu mai era loc suficient, am ieşit din adăpost. De la Universitate, de la statuia lui Mihai Viteazu şi monumentul lui I. C. Brătianu, am mers, în timpul prealarmei bombardamentului, pe lângă bisericile Colţea şi Sfântul Gheorghe Nou, până la Patriarhie. Clopotul cel mare al Patriarhiei era afară, jos, la un pas de biserică. M-am adăpostit sub el. Aşa am scăpat! Antiaeriana română şi-a început activitatea şi, deodată, am văzut cum cădeau cărţile din corpul de cădire bombardată a Universităţii. Pentru mine au fost minuni dumnezeieşti! Au căzut trei bombe, inclusiv aici, pe Dealul Patriarhiei, chiar sub ochii mei. Din fericire, nici una nu a atins nici catedrala, nici reşedinţa patriarhală. A fost o minune la care am fost martor! Şi, aşa cum vă spuneam de la început, aceste momente dificile m-au întărit. Vremurile grele de război au continuat şi după anul 1944, când ne-au ocupat ruşii.
V. Roncea: Cum aţi trăit acele momente, cu invadatorii pe străzi?
P.F. Teoctist: Se arătau a fi şi mai grele. Bombardamentele au continuat şi după 23 august 1944. Apoi, frica ocupării ţării, aşteptările, tensiunea care marca constituirea noilor guverne, nesiguranţa generală ce a urmat abdicării şi izgonirii regelui… Însă, fiecare moment dificil din acele vremuri aducea şi o nouă nădejde de viaţă, tot prin rugăciunile generale: cler şi credincioşi. În 1946 englezii şi americanii s-au înţeles cu ruşii. Îmi aduc aminte că părea a fi un jubileu recunoaşterea guvernului comunist Groza. Ca diacon, asistam aici, la Patriarhie, la instalarea fiecărui guvern, începând cu cel condus de generalul Sănătescu. Urmărind toate acele frământări din perspectiva slujitorului Bisericii, care nu se afla în vâltoarea politică a evenimentelor, aşa cum se aflau mulţi dintre semenii noştri, speram că, având un guvern, situaţia din ţară se va îndrepta. Nădăjduiam. Dar, la scurt timp, se forma un alt guvern, apoi altul… Şi tot aşa, într-o perioadă marcată de instabilitate, ruşii au reuşit să impună la conducerea ţării propriul guvern, pregătind instaurarea regimului comunist. În acest timp îmi îndeplineam îndatoririle bisericeşti şi îmi desăvârşeam studiile teologice. Transferându-mă la Mitropolia din Iaşi, am slujit la catedrala mitropolitană, în 1945, apoi, din 1950, la Patriarhia din Bucureşti. Aşadar, în timpul îndeplinirii acestor responsabilităţi am trăit toate ororile regimului comunist.[2]
V. Roncea: Mulţi monahi s-au ascuns în munţi. Părintele Cleopa a stat ascuns ani în şir, rugându-se pentru ţară dintr-o gaură de doi metri făcută sub pământ, după cum ne povestea cu seninătate. Aveaţi cum să ţineţi legături cu părinţii care se izolaseră?
P.F. Teoctist: Nu. Auzeam însă multe despre ei dar nu era posibil să se intre în legătură cu ei. De unii auzeai din când în când, iar alţii se izolau complet. Cu timpul, atunci când s-a reorganizat Biserica, după alegerea din 1948 a Patriarhului Justinian, a început confruntarea deschisă dintre comunişti şi Biserică, pentru că Patriarhul lupta din răsputeri pentru apărarea Bisericii şi a valorilor ei. Această continuă preocupare a Părintelui Patriarh Justinian şi a Sfântului Sinod dădea nădejde că, totuşi, la un moment dat, vom ieşi la liman. Trebuia să sfinţim biserici, să hirotonim preoţi, să înfiinţăm seminarii şi facultăţi de teologie, cu alte cuvinte, o activitate pastoral-misionară cerută de credincioşi. În anul 1950 am fost numit rector al Institutului Teologic din Bucureşti, care avea profesori de renume, în frunte cu părintele Dumitru Stăniloaie. Zilnic, de dimineaţa până seara, suportam intervenţiile şi supravegherea Securităţii. Numai prin credinţă ne opuneam. Cei care am străbătut perioada aceea am fost într-o confruntare permanentă. Mereu trebuia să fii atent ce şi cu cine vorbeşti, la ce trebuie să faci şi cu inima şi cu gândul şi cu fapta, pentru Biserică.
V. Roncea: Dar, cred eu, era o confruntare care vă întărea într-un fel. După 1989 ofensiva anti-Biserică s-a diversificat îmbrăcând diverse forme, inclusiv culturale. Relataţi-ne cum aţi trăit sfârşitul dictaturii, perioada dărâmării de biserici.
P.F. Teoctist: Aşa este, Domnule Victor Roncea. Numai Dumnezeu ne-a ajutat. După deceniile slujirii Bisericii, am fost ales Patriarh în toamna anului 1986, în noiembrie. Din motive care vizau sistematizarea oraşului, fuseseră demolate şi câteva biserici. Astfel, în anul 1987, Ion Dincă a fost trimis de Nicolae Ceauşescu la mine, cu propunerea de mutare şi deci de demolare a complexului Patriarhiei. Aceasta a fost cea mai grea încercare pentru mine.[3]
Nu existau negocieri cu comuniştii
V. Roncea: Cum se discuta cu comuniştii, în momentul în care ei spuneau “vrem sa dărâmăm o biserică”?
P.F. Teoctist: Nu exista nici o negociere. Cât am fost mitropolit la Iaşi, din fericire, nu am avut nici un caz, aşa cum s-a întâmplat cu înaintaşul meu aici, la Bucureşti. Reprezentanţii Bisericii încercau să intervină, dar nu se punea problema unor negocieri propriu-zise. Acele locaşuri de cult, care împiedicau sistematizarea, fie erau mutate, fie erau dărâmate. Când am venit la Bucureşti, multe dintre ele erau deja dărâmate.
V. Roncea: Dar cum ar fi fost să nu avem nici măcar această Catedrală Patriarhală?! Povestiţi-ne cum aţi reuşit să o salvaţi. Şi cum a fost cu Sfânta Vineri?!
P.F. Teoctist: Când s-a vacantat scaunul patriarhal în 1986, aveam obligaţia, în calitate de Mitropolit al Moldovei, să vin la Bucureşti pentru a asigura interimatul. Atunci le-am spus ierarhilor, inclusiv ministrului Cultelor, că eu îmi îndeplinesc această îndatorire a mea de locţiitor, dar nu doresc să vin la Bucureşti, ci, dimpotrivă, vreau să rămân la Iaşi. Aveam pe atunci 75 de ani. În cele din urmă, Colegiul Electoral Bisericesc m-a ales Patriarh. De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Aceste demolări de biserici erau începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru biserica Sfânta Vineri, aşa cum a menţionat acesta într-o carte publicată recent [4], precum şi părintele Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii. Primarul mi-a spus atunci că a fost la el şi părintele Bogdan şi că personal crede că biserica Sfânta Vineri nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare. Aceleaşi intervenţii le-am făcut şi pentru biserica Sfântul Spiridon Vechi care, din nefericire, a fost, totuşi, dărâmată. Am reuşit, însă, să salvez – slavă Domnului! – biserica Bucur Ciobanul. Şi despre aceasta scrie Constantin Olteanu.[5] Nenorocirea cu Sfânta Vineri a avut loc în timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Austria, cu prilejul sfinţirii capelei din Viena construită de românii de acolo – cu sprijinul autorităţilor locale – în amintirea eliberării Vienei de sub dominaţia otomană. Înainte de plecare, am primit asigurări că nu va fi demolată de vreme ce se aprobaseră lucrările de restaurare. Fiind la Viena, am aflat cu durere că Sfânta Vineri a fost dărâmată. Totul s-a petrecut înspăimântător de repede, aşa cum de altfel, se încerca şi cu Patriarhia. Ion Dincă a povestit, din închisoare, acest episod.[6]
V. Roncea: Cum aţi făcut?
P.F. Teoctist: Nici eu nu ştiu. N-aş mai putea repeta cele patru ore de discuţii cu trimisul direct al cuplului prezidenţial [7], discuţii însoţite de ameninţări. Dar, am rămas la refuzul meu pe baza mai multor argumente. El îmi cerea un consimţământ, iar eu spuneam că „este imposibil”, pentru că „indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, eu nu pot să le spun credincioşilor că am consimţit”. Încurcat, el mă tot întreba ce răspuns ar putea să dea cuplului dictatorial, pentru că ei nu sunt obişnuiţi cu refuzul.
V. Roncea: Ei, Ceauşeştii?
P.F. Teoctist: Da. Şi i-am sugerat să le propună să viziteze ei Reşedinţa Patriarhiei. A luat telefonul şi a încercat să îmi dea impresia că vorbeşte cu cineva la telefon. Apoi, l-am invitat din nou să vină el, cel puţin, şi să vadă ce reprezintă această reşedinţă, care nu poate fi mutată din acest loc. De aceea, după Revoluţie, inclusiv acest spaţiu în care ne aflăm, ca şi celelalte, l-am consolidat şi l-am restaurat, ca mulţumire lui Dumnezeu, în amintirea acelor momente şi ca un gest de recunoştinţă faţă de înaintaşii mei. Cel ce îmi va urma va găsi reşedinţa amenajată corespunzător. De altfel, aici îşi au reşedinţa şi membrii Sfântului Sinod.
V. Roncea: Totuşi, aţi fost atacat de cei interesaţi în sădirea seminţelor răului, cu informaţii false, cu armele minciunii.
P.F. Teoctist: Da, au fost folosite şi asemenea arme, iar după Revoluţie unii au spus că aş fi fost omul vechiului regim. Eu, însă – martor îmi este Dumnezeu – mi-am făcut peste tot datoria, în toate responsabilităţile bisericeşti pe care le-am avut, începând cu anul 1945, alături de Patriarhul Justinian şi de ceilalţi ierarhi, care s-au confruntat cu măsurile de prigoană comunistă contra Bisericii şi a slujitorilor ei. Nu se putea altfel.
V. Roncea: Astăzi se lucrează altfel pentru a se zdruncina unitatea Bisericii. Biserica este atacata, în alte moduri. Suntem martori, victime sau combatanţi intr-un război cultural care ţinteşte inclusiv fiinţa naţiunii. Ce trebuie să facă tinerii de astăzi pentru a nu fi victime ale acestei agresiuni concertate?
P.F. Teoctist: Aţi ridicat o problemă foarte importantă pentru fiecare dintre noi. Este dificil să găsim soluţii pentru această situaţie atât de bine organizată. Cred că nu este doar o problemă a tineretului de astăzi. Este vorba de un angrenaj cultural, tehnic, psihologic, chiar de cu totul altă natură. Ca să se poată porni la o autentică educaţie a tineretului, trebuie să începem cu credinţa în Dumnezeu. De altfel, încă din anul 1990, atunci când Seminariile Teologice au fost integrate în învăţământul public, iar Facultăţile de Teologie în Universităţile de Stat, am sperat că se vor crea condiţii pentru o autentică educaţie moral-religioasă a tineretului nostru. Evident că sunt şi curente potrivnice Bisericii, izvorâte dintr-o libertate greşit înţeleasă. Cu toate acestea, există şi un mare câştig, pentru că avem educaţie religioasă de la grădiniţă şi până la liceu. Este o mare realizare să vezi interes faţă de persoana Mântuitorului nostru Hristos, faţă de Biserica Lui, de tot ceea ce înseamnă credinţa în Dumnezeu. Trebuie să manifestăm îngrijorare faţă de fenomenul secularizării. În acest caz, atât părinţii, cât şi tinerii, împreună cu Biserica, au obligaţia de a completa formarea personalităţii tinerilor nu numai cu valorile ştiinţei, tehnicii şi artelor, ci şi cu valorile creştine.
Sunt semne că noi trebuie să fim cu mare luare aminte
V. Roncea: Aceasta îmi aduce aminte că s-a refuzat introducerea în preambulul Constituţiei europene privind fundamentul creştin al civilizaţiei europene.
P.F. Teoctist: Sigur. Regretatul Papa Ioan Paul al II-lea a insistat mult pentru introducerea acestei menţiuni în preambulul Constituţiei europene. De altfel, toate Bisericile creştine europene, inclusiv cele din România, au făcut intervenţii în acest scop, dar care, însă, au rămas fără ecou.
V. Roncea: Recent, la Consiliul Europei, tot în Franţa, la Strasbourg, Adunarea Parlamentară nu a reuşit să adopte o rezoluţie de condamnare a comunismului. Deşi suntem la 16 ani de la căderea Zidului Berlinului.
P.F. Teoctist: Sunt semne care ne întăresc convingerea că trebuie să fim cu mare luare aminte. Ca membri ai Bisericii, această luare aminte nu trebuie exercitată în sens politic, prin fel de fel de manifestări inutile, ci în sens creştin, ca fii ai Bisericii, fideli învăţăturii Evangheliei. Este important pentru noi, românii, să conştientizăm faptul că intrăm în Uniunea Europeană cu un întreg tezaur de valori spirituale. Depinde de noi dacă vom reuşi să arătăm lumii întregi frumuseţea şi actualitatea acestor valori creştine, care, de altfel, alături de celelalte valori europene, dovedesc rădăcinile creştine ale continentului nostru.[8]
V. Roncea: Ca şi România.
P.F. Teoctist: Desigur, noi suntem creştini ca urmare a predicii Sf. Ap. Andrei, aşa cum întreg continentul nostru a devenit îndată creştin. Mărturie, în acest sens, sunt cultura şi civilizaţia europeană de inspiraţie creştină ilustrată de toate acele catedrale frumoase care se înalţă spre Ceruri peste tot în Europa, ca şi întreaga istorie a Bisericii Universale.
V. Roncea: Una dintre aceste fapte cu care am putea veni în Europa ar putea fi şi condamnarea comunismului. Ar fi necesar în România să condamnăm comunismul, să facem un proces al comunismului?
P.F. Teoctist: Biserica şi eu personal, credem că astfel de condamnări sunt vorbe goale dacă nu sunt însoţite de fapte. Cu alte cuvinte, fiecare om este liber să creadă, să aibă propria lui convingere socială, dar aceasta trebuie să se sprijine pe valorile veşnice. Dacă însemnele religioase nu sunt înţelese, dacă nu se doreşte menţinerea rădăcinilor creştine în Constituţia europeană, atunci la ce te poţi aştepta? Poate fi o aşteptare zadarnică.
V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, daca noi, românii din ţară, o ducem cum o ducem, cei din jurul graniţelor o duc şi mai rău, fiind supuşi, în continuare, unui proces de deznaţionalizare, fără ca statul lor mamă să poată face ceva. Nu ştiu de ce, dar aparatul actual nu prea se foloseşte nici măcar de instrumentele europene pentru a ne fi apăraţi conaţionalii. Cum am putea să îi ajutăm direct pe aceşti români?
P.F. Teoctist: Cele menţionate de dumneavoastră, Domnule Victor Roncea, reprezintă o preocupare constantă a Sfântului Sinod şi a noastră. S-a scris mult despre ceea ce a făcut şi face Biserica, atât pentru românii din jurul graniţelor ţării, cât şi pentru cei aflaţi mai departe, inclusiv peste Ocean. Ar fi multe de spus şi nu aş dori să se interpreteze ca laudă de sine a Bisericii.
V. Roncea: Eu ştiu că Biserica face. Dar ceilalţi?
P.F. Teoctist: Şi autorităţile de stat, la intervenţia noastră, au ajutat. Cred că, şi presa ar avea datoria să contribuie la acest efort. În plan bisericesc, au fost împliniri importante, ca de exemplu, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţarea Mitropoliilor noastre din Europa Centrală şi Meridională, înfiinţarea episcopiilor române de la Vârşeţ şi din Ungaria, cea din urmă cu reşedinţa la Gyula.
V. Roncea: După părerea mea, cea mai mare victorie diplomatica a României în aceşti 16 ani a fost readucerea Mitropoliei Basarabiei la Biserica Mamă.
P.F. Teoctist: Nu sunt meritele mele personale în această privinţă. Ne-au ajutat foarte mult împrejurările şi credincioşii din Basarabia care s-au implicat. Bineînţeles, totul cu ajutorul lui Dumnezeu. Am reuşit, iar, mai târziu, datorită justiţiei europene, Mitropolia Basarabiei a primit recunoaşterea guvernului moldovean.
V. Roncea: A fost o bătălie câştigată chiar cu imperiul rus….
P.F. Teoctist: Cu Patriarhia Moscovei suntem în dialog, dar noi nu putem accepta oferta lor ca, în Basarabia, să fie un centru spiritual românesc, dar nu bisericesc, la nivel de mitropolit, pentru că nu vor ierarh, ci doar un preot. Dar aceasta înseamnă o sfidare la adresa credincioşilor din Basarabia, care în marea lor majoritate vorbesc limba română. Bineînţeles că şi ruşii sunt ortodocşi, dar, aşa cum există Mitropolia Moldovei, condusă de mitropolitul Vladimir, dependentă de Patriarhia Moscovei, tot aşa, firesc, trebuie să existe Mitropolia Basarabiei, dacă vrem să găsim o soluţie frăţească de reciprocitate. Noi nu obligăm pe nimeni! Acei preoţi şi credincioşi din Basarabia, care doresc să se roage şi să facă slujbă în limba română, au cerut să aparţină de Mitropolia Basarabiei, dependentă canonic de Patriarhia Română. În felul acesta se respectă libertatea lor, dreptul credincioşilor de a alege. Din păcate, în Basarabia se exercită presiuni şi constrângeri asupra Mitropoliei Basarabiei, inclusiv asupra mitropolitului. Sfântul Sinod le-a îndeplinit cererile pentru că ruşii au venit peste noi şi au făcut Mitropolie fără să consulte Biserica Ortodoxă Română.
V. Roncea: Foarte multe. Chiar au fost atacate şi unele biserici ale Mitropoliei Basarabiei.
P.F. Teoctist: Da! Vrednicia Părintelui Mitropolit Petru constă mai ales şi în faptul de a fi răbdat şi de a fi rămas neclintit la locul lui. Este adevărat că se bucură şi de ajutorul Bisericii Mame, de ajutorul nostru.
V. Roncea: Cu ce alte probleme se confruntă Biserica în legătură cu românii din jurul graniţelor ţării?
P.F. Teoctist: În primul rând, cu aceste atitudini ostile şi, apoi, cu lipsurile de tot felul; românii, ca şi celelalte naţionalităţi, fiind foarte săraci, trebuie ajutaţi permanent. Mai sunt şi altele, inclusiv cele menţionate de dumneavoastră. Trebuie ca şi factorii responsabili de la Guvern să se implice şi să intervină pentru drepturile cuvenite românilor, după cum a subliniat preşedintele Traian Băsescu, zilele trecute la Kiev, aşa cum sunt tratate minorităţile în România, respectându-li-se toate drepturile, tot aşa să-i trateze şi vecinii noştri. Ce drepturi au ucrainenii la noi să aibă şi românii acolo. Aşa ar trebui. A zis bine preşedintele.
Preşedintele Băsescu e original
V. Roncea: Ce părere aveţi despre preşedintele Băsescu?
P.F. Teoctist: Avem un preşedinte bun. În ceea ce priveşte Biserica, domnia sa respectă autonomia şi libertatea bisericească şi, animat de gânduri bune, slujeşte ţara în felul în care dânsul, în mod original, o slujeşte. Asta e foarte bine.
V. Roncea: Preşedintele Băsescu, à propos de reunificarea naţiunii, considera că o soluţie minimală ar fi între graniţele Uniunii Europene, dar dădea de înţeles că exista şi o altă soluţie, maximală sau normală, unirea Basarabiei cu Ţara. Credeţi că este posibilă?
P.F. Teoctist: Nu cred că reunificarea naţiunii române este posibilă, în contextul actual. E greu de împlinit mai înainte de a se definitiva ceea ce se intenţionează în legătură cu viitorul Europei. În momentul în care „bolta” Europei se va limpezi, vom şti cu toţii ce anume funcţionează intr-un fel sau în alt fel.
V. Roncea: Daca bolta Europei se va limpezi, vom putea vedea aceasta Unire?
P.F. Teoctist: Nu ştim cum şi când se va limpezi, la ce stadiu se va ajunge.
V. Roncea: De ce credeţi că Rusia nu renunţă la Basarabia?
P.F. Teoctist: După cum se ştie, Rusia a căutat să aibă ieşire la Bosfor încă din vremea lui Petru cel Mare. Mai târziu, această idee a intrat în mintea bolşevicilor, a comuniştilor, devenind un lucru firesc pentru ei. Iată de ce nu ne mai putem întreba de unde vin aceste pretenţii de dominaţie.[9]
M-am întâlnit cu regretatul Papă şi înainte de `89
V. Roncea: Diplomaţia bisericeasca ştiu că lucrează bine. De exemplu, Prea Fericirea Voastră v-aţi întâlnit, în 1989, cu regretatul Papă Ioan Paul al II-lea. Puteţi să evocaţi acel moment, mai ales că întâlnirea a avut loc intr-un moment în care Zidul Berlinului nu căzuse încă.
P.F. Teoctist: M-am întâlnit mai înainte cu Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1984. Atunci am participat la o conferinţă în nordul Italiei, la Trento. De altfel, noi, Biserica Ortodoxă Română, am avut mereu prieteni la Vatican. Prin intermediul prietenilor noştri cardinali am participat atunci, în 1984, la o Audienţă generală a Papei Ioan Paul al II-lea, când ne-am şi împrietenit. În anul 1989, conducând o delegaţie bisericească într-o vizită oficială în India, ne-am bucurat din nou de ospitalitatea Vaticanului. I-am spus ministrului Cultelor de atunci că, în drum spre India, trebuie să facem o escală la Roma şi că este o îndatorire a mea ca, mergând acolo, să accept invitaţia Papei. Ar fi fost o mare greşeală dacă nu acceptam, în condiţiile în care eram oaspetele lor. Când am urcat în avion, la Bucureşti, delegatul Departamentului Cultelor m-a rugat să-i spun domnului ambasador de la Roma să telefoneze în ţară dacă în program va fi prevăzută o întâlnire cu Papa. Pe aeroportul din Roma am fost primit oficial de cardinalii Vaticanului, care mi-au înmânat programul vizitei. Am citit în program că a doua zi, la ora 11, era programată audienţa. Lângă mine era ambasadorul român de la Roma, căruia i-am arătat pe program unde să se uite. Ori n-a văzut, ori n-a citit, pentru că nu mi-a spus nimic. Ne-am despărţit. Noi am mers la Vatican şi am intrat în programul stabilit, până a doua zi, seara, când urma să plecăm spre India. La fiecare dejun ne întreţineam cu diferiţi cardinali. Venind noi din spatele Cortinei de Fier erau curioşi să afle ce se mai întâmplă cu noi, mai ales că ei ne vizitaseră şi ne cunoşteam. A doua zi, când ne pregăteam să mergem la întâlnirea cu Papa, a venit ambasadorul supărat să-mi spună că i s-a telefonat de la Bucureşti că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa. Mă pregăteam de întâlnire şi, arătându-i darurile, i-am răspuns că merg la întâlnire, iar el nu are drept să mă oprească.
V. Roncea: Ce cadou i-aţi dus Papei?
P.F. Teoctist: I-am oferit Biblia lui Şerban Cantacuzino, editată la Patriarhie în ediţia jubiliară (1988), o icoană pe sticlă cu Maica Domnului, din Transilvania şi o maramă ardelenească. Din delegaţie făceau parte Prea Sfinţitul Justinian al Maramureşului, Prea Sfinţitul Epifanie al Buzăului, profesori şi consilieri de la Patriarhie. Când ne pregăteam de audienţă, unul dintre membri delegaţiei a venit să-mi spună că vine domnul ambasador şi că pare supărat. Eu le-am zis colaboratorilor să nu se îndepărteze şi, apoi, l-am întâmpinat pe domnul ambasador. Dânsul mi-a spus pe un ton poruncitor, că doreşte să discutăm între patru ochi. I-am răspuns că, fiind însoţit de o delegaţie oficială, nu putem să vorbim în secret. Atunci ne-a spus că este foarte supărat, pentru că a primit un telefon de la Bucureşti prin care a fost informat că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa. I-am răspuns că ne-am pregătit deja şi este imposibil să anulăm această întrevedere. El mi-a replicat că din acel moment trebuie să-mi asum orice responsabilitate. L-am asigurat că, oricum, nu mă lăsam în nădejdea domniei sale pentru că în străinătate eu fac politica bisericească. Mai mult decât atât, i-am mai spus că face o mare greşeală pentru că reprezentanţii Vaticanului, care aşteptau să ne conducă la Papă, ar putea observa această ingerinţă, mai ales că se spunea că noi, în România, suntem liberi, că ne bucurăm de libertate. I-am mai spus domnului ambasador că a făcut o greşeală dându-le pildă de ce fel de libertate ne bucurăm noi de fapt. A plecat supărat, fără să ne mai salute. Primirea la Papă a fost foarte caldă. Pentru el şi pentru cei din Vatican, întâlnirea a fost un semn de curaj, o mărturie de credinţă şi de apropiere bisericească. N-am stat numai zece minute, cât era prevăzut în protocol, ci o jumătate de oră. Am vorbit cu Papa între patru ochi, iar el m-a ascultat cu foarte multă atenţie despre misiunea preoţilor noştri, a călugărilor, despre mănăstirile noastre, despre presa noastră bisericească, despre relaţiile noastre bisericeşti, într-un cuvânt, despre misiunea Bisericii noastre. Am mai vorbit despre cultura noastră românească, despre Eminescu, despre Eliade, despre Moldova, mai ales după ce a aflat că sunt din părţile Botoşanilor. A acordat mare atenţie lucrării pastorale a preoţilor şi a mănăstirilor.
V. Roncea: Papa Ioan Paul al II-lea spunea despre România ca este “Grădina Maicii Domnului”…
P.F. Teoctist: Această metaforă a luat-o tot de la noi, din Răsărit şi ea se referă la Sfântul Munte Athos, despre care se spune că este “Grădina Maicii Domnului”. Este o metaforă cunoscută în Ortodoxie, iar Papa, foarte atent cu noi, românii, ne-a numit, nu fără temeiuri, cu aceiaşi metaforă. De altfel, sfinţii pe care noi îi proclamăm sunt grădinarii Maicii Domnului. Aşa cum se cunoaşte, anul trecut, Sfântul Sinod a înălţat în rândul sfinţilor pe mitropoliţii Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti şi Dosoftei al Moldovei, pe cuvioşii stareţi Gheorghe de la Cernica şi Mitropolitul Grigore de la Căldăruşani şi Cernica şi Onufrie de la Sihăstria Voronei, unde am intrat în mănăstire şi unde, adeseori, i-am purtat în mâini cinstitele sale moaşte în jurul bisericii, în procesiune. Noi, românii, avem mulţi sfinţi şi martiri. Aceasta înseamnă “Grădina Maicii Domnului”.
V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, când începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului?
P.F. Teoctist: Din clipă în clipă; aştept cu emoţie vestea intrării terenului acordat în proprietatea Bisericii. După primirea acestuia, cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm să începem lucrările punând Sfânta Cruce pe locul unde va fi Sfânta Masă. Sunt convins că vom avea Catedrala pe Dealul Arsenalului şi, în legătură cu aceasta, am simţit, încă o dată, lucrarea lui Dumnezeu faţă de Biserica noastră. În aparentă, această îndelungată căutare a amplasamentului poate fi considerată şi ca o stângăcie a mea, pentru că nu am ştiut să mă orientez, aşa cum poate fi interpretată şi ca rea voinţă din partea altora. Dar eu văd în această lucrare un fapt specific Grădinii Maicii Domnului, pentru că pe locul numit Dealul Arsenalului, de aici, au fost demolate sau mutate şase biserici. Din fericire, mănăstirile Mihai Bravu şi Schitul Maicilor au fost salvate şi stau acum ascunse după blocuri, iar celelalte, în frunte cu biserica Albă Postăvari, au fost distruse. Aşadar, în altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem şi voinţa divină ca acolo să fie altarul răscumpărător şi veşnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar şi în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul şi ajutorul credincioşilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România!
V. Roncea:Vă mulţumim şi La mulţi ani, Părinte Patriarh!
P.F. Teoctist: Vă mulţumesc, Domnule Victor Roncea, şi mă bucur că un slujitor al presei a formulat atâtea întrebări de mare valoare!
A consemnat Victor RONCEA
*În prezentul interviu, acolo unde s-a considerat necesar, au fost făcute completări cu citate, note explicative şi trimiteri la documente care să certifice afirmaţiile iniţiale.
[1] Aflasem că îi plăcea să se odihnească. După cercetarea bibliotecii, stătea ore întregi pe movila înconjurată de brazi din grădina spitalului în care se afla. Din spusele unor monahi, am auzit că fiind suferind a mers la un părinte duhovnic să se spovedească. Părintele îndeplinindu-i dorinţa a scris pe carte ziua când poetul s-a spovedit. În localul acesta funcţiona acum seminarul la care m-am înscris în ziua de 14 septembrie a anului 1930.
[2]Ca slujitor al Bisericii, trebuia să suport umilinţele celor fără credinţă, trăind zilnic frica temniţei. Pretutindeni domnea neliniştea şi îngrijorarea faţă de întâmplările tot mai dureroase ce se abăteau asupra Bisericii.
[3] În anul 1993, într-un interviu acordat, din închisoare, publicaţiei Europa, Ion Dincă preciza: „Eu am primit sarcina ingrată să discut cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi să-l conving să-şi dea asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, exprimându-şi totalul dezacord cu demolarea şi mutarea Patriarhiei, rugându-mă să-i comunic lui Nicolae Ceauşescu poziţia sa şi faptul că această măsură pusă în aplicare va crea mari nemulţumiri în rândul credincioşilor, al preoţilor din ţară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, precum şi în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de împotrivire a maselor de credincioşi, împotrivire care poate lua forme de violenţă. De asemenea, Patriarhul Teoctist şi-a exprimat dezacordul cu mutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Dumitru de la biserica din Dealul Mitropoliei la biserica Radu Vodă. Am informat pe Ceauşescu de poziţia Patriarhului şi l-am rugat să renunţe la hotărârea de demolare. Am informat că poziţia Patriarhului este şi poziţia mea. El nu a aprobat poziţia Patriarhului, dar nu a mai cerut să începem demolarea.” (Interviu realizat de Angela Băcescu cu Ion Dincă, „Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său”, în săptămânalul Europa, supliment Est/Vest, anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pag. 8-9).
[4]Dr. Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor, Însemnările unui primar general, Editura Aldo, Bucureşti, 2004.
[5] Ibidem, p. 148-150.
[6]„Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său”, interviu realizat de Angela BĂCESCU cu Ion DINCĂ în săptămânalul Europa (suplimentul Est/Vest), anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pp. 8-9.
[7] Este vorba de Ion DINCĂ.
[8]În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus următorul amendament, care a fost înaintat forurilor decizionale europene pentru includerea în preambulul viitoarei Constituţii, ca o completare a unui amendament anterior propus de Dl. Elmar Brok, membru în Parlamentul European: „Statele membre şi cetăţenii Uniunii Europene… (sunt) conştienţi de istoria lor şi de valorile universale indivizibile ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, precum şi moştenirii sale religioase, preponderent creştină”. (A se vedea Procesul Verbal privind hotărârile şedinţei Sf. Sinod din februarie 2003 şi Mesajul Bisericii Ortodoxe Române la Forumul Naţional „UE – 2007” (Bucureşti, 14 octombrie 2003)
[9] Eu mă menţin în atmosfera şi în limita Bisericii. Biserica Ortodoxă n-a avut niciodată pretenţia de a da lecţii de politică sau de norme, ci, dimpotrivă, ea a cultivat virtuţile cetăţeanului, credinciosul având menirea de a se desăvârşi prin apropiere continuă de Dumnezeu. De altfel, învăţătura creştină pune un mare accent pe persoana umană, motiv pentru care proclamarea sfinţilor se face personal, iar la sfintele slujbe suntem pomeniţi atât personal, cât şi ca popor al lui Dumnezeu, în întregul său.
Marturie: “Iubitul nostru parinte Patriarh Teoctist a trecut la Domnul luni, 30 iulie 2007. Am facut aceasta fotografie dupa 5 zile, chiar inainte de inmormantare, vineri, 3 august. Cu toate ca nu a fost imbalsamat si era atat de cald, nu numai ca in mica Catedrala Patriarhala nu era niciun miros, dar iata cum s-au facut mainile lui…” (Silviu-Andrei Vladareanu) … moaste
Tin sa-i contrazic pe colegii mei de pe alte forumuri ortodoxe: Patriarhul nu a fost imbalsamat. Stiu aceasta pentru ca am lucrat si lucrez in continuare la ancheta asupra circumstantelor neclare ale mortii Patriarhului, toate rezultatele cercetarilor adunate urmand sa fie publicate in curand intr-o carte-document. De altfel, desi initial Dosarul Patriarhului a primit un NUP, in urma contestatiei Civic Media, care a aratat ca au ramas mai multe piste neverificate, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica ne-a transmis, printr-o adresa semnata de Procuror Sef Sectie Marius Iacob, ca ancheta a fost reluata. Aviz amatorilor… mai ales a celora care au dat si trimis, sub semnatura lor, declaratii false Parchetului.
Unde a ajuns Biserica stramoseasca dupa suspecta moarte a Patriarhului?! Apostatul Corneanu dupa Sfantul Sinod : Reporter: Legat de momentul acesta al sinodului, cum primiţi decizia sfîntului sinod, Înalt Prea Sfinţia Voastră? Nicolae Corneanu: Cu toată smerenia şi buna credinţă. Sînt încrezător în realitatea, obiectivitatea tuturor hotărîrilor Sfantului Sinod. Şi nu pot decît să fiu cu recunoştinţă pentru faptul că Sfantul Sinod apreciază şi bunele şi relele aşa cum se cuvine. Reporter: A fost o greşeală gestul pe care l-aţi făcut? Nicolae Corneanu: Deocamdată Sfantul Sinod a fost, să zic aşa, cu obiectivitate critică faţă de ceea ce am făcut eu, dar e dreptul Sfantului Sinod. Reporter: Regretaţi lucrul acesta? Nicolae Corneanu: Sigur că îmi pare rău că s-a ajuns la aşa situaţie, dar îmi păstrez credinţa în bunul Dumnezeu…
Apostatul Corneanu dupa Sfantul Sinod Inregistrarea ii apartine pr Visarion Alexa, reporter al RRA. Materialul a fost difuzat la ştirile de dimineaţă, azi, 10 Iulie 2008.
Întrebarea mea şi a tuturor: Unde este pocăinţa pentru care Corneanu a fost iertat? Şi încă un lucru: Dacă oricine din noi se duce la spovedanie şi spune că a căzut în păcat, în orice păcat, duhovnicul va avea grijă să-i dea canon. În cazul apostaziei, zic Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, canonul era caterisirea, adică oprirea de la slujbă pe viaţă. De asemenea, şi de la Sfînta Împărtăşanie, săvîrşită de alţi clerici ortodocşi. În caz de pocăinţă, aşa cum s-a întîmplat pînă acum (vezi cei căzuţi la sinodul de la Ferrara-Florenţa, 1438-39, ierarhii care s-au împărtăşit cu papistaşii apoi s-au pocăit şi s-au întors), măcar o vreme au stat deoparte de slujire şi de Sfintele Taine. Iar după acest canon au fost primiţi să slujească. Reamintesc că cei dintre clerici care apostaziau în persecuţiile primelor veacuri nu mai erau primiţi ca clerici după ce se întorceau prin pocăinţă. Avem, de data aceasta, pe cineva care a apostaziat. Episcopul este episcopos, adică veghetor, supra-veghetor al turmei lui Hristos. Cînd conştient de dogme şi canoane (căci fără cunoştinţa lor nu ajunge episcop) se leapădă de ele şi se împărtăşeşte cu ereticii, el nu mai este episcop = veghetor, ci trădător. Corneanu a trădat şi, conform răspunsurilor care vădesc viclenie şi lipsă de pocăinţă, rămîne în continuare un APOSTAT şi trădător al lui Hristos şi al Bisericii Sale. Dacă un general trece la inamic şi se întoarce, poate Curtea Marţială nu-l va împuşca. Poate. Dar niciodată nu va fi din nou trimis pe front. Nu este oare Biserica în veşnic război cu întunericul acestei lumi, cu păgînismele, ereziile, umanismele şi păcatele de orice fel? Cu cît mai mult se cerea dreptate. Dar dacă 47 de episcopi au votat pentru iertarea cuiva care nu s-a pocăit şi menţinerea sa în funcţie, atunci BOR este o turmă în derivă, fără păstori. Moartea stă la uşă.
Dacă cei căzuţi în prigoane, supuşi la chinuri şi apostaţi, iar mai apoi întorşi prin pocăinţă la Biserica lui Hristos, nu erau primiţi a mai fi clerici, oare cu cei ce de bună voie dezertează la vrăjmaşii Bisericii şi nu fac nici un gest de pocăinţă publică ce este de făcut? E uluitor ce minţi slabe au avut cei 47 de ierarhi care au votat pentru iertarea necondiţionată. Nici unul nu a văzut ţesătura abilă a patriarhului. Acest om se joacă cu sinodalii ca un copil cu nişte mingi de ping-pong. N-a realizat nimeni că cei doi nu au greşit celor 47, ci Bisericii, care are ea singură nişte legi, puse de Sfinţi, nu de oameni trupeşti. Cînd şi-a citit cuvîntul de chemare la pace nu a auzit nimeni aceste cuvinte: “considerăm că, printr-un dialog teologic sincer si profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă” ? Sau propoziţia următoare, expresia “înnoirilor profunde de viaţă şi civilizaţie” în care a fost educat: “În acelasi timp, este necesar ca ortodocsii clerici, monahi si mireni să nu folosească cu usurinţă si patimă cuvinte grele ca „erezie” si „eretici“, „apostazie” si „trădare“, la adresa altor ortodocsi sau la adresa altor crestini, deoarece adesea sub pretextul că salvăm Ortodoxia ne urâţim sufletul, întrucât despărţim dreapta credinţă de iubirea crestină smerită.” ?
Monstruozitatea cugetului unora ne dă lecţii de estetică. Orwell şi Huxley, iată, a venit vremea utopiilor voastre. E vremea cînd răul este numit bine, şi binele rău. Ia să vedem, însă, cam cum ar răspunde Sfîntul Apostol Pavel acestor mizerii (din Epistola către Timothei citire):
3:1 Şi aceasta să ştii, că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite.
3:2 Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi.
3:3 Fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, nedumestnici, neiubitori de bine.
3:4 Vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu.
3:5 Având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind; şi de aceştia fereşte-te.
3:6 Că dintru aceştia sunt cei ce se vâră prin case, şi robesc pe femeiuştile cele îngreunate de păcate, cele ce se poartă cu multe feluri de pofte.
3:7 Care pururea se învaţă, şi niciodată la cunoştinţa adevărului a veni nu pot.
3:8 În ce chip şi Ianis şi Iambris s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi fiind la minte, nelămuriţi în credinţă.
3:9 Ci nu vor spori mai mult, că nebunia lor arătată va fi tuturor, precum şi a acelora s-a făcut.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi! Tu ne-ai spus că va veni ziua aceasta, dar noi credeam că va întîrzia. De acum doar Tu, Doamne, mai poţi face ceva.
Acum exact 3 ani l-au caterisit fără judecată şi fără drept de apel pe Părintele Daniil de la Tanacu, care azi stă în puşcărie (şi) pentru lepădarea lor de puterea bunei-credinţe. Iar pe aceştia, care public au smintit turma şi nu şi-au făcut pocăinţa publică, ci, din contra, răspund “Nu eu am greşit, ci sinodul crede asta”, pe aceştia, zic, îi iertăm, de parcă fără să ştie au mîncat un biscuite cu lapte praf într-o zi de post.
Dar dacă ei ne cred proşti, le răspundem că, deşi în chip absolut aşa este, totuşi Hristos e cu noi. Sărmanii, nu ştiu Cui stau împotrivă.
Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea şi pe rău-credinciosul Arie, pentru că, trecând câţiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: “Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios. Ziua de Duminică a fost rânduită ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii. Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!
Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.
Parintele Filotheu
Apostaziile vor fi discutate azi la emisiunea lui Cristian Curte de la Radio Romania Cultural Creatori intre sacru si profan, transmisa si la www.srr.ro intre orele 22.10 – 22.50
Mai multe, pe blogul lui foto: https://eyeswideshut.ro/2008/04/28/hristos-a-inviat-christ-has-risen/ Comentariul meu la aceasta fotografie, cu sfanta cruce cazuta: prima Inviere fara prea bunul Patriarh Teoctist. Mi-aduc aminte cum a rezistat anul trecut, pe un vant si pe un frig de imi inghetasera mie oasele. Ma uitam la el ca sa-mi dea si mie din puterea lui. A tinut slujba ca la carte, pana la trei sau patru dimineata, fara sa plece o clipa din Curtea Patriarhiei, mustruluindu-i din ochi pe parintii mai tineri care nu se miscau rapid cand era nevoie. Eu am tinut un steag de-al nostru, cu Maica Domnului, pe care il lua mereu vantul, si trebuia sa fac fata cum se cuvine, sa stau smirna, fiind chiar in spatele Prea Fericitului. Dupa slujba, spre dimineata, m-a tras deoparte si ne-am asezat pe o bancuta. Il asteptau niste japonezi pe care ii botezaze ortodox, pentru binecuvantare. Si el, parca era un samurai in tinuta crestina. “Ia zi frate Victore, ce e nou cu politicienii astia, ca nu prea i-am vazut pe la Biserica…” Era bunatatea intruchipata. Doamne, odihneste-l in pace si de la dreapta Ta sa ne lumineze si noua calea! Fratele meu, George Roncea, ii dedica o pagina In Memoriam, pe blogul lui: https://georgeroncea.blogspot.com/
July 30th, 2010 
VR 
Posted in 
Tags: 
