Posts Tagged ‘Rusia’

Cetățeni de Onoare ai Capitalei și Cavaleri ai Ordinului Național Steaua României ignorați de oficiali la aniversarea Unirii Basarabiei cu Țara. TVR a publicat pe YouTube filmele despre eliberarea eroilor români din Transnistria și întoarcere acasă a lui Alexandru Leșco. Reporter: Victor Roncea

S-au luptat pentru Romania Mare in vechile hotare si au patimit pana la 15 ani de inchisoare in temnitele rusesti din Transnistria. Cetatenii romani Ilie Ilașcu, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivanțoc, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire au fost uitati de oficialitatile statelor romanesti de la stanga si dreapta Prutului. Locul lor era azi in Parlamentul Romaniei sau macar in Parlamentul Republicii Moldova. Dar ei au fost uitati aici din momentul in care statul nu si-a respectat promisiunile fata de ei, in ciuda faptului ca sunt decorati de Presedintele Romaniei Traian Băsescu cu Ordinul National Steaua Romaniei si sunt cetateni de Onoare ai Capitalei. Doi primari le-au promis fiecaruia un apartament pentru a se putea muta la Bucuresti si trai in liniste, fara spectrul unor hartuiri si amenintari pe care le-au trait adeseori in ultimii ani, fara a se plange insa niciodata. Dupa momentul festiv, Videanu, si, in al doilea caz Oprescu, dupa alegeri, au uitat rapid. Un prim ministru le-a promis recompense pe viata. La finalul anului eliberarii, recompensele s-au terminat. Nu stiu cati parlamentari, ministri, sefi si sefuleti cu palarii mai mari ca ei, le-au promis ca vor beneficia de statutul detinutilor politic pentru a avea un minim venit lunar. Azi, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mama, Romania, nu numai ca cei patru eroi sunt uitati, dar sunt si gravi bolnavi dupa regimul carceral criminal de la Tiraspol. Sigur, asta ne dovedeste al cui este de fapt statul actual, cu Parlament si Guvern cu tot. Dar oare chiar nu mai exista nici un roman printre autoritatile resposabile pentru a nu se pata iremediabil obrazul Romaniei, odata cu trecutul, prezentul si viitorul ei?


Unsharf (I) – Documentar despre grupul Ilașcu, ai cărui membri au fost arestați și închiși în temnițele transnistrene; Realizator Radu Găină

Unsharf (II) – Documentar despre grupul Ilașcu, ai cărui membri au fost arestați și închiși în temnițele transnistrene; Realizator Radu Găină

Intoarcerea lui Alexandru – Documentar despre eliberarea lui Alexandru Leșco, membru al grupului Ilașcu; Realizator Radu Găină. Reporter Victor Roncea.

Citiți și „Cel mai tare regret că nu am realizat Unirea”. Interviu cu Alexandru Lesco, fost detinut politic in Transnistria

Cum, a ieșit Putin președinte?

Da, chiar (tot) el… Cine altul!? 🙂 “Tot normal”.

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri – de Ioan Aurel Pop. Prelegerea de la Academie Română – textul integral. Exclusivitate Roncea.Ro

Academician Ioan Aurel Pop – Sursa: Pagina de Facebook

Miercuri, 26 aprilie 2017, istoricul academician Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a participat la sesiunea de comunicări “Războiul Informaţional sub lupă”, desfăşurată la Academia Română. Cu această ocazie profesorul Ioan Aurel Pop, unul dintre autorii Apelului academic IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ, a susţinut o prelegere care, deşi citată doar parţial în presă, a născut vii reacţii, inclusiv din partea unui aşa zis for ştiinţific ungar intitulat “Trianon 100”. “Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior”, atrage atenţia, printre altele, profesorul Ioan Aurel Pop. Pentru că nu a apărut nicăieri textul integral al comunicării, Roncea.Ro revine şi îl prezintă mai jos, în exclusivitate, însoţit de o Precizare a distinsului academician. De luat aminte!

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri

de Ioan Aurel Pop

Se spunea odinioară că acela care stăpânește informația poate deveni stăpânul lumii. Azi, zicerea cu aspect de dicton s-a modificat: stăpânește lumea acela care stăpânește comunicarea. Astăzi, prin modalitățile avansate de comunicare, se făuresc lumi, după dorința comanditarilor. În contextul acestui „război informațional”, purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a efectelor propagandei. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române). Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.

Actele de voință națională de la sfârșitul Primului Război Mondial i-au antrenat nu doar pe români, ci și pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe sârbi, pe croați, pe sloveni, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. care erau, în linii mari, mulțumiți de deciziile proprii, ratificate prin tratatele Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Prăbușirea vechilor imperii implicate în regiunea central-sud-est europeană – german, austro-ungar, otoman, rusesc – a creat însă și mari frustrări, nemulțumiri, proteste ale vechilor elite politice din aceste state dominante, răsfrânte, printr-o intensă muncă de propagandă, și asupra popoarelor respective. Dar, dincolo de mulțumiți și nemulțumiți, era pentru prima oară în istorie când voința popoarelor (eliberate de sub dominația străină) exprimată în chip democratic la finele războiului era, în general, consfințită pe plan internațional prin tratatele de pace. Cu alte cuvinte, tratatele de pace de la Paris, din 1919-1920, au respectat în mare măsură ceea ce deciseseră polonezii, românii, cehii, slovacii, sârbii, croații etc.

Toate provinciile istorice care s-au unit cu Țara în 1918 au avut importanța lor. Basarabia era cea din urmă desprinsă din trupul cel mare al Țării Moldovei, la 1812 (când fusese dată Imperiului Țarist) și revenea cea dintâi, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, adică după circa un secol. Bucovina sau Țara de Sus a Moldovei, leagănul Voievodatului Moldovei – cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești, cu vechile mănăstiri pictate – se întorcea smerită, la 15/ 28 noiembrie 1918, după aproape un secol și jumătate de înstrăinare (la 1775, fusese ocupată de Imperiul Habsburgic) în Țara cea mare. Transilvania (cu Banatul, Crișana, Maramureșul) – cam 100 000 de km pătrați, adică peste o treime din suprafața Regatului României interbelice – nu făcuseră parte decât vremelnic din vreo Țară Românească, în schimb fuseseră încadrate prin cucerire sau altminteri în Regatul Ungariei, în orbita Imperiului Otoman (indirect, ca principat autonom, ori direct, ca în cazul Banatului de câmpie, al Crișanei), în Imperiul Habsburgic, iar această înstrăinare era veche de circa o mie de ani. Cu alte cuvinte, Transilvania vine cea din urmă în trupul Țării, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, după „un mileniu de singurătate” (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez). Toate aceste provincii unite la 1918 aveau majorități etnice românești absolute în componența lor, cu excepția Bucovinei, unde administrația de la Viena reușise „performanța” de a reduce, în nici 150 de ani, ponderea românilor de la circa 70 % (la finele secolului al XVIII-lea) la sub 35 % (în 1910); chiar și așa, după dislocări masive și colonizări de populație și după recensăminte tendențios făcute, românii dețineau majoritatea relativă în provincie la 1918. Prin marea împlinire din 1918, românii și-au trăit ora lor astrală, au exultat, au simțit istoria de partea lor. Pe de altă parte, era clar că în Rusia sovietică (și apoi în URSS și Federația Rusă), în Ungaria, în Austria și, prin ricoșeu, în alte state, actele de la 1918 nu puteau fi privite cu simpatie, aprobate, lăudate.

Astăzi, după un secol de la acest mare efort al națiunii noastre de a trăi unită într-un singur stat – adică după cea mai mare împlinire istorică a poporului român din întreaga sa istorie –, ne trezim chiar și unii dintre noi, din dorința de originalitate ori din interese precise extra-istorice, să „reinterpretăm” trecutul, venind în fața opiniei publice cu falsuri grosolane. Enumăr câteva dintre cele mai evidente și mai departe de adevăr: România a intrat de prisos și hazardat în Primul Război Mondial; România a anexat cu forța provincii la 1918; România a devenit atunci un stat artificial și multinațional, „imperialist”, format din „petice”; românii din Țară, dar mai ales cei din provincii nu au dorit unirea, care s-ar fi făcut prin efortul unor „politicieni interesați” și al unor „intelectuali exaltați” etc.

Despre Transilvania, astfel de minciuni se rostesc parcă mai apăsat, deopotrivă în România și în străinătate, pe măsură ce se apropie centenarul actului de la 1 Decembrie 1918. Prima teză relansată (în mediile românești) este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional, din moment ce statul acela hibrid se chema Austro-Ungaria), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Iată răspunsul, dat în epocă acestei chestiuni a superiorității culturii maghiare (puse atunci de oficialii unguri), prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revizuire și de revanșă. Au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor ardeleni au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, cu noile sale granițe, prin tratate.

Nemulțumiții de după 1918-1920 s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu anumite modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști. Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial grant, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului[1].

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și s-ar referi la Corvinii „ungari” – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga – anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare – au ajuns să trăiască în state străine, în frunte că stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume.

Ioan-Aurel Pop

Sursa: Roncea.Ro

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.

Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.

Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.

Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.

Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută,  București, 2014.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.

[1] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu a avut-o. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).

Adenda:  Precizări privind „războiul informațional” contemporan

La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Ioan Aurel Pop

76 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă – O crimă abominabilă pentru care ruşii nu şi-au cerut niciodată scuze. Mărturia unui supravieţuitor înregistrată de Victor Roncea – VIDEO. Cine s-a opus omagierii oficiale a zilei de 1 Aprilie

“La 1 aprilie 1941 – de Sfintele Paşti – un grup mare de români din mai multe sate de pe valea Siretului, purtând în față un steag alb și însemne religioase, icoane, prapuri și cruci din cetină, a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.”

Basarabia-Bucovina.Info vă prezintă o mărturie tulburatoare a unui supravieţuitor al Masacrului de la Fântana Albă, din 1 aprilie 1941, în care au fost măcelăriţi aproape 3000 de români de forţele de ocupaţie sovietice. Petru Huţan (foto), în vârstă de 88 de ani (la data filmării, în 2012 – nota mea, V.R.), este unul dintre puţinii bucovineni care mai trăiesc şi care pot depune mărturie despre ce s-a întâmplat atunci, poate chiar ultimul. Un alt supravieţuitor pe care am avut onoarea să-l cunosc a fost regretatul Vasile Ilica, reputat cercetător al crimelor sovietice, care a murit în urmă cu doi ani fără a mai putea să-şi vadă plaiurile natale, după o interdicţie abuzivă impusă de statul Ucraina pe 2 aprilie 2012.

Începând din 2011 – în ciuda opoziţiei oficiale a unui bolşevic vopsit, pe numele lui Vladimir Tismăneanu, susţinută de un mancurt vândut, pe numele lui Emil Boc (dovada mai jos) –  1 aprilie a devenit Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. 

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susținut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privința masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941, solictând Federaţiei Ruse să-şi prezinte scuzele oficiale pentru această crimă în masă. Un an mai târziu, Comisia nu a fost încă înființată. „A trecut un an, iar PSD și PNL nu și-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenționat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect și disprețul liberalilor și social-democraților. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaște nici măcar numărul exact al morților de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului”, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016. A mai trecut un an…


Un supravietuitor al Masacrului de la Fantana vorbeste dupa 71 de ani de BasarabiaBucovinaInfo

Nota mea, V.R.: Iniţial am vrut să editez filmarea de mai sus dar apoi am lăsat-o aşa, pentru autenticitate.

Mai jos, extrase din Emisiunea “Istorica”, cu George Popescu si Mirela Bazavan, la Radio România Actualităţi – 31 martie 2014


Despre Masacrul de la Fantana Alba si Basarabia-Bucovina.Info la Radio Romania cu Victor Roncea de ZiaristiOnlineTV

Documentare:

VIDEO: O marturie inedita a unui supravietuitor al Masacrului de la Fantana Alba. Comemorare pe locul crimei si la Sfanta Manastire Putna. FOTO

Katyn-ul romanilor, Masacrul de la Fantana Alba. VIDEO si fotografii de la locul macelului rusesc

Masacrul de la Fantana Alba. Foto/Marturii

Portalul Basarabia-Bucovina.Info prezent în Expoziţia de la Parlamentul European “Masacrul de la Fântâna Albă. 75 de ani – pagina ascunsă a istoriei”

Descoperind prin Părintele Justin cum Hotnews-ul lui Soros şi site-urile de “fake news” KGB-iste lucrează sub aceeaşi comandă. Actul de hirotonire al Părintelui Justin Pârvu – DOCUMENT

Cu excepţia ziarului Ziua, care, vizionar, a fost primul cotidian românesc intrat pe online cu tot conţinutul său (chiar şi în limba engleza într-un timp), primele site-uri de pseudo-ştiri din România au fost scoase pe banii şi prin hub-ul lui Soros de la Budapesta, cu obiective precise: antiromânism, destructurare pe toate palierele naţionale, virusare (intoxicare, dezinformare). Pe vremea aceea aveam informaţii despre tot ce mişcă online (şi nu numai) pe zona de “new media”. Ştiam exact cine ce primeşte şi de unde. Dezvoltarea fiţuicii pe net “revista presei” în Hotnews, cel mai toxic produs online de limbă română, era “pe ţeavă”. Bănuţii, ca şi la “22”, unde toxicitatea se vărsa spre distrugerea creierelor şi sufletelor unor generaţii deja învechite, dar cu influenţă în societate, au venit de la Soros.

Multă lume îşi închipuie că persoana Soros varsă aşa purcoaie de bani ca să distrugă ţări şi naţiuni pe termen lung, dintr-o plăcere personală. Aiurea! Eu, care l-am întâlnit şi i-am cunoscut destul de bine sistemul lui de aici, de peste Ocean şi din zona Balcanilor, vă spun ca să înţelegeţi: Soros este o ficţiune. Oricât şi-ar schimba sângele, mâine-poimâine oricum ajunge-n iad. Dar “opera” lui malefică va continua. Pentru că Soros există doar ca să poată unii lucra sub steagul lui. Sub steag străin.

În ultimii ani, strategia Kremlinului de a câştiga războaie înainte de a le da a inclus dezvoltarea extraordinară a armei informaţionale. Să luăm cazul presei din România: de la consolidarea unor publicaţii din portofoliu (cum ar fi la noi “Adevărul”) la capturarea şi distrugerea altora (cum ar fi Ziua), de la dezvoltarea unor “branduri” prin jocuri de putere (cazul “Hotnews”) la inventarea pe banda a unor site-uri noi, apărute ca ciupercile şi acoperind tot spectrul de atac şi nişele necesare pentru a introduce pârghiile potrivite care să facă să troznească biata Românie.

“După roadele lor îi veţi cunoaşte”

Plăcerea produselor de “fake news” enumerate mai sus este atacarea cu predilecţie a Bisericii Ortodoxe Române şi a vrednicilor ei sfinţi, mărtusitori şi slujitori. Pe cei din urmă, mai ales agenţii de pe teren ai kaghebiştilor moldo-ucraineano-moscoviţi Căntărean şi Jar, îi toacă de un an cu “nepomenirea ierahilor” şi “sinodul din Creta”, reuşind să bage în turbincă, alături de împieliţat, destule suflete siluite. Iar guraniştii de serviciu toacă Biserica naţională zi de zi pentru a ne aminti mai des de spusele lui Eminescu: “Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Acum au trecut la stâlpii ortodoxiei româneşti, marii duhovnici şi teologi şi martirii închisorilor bolşevice: Părintele Staniloae (revista “22”), Părintele Ilarion Argatu (Pleşu – “Dilema”/”Adevărul”), Părintele Arsenie Boca (zona “Cretanilor”, a stiliştilor eretici sectari) sau Valeriu Gafencu (“22” şi compania), ultimii doi cu mari posibilităţi de a fi trecuţi şi oficial în rândul sfinţilor şi mucenicilor neamului românesc.

Cititorii acestui blog îşi aduc aminte de campania de “demascare” dusă de “Hotnews” împotriva blândului şi marelui Părinte Duhovnic al Neamului Justin Pârvu încă de când era pe acest pământ. Ei bine, aceasta a fost reluată recent cu lovituri venind pe sus (“DigiTv”) sau pe la firul ierbii (bloguri demenţialiste).

Şi iată cum, cu ajutorul Părintelui Justin şi a urmăririi stilului perfid de atac, pot să se dumirească şi oameni mai naivi cum stă chestiunea cu centrul de comandă unic care, la o apăsare de buton, face să se mişte, pe aceeasi linie, şi “Hotnews” şi “Digi” şi blogurile unor retardaţi întorşi cu cheia, care agresează cu vervă de trolli troglodiţi ctitoria şi urmaşii Părintelui Justin, în beneficiul puterii căreia îi stăm ca sula-n coaste.

Cui prodest

Să lărgim putin cadrul: ştim şi vedem zilnic cât de bine a acţionat Reţeaua Deschisă Soros pentru distrugerea Europei prin valurile de islamişti şi cât de mult şi-ar fi dorit să câştige America, pentru a o pulveriza, definitiv, din interior, mai precis chiar de la vârful ei. Cui prodest? Care este singura putere mondială beneficiară directă de slăbirea până la cădere a Americii şi Europei? Dar n-a fost să fie, decât parţial, doar pe partea aceasta a Oceanului… De unde turbarea presei sorosiste împotriva Administraţiei Trump. O presă practicantă a maskirovkei pe toate canalele, o adevărată matrioşka rusească, pe care dacă o desfaci ca pe o ceapă de păpuşile grase şi frumos colorate în steagul Americii şi al UE şi ajungi la aia mică, o să dai de un pitic cu steaua roşie-n frunte care răspunde la numele de Putin.

Părintele Justin a fost unul dintre obiectivele importante ale reţelei cameleonice antiromâneşti, care este, în acelaşi timp, în funcţie de audienţă, “ortodoxă” fundamentalistă şi atee atroce. Multe încercări de destabilizarea a ortodoxiei au avut loc la porţile raiului de la Petru Vodă, toate trecute cu bine cu ajutorul harului Duhului Sfânt şi al Părintelui Justin. Eu însumi devenisem o ţintă a dezinformărilor în faţa Părintelui, aşa cum sunt astăzi în faţa unor bieţi credincioşi slăbiţi sufleteşte în urma injectărilor cu viruşi informaţionali, prea bunul stareţ lăsat prin vorbă pe patul de moarte de Părintele Justin, Părintele Hariton Negrea, şi obştea de la Petru Vodă.

Mitropolia şi Patriarhia ar trebui să apere moştenirea Părintelui Justin

Iată că zilele acestea, bietele maici de la Mănăstirea Paltin şi călugării de la Mănăstirea Petru Vodă au ajuns să fie obligaţi să apere memoria Părintelui Justin cu replici online la adresa unui reportaj ticălos al “DigiTV”, care reia punct cu punct “tezele” “Hotnews”, şi cu documente de arhivă pentru a lumina minţile afectate de bolile transmise prin site-urile demenţialiste din trena Moscovei.

Păcat că nici Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi nici Patriarhia Română nu iau o atitudine mai fermă împotriva lustragiilor celor doi plutonieri ai Moscovei, Jar şi Căntărean, şi nici autorităţile responsabile nu trec la nişte măsuri specifice şi necesare de apărare a securităţii naţionale iar Externele nu procedează la interdicţii fireşti, în condiţiile în care Ucraina îşi permite să aibă pe “lista neagră” de”non grata” cel puţin 10 jurnalişti şi scriitori români şi membri ai societătii civile româneşti, cetăţeni fideli ai statului NATO şi UE România.

Altfel… “Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”... “Toate’s vechi şi nouă toate.”

Şi iată cum Părintele Justin a devenit, la fel ca Eminescu, un turnesol naţional. Oricine îi combate (sau înjură, cum se practică azi de către “intelectuali” şi slugile lor) poate fi orice, numai român nu e!

Victor Roncea

Act oficial al Bisericii Ortodoxe Române, doveditor al hirotoniei Părintelui Justin Pârvu

Sfânta Mitropolie a Moldovei şi Sucevei

Nr. 2893 din 12 Mai 1945

C E R T I F I C A T

Avînd în vedere cererea înregistrată la Nr.2893/945,

Se certifică de Noi că numitul Pârvu Iosif a fost tuns în monahism la data de 20 Septembrie 1942, cu numele de Iustin, pe seama Sf. Mănăstiri Durău, jud. Neamţ.

În urma recomandării P.C. Stareţ al acestei Mănăstiri, Cuvioşia Sa a fost hirotonit Diacon la 27 Octombrie 1942, iar Preot la 14 Iunie 1943.

[…] spre a-i servi la arenjarea situaţiei militare.

Mitropolitul Moldovei, Irineu

Surse: Mănăstirea Paltin – Petru Vodă şi Mănăstirea Petru Vodă

Citiţi şi:

Părintele Justin Pârvu – Rămânem în Biserica în care ne-am născut şi să avem curajul să mărturisim orice abatere de la dreapta credinţă

Părintele Justin Pârvu: Rugăciunea din inimă va fi singura noastră izbăvire

Viaţa Părintelui Justin Pârvu

CIA SECRETS: Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică, plus Tismăneanu, în ARHIVELE CIA. “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat”. DOCS

În acelaşi set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat în urmă cu o lună de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.

Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc. Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300). “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA.

Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA. “Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”. “Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:

“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu,  care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului. A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc. Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…

Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era “fiul unui rabin”. Pentru mai multe detalii biografice privind agentul NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu vă recomand să citiţi AICI un studiu al istoricului CNSAS Liviu Pleşa.

Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru). Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.

Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”. O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.

La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. (Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).

În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurarilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihail Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.

Ah, era să uit de Tismăneanu. Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”. În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.

Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu. Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…

Documentele, mai jos.

Va urma

Citiţi şi: CIA despre aberaţiile scrise de Pacepa: ”Dacă ar putea plânge copacii ar face-o, pentru că au furnizat hârtia pentru această carte”. CIA confirmă: Ceauşescu, duşmanul Nr. 1 al URSS în Pactul de la Varşovia. Lovitura de stat cu concursul KGB, prevăzută din anii ’80. Iliescu, pe o listă albă încă din 1970!



Ciudata conivenţă ruso-americană-kominternistă împotriva României. Editorial RONCEA în BURSA despre sarea de pe rănile deschise ale României: Basarabia şi Transilvania

planurile-cominternului-pentru-romania-larry-watts-harta-map-transilvania-basarabia

Harta din lucrarea “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” – de Larry Watts

(…)  Marota cu “mai uşor cu Basarabia română că vă luăm Transilvania” este undeva pe primul rând al butoanelor aparatului de propagandă rus în privinţa relaţiilor Moscovei cu românii. Desigur, mai nou începe să fie valabilă şi reciproca, după cât se vede, respectiv “mai uşor cu Transilvania română că vă luăm Moldova”, respectiv “Moldova Mare”. De remarcat că MAE de la Bucureşti încă nu a protestat faţă de titulatura pe care şi-a arogat-o James Pettit – sfidător şi total nediplomatic – de “Ambasador al Moldovei” şi nu al Republicii Moldova, după cum prevăd cutumele internaţionale. Comunicatul de răspuns al Ambasadei SUA de la Bucureşti privind gafa nerecunoscută a ambasadorului Klemm din “ţinutul secuiesc” tratează românii la fel precum colegii lor de la Chişinău, explicându-ne că Domnia Sa este ambasador “în întreaga Românie”. Sperăm că Pettit nu ne va anunţa, şi el, într-o zi, că este ambasadorul SUA “în întreaga Moldovă”, pentru că atunci va trebui să se certe pe domnie cu şeful bisericii ruseşti de peste Prut, colonelul Vladimir Căntărean, care s-a autointutulat mitropolit al “Întregii Moldove”. Nu întâmplător, tot în această perioadă au apărut şi atacuri concertate la adresa Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Teofan, venite atât din “Întreaga Moldovă” cât şi din Ucraina (Episcopul bisericii ruse Longhin), ţinta ascunsă fiind tot integritatea teritorială a României (după cum secţia locală a SRI ar trebui să ştie şi să prevină, conform dezideratelor serviciului). În fond, este vorba de acelaşi lucru la care atentează şi “moderaţii” maghiari cu care s-a afişat ambasadorul Klemm.

Dacă ştim că pentru Putin mersul pe direcţiile trasate de înaintaşii săi este o normalitate a fiinţei lui de KGB-ist, de ce calcă ambasadorii Statelor Unite pe urmele sovieticilor este foarte greu de spus. (…)

Practic, oricât de straniu ar părea, tocmai cel mai vocal ambasador împotriva corupţiei şi a ilegalităţilor din România a girat o astfel de încălcare a Legii, devenind chiar părtaş prin imprudenţă. N-a fost informat ambasadorul? Posibil! Dar de ce nu “şi-a făcut temele” înainte de a pleca, lipa-lipa, pe Axa Moscova – Budapesta?

Poate cel mai bine ar fi fost ca ambasadorul Klemm să apeleze la un studiu la zi privind tendinţele şi aspiraţiile maghiarilor din România, respectiv ale UDMR, realizat de foşti experţi ai Proiectului american pentru Relaţii Etnice (PER) şi dat publicităţii anul trecut de autorul aclamatului volum “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!”, istoricul american Larry Watts, sub titlul “Interethnic Dialogue in the New Romania” (I si II).

Din acest studiu, Excelenţa Sa ar fi putut afla că 89% dintre români se exprimă negativ faţă de proiectul autonomiei teritoriale maghiare, în timp ce doar 6% îl susţin, ceea ce reprezintă aproximativ procentul conlocuitorilor maghiari şi că 27% dintre repondenţi consideră că un conflict interetnic este oricând posibil iar mai mult de trei sferturi dintre aceştia cred că acest conflict va fi instigat de etnicii maghiari.

Conform acestui studiu, dezideratele ungurilor din România sunt: 1- Limba maghiară ca a doua limbă oficială; 2 – Autonomie teritorială şi fiscală; 3 – Acceptarea steagului secuiesc.

Iată, deci, că există şi americani coerenţi, care avertizează asupra pericolelor regionale şi nu care dau apă la moară extremismului maghiar, conştient sau “din imprudenţă”.

“O să urâm SUA, mai mult decât Rusia!”, exclama comentatorul Dan Tomozei într-un editorial, siderat de o poziţie anti-naţională similară venită dinspre cascadorul inconştient de pe pervazul cutiei Pandorei. Doamne fereşte!, zic eu.

Integral în BURSA: Ambasadorul SUA intră pe geam în cutia Pandorei din “ţinutul secuiesc”

Adevărul despre Basarabia, Rusia şi România

Romania Mare Harta Map Great Romania in NATO OTAN

STUDIU: CE ESTE BASARABIA. Războiul rece s-a reîncălzit. STUDIUL integral al Profesorului Ion Constantin. EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE

Schimb de mesaje Obama-Hillary-Putin la margini de imperii? Ambasadorul SUA la Chişinău, “moldovenistul” la ordin Jim Pettit, sau “Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei”. Moldova nu este România la fel cum New York nu este America

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016

“Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei.” – această spusă autentică a lui Nichita Stănescu ilustrează perfect mizeria istorică antiromânească şi profund nediplomatică aruncată pe piaţă de ambasadorul SUA la Chişinău, Jim Pettit. Un ambasador numit de Obama după ce a făcut trei “ture” pe la Moscova – conform exprimării din biografia oficială pusă la dispoziţia publicului de Ambasada SUA în Republica Moldova.

Sigur că “Moldova nu este România” pentru că un plămân – vorba ştim noi cui – nu poate da trupului deja rupt acelaşi aer ca ambii plămâni – respectiv Basarabia şi Bucovina, ambele ciuntite! Este ca şi când ai spune “New York-ul nu este America”. Desigur, nu e America ci o parte a Americii. Am zis să încep cu o primă lecţie, de tip “geography for idiots”…

Cu adevărat, citind sau vizionând declaraţiile halucinante ale ambasadorului SUA – despre “poporul moldovenesc” şi neromânitatea Moldovei – nu mai ştii ce să crezi: ori omul suferă de un retard sever nedepistat de Departamentul de Stat american în lipsa unor teste de acest tip, ori bietul Pettit a fost schimbat la Moscova cu vreo clonă din laboratoarele de la Lubianka. Sau doar face pe prostul pentru un scop neclar, încă…

Venite pe fondul unei agitaţii “pravoslavnice” ruseşti desfăşurate în ultima perioadă asiduu, cu demenţe similare, împotriva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi a IPS Teofan, afirmaţiile măreţului Pettit se înscriu automat într-o campanie ce ţinteşte chiar integritatea naţională a României (în paranteză fie spus DIICOT ar fi trebuit să se autosesizeze deja la atacul asupra MMB şi BOR, dacă, desigur, a primit informaţiile necesare de la forurile îndrituite).

Este adevărat, afirmând că “MOLDOVENII TREBUIE SĂ SE RECUNOASCĂ PE EI ÎNȘIȘI CA MOLDOVENI, CA O NAȚIONALITATE APARTE ŞI CU O ŢARĂ APARTE”, Pettit nu e departe de câteva recente (dar şi mai vechi) afirmaţii ale fostului preşedinte Băsescu, despre “oferirea” Transnistriei Rusiei, despre “ţara” Moldova locuită de “moldoveni” şi de “o minoritate românescă”… Şi, în acelaşi timp, aceste vorbe aruncate cu atâta lejeritate se înscriu drept o insultă fără precedent din partea aliatului strategic al României, America. Desigur, nu ştim, de fapt, ce Americă reprezinta micul Pettit sau ce calcule absconse face Administraţia de la Washington raportându-se la Moscova.

Ce ştim este că afirmaţiile respective dau apă la moară gratuit propagandei ruseşti din Basarabia – care va exploata la maximum această situaţie, cu referire directa la “trădătorii” americani – cât şi celei din România, care acţionează sub acoperirea de “unionistă”, şi care primeşte astfel un nou impuls propagandistic. Bila-manta-bila, Rusia iese bine din toate poziţiile.

Analizând la rece, cu detaşare, ne putem întreba ce-şi propune, de fapt, acest mesaj: 1) Să fie un mesaj “de pace” la zi către Rusia, transmis în direct, peste capetele unor “stupid people”, adică ale noastre, ale românilor? 2) Administraţia Obama se face portavoce electorală şi dă de înţeles la margini de imperii că Hillary Clinton nu va interveni peste Rusia sub nici o formă? Şi cum va răspunde Putin? Cu un umar contra lui Trump? 3) Sau să fie un mesaj incitator, aruncat pervers, generator de reacţii contrare, cu alte perspective? Nu, nu, nu… Asta din urmă e pentru o gândire prea complicată…

Cine cunoaşte istoria Rusiei ştie şi ce importanţă deosebită a acordat Moscova, întotdeauna, micuţei Basarabii. Aşadar, cunoscând atenţia specială a Kremlinului faţă de această zonă, ipoteza principală – cu folosirea “Moldovei” ca placă turnantă pentru mesaje – nu poate fi exclusă.

Revenind la portavoce, binecunoscutul şi finul analist basarabean Vlad Cubreacov observă cu acuitate o serie de derapaje ale ambasadorului James Pettit, atrăgând atenţia şi asupra faptului că însăşi panotarea ambasadei sfidează cutumele diplomatice, referindu-se la o “Moldova” – spaţiu geografic a cărei parte esențială, cu cele trei capitale istorice (Baia, Suceava și Iași), se află în cadrul României – şi nu la Republica Moldova. Nici măcar ambasada Rusiei la Chişinău nu îşi permite aşa ceva. Redau:

“Folosind termenii istorici și geografici de ”Moldova” și ”moldoveni” și afirmând univoc că ”Moldova nu este România”, fără precizarea obligatorie că ar fi vorba despre ”Republica Moldova” și ”cetățenii Republicii Moldova”, dumneavoastră admiteți teoretic o posibilă dezmembrare a României, prin extragerea Moldovei istorice de vest din ansamblul statului român. Moldova, în sensul deplin, istoric și geografic, al termenului, este cu mult mai mare decât noul stat post-sovietic Republica Moldova, iar confuzia pe care ați admis-o voit într-o declarație publică sugerează o posibilă suprapunere a Republicii Moldova cu întreaga Moldovă istorică și geografică. Spre deosebire de noul stat post-sovietic Republica Moldova, România este succesor istoric și juridic direct al Principatului Moldova. România este un stat membru NATO și un aliat strategic al SUA în regiune, iar termenul ”Moldova” și infranimul românesc ”moldoveni” fac parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al României și al poporului român astăzi bistatal. După cum și termenul ”român” face parte inseparabilă din patrimonial istoric și cultural al Republicii Moldova. Denumirea corectă și oficială a statului în care sunteți acreditat începe cu litera R, nu cu litera M. Așa spune Declarația noastră de independență, așa spune Constituția și legislația noastră, așa este înregistrat statul la ONU. Moldova și Republica Moldova nu sunt unul și același lucru, iar confundarea lor voită ori, poate, dintr-o vinovată neglijență, generează întemeiat percepții și temeri pe care, suntem convinși, Statele Unite ale Americii nu și le doresc.”

Materialul expertului Vlad Cubreacov trebuie citit în integralitatea sa fiind o adevărată lecţie de istorie şi diplomaţie, ce nu ar trebui ignorată de nici un specialist în afaceri inter-naţionale, şi cu atât mai mult de MAE de la Bucureşti (care, ca de obicei, cel puţin până acum, tace).

Înainte de a reda imaginile cu ofensa de neimaginat la adresa românilor de pe ambele maluri ale Prutului, amintesc Declaratia Senatului american din 28 iunie 1991:

“On June 28, 1991, the US Senate voted a resolution sponsored by Senators Jesse Helmes (R-NC) and Larry Pressler (R-SD), members of the US Senate Committee on Foreign Relations, which recommended the US Government to:

1. Support the right to self-determination of the people of Moldova and Northern Bukovina, occupied by the Soviets, and to draft a decision to this end;

2. Support the future efforts of the Government of Moldova to negotiate, if it desires so, a peaceful reunification of Moldova and northern Bukovina with Romania, as established in the Treaty of Paris (1920), respecting the existing norms of international low and principle 1 of the Helsinki Act”.

In the clauses of this Senate resolution it has been stated among other things that “(…) The armed forces of the Soviet Union invaded the Kingdom of Romania and occupied Eastern Moldova, Norther Bukovina and Hertsa Region. (…) The annexation was prepared beforehand in a Secret Agreement to a Non-Aggression Treaty signed by the Governments of the Soviet Union and the German Reich on August 23, 1939. (…) Between 1940 and 1953 hundreds of thousand of Romanian from Moldova and Northern Bukovina were deported by the USSR to Central Asia and Siberia (…)”.

Victor Roncea

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016 Romania

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016 moldovenism

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016 insulta la adresa Romaniei si a Romanilor

Trilogia Watts, în curs de publicare. Noi secrete ale istoriei recente a României dezvăluite de profesorii Larry Watts şi Ion Constantin. REMEMBER: Moştenirea Clandestină – un documentar de Monica Ghiurco. VIDEO

Istoricul american, Larry Watts isi lanseaza, joi, 12 mai 2011, ora 16.00, in amfiteatrul Bibliotecii Centrale Universitare, cartea "Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania” (titlul original: „With Friends Like These... The Soviet Bloc`s Clandestine War Against Romania“)

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Ziaristi Online publică un întreg capitol din următoarea carte a lui Larry Watts despre istoria secretă a României. “On The Eve Of The Romanian Revolution”

Urmează să apară al treilea volum din trilogia lui Larry Watts dedicată istoriei secrete a României, după “Fereşte-ma, Doamne, de prieteni…” şi “Cei dintâi vor fi cei din urmă…”
Coperta TIME KGBCum a început războiul secret dintre serviciile de informații românești şi cele din sfera rusească. Campania de derusificare şi Problema Basarabiei

Apar semnele unui război ascuns între serviciile de informaţii româneşti şi cele ale aliaţilor pe Problema Basarabiei

Monica Ghiurco la Premiile APTR 2013 - Mostenirea Clandestina - Larry Watts

Remember: MOŞTENIREA CLANDESTINĂ – documentarul interzis de un oarecare la TVR dar premiat de APTR. Monica Ghiurco în dialog cu Larry Watts despre Războiul Secret împotriva României. VIDEO

Monica Ghiurco, o ziaristă temerară, nu a renunţat la presă, aşa cum şi-ar fi dorit unii sau alţii. Astăzi ea reprezintă interesele tuturor angajaţilor din TVR

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova