CNCD nu mai are ce face pe banii noștri și s-a gândit să pună oamenii pe drumuri în urma reclamației unui ungur dement (*), cu simpatii teroriste, care se răfuiește cu Mihai Eminescu – Românul Absolut și ucenicul său, Mihai Tîrnoveanu, președintele Asociației Calea Neamului, o organizație filantropică de toată isprava, care de circa cinci ani de zile suplinește rolul statului român în teritoriile semi-ocupate Harghita, Covasna și Mureș, unde ajută bisericile românești, tineri studioși și bătrâni nevoiași. Sau sărbătorește cum se cuvine Centenarul Eliberării Budapestei, la Arcul de Triumf.
Adresa la care ne deplasăm azi, 27 August 2019, la orele 10.00, pentru a constata cum demența a devenit aproape lege în România, drept pentru care e luată serios în seamă de o autoritate de stat “autonomă” (foto-document mai jos), este Piața Valter Mărăcineanu Nr. 1 – 3, etaj 2, Sector 1, Cișmigiu, București.
Desigur, vrem și să aflăm chiar de la Mihai Tîrnoveanu – “Discriminatorul”, în ce a constat apărarea sa în fața organelor scoase din “1984”.
Articolul clasic al lui Mihai Eminescu, pentru care este incriminat azi Mihai Tîrnoveanu este:
Dosarul de documente istorice recuperat de serviciile speciale române anul trecut, după ce acesta ar fi stat ascuns timp de aproape 70 de ani în peretele dublu al unui scrin care i-a aparţinut funcţionarului BNR Nicolae Roşca va fi prezentat, pentru prima dată, astăzi şi mâine, de către Banca Naţională a României (BNR) . Dosarul cu numărul 17416, cu un conţinut de 284 de pagini, între care se află şi un Raport către Mareşalul Antonescu cu inventarul Tezaurului, prezentat de BURSA în facsimil, este fratele Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Moscova”, deschis în 1916 şi transmis cu sfinţenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. La simpozionul anual de istorie şi civilizaţie bancară, “Cristian Popişteanu”, ediţia a XXVII-a, cu tema “Tezaurul BNR evacuat la Moscova – un bilanţ istoriografic şi un studiu de caz”, vor prezenta lucrări academicianul Ioan Aurel Pop, ultimul preşedinte al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur, prof. univ. dr. Viorica Moisuc, specialistul nr. 1 în această problematică, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, primul preşedinte al Comisiei pentru Tezaur, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, istoricul Marian Ştefan, co-autor al mai multor lucrări de specialitate pe tema Tezaurului, împreună cu Cristian Păunescu şi Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, care promite să dezvăluie în amănunt istoria celui de-al doilea dosar al Tezaurului României evacuat la Moscova. La final va avea loc decernarea Premiilor anuale oferite de Fundaţia Culturală “Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice din anul 2018.
Banca Naţională a României a sărbătorit pe 17 aprilie a.c. 139 de ani de la înfiinţare. Dintre aceştia, de peste un secol este deposedată de un bun naţional evaluat la circa 5 miliarde de dolari – Tezaurul de la Moscova. Am stat de vorbă despre acest subiect fierbinte cu istoricul Cristian Păunescu, membru în Comisia româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, şi consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu. Cristian Păunescu împreună cu doamna Viorica Moisuc sunt consideraţi de profesorul Ioan Scurtu, primul copreşedinte al Comisei, drept cei mai buni specialişti ai problematicii Tezaurului. Domnia sa ne-a oferit detalii despre descoperirea relativ recentă celui de-al doilea Dosar de documente dispărut din Arhiva BNR, cu numărul 17416, care este fratele mai mic al celui cu numărul 17415, unde se află originalele Protocoalelor cu ruşii, din 1916 şi 1917, Dosar fotografiat şi prezentat în BURSA, în exclusivitate, încă din 2015.
Tot în exclusivitate pentru BURSA, Cristian Păunescu ne oferă Protocolul integral prin care reprezentantul Rusiei garantează returnarea Tezaurului României. În partea a doua a interviului veţi putea afla, între alte subiecte incitante, pentru aurul cui l-a asasinat Hitler pe Armand Călinescu şi ce s-a întâmplat cu cel mai bun cunoscător din trecut al problemei Tezaurului, funcţionarul BNR Mihail Grigore Romaşcanu, închis de comunişti pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară, cât şi care sunt şansele reluării negocierilor cu Rusia. De asemenea, veți afla și câteva date despre istoria mai puțin cunoscută a României, starețul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, Gheron Netta, Patapievici, Hitler, Sima și Codreanu..
Cristian Paunescu, consilier al Guvernatorului BNR. Foto: Victor Roncea
Reporter: Domnule Cristian Păunescu, sunteţi membru în Comisia de istorici, arhivişti, istorici de artă care studiază posibilitatea recuperării Tezaurului român de la ruşi. Din câte ştiu este o Comisie cam pusă pe butuci, rămasă fără preşedinte de când profesorul Ioan Aurel Pop a devenit preşedinte al Academiei Române. Ultima întâlnire, cea din 2016, s-a desfăşurat la Sinaia după o pauză de un deceniu iar următoarea trebuia să se desfăşoare la Moscova. Ce s-a întâmplat cu ea?
Cristian Păunescu: A fost anulată de ruşi, din motive ce ţin mai mult de serviciile speciale şi nu de noi. Noi suntem istorici. Ne veţi întreba ce fac aceşti istorici. Am făcut ce s-a putut. În primul rând – ştiu că ştiţi dar o spun pentru publicul larg – e foarte greu să negociezi cu Rusia. În al doilea rând e foarte greu să negociezi cu Rusia în condiţiile relaţiilor bilaterale româno-ruse actuale – scut, declaraţii nefericite etc. Şi trei, ceea ce nu prea se înţelege este cum funcţionează Rusia, respectiv faptul că cele două restituiri parţiale – din iunie 1935 şi iunie 1956 – au fost făcute de partea sovietică exclusiv pentru unele avantaje.
Reporter: Şi anume?
Cristian Păunescu: În 1934, Titulescu stabileşte relaţii diplomatice cu Rusia. Interesul lor era mare – aveau relaţiile diplomatice europene blocate, era un cordon sanitar în jurul lor; prin Titulescu li s-au deschis porţile. Au căpătat recunoaştere şi sub mască diplomatică au căpătat acces în exterior – toţi trimişii lor, diplomaţi, corespondenţi de presă etc. erau agenţi. Cohorte de agenţi au invadat cu acoperire legală Europa civilizată. Am reluat relaţiile, ne-au dat prima restituire. Nu era de mare valoare – dosare, hârtii de valoare devalorizate, bancnote care dispăruseră din circulaţie, în general aproape maculatură – dar ne-au dat, de exemplu, osemintele lui Dimitrie Cantemir. Toate lăzile erau violate, cum aţi scris într-un articol.
A doua restituire – 1956. Tot iunie. Ce se întâmpla? Se mişca Ungaria. Ruşii aveau date cu ce se petrecea la unguri. În octombrie a început revoluţia. Aveau nevoie de o Românie care să fie supusă, liniştită. Am avut şi noi o contribuţie – pe mână cu Rusia i-am acordat azil lui Imre Nagy. S-a dus acolo Valter Roman, tatăl lui Petre Roman, evreu ungur, născut în Oradea, vorbea nativ limba maghiară, împreună cu încă unul, Aurel Mălnăşan, şi aştia doi l-au convins pe Imre Nagy să vină în România. Exact ce-i învăţaseră ruşii. Ei se cunoşteau toţi de la Moscova, de la Internaţionala a III-a, hotelul Lux, de foarte mulţi ani. Au avut încredere ungurii. Naivi, au venit, au stat la Snagov, traducătoare era altă vorbitoare nativă, Ilona-Ileana Ioanid (a publicat şi o carte), au fost tratataţi cu şampanie, la început, apoi, după ce au fost storşi de informaţii, din ce în ce mai puţină libertate, anchete dure şi în final, după cum se ştie, au sfârşit spânzuraţi la Budapesta. Se poate spune că ce ne-a venit din Tezaur a fost o recompensă anticipativă – Cloşca cu puii de aur, 18 kg de aur, 120 de picturi Grigorescu, colecţia de medalii a Academiei Române, nişte bijuterii. Apoi l-au plimbat pe academicianul Oprescu la Moscova şi ne-au scos ochii. Aceste acte, cele două restituiri, au fost strict conjucturale. Însă să spunem că ne-au ajutat în negocierile cu ruşii, pentru că le-au demontat argumentele lor false – aceleaşi, la orice lider rus, ţarist, sovietic etc. – că n-au auzit de Tezaur. Când erau întrebaţi la întâlnirile bilaterale ce e cu aurul românesc, toţi ziceau la fel: “e prima oară când aud de această problemă” sau “nici nu ştim dacă a existat sau mai există”. Şi-atunci cum şi din ce ne-aţi restitut oficial şi parţial?
Reporter: Bun, şi după 1956 ce s-a întâmplat, de ce n-am mai primit nimic?
Cristian Păunescu: După “56, tânărul Ceauşescu, venit la putere după moartea lui Dej, în martie “65, pune şi el pe tapet situaţia Tezaurului, destul de vehement, în septembrie, la Brejnev, unde se duce cu întreaga conducere. Problema ţine de evoluţia ulterioară a relaţiilor româno-ruse, problemă pe care o abordează foarte bine istoricul american Larry Watts. Discuţiile cu Brejnev sunt memorabile. Le-am publicat şi noi, după doamna Mioara Anton, le-a publicat şi profesorul Gheorghe Buzatu. Ce mai adăugăm noi în lucrarea noastră sunt detalii despre Operaţiunea Neptun, cu aurul de la Tismana, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Reporter: Tezaur salvat între alţii – în primul rând aş zice – şi de stareţul-martir Gherasim Iscu, ulterior ucis de bolşevici la închisoarea din Târgu Ocna. Ar merita mai multă atenţie acest caz, inclusiv din partea BOR.
Cristian Păunescu: Da. A fost o operaţiune complexă. Guvernul de atunci a salvat aurul rămas şi o parte din cel al Poloniei prin această idee, de a-l ascunde la Mănăstirea Tismana, iniţial în pivniţă şi apoi, la propunerea celor de-acolo, de teama agenţilor care se înmulţiseră, într-o peşteră din imediata apropiere, astupată şi mascată perfect, unde acum am făcut şi un Muzeu. Era pericolul să fie capturat, ori de armata germană, care era în retragere, ori de Armata Roşie, aflată în ofensivă. Înainte de armistiţiu, 12 septembrie, tot ce luau era prada de război. A mai fost o propunere interesantă, de mutare a cursului Dunării şi de ascundere a aurului în albia fluviului şi apoi de reluare a cursului, dar Antonescu a respins-o pentru că ar fi fost prea mulţi ochi care ar fi putut să urmărească acţiunea. Sunt multe istorii, foarte interesante. Am scris împreună cu Marian Ştefan – un foarte bun istoric de la Magazin Istoric – o serie de cărţi despre Tezaur, care s-au epuizat rapid, inclusiv cele în limba engleză.
Reporter: Ar trebui să fie republicate şi trimise, după părerea mea, tuturor guvernelor aliate şi tuturor filialelor ICR din străinătate, pentru a le oferi oficialilor din ţările respective.
Cristian Păunescu: Dumneavoastră o spuneţi şi nu pot să nu fiu de acord.
Reporter: În ce priveşte Dosarul acesta nou, apărut din ceaţă, fratele celui pe care îl aveţi deja, ce puteţi să ne spuneţi?
Cristian Păunescu: În 2018, în luna august, Banca Naţională a primit de la o instituţie a statului român, cu o scrisoare de înaintare, acest Dosar, pe care îl aveţi în faţă şi care s-a constatat, în cadrul acelei instituţii, că este proprietatea Băncii Naţionale a României. Domnul Guvernator a dispus ca nucleul de cercetare istorică bancară pe care îl coordonez, în calitatea mea de consilier al dânsului, să autentifice şi să studieze documentele. Ne-am apucat de studiu, o muncă migăloasă, pentru că este un volum de circa 300 de pagini care necesită în primul rând o critică istorică a textelor, a tuturor documentelor.
Reporter: Aţi verificat dacă este original; vechimea, hârtia, cerneala?
Cristian Păunescu: Desigur, am verificat şi scrisul şi adnotările de pe documente şi pot să vă spun că hârtia pe care se află înscrisurile băncii este aceeaşi cu cea folosită şi în elaborarea Dosarului de la Moscova 1, aflat în Arhiva noastră. Ambele Dosare au fost alcătuite în cea mai mare parte de expertul nostru, Mihail Romaşcanu, o minte luminată, un excepţional specialist, care conducea una dintre cele mai importante Direcţii ale Băncii Naţionale, Direcţia de Studii, avea preocupări polivalente şi a scris mai multe cărţi foarte interesante. În 1934, în preajma reluării relaţiilor cu ruşii, a publicat cea mai importantă lucrare despre problema noastră – “Tezaurul Român de la Moscova” – care era un argument în mâna Ministerului de Externe, care putea să ceară, de la un stat cu care avea de-acum relaţii diplomatice, drepturile fireşti asupra Tezaurului. Şi iată cum a apărut prima restituire, din iunie 1935 – 1443 de lăzi. În lucrarea noastră din 1999 – “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova” – sunt inventariate ambele restituiri, din 1935 şi 1956.
Mihail Grigore Romascanu si Nicolae Rosca
Reporter: Ce cuprinde nou acest al doilea Dosar de documente care, din câte înţeleg, îl completează pe primul?
Cristian Păunescu: În mare, aşa cum am spus, şi acest Dosar este alcătuit de Mihail Grigore Romaşcanu, căruia i-au trecut prin mână toate documentele referitoare la Tezaur. El le-a ordonat şi adnotat şi a elaborat studii pentru Guvern şi Ministerul de Externe, ca o bază primară pentru revendicări. Fiind o personalitate foarte bine cunoscută, în cercetarea istorică şi financiar-bancară, în perioada Guvernării Antonescu a fost cooptat în Guvern şi făcut secretar general în Ministerul Economiei şi Comisar General al preţurilor; el răspundea de toate măsurile excepţionale ce se luau în acele situaţii excepţionale. Iar Guvernatorul BNR în perioada 1940 – 1944, Alexandru Ottulescu, un jurist de excepţie, participa la toate şedinţele de Guvern. După cum aţi observat chiar dumneavoastră într-un articol, consultând lucrările profesorului Buzatu despre Jurnalul lui Antonescu, în perioada elaborării de către Romaşcanu a unui Raport semnat de Ottulescu şi ajuns pe masa lui Antonescu, în care se arăta exact ce bunuri avem la Moscova, Guvernatorul a stat în mai multe rânduri la discuţii tete-a-tete cu Mareşalul.
În ciuda prezenţei consilierilor sovietici, acest Dosar a fost salvat în secret
Reporter: Care este istoria Dosarului dumneavoastră cu documentele privind Tezaurul?
Cristian Păunescu: Dosarele au fost foarte bine păstrate, dovadă că Dosarul 1 a ajuns din mâna unui Guvernator la altul, în forma iniţială, sub legământ, fără să dispară documente şi a fost predat de Decebal Urdea, fostul Guvernator, în 1990, noului Guvernator, Mugur Isărescu.
Reporter: Cum de nu au fost subtilizate de către consilierii sau agenţii sovietici din Bancă documente din acest Dosar – cum ar fi de exemplu protocoalele originale româno-ruse?
Cristian Păunescu: Este senzaţional acest aspect şi l-am remarcat şi noi în Banca Naţională, cum, în ciuda prezenţei consilierilor sovietici, acest Dosar a fost salvat în secret. Am avut aici un consilier sovietic, Romaşov, care coordona aici traducerile de documente bancare din limba rusă în limba română, ca să se aplice ca regulamente. Eram îndoctrinaţi după doctrina financiar-bancară sovietică.
Reporter: Parcă şi tatăl lui Patapievici, care fusese traducător pentru Armata Roşie la Viena, a lucrat aici…
Cristian Păunescu: Da, Denis Patapievici a fost angajatul Băncii Naţionale. Arhiva noastră a suferit perieri succesive după 1947, ca urmare a etatizării de la 31 decembrie 1946 – 1 ianuarie 1947 când Banca a fost invadată de ofiţeri ai Securităţii bolşevice. În acei ani au dispărut multe. Dosarele Guvernatorilor de după 47 – 48 nu sunt la Bancă. Dosarele lor de cadre erau la Comitetul Central pentru că erau numiţi direct de către CC al PCR. O nouă periere a avut loc în iunie 1959, după Marele Jaf de la sucursala Griviţa, când Grupul Ioanid a atacat maşina Băncii Naţionale şi a devalizat-o şi Securitatea i-a prins pe autori, bărbaţii au fost executaţi şi femeia, Monica Sevianu, expulzată în Israel. Şi atunci au fost arestaţi peste 100 de angajaţi ai Băncii, anchetaţi dur, şi s-a umblat în Arhivă. Ca o probă, şi dosarul lui Denis Patapievici a dispărut din Arhiva Băncii Naţionale. Nu se ştie exact când şi cum.
“Federaţia Rusă este continuatoare, prin drept internaţional, a URSS-ului”
Reporter: Dar Dosarul Tezaurului a fost ascuns…
Cristian Păunescu: Exact. Inclusiv de către primul preşedinte al Băncii de Stat a RPR, comunistul Aurel Vijoli, care a avut şi el probleme, a fost arestat o vreme şi apoi reabilitat. Dacă Dosarul pica în mâna ruşilor nu mai aveam ce revendica, nu mai aveam documentele în baza cărora să revendicăm. Acolo sunt cele două protocoale bilingve, din decembrie 1916 şi iulie 1917, în franceză şi rusă, cu ştampilele şi semnăturile originale ale oficialilor Băncii Imperiale de Stat a Rusiei.
Reporter: Protocoale în care este menţionată garanţia Guvernului rus că Tezaurul român va fi returnat… Sunt documente cu valoare de tratate internaţionale, cum spune şi profesorul Ioan Scurtu, fost co-preşedinte al Comisiei.
Cristian Păunescu: Exact.
Reporter: Puteţi să ne oferiţi o copie a unui protocol pentru cititorii BURSA?
Cristian Păunescu: Cu plăcere. Noi am pus online pe site-ul BNR doar prima şi ultima pagină, dar pentru dumneavoastră şi BURSA un facsimil complet al primului protocol vă va sta la dispoziţie în exclusivitate. Este un document, din punct de vedere al dreptului internaţional, imbatabil, fiindcă Federaţia Rusă este continuatoare, prin drept internaţional a URSS-ului şi URSS-ul a Imperiului Ţarist.
Reporter: Şi cum argumentaţi la negocieri cu partea rusă?
Cristian Păunescu: Avem, pe lângă aceste documente, argumentele celor două restituiri, care sunt o recunoaştere clară.
Reporter: Mai este şi o declaraţie a lui Lenin.
Cristian Păunescu: Desigur, cea de la confiscarea bunurilor nostre, la 1918. Trebuie subliniat, aşadar, că Banca Naţională are o creanţă exigibilă asupra statului Federaţiei Ruse. Revenind la Dosarul descoperit, acesta nu schimbă sensibil vreuna din cantităţile trimise la Moscova pentru a fi retrocedate. Nu schimbă natura calculelor. Sunt documente întregitoare, care se referă la momentul conducerii statului român de către Ion Antonescu. Acest Dosar prezentat senzaţionalist ca fiind al lui Antonescu nu este al lui Antonescu. El a fost făcut de Mihail Romaşcanu din însărcinarea Guvernatorului Alexandru Ottulescu, care trebuia să-l informeze pe Mareşal privind conţinutul transporturilor trimise la Moscova. Începuse Războiul, eram în noiembrie 1941; după primele luni de război părea foarte aproape înfrângerea Uniunii Sovietice. Şi precis că Antonescu se gândea ca la masa tratativelor, după capitularea sovieticilor, să prezinte documentele pentru retrocedarea Tezaurului sau a contravalorii lui. Cum a făcut şi Ceauşescu, peste ani, când a avut ocazia, dar din cu totul altă poziţie.
Reporter: Am văzut că Ceauşescu îi spunea lui Brejnev că valoarea Tezaurului – doar a aurului, probabil – se ridica, la vremea aceea, la 167 de milioane de dolari. Era un calcul corect?
Cristian Păunescu: Nu putea să fie un calcul incorect pentru că îl prezenta oficial, dar pe ruşi nici nu-i interesa. Şi gândiţi-vă că dacă nu se solda cu succes Operaţiunea Neptun, de la Tismana, şi ne confiscau şi acele 240 de tone, aveam o pierdere de circa 330 de tone aur.
Reporter: Cum s-a rătăcit Dosarul “Moscova 2”?
Cristian Păunescu: El a fost găsit cu un Paşaport regal, pe care l-aţi văzut, al unui funcţionar al BNR, Nicolae Roşca. Posibil să fi fost un prieten al lui Romaşcanu. Nicolae Roşca a fost epurat din BNR în 1952 când Romaşcanu fusese deja arestat în “Noaptea demnitarilor”, în 1950. Nici Roşca nu avea “origine sănătoasă”. Cel mai probabil, considerăm noi, în pragul epurării el a avut acces la Dosar şi s-a gândit să-l salveze de Securitatea bolşevică de atunci.
Reporter: Cum staţi cu studiul Dosarului? A trecut ceva timp…
Cristian Păunescu: Noi am luat fiecare pagină la rând şi am văzut ce cuprinde. Numărul 1, dispoziţia lui Antonescu către Ottulescu, ca să facă o situaţie privind instituţiile statului român care au trimis bunuri la Moscova pentru a fi salvate, în 1916-1917, ce s-a întors şi ce a mai rămas de restituit, pentru a avea situaţia exactă. Mare parte din dosar sunt răspunsurile altor instituţii, muzee, bănci, Academia şi Patriarhia Română cu situaţiile privind ieşiri şi intrări. De asemenea, alte documente interesante sunt legate de politica internaţională a României, cum ar fi memoriul pregătit de partea română pentru Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles privind revendicările noastre, inclusiv Tezaurul. Nu i s-a dat curs atunci de Franţa, invocându-se că Tezaurul Român nu a fost garantat de Marile Puteri, deşi în momentele fierbinţi ni se spusese că este garantat. Apoi, pentru Conferinţa de la Genova, din 1922, unde se hotărăşte, pe baza protocoalelor şi a documentelor înaintate, ca Rusia sovietică să înapoieze Tezaurul Român, hotărâre ignorată de Rusia. Noi n-am pierdut nici un moment de a negocia, unde s-a putut, cu partea rusă, pe această temă – la Copenhaga, la Varşovia, la Viena, 1924, şi tot timpul Rusia ne-a transmis: vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia!
Reporter: De ce ruşii pun mereu problema Basarabiei când noi ridicăm problema Tezaurului?
Cristian Păunescu: Este o capcană, pe care a semnalat-o şi Mihail Romaşcanu, autorul apreciatului volum despre Tezaurul României şi cel care a supervizat acest Dosar 2 reapărut anul trecut, în adresele către conducerea Băncii şi a statului. Dar instrucţiunile primite încă de pe vremea primului ministru Ionel Brătianu au fost să nu legaţi niciodată problema Tezaurului de problema Basarabiei. Sunt două chestiuni distincte – una este despre fiinţa naţională şi cealaltă despre o avere naţională trimisă unui stat aliat care a devenit inamic prin schimbarea orânduirii şi a ordinii de drept.
Reporter: Când a dispărut Dosarul din Arhiva Băncii?
Cristian Păunescu: După cum v-am spus, Dosarul nr. 2 a plecat din Bancă în anii “50, când au apărut consilierii sovietici.
Când ne-a fost returnat, anul trecut, prin concursul instituţiilor speciale, toată lumea din Bancă a vrut să ştie dacă el aduce noutăţi substanţiale, dacă se dublează cantitatea de aur, de exemplu. Or nu este acest caz. Dosarul a fost dat spre studiu aprofundat experţilor noştri urmând să-l prezentăm public, aşa cum a afirmat şi Guvernatorul Mugur Isărescu, la simpozionul tradiţional anual pe care îl avem împreună cu Fundaţia Magazin Istoric, unde vor fi prezenţi specialişti recunoscuţi, în frunte cu preşedintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, şi istorici care s-au ocupat de-a lungul timpului de problematica Tezaurului.
Există foarte multe semne de întrebare legate de ce s-a întamplat cu familia lui Nicolae Roşca, funcţionarul Băncii care a ascuns Dosarul, cine au fost moştenitorii, cum a ajuns Dosarul în scrinul vândut etc. Noi ne ocupăm însă de studiul ştiinţific şi important este că acest Dosar este acum înapoi la locul său firesc, în patrimoniul arhivistic al Băncii Naţionale. Este un bun al BNR.
Bancherul francez Jacques de Larosière: “Guvernatorule, să nu uiţi niciodată să reclami acest Dosar! Istoria îţi va face dreptate!”
Reporter: Au trecut totuşi peste 100 de ani de când am pierdut Tezaurul…
Cristian Păunescu: Guvernatorul a declarat în repetate rânduri că Banca Naţională nu va ceda niciodată lupta pentru recuperarea valorilor sale de la Moscova, o creanţă exigibilă, indiferent de cât va dura această luptă. Pentru că, istoriceşte vorbind, ce înseamnă 100 de ani pentru Istorie dacă românii din Transilvania au aşteptat 1000 de ani ca să-şi reintre în drepturi şi să-şi vadă visul cu ochii, să trăiască într-un stat unitar? Stat contestat azi, chiar din interior, după cum vedem, cât şi din jurul nostru.
Această problematică a Tezaurului nu trebuie abandonată şi o să-l citez şi pe celebrul bancher francez Jacques de Larosière, care, aflat în vizită la noi, după ce a văzut documentele originale din Dosar, protocoalele scrise în franceză, i-a spus lui Mugur Isărescu: “Guvernatorule, să nu uiţi niciodată să reclami acest Dosar! Istoria îţi va face dreptate!”
“Totul ţine de relaţiile bilaterale”
Reporter: Concret, cum se mai poate obţine Tezaurul?
Cristian Păunescu: Partea rusă din cadrul Comisiei ne-a spus-o direct că totul ţine de relaţiile bilaterale. Atunci când acestea vor fi de aşa manieră încât să putem dialoga vom reîncepe negocierile.
La această oră suntem pe un palier al cercetării istorice. Banca Naţională a înmânat părţii ruse toate documentele care atestă depunerea bunurilor BNR – noi, aici, doar de acestea ne ocupăm – şi a rămas ca partea rusă să le studieze şi să ne răspundă. Însă negocierile s-au oprit. Comisia a avut întruniri din 2003 până în 2006. A urmat o întrerupere de 10 ani. Climatul politic… Apoi, în 2016, Banca Naţională a organizat la Sinaia o reuniune reuşită, spunem noi. Au rămas câteva progrese făcute. În protocoalele care se dau publicităţii s-au spus următoarele: partea rusă nu pune la îndoială documentele înmânate de BNR şi rămâne la rândul ei să cerceteze în fondurile arhivistice proprii dosare omoloage ale acestora. Apoi, pe fondul unor alte chestiuni, externe, următoarea întrunire nu a mai avut loc. Deci ăsta ar fi etajul la care am ajuns.
Reporter: Cam la primul nivel…
Cristian Păunescu: În caz de rezultate favorabile mai urcăm puţin – se ajunge la palierul diplomatic al negocierilor care apoi urcă la etajul politic, care ia deciziile. Noi ne facem datoria de a pune la dispoziţia forurilor politice şi diplomatice toate argumentele care atestă dreptul nostru asupra Tezaurului. O idee greşită acreditată de anumiţi vectori mass-media este că de ce nu face BNR mai multe în foruri internaţionale pentru recuperarea Tezaurului. E bine să explicăm – România şi Banca au acţionat la nivel internaţional din 1918-1919 – la Tratatul de Pace de la Paris, unde a fost prezentată problema şi depus dosarul, cu cerinţe foarte clare.
De ce România nu poate merge la Haga cu Chestiunea Tezaurului
Reporter: Şi totuşi, Tezaurul a fost transportat în Rusia ca urmare a războiului. Nu Germania trebuia să fie făcută responsabilă şi să garanteze pentru returnarea unui bun al României îndepărtat din cauza ei?
Cristian Păunescu: Acesta a fost unul dintre argumentele delegaţiei româneşti de la Paris. Însă, din păcate, aliaţii, care erau la rândul lor obligaţi să asigure revenirea Tezaurului, nu ne-au susţinut opiniile. În 1920, Banca a înaintat un Memoriu Comisiei Reparaţiunilor, însă cu acelaşi rezultat. Apoi la Genova, în 1922, la Conferinţa Economică internaţională unde a participat şi Rusia sovietică, pentru prima oară. De data aceasta, cererea României a fost găsită dreaptă şi Conferinţa a hotărât că “Guvernul sovietic rus va restitui Guvernului român valorile depozitate la Moscova de numitul Guvern român”, rezoluţie comunicată oficial Rusiei sovietice de către Franţa, la 2 mai 1922. Dar nerespectată. Ce puteam să facem? Se mai pune problema, greşit, de ce nu acţionăm Rusia la Curtea Internaţională de la Haga. România nu poate merge la Haga pentru că acolo se duce şi reclamantul şi reclamatul. De comun acord. Vedeţi cazul România-Ucraina, cu platforma continentală a Mării Negre. Altfel nu se poate.
MAE şi ICR ar putea să facă mai multe împreună cu BNR
Reporter: Atunci ce poate să facă România, azi, ţinând cont de situaţia prezentă?
Cristian Păunescu: Poate să facă. Poate să facă lobby, în Uniunea Europeană, unde sunt ţări care ne-au garantat atunci pentru transportul Tezaurului, deşi nu mai vor să recunoască. Noi am publicat toate Protocoalele şi în limba engleză, ele există deja în franceză. Am avut conferinţe, de la Chişinău şi Cernăuţi la Varşovia, Viena şi Tel Aviv. Mai multe ce s-ar putea face? Institutul Cultural Român ar putea să facă un parteneriat cu Ministerul de Externe, cu Banca Naţională, să trimită lectori şi expoziţii – pe care Banca le poate face, privind Tezaurul BNR – de la Bruxelles şi până la Washington.
Reporter: Chiar şi la Moscova.
Cristian Păunescu: Totul e să existe dorinţă.
BOR, BNR şi statul român au salvat la Tismana 240 tone de aur din calea ruşilor şi nemţilor
Reporter: Cu aurul ascuns la Mănăstirea Tismana pe când stareţ era martirul Bisericii Ortodoxe Române Gherasim Iscu ce s-a întâmplat?
Cristian Păunescu: Noi am prezentat şi în lucrări de specialitate şi în muzeul pe care l-am amenajat la Tismana această istorie, a celor 240 de tone de aur protejate pe vremea Mareşalului Antonescu, care se aflau în situaţia iminentă de a fi pierdute ori din cauza ofensivei Armatei Roşii, ori din cauza retragerii germane. Ambii actori militari puteau să ia aurul şi dacă aceasta se întâmpla înainte de 12 septembrie 1944, ziua armistiţiului, pierdeam, devenea pradă de război.
Reporter: Aurul acesta fusese obţinut în mare parte chiar de la nemţi în baza schimburilor economice. Specialiştii români, între care Gheron Netta şi Mircea Vulcănescu, au solicitat plata în aur pentru petrol şi grâne, din câte ştiu.
Cristian Păunescu: Exact. Guvernul Antonescu nu a vrut să primească hârtii fără valoare şi a cerut aur. Şi numai după ce intra aurul în contul BNR de la Zurich, în Elveţia, ţară neutră, după cum cerusem noi, atunci plecau transporturile de alimente sau de combustibil.
“Mircea Vulcănescu a contribuit foarte mult” la rezerva de aur a României
Reporter: Mircea Vulcănescu, marele filosof ucis de bolşevici la Aiud, la ce a contribuit?
Cristian Păunescu: Mircea Vulcănescu a contribuit foarte mult la raporturile economice cu Reich-ul, în sensul că nu s-a plătit cum a vrut Hitler, ci s-a plătit pe cea mai lichidă şi valoroasă plată – metal preţios. El a fost unul dintre responsabilii de această acţiune merituoasă. Şi noi am avut doi specialişti – pe Mihail Grigore Romaşcanu, care pe atunci era Comisar al preţurilor – şi pe Vasile Dimitriuc, şi el fost şef al Direcţiei Studii, cu doctorat la Leipzig. El era subsecretar de stat cu Combustibilii şi Vulcănescu subsecretar de stat la Finanţe. Ei negociau condiţiile cu partea germană.
• S-a propus mutarea cursului Dunării ca pe vremea lui Decebal
Reporter: Şi la Tismana cum s-a ajuns? Operaţiunea a început în 1943, ceea ce ne arată că Antonescu prevăzuse invazia sovietică.
Cristian Păunescu: Se poate spune şi aceasta. În 1943, Banca Naţională şi Guvernul au luat decizia să pună Tezaurul la adăpost. Pe plan internaţional nu a vrut nimeni să-l ia. Turcia a invocat că e neutră. Au apărut tot felul de soluţii, între care să mutăm cursul Dunării, ca pe vremea lui Decebal, să se îngroape aurul şi apoi să se mute cursul la loc. Însă Antonescu a opinat că e prea plină de spioni germani ţara şi s-ar afla şi atunci a luat decizia acestei operaţiuni, cu nume de cod Neptun. Am publicat istoria în cartea noastră Tezaurul de la Tismana. Şi, sub legenda restaurării celei mai vechi mănăstiri ridicate şi încă existente în spaţiul românesc, au început încet-încet transporturile lăzilor cu aur, monede de aur şi lingouri. La început au fost puse în pivniţa Mănăstirii şi apoi mutate cam la 50 de metri, într-o grotă care a fost zidită şi camuflată, cu contribuţia nepreţuită a stareţului de la Tismana şi a delegaţilor BNR şi ai Armatei, acţiune realizată în mare secret chiar în zilele armistiţiului.
Ce conţinea exact Tezaurul României în 1944
Reporter: Am înţeles că tot acolo a fost ascuns şi din aurul Poloniei.
Cristian Păunescu: Este adevărat, o parte din el, este vorba de 3 tone. Lista exactă a valorilor depozitate în peşteră erau: “Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur; Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur; Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur. Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur. Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg”.
Reporter: Şi cu restul valorilor Poloniei ocupate de alianţa ruso-germană, bolşevico-nazistă, parcă şi azi valabilă, ce s-a întâmplat?
Cristian Păunescu: În 1939 România salvează Guvernul Polonez, acordă azil unei mari părţi din Armata poloneză, de asemenea facilitează drumul garniturii feroviare cu 83 tone de aur care merge în portul Constanţa, unde este îmbarcat pe un fost petrolier şi trimis la Istanbul şi apoi prin toată Anatolia, în Liban şi Siria până în Senegal. De asemenea, Tezaurul de artă inestimabil al Poloniei a fost salvat şi trimis în Franţa, în zona liberă, cu vase româneşti. România a ajutat atunci Polonia, cu care aveam graniţă directă, în ciuda protestelor Germaniei.
• Armand Călinescu a fost ucis de Hitler pentru salvarea aurului şi Guvernului Poloniei
Reporter: Care au fost consecinţele?
Cristian Păunescu: Eliminarea lui Armand Călinescu, între altele. Asasinarea lui Călinescu o putem judeca şi prin această cheie – că s-a opus din răsputeri ca să cedeze lui Hitler, în faţa dorinţei acestuia de a pune mâna atât pe tot aurul Poloniei, cat şi pe Guvernul polonez, în frunte cu şeful statului, primul ministru, ministrul de Externe, refugiaţi în România. De fapt afrontul faţă de Hitler a dus la asasinarea lui chiar dacă această operaţiune a fost pusă la cale prin intermediul lui Sima sub pretextul răzbunării lui Codreanu. Oficial ai Poloniei ne-au recunoscut, la un simpozion de la Bucureşti, că nu aveau o “variantă B”. Iată, România a făcut atunci ce nu a făcut nimeni. Şi pentru aceasta Armand Călinescu a plătit cu viaţa, la ordinul lui Hitler.
Spre deosebire de Polonia, care şi-a salvat Tezaurul prin noi, Spania l-a pierdut complet când agenţii invadatori ai NKVD-ului, brigăzile roşii care ocupaseră regatul, au trimis pe mare 7900 de lăzi de aur în Rusia.
Ruşii au furat de două ori aurul României
Reporter: În ce ne priveşte, la sfârşitul războiului România deţinea cantitatea-record de 244,9 tone de aur iar în 1953, secătuiţi de Sovromuri şi plata “datoriilor” către URSS, cantitatea se redusese la 53,3 tone. Deci putem spune, după părerea mea, că am fost furaţi de aur de două ori de către ruşi. La cât s-ar evalua astăzi aurul Tezaurului răpit, cele 93,4 tone plecate la Moscova?
Cristian Păunescu: Din Rezerva de aur doar trei lăzi erau cu lingouri iar restul erau monede. Şi avem inventarul lor, inclusiv în acest al doilea Dosar. În afara cantităţii şi a greutăţii, moneda are şi valoare numismatică. Noi le-am dat în stare bună şi solicităm preţul de catalog. Părerea noastră – în ce priveşte doar Tezaurul Băncii – este că e vorba de circa 4 miliarde de euro. Pentru Rusia este o cantitate infimă.
Reporter: Dar tot atât are să ne dea Ungaria. Moştenirea Gojdu este evaluată tot la 4 miliarde. De asemenea, o istorie îngropată de mai toţi guvernanţii României. Ba chiar unii au vrut să dea această avere fabuloasă drept plocon Ungariei. Unde este mediatizarea statului român a acestei probleme, la fel de vicioasă ca cea a Tezaurului de la Moscova?
Cristian Păunescu: Este o întrebare bună. Şi aici ar trebui să se implice MAE şi ICR-urile, care ar trebui să răspândească în toată lumea aceste cauze istorice: “Daţi Tezaurul înapoi! Daţi înapoi Moştenirea Gojdu!”
EXCLUSIV: SRI consideră descoperirea Dosarului Tezaurului de la Moscova Secret de Stat Inventarul Tezaurului României, aşa cum a stat pe masa lui Antonescu
Interviul cu istoricul Cristian Păunescu, membru al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur şi consilier al Guvernatorului BNR, unul dintre cei mai buni specialişti ai României privind această problemă, din care Bursa a publicat deja prima parte, a suscitat un interes aparte din partea cititorilor. Acest fapt ne-a incitat să solicităm şi poziţia SRI privind descoperirea relativ recentă a wcova. Este vorba de Dosarul-frate al Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Moscova”, deschis în 1916 şi transmis cu sfinţenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. Cel de-al doilea poartă numărul 17416, conţine 287 de pagini, şi ar fi fost găsit în fundul dublu al unui dulap ajuns pe mâna unui iranian şi a unui ungur, ca-n bancurile de pe vremea lui Ceauşescu. Până la urmă însă tot s-a întors la români. Potrivit informaţiilor nostre, Serviciul Român de Informaţii a avut un rol hotărâtor în depistarea şi returnarea acestor documente de importanţă naţională şi mare valoare istorică deţinătorului lor de drept, Banca Naţională a României. Probabil din modestie, dar şi potrivit rigorilor legii, SRI a ales să ne transmită că “Informaţiile de natura celor pe care le solicitaţi sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, potrivit dispoziţiilor art. 12 litera a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, actualizată, întrucât fac parte, potrivit legii, din categoria informaţiilor clasificate şi intră sub incidenţa “secretului de stat”.
Este şi aceasta o informaţie. Mai important pentru noi este că asociaţia anonimă a prietenilor SRI ne-a oferit integral Dosarul “Moscova 2”, din care reproducem azi pentru cititorii Bursa două documente extrem de importante pentru Istorie şi România.
Intersul mare suscitat de prima parte a interviului nostru, intitulată “Vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia – asta ne-a transmis Rusia!”, ne determină să venim, la cererea cititorilor, cu o completare, înainte de a publica şi partea a doua. Mai precis, pentru a cunoaşte exact fondul problemei, prezentăm aici ce conţineau exact cele două trenuri către Moscova care au transportat Tezaurul României de la vremea aceea, conform unui Raport oficial al Guvernatorului BNR din 1941, Alexandru Ottulescu, adresat conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Acesta avea în plan, conform istoricului Viorica Moisuc, consultat de noi, să solicite Rusiei sovietice returnarea Tezaurului, la masa potenţialei capitulări a URSS.
Raportul, datat 12 noiembrie 1941, şi venit în completarea unei alte dări de seamă, a fost întocmit pentru Guvernator, cel mai probabil, de expertul BNR Mihail Grigore Romaşcanu, şeful Serviciului Studii al Băncii şi autorul celei mai documentate lucrări despre problematică, Tezaurul Român de la Moscova (Cartea Românească, Bucureşti, 1934 – disponibilă aici), oferă inventarul bunurilor româneşti însuşite de bolşevici, în ciuda garanţiei de returnare a lor. Parafată prin protocoalele comune, garanţia retrocedării fireşti a bunurilor româneşti, evaluate azi la circa 5 miliarde de dolari, este valabilă şi azi, conform dreptului internaţional.
Întregim prezentarea acestui Raport, disponibil în facsimil pe site-ul ziarului Bursa, cu un al doilea document valoros din Dosarul Nr. 2, pe care îl publicăm în premieră şi integral, online, în exclusivitate pentru cititorii noştri. Este vorba de un “Referat privitor la tezaurul român de la Moscova” şi datat 16 octombrie 1941, care stă la baza Raportului către şeful statului şi survine întrevederilor pe care Guvernatorul Ottulescu le-a avut cu Antonescu pe 8 octombrie 1941, “în chestiuni economice”, de două ori, în aceeaşi zi, pentru mai multe ore, atât la 12.00 cât şi la 15.30, conform Jurnalului Mareşalului publicat de profesorul Gheorghe Buzatu. Este interesant de observat că în acest Referat, specialistul BNR plasează valoarea Tezaurului puţin mai sus faţă de ce i s-a raportat lui Antonescu. “Restituirea tezaurului de la Moscova, a cărui valoare se ridică la importanta cifră de 577.132.208.835,33 lei actuali, din care numai aurul Băncii reprezintă 19.315.848.749, 33 lei actuali, va trebui să fie susţinută cu multă tărie”, scria Romaşcanu. La fel de importantă este pledoaria extraordinară făcută de Romaşcanu în acest Referat pentru cauza naţională şi dreptul istoric românesc peste Prut. Mihail Romaşcanu demontează punct cu punct pretinsele argumente ale părţii ruseşti, care condiţiona returnarea Tezaurului de cedarea Basarabia, după cum aminteşte azi şi Cristian Păunescu. Consilierul BNR ne-a asigurat că Banca va prezenta conţinutul întregului Dosar “Moscova 2” într-o manifestare specială organizată împreună cu Fundaţia “Magazin Istoric” şi care va avea loc la sediul BNR în scurt timp. Banca Naţională are datoria însă să meargă mai departe pe firul afacerii Dosarului “Moscova 2” şi să descopere succesorii funcţionarului BNR Nicolae Roşca, cel care a salvat acest Dosar de la posibila lui confiscare de către consilierii sovietici NKVD, pentru a-i invita la această sesiune ştiinţifică. Până atunci suntem bucuroşi să putem oferi publicului larg, înainte de BNR, această lecţie de istorie şi adevăr oferită de Mihail Gr. Romaşcanu în Referatul său. O personalitate cu totul specială, după cum îl caracterizează Cristian Păunescu, Mihai Romaşcanu a fost decorat cu Medalia “Centenarului Regele Carol I”, cu bareta Pro Patria şi Steaua României în grad de Cavaler, cât şi cu alte medalii, pentru a fi dat afară din BNR şi arestat în “Noaptea demnitarilor” şi acuzat de apartenenţă la Mişcarea Legionară. Chinurile lui de la Sighet, unde, între altele, era pus să stea în genunchi pentru ore întregi, sunt amintite în cartea de memorialistică a istoricului Constantin C. Giurescu. Casa ridicată cu mâna sa în zona Primăverii – Bordei, ulterior cartierul roşu al nomenclaturii comuniste, nu i-a fost returnată după eliberare şi nici măcar retrocedată urmaşilor săi, după aşa-zisa cădere a comunismului. Ne vom interesa cine sunt cei care i-au furat şi îi ocupă şi azi casa. A murit la 13 noiembrie 1981 şi este înmormântat la Hârlău, Iaşi.
Publicăm Raportul BNR către conducătorul statului privind conţinutul Tezaurului de la Moscova – redat în ediţia online şi în facsmil împreună cu Referatul către Guvernatorul BNR privind drepturile nostre naturale în Răsăritul Românesc – şi vă transmitem Sărbători Fericite şi Hristos a înviat!
Scrisoarea Băncii Naţionale a României, referitoare la Tezaurul Românesc de la Moscova, înaintată Mareşalului Ion Antonescu – conducătorul Statului, la 13 noiembrie 1941.
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
[Notă de mână pe exemplarul din Arhiva BNR, aflat în Dosarul 17416 – “Moscova 2”: “12.XI.941 – Adusă predată personal Dlui Mareşal Ion Antonescu de către D-l Guvernator Alex Ottulescu, în ziua de 12 Nov. 1941, ora 13. – M. Romaşcanu”]
Domniei sale
Domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului
Bucureşti, 12 Noiembrie 1941
“Domnule Mareşal,
Pentru a întregi raportul nostru anterior privitor la Tezaurul Român de la Moscova, avem onoarea să vă comunicăm următoarele:
La sfârşitul lunii Decembrie a anului 1916, Banca Naţională a României, din îndemnul Guvernului şi cu al său consimţământ, a evacuat la Moscova, odată cu bijuteriile Reginei Maria în valoare de 7.000.000 lei aur, întregul său stoc metalic, care se ridică la 314.580.456,84 lei aur. Delegaţii autorizaţi ai Guvernului ţarist şi-au luat în scris angjamentul solemn faţă de România şi Banca Naţională, să păstreze şi să restituie valorile pe care le-au primit, depunându-le apoi după o minuţioasă verificare, terminată la 16 februarie 1917, în Cetatea Kremlin. În urma revoluţiei din Februarie, Guvernul provizoriu sub preşedinţia lui Lvof venind la 14 Martie 1917 în fruntea Rusiei şi declarând că recunoaşte toate obligaţiunile luate faţă de Aliaţi de Guvernul ţarist, în mod implicit a ratificat şi garanţiile date în privinţa păstrării şi înapoierii Tezaurului nostru depus la Moscova, care era proprietatea particulară a Băncii Naţionale.
Cu câteva zile înainte de luptele de la Mărăşeşti, la sfârşitul lunii Iulie a anului 1917, punerea în siguranţă a tuturor comorilor româneşti ce se aflau în Moldova, a ispitit din nou minţile conducătorilor noştri. Măsurile în vederea transportului s-au luat în grabă.
Valorile trimise de Banca Naţională cu acest prilej şi care au fost depozitate tot la Kremlin, se ridicau la 1.594.836.721,o9 lei, din care aurul efectiv reprezenta 574.523,57 lei, iar arhiva 500.000 lei. Avutul celorlalte instituţii publice şi private expediate prin Casa de depuneri şi instalat în compartimentele de la Sudnaia Kassa, depăşea şase miliarde şi jumătate lei aur. Delegaţii oficiali ai celui de al doilea Guvern de coaliţie rus prezidat de Kerenschi, au garantat în scris deponenţilor păstrarea şi restituirea intactă a ambelor depozite. Din cele expuse rezultă că prin cele două transporturi s-au expediat la Moscova, sub numele de Tezaurul Român, următoarele valori: (vezi tabelul nr.1 şi nr. 2).
După semnarea pactului de neagresiune dintre România şi U.R.S.S. (31 iulie 1933) ni s-au restituit o parte din valorile cuprinse în Tezaurul de la Moscova în cursul anului 1935. La 16 iunie 1935 au sosit în Gara Obor – Bucureşti 17 vagoane care cuprindeau 1.436 lăzi în greutate de 127.584 kg. Lăzile au fost distribuite între diferitele instituţii aşa cum se arată în anexa 1.
Toate lăzile primite erau violate şi răvăşite. În general s-au restituit obiectele fără nici o valoare: bilete ale Băncii Naţionale tipărite în Rusia, efecte publice pentru care erau emise duplicate conform legii din 14 Octombrie 1920, documente fără însemnătate, arhive, registre etc. Este regretabil faptul că la primire nu s-a întocmit un inventar amănunţit al tuturor obiectelor ce ni s-au restituit. Încercând această reconstruire, acum, după mai bine de 6 ani, am ajuns la concluzia că valoarea tezaurului ce nu ne-a fost restituit se ridică la suma de 6.067.153.343,19 lei aur sau 371.855.828.404,12 lei actuali, aşa cum se arată în tabloul următor (tabelul 1):
Transformarea leilor aur în lei actuali s-a făcut după următorul curs oficial:
1 leu aur + 61,29 lei hârtie, adică cursul de stabilizare al Fr. Elveţian care a fost de 32,258 lei + 29,032 lei reprezentând prima de 90% = 61,29 lei actuali. Dacă transformarea leilor aur am fi făcut-o după cursul real (1 leu aur = cca. 200 lei actuali), cifra de 371.855.828.404,12 lei actuali ar fi trebuit să fie aproximativ 3,26 ori mai mare.
Oricum cifra pe care am stabilit-o mai sus este cu mult mai mică decât cea reală, pentru următoarele motive:
1) Depozitele particulare trimise la Moscova în plicuri sigilate de fiecare depunător, au fost declarate pentru o valoare mai mică decât cea adevărată, pentru ca taxele de păstrare să fie mai mici.
2) Manuscrisele, documentele, cărţile vechi, medaliile, monedele, sigiliile, obiectele de muzeu etc. trimise de Academia Română şi care nu au fost restituite, aşa cum se vede în anexă no. 2, reprezintă o valoare care nici nu poate fi precizată.
3) Observaţia de la punctul 2) este valabilă şi pentru celelalte obiecte trimise de diferite biserici, mănăstiri şi muzee din ţară. În această privinţă menţionăm Tezaurul de la Pietroasa în greutate de 18 kg aur şi care era considerat ca o podoabă a României, fiind citat în toate manualele străine de artă veche.
4) În sfârşit, trebuie să mai adăugăm că în cifra arătată mai sus nu se cuprinde valoarea tipografiei Bănci Naţionale instalată la Moscova (225.000 ruble) şi nici disponibilităţile acestei Bănci pe care le avea la Agenţiile lui Credit Lyonnais din Petersbourg, Odesa şi Moscova şi a căror valoare era de 5.222.051,46 ruble.
În rezumat putem afirma că URSS urmează să ne restituie suma de cel puţin 371.855.828.404,12 lei reprezentând contravaloarea Tezaurului Român depus la Moscova. Această sumă se repartizează astfel (tabelul 2) :
Primiţi, Vă rog, Domnule Mareşal, încredinţarea înaltei mele consideraţiuni.
GUVERNATOR.”
Raport înregistrat La Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Civil, sub nr. 16.489 din 13 noiembrie 1941 şi cu copia nr. 5479 în Arhivele BNR şi ANIC.
EXCLUSIV: SRI consideră descoperirea Dosarului Tezaurului de la Moscova Secret de Stat. Inventarul Tezaurului României așa cum a stat pe masa lui Antonescu
Interviul cu istoricul Cristian Păunescu, membru al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur și consilier al Guvernatorului BNR, unul dintre cei mai buni specialiști ai României privind această problemă, din care Bursa a publicat deja prima parte sub titlul “Vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia – asta ne-a transmis Rusia!”, a suscitat un interes aparte din partea cititorilor. Aceasta ne-a incitat să solicităm și poziția SRI privind descoperirea relativ recentă a Dosarului Nr. 2 al Tezaurului de la Moscova. Este vorba de Dosarul-frate al Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Moscova”, deschis în 1916 și transmis cu sfințenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. Cel de-al doilea poartă numărul 17416, conține 287 de pagini, și ar fi fost găsit în fundul dublu al unui dulap ajuns pe mâna unui iranian și a unui ungur, ca-n bancurile de pe vremea lui Ceaușescu. Până la urmă însă tot a s-a întors la români. Potrivit informațiilor nostre, Serviciul Român de Informații a avut o rol hotărâtor în depistarea și returnarea acestor documente de importanță națională și mare valoare istorică deținătorului lor de drept, Banca Națională a României. Probabil din modestie dar și potrivit rigorilor legii, SRI a ales să ne transmită că „Informaţiile de natura celor pe care le solicitaţi sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, potrivit dispoziţiilor art. 12 litera a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, actualizată, întrucât fac parte, potrivit legii, din categoria informațiilor clasificate şi intră sub incidenţa “secretului de stat”.” Este și aceasta o informație. Mai important pentru noi este că asociația anonimă a prietenilor SRI ne-a oferit integral Dosarul „Moscova 2”, din care reproducem azi pentru cititorii Bursa două documente extrem de importante pentru Istorie și România.
“În fiecare zi – 5000 de zile – am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea.” – Pamfil Șeicaru, fondatorul UZPR (subscriu, Victor Roncea, membru)
Sub imboldul entuziasmului conferit de Marea Unire și pentru a îngloba ziariștii români din România Mare, la 11 ianuarie 1919 ia ființă Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), la propunerea ziaristului Pamfil Șeicaru, proaspăt întors de pe front unde ajunsese ca voluntar, fiind decorat de Ferdinand I Întregitorul cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler pentru faptele sale de vitejie. Conducerea organizației naționale de presă a fost atribuită lui Henric Ștefan Streitman, jurnalist, traducător, om politic cu o bogată experiență și implicare în viața țării, după cum amintește UZP. De-a lungul timpului, activitatea Uniunii va acoperi toate domeniile de interes, membrii ei activând în cele mai importante canale de informare, televiziune, radio și presă scrisă până azi.
Imagine de la dezvelirea placii omagiale
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a marcat împlinirea unui secol de activitate neîntreruptă a organizației prin dezvelirea, în ziua de 11 ianuarie a.c., la ora 11.00, a unei plăci omagiale pe clădirea unde s-a înființat, în urmă cu 100 de ani, prima organizație a ziariștilor profesioniști din România reîntregită, aflată pe strada Constantin Mille din Capitală.
În apropiere se află și Palatul Curentul al lui Pamfil Șeicaru, clădire care a găzduit până nu demult un sediu al SRI. N-ar strica să fie pusă și acolo o placă în cinstea marelui ziarist și luptător pentru România Mare.
„Stăteau cu faţa spre inamic, supravegheau mişcările lor, când, pe neaşteptate, un proiectil venind nemijlocit din direcţia celor care îi înconjura căzuse între ei explodând, aruncându-i de o parte şi alta. După explozie s-au ridicat, s-au scuturat de praf şi s-au întrebat dacă vreunul este rănit. Cum niciunul nu era rănit sau cel puţin zgâriat, Şeicaru luase un legământ pe care niciodată nu a fost în stare să-l uite: ‘Dacă voi trăi şi voi avea posibilitate voi clădi o bisericuţă în acest punct'”, scrie Rene Al de Flers în lucrarea „Pamfil Şeicaru aşa cum a fost”.
Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotograful Dinu Lazar
INTERVIU-eveniment cu geopoliticianul Ilie Bădescu: Revoluţia bolşevică a încercat eliminarea omului iudeo-creştin, fizic şi din memoria universală a omenirii
Profesorul Ilie Bădescu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu despre oroarea revoluţiei bolşevice şi efectele ei asupra sufletelor neamurilor la 100 de ani de la comemorarea declanşării celui mai mare genocid etnic, cultural şi religios din Istoria omenirii, analizând şi implicaţiile asupra securităţii României, inclusiv la momentul 1989 şi după. Profesorul Bădescu are peste 40 de ani de carieră academică, ca profesor şi cercetător, Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române. Format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre cărţile sale, profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile unor burse de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane (bursier IREX la Columbia University (New York) şi la University of Illinois, Urbana, unde a desfăşurat cercetări la Arhivele Ph. Mosely). Ca bursier Fulbright la “Fernand Braudel Center” – SUNY Binghamton, New York State, a fost interesat de programele de cercetare ale Centrului şi de metoda de analiză a sistemului mondial modern iniţiată de profesorul Imm. Walerstein, directorul acestui Centru, a cărui lucrare a tradus-o, apoi, în limba română (în colaborare cu D. Abraham şi M. Ghibernea). Lucrarea a şi aparut la Editura Minerva in patru volume. A participat în cadrul grupului de profesori români de la Universitatea din Bucureşti la programele comune cu specialişti de la Case Western Reserve University, Cleveland-Ohio, SUA, la Proiectul privind învăţământul la distanţă derulat în colaborare cu Universitatea Umea din Suedia şi cu Anglia Polytechnic University din Cambridge – Marea Britanie. A făcut parte din grupul de specialişti care au iniţiat proiectul privind Administrarea comunitară a justiţiei derulat cu Universitatea Tiffin, SUA etc. A devenit membru al Centrului Fernand Braudel, Binghamton, SUA, în perioada în care Centrul era condus de prestigiosul savant american, Imm. Walerstein. A făcut parte, în perioada ianuarie-februarie 2001, din grupul de studii si de vizite privind sistemul administrării comunitare a justiţiei în Statul Ohio, SUA. A fost ales de trei ori preşedinte al Asociatiei Române de Sociologie, începând din 1995, a fost şeful Catedrei de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti până în 2008 şi este Director al Institului de Sociologie al Academiei Române. Ca Director al Institutului (privat) de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice Bucureşti (până în 2002) a fondat Revista de Sociologie, Geopolitică şi Geoistorie – EUXIN. Este fondator şi co-fondator, printre altele, al Centrului de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti, revistei Geopolitica, revistei Sociologia-Azi.Ro, Universităţii Emaus, Universităţii Ţărăneşti “Dimitrie Gusti”, ş.a. Ilie Bădescu a promovat în România o direcţie nouă în sociologie pe care, în SUA, americanii T. Campolo şi David Fraser au denumit-o „sociology through the eyes of faith”; în prezent concretizat prin dezvoltarea conceptului de Noologie. A consolidat şcoala naţională de sociologie şi este autorul a zeci de lucrări de specialitate, tratate şi enciclopedii.
Victor Roncea: Ce semnificație poate avea memoria răului care a purtat numele revoluției bolșevice din Octombrie 1917? Ce funcție are actul memorării răului în dinamica elitelor și a societăților în ansamblu? Mai pe scurt: de ce trebuie să memorăm acum, la 100 de ani de atunci, monstruozitatea numită Revoluție din Octombrie? Dvs. analizaţi pentru lucrarea “Noopolitica războiului nevăzut. Cetatea rătăcită împotriva patriei spirituale” ceea ce aţi denumit “Noopolitica revoluţiei din octombrie”.
Ilie Bădescu: A memora opera răului este o sarcină foarte delicată. Cum să fie cu putință memoria răului? Memoria a ceva este, de regulă, parte a unui cult și a unui calendar, altfel memoria este dificilă dacă este cumva posibilă. Ca să evoci ceva ai nevoie de categorializarea lucrului evocat, adică de prinderea lui în categorii clare care pot scoate materia evocată din obscuritatea cețoasă a unui trecut, din genunea timpului altfel impenetrabil, întunecat. Mircea Eliade ne avertizează platonian că o categorie este o formațiune esențializată și potențată a lucrului memorat. De ce s-ar esențializa și potența răul în memoria lumii? De ce, altminteri spus, s-ar fi fixat răul bolșevic în memoria omenirii ca să ajungă până la pragul minții noastre, acum la 100 de ani de la producerea lui? Răspunsul este unul singur: dacă memoria sau amintirea răului este posibilă, înseamnă că acea nefericită „criză” a fost parte dintr-o teodicee. În același timp, o atare memorare presupune situarea într-un calendar. Când spui „revoluția bolșevică”, spui revoluția din octombrie1917, adică preiei o datare, și secta aceasta comunistă s-a străduit să fixeze acel moment ca pe unul cu care începe un calendar nou, fiindcă bolșevicii veniseră cu promisiunea începutului unei lumi noi, a unui om nou. Deci cu o calendorologie, care elimina orice referire la Iisus Domnul ori la Dumnezeulul lui Abraham. Nimic din calendarologia iudeo-creștină nu mai era admis în „noul calendar”. Revoluția din octombrie a fost, așadar, totodată războiul împotriva calendarului creștin, întemeiat pe toată Scriptura, deci pe substratul spiritualității iudeo-creștine. Ținta acelei revoluții era omul iudeo-creștin, suprimarea lui, fizic, eliminarea lui din memoria universală, a omenirii. Ca atare, memorarea unui asemenea rău, a răului în genere, nu poate fi un act strict „științific” (istoriografic, de pildă), ci obligatoriu unul deopotrivă teologic sau metafizic. Sensurile profunde ale răului numit „Revoluția din Octombrie 1917” nu ni se descoperă decât în și printr-o teodicee a răului care a traversat destinul Rusiei și, prin aceasta, a întregului Răsărit, punând stăpânire pe tot Răsăritul o vreme, preluând, la startul acestui curent tenebros, energii rusești spre a le devia de la linia lor destinală spre scopuri străine de sufletul rusesc, scopuri malefice în esența lor. O asemenea rătăcire, o așa de incredibilă confiscare și deformare de energii la scara unui popor mare, precum poporul rus, în care un savant precum Spengler văzuse vehicolul unui proiect civilizațional salvator, a asemenea rătăcire și deformare, acest popor trebuie să le cunoască și să le recunoască pentru ca să-i devină accesibilă „lămur-irea”, „decantarea” sufletească, altfel sufletul rămâne năclăit. Oricât amestec străin ar fi fost în „afacerea revoluției”, posibilitatea ei și realitatea ei continuă să fie învăluită într-un anume mister.
Putem, desigur, admite, tranzitoriu, ipoteza amestecului Rockfeller-ilor în această „afacere” a revoluției din octombrie 1917, amestec motivat de imperativul contracarării acordului care survenise între frații Nobel și Țar pentru exploatarea zăcămintelor de petrol. J Parvulesco, menționează o posibilă înțelegere a revoluționarilor cu trimișii lui Rockfeller: „Trimişii speciali ai lui Rockefeller la Moscova au frecventat ceea ce s-ar putea numi „mediul” moscovit. Aici, ei au intrat în contact cu bolşevicii; aceştia din urmă le-au fredonat o melodie care i-a încântat: „dacă noi vom reuşi în revoluţia noastră proletară, vom denunţa toate acordurile comerciale încheiate de Ţar. Pentru Rockefelleri, lucrul acesta se traducea cam aşa: „dacă revoluţia bolşevică reuşeşte, tratatul de la Baku va fi renegociat”. Atunci Rockefellerii s-au pus să finanţeze fără condiţii subversiunea comunistă.” (Herve le Bideau – https://hervelebideau.canalblog.com/archives/2014/03/11/29411306.html). Un asemenea ajutor, însă, n-ar fi avut puterea de a devia pentru aproape 100 de ani linia destinală a unui popor așa de mare și de energic, precum era „superetnosul rusesc” (Gumiliov), fiindcă despre o asemenea deviere vorbim când ne referim la acea „revoluție”. Un astfel de acord nu explică deflagrația de anarhie a sovietelor de soldați și țărani, fără de care „mizaventura” bolșevică ar fi rămas o simplă utopie. Nici chiar participarea celeilalte ramuri teribile a finanței mondiale n-ar oferi o șansă explicativă mai înaltă: Rockfeller-ii, aflăm din aceiași sursă, „au fost imitaţi de familia Rotschild (ramura englezească, la vremea aceea proprietara băncii Lloyd), căreia nu-i convenea construcţia Trans-Siberianului, care urma să antreneze o diminuare a traficului flotei ruseşti între Sevastopol (deja!) şi Vladivostok. Revoluţia proletară a reuşit deci cu ajutorul celor două cele mai mari bănci mondiale ale capitalismului internaţional” (Herve le Bideau – idem). Acesta a fost desigur un factor cu o anume relevanță în țesătura strict istoristă a acelui teribil eveniment cvasitainic care a fost Revoluția din Octombrie. Însă un atare factor ar fi recăzut la proporția lui de mic vertij într-o mare de ape. Rusia pravoslavnică în masivitatea ei n-ar fi putut fi clintită de un asemenea acord. Răul răsăritean și lucrarea lui scapă, iată, unui asemenea nivel de analiză.
VR: Dacă istoriografia, economia, sociologia nu pot oferi un răspuns cuprinzător asupra posibilității și realității acelui fenomen de o asemenea amploare care s-a fixat în scrierile despre el prin sintagma „revoluția din octombrie”, atunci ce cale ar trebui să urmăm?
IB: Metodologic vorbind, ar trebui ca, mai întâi, să încercuim chestiunea printr-un set de ipoteze cât de cât convergente. Aș remarca, mai întâi, orizontul ipotetic al unei anumite teodicei. Revoluția bolșevică s-ar lăsa tâlcuită, precum am menționat deja, printr-o teodicee a răului, și, în acest caz, ar trebui să începem prin a-i cerceta stricăciunea („opera”) răului care s-a petrecut la acel ceas al istoriei, dintr-un anum cerc al geografiei. Pentru a urma o asemenea linie de căutare, se cuvine să avem o privire asupra stării spirituale a societății la o scară mult mai cuprinzătoare, spațial și temporal, decât aceea a incidenței circumstanțiale a acelei deflagrații anarho-nihiliste de proporții zguduitoare. Berdiaev, de pildă, leagă revoluția din octombrie, parțial, de ceea ce el denumește „mesianismul rusesc” (deși, explicația filosofului rus mi se pare prea localistă și deci limitată), adică de un fel de filetism subtil pe care însuși Dostoievski îl sesiza când ni-l arată pe Alioșa Karamazov la căpătâiul părintelui Zosima. Este vorba despre scena în care Alioşa stă de veghe lângă sicriul stareţului Zosima: „Alioşa, copleşit de păreri de rău, în preajma sfântului stareţ (…) se simte transportat într-o viziune (…). I se pare dintr-o dată că odaia se lărgeşte (…). Ce e? Ce s-a întâmplat? A, da (…), asta e nunta (…). Nunta de la Cana (…). Iată oaspeţii! Ce veselie! Şi odaia parcă iarăşi se lărgeşte (Ce minunată expresie a orizontului spaţial rusesc — această viziune despre lărgirea repetată a odăii! Nu se va lărgi odaia într-atâta ca să cuprindă tot pământul?). Iar printre oaspeţi dintr-o dată Alioşa vede pe Zosima (…). Zosima se găseşte printre oaspeţii nunţii de la Cana, şi acum iată-1 că se apropie fără ezitare de Alioşaf şi-i spune: — (…) « Să ne bucurăm, să bem vin nou, vinul marii bucurii… ». Şi Alioşa, destrămat în lacrimi de bucurie, iese din cameră în noapte. Deasupra el vede cerul înstelat şi Calea Lactee, şi în clipa aceasta, fără să ştie de ce, cade, ca secerat şi sărută pământul, plângând. In acest moment de extaz pământul devine pentru Alioşa un echivalent al cerului (…). Pămîntul însuşi devine cer” (cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. în Opere, vol. 9 Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 208). Oare, atunci când omul, în general, nu pur și simplu Alioșa, caută un corelativ sensibil pentru o realitate transcendentă nu se livrează unui risc ontologic de a deveni robul acelui corelativ și deci al unei idolatrii înfricoșătoare? Să stăruim asupra paginii dostoievskiene. Alioșa, destrămat de lacrimi, se tulbură cu toată făptura lui, alunecând înfricoșător într-o alternativă aproape filetistă. În clipa aceea, cu adevărat înfricoșătoare, el caută îmbrățișarea pământului nu a cerului și, cu sufletul cuprins de extaz caută echilibru în intimitatea de tipar matern a pământului. În teribilul extaz al clipei, Alioșa se aruncă la pământ și amestecă lutul acestuia cu lacrimile sale ca și cum ar săruta niște sfinte moaște. Să presupunem că Alioșa n-ar mai căuta cerul ci s-ar livra ireversibil pământului, ar înălța nomosul pământului la rang suprem, ca și cum cerul nici n-ar mai fi. Ar fi aceasta dovada unei neașteptate idolatrii, idolatria materiei, a triumfului imanenței asupra transcendenței, a unei substituiri din care se nasc idolatriile, substituirea unui element superior printr-unul inferior în ordine ontologică etc. Oare n-ar fi aceasta o preanunțare a ereziei anarho-nihiliste a sectei bolșevice? Să fie, oare, în extazul teluric a lui Alioșa, atestat de momentul răsturnării ochiului extatic de la cer spre pământ, un hibris vecin cu deviația sufletească a sectanților bolșevici? Când în unul și același om se produce ruptura dintre viziunea nunții cosmice, a unui Univers nupțial, unde tot și toate participă la copleșitoarea bucurie a nunții de la Cana, pe de o parte, și atractul teluric, pe de altă parte, care-l face pe omul inversat prizonier al pământului, atunci este pregătită „nașterea” sectelor puterii întunecate, ca și aceea a bolșevicilor. Să fi fost vizitat Alioșa Karamazov de un asemenea duh în clipa rarisimă a extazului mistic? El, evlaviosul călugăr, să fi fost vizitat de un duh deșert când sărută pământul ca pe o icoană, închipuind, în nomosul acelui pământ anume, un fel de putere transfiguratoare, aproape sfințitoare, al unei sfințiri, care, în mod normal, ar fi rezultatul deciziei exclusive și cu totul tainice a lui Dumnezeu. El, Alioșa, ars de dorul sfințeniei și al sfințirii, el pare că nu mai cunoaște răbdarea, el simte totalitar și vrea totul neîntârziat, atunci și acolo, în intimitatea pământului în puterea clipei fulgerătoare. Ce fel de duh este acesta, care ne dezvăluie semne de înrudire cu duhul care va soma și el istoria socială prin cincinale fundamentate pe o consecvență cu adevărat neomenească, cu gândul că este la mâna omului și în forța pământului, a acelei geografii anume, fără de nici un referențial ceresc, să ardă masiva și nenorocita întârziere a Răsăritului?! Amăgit de un asemenea duh, Stalin se va fi crezut stăpânul timpului și al geografiei, arătându-se dispus, pe urmele „învățătorului” său, Ilici Lenin, să oprime, ba chiar să lichideze clase sociale întregi, prin mașinăria diabolică a unui legism al terorii acționat de tribunalele criminale ale lui Djerzinski, Ejovia et eiusdem farinae? De ce o asemenea grabă terorizantă, ca și cum cineva a pus un tren în mișcare și trebuie să-l prinzi, să te urci în el? Oare nu este acesta trenul marii ispite, al slavei deșarte, al închipuirii că cineva (de unde?!) te-ar fi strigat la o misiune extrordinară și tu vei fi cel ce-o va împlini neapărat și neîntârziat, chiar în clipa cea repede? Să fie, în iureșul acela al revoluției bolșevice, ceva din iureșul tataro-mongol, de la un anume ceas al istoriei, însoțindu-i ca un fel de umbră pe primii constructori de stat ai Rusiei, ori pur și simplu hybris-ul unui misionarism care-i vizitează pe marii pământului întrucât se cred stăpâni ai pământului cu pământeni cu tot? În fond, ce-a fost doctrina troțkistă a exportului de revoluție la scară planetară dacă nu expresia unui asemenea misionarism, a unui soteriologism istoricist, a unui mesianism imanentist, deci întors pe dos? Oare nu s-ar fi cuvenit ca omul acela din pragul revoluției bolșevice, înainte de a se fi lăsa furat de iureșul sovietelor de soldați și țărani și de a certa stihiile, să se întrebe cu acele cuvinte rostite într-un Psalm răsăritean, de un alt frate al lui, răsăritean și el, poetul român, Tudor Arghezi: „mai sus, mai sus,// spre ce, spre unde// în loc de-a merge poate-n sus// te-mping spre beznele profunde,// de bronz, sub care doarme dus// alt nepătruns alt presupus”. Între toate aceste laturi, pe care tocmai le intuim în reflecțiile acestea, ni se descoperă o conexiune posibilă, încât o teodicee a revoluției bolșevice ar trebui să aprofundeze chestiunea, infirmând ori adeverind.
VR: Considerați că toate aceste laturi erau anume agregate în Rusia încât să conducă acolo și nu în altă parte la cumplita deflagrație a mileniului?
IB: Precum am precizat, scara de analiză trece incontestabil de raza geografică a Rusiei oricât de mare este aceasta (chiar astăzi, în teritoriul Rusiei se cuprind 80 de Românii, deci însuși faptul acesta trece spre hotarul metafizicii geografiei, îndrăznim s-o spunem). În acest sens, se cuvine să recuperăm ipoteza lui N Iorga că revoluția bolșevică este repetarea, la o scară mai cuprinzătoare și la o mai mare adâncime, a revoluției franceze cu tot cu scenariul terorii anarho-nihiliste a aceleia. Mai apoi, trebuie să consemnăm că veacul al XIX-lea și primul pătrar al secolului următor aduc o prăbușire a tuturor imperiilor de substituție sau de imitație, cu sintagma lui N Iorga, chestiune la care ne vom referi poate mai încolo. Vicleana decizie germană (de a-l trimite sub protecție pe Lenin într-o Rusie foarte apăsată de povara războiului), vicleanul ajutor al cercurilor financiare americane etc., sunt și ele parte a acestei dramaturgii a expansiunii planetare a ultimului nihilism, cum l-a botezat Pr. Seraphim Rose, „nihilismul distrugerii”. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm și astfel: de ce Rusia, de ce în Rusia și nu în altă parte? De ce nu în Franța primei alunecări anarhizante din istoria Europei, unde identificăm tot o ruptură spirituală între substratul galo-roman și adstratul franc, precum subliniază teologul tesalonicean Romanides. În Apus se produsese prima mutație de profil identitar a unei întregi regiuni locuite de elementul galoroman prin invazia francilor. Cu imperiul lui Carol cel Mare, practic, ordinea eclezială a acestei arii se modifică. Episcopii și preoții galoromani sunt înlocuiți de episcopi și preoți franci, ne spune, teologul din Salonic, Romanides, și astfel se produce startul schismogenezei bisericii apusene cu 400 de ani înaintea marii schisme din 1054. Teologul tesalonicean ne sugerează chiar că anticlericalismul revoluției franceze s-ar putea explica printr-o răbufnire a fondului galo-roman reprimat împotriva elementului franc, care suprimase, la ceasul sistematizării carolingiene a imperiului, preoții galo-romani înlocuindu-i cu clerici franci. Este evident că o răbufnire anarho-nihilistă, precum era aceea etalată de revoluția franceză, trimite direct la o anume ambivalență identitară, la un fond reprimat, care, iată, se răzbună într-o asemenea formă. Cu energiile identitare nu se poate croi ce vrei, cum vrei și când vrei, deși mașinăria istoriei politice pare să le ignore. De altminteri, una dintre direcțiile revoluției din octombrie a fost tocmai să lovească în forțele identitare ale popoarelor și ale omului însuși și acesta este un alt aspect care transcende geografia Rusiei ca sistem și cadru de referință a acestei deflagarații de anarhie și nihilism istoric. Asemenea suprapuneri opresive, reprimatoare, induc fenomene de pseudomorfoză, cum remarca Spengler, referindu-se tocmai la pseudomorfoza rusă, a culturii ruse, ilustrând fenomenul prin cei doi ruși monumentali, Tolstoi și Dostoievski. Pseudomorfozele, la rându-le, induc revolte ale fondului reprimat, mai devreme sau mai târziu. În aceiași ordine explicativă, dar în raport cu o altă curiozitate a revoluției din octombrie, este firesc să ne întrebăm: dacă Țarii au fost pregătiți să fie mucenici, cum se explică o așa de radicală ruptură între mucenicia țarilor și rebeliunea totalitară a „norodului” rus, totuși între cele mai creștine popoare ale Răsăritului? Cu atât mai brutal este misterul. Este evident că nici chiar filetismul lui Alioșa, nici mesianismul rusesc, cum crede Berdiaev, n-ar avea cum să explice forța de lovire, precum a unui tsunami, a revoluției bolșevice din Octombrie. Asemenea factori pot mijloci startul deflagrației forțelor telurice, dar nu pot fi socotiți, nicidecum, sursa lor. Aceasta trebuie căutată în altă parte.
Marele artist Horia Damian cu geopoliticianul Jean Parvulesco la Paris
VR: Este mai avantajoasă explicația geopolitică a succesului acelei revoluții anarho-nihiliste din octombrie 2017?
IB: Într-un cadru istoric mai larg, oceanic, trebuie să ne întrebăm, desigur, și așa ceva, punând totul în legătură cu un cerc geografic care trece de linia peninsulară a Europei continentaliste: cine a stabilit atunci, în pragul veacului, limba tereziei de la cumpăna istoriei mondiale în favoarea celeilalte mari puteri in statu nascendi, cea americană? Geopolitica ne spune că nomosul pământului intrase în stadiul al doilea, cel oceanic, și factorul rusesc n-avea cum să-și asume o vocație specială în acest sens fiindcă Rusia rămăsese o putere terestră pe toată durata rolului său mondial. Încât, America spirituală este cea prin care va lucra alternativa catehonică la scară planetară, tot răul precipitându-se spre bazinul eurasiatic, pentru ca inițiativa destinală a puterii mapamondice să treacă eventual din nou pe mâna Rusiei, dacă va trece. Chestiunea noului raport geopolitic mondial este examinată, așa de inspirat, de către același J Parvulesco: „În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok) … Pentru Statele Unite, pericolul major împotriva căruia trebuiau să lupte (ceea ce jucătorii de bridge numesc „ipoteza de temut”) era tocmai constituirea unei schiţe de federaţie continentală. Or, e clar că favorizând reuşita revoluţiei bolşevice în Rusia, Rockefellerii asigurau o împărţire durabilă în două blocuri a continentului euro-asiatic. De aici s-a născut această alianţă secretă între Stalin şi Statele Unite, care a durat până în momentul în care Hruşciov s-a crezut în stare să lupte împotriva americanilor. Acesta a fost începutul sfârşitului aventurii (sau mezaventurii) sovietice” (ibidem). Este evident și de pe acest versant că inițiativa catehonică nu se putuse propaga pe liniamentul puterii continentaliste a Rusiei, unde, în cele din urmă, cu revoluția din 1917 vor triumfa forțele obscurității care vor pregăti, din inima Eurasiei (heartland-ul eurasiatic), triumful unei formațiuni cu adevărat cumplite: nihilismul distrugerii, antiteist, anticristic, antinaționalist. Triumful hipocampus-ului și a zonei amigdaliene asupra creierului prefrontal era total și fusese prefigurat profetic de mintea absolut malefică a unor Lenin, Stalin și Troțki. Iată ce scria Troțki în celebrul său Jurnal din Exil: “Il n’était pas seulement urgent, mais nécessaire de prendre la décision de tuer la famille impériale. La sévérité de cette justice sommaire montrait au monde que nous poursuivrions notre lutte sans merci et ne nous arrêterions devant rien. Il fallait exécuter le tsar et les siens pour effrayer, horrifier et écœurer l’ennemi, mais aussi pour secouer nos propres troupes et leur montrer qu’il n’y avait plus de marche arrière possible et que devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale”. „Era, oare, urgentă și necesară”, cum susține Troțki, decizia de a-i omorâ pe toți membrii familiei imperiale? De ce, în numele cărei stări de spirit? Cinicul criminal Troțki o spune cu sadism lichidatorist, definitoriu pentru terorismul totalitar: era necesară pentru a instaura în lume domnia fricii, a îngrozirii, a oripilării și a consimțământului la distrugere totală (devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale). Nu mila, nu iubirea, nu slujirea, cu care venise în lume Iisus Hristos, ci ura, frica, spaima, teroarea, distrugerea, iată Antispiritul cu care și în numee căruia lucrau sectele bolșevice ale puterilor întunecate. Aceasta arată că revoluția din Octombrie era totodată antiumană și anticristică, adică o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, o tentativă de a distruge hotarul planetar al Duhului lui Dumnezeu în fața înaintării nimicitoare a acestor forțe ale răului și întunecimii. Imperativul distrugerii totale și al „luptei fără de milă” traversa mințile sepulcrale ale bolșevicilor de la Lenin, Stalin și Troțki până la ultimii apostați neokominterniști actuali, care operează în contra spiritului credincios cu spiritul primar-agresiv al omului autonom primitiv, anarho-nihilist, de o rară agresivitate. Am văzut care erau și care sunt energiile sufletești mobilizate de acești lideri ai nihilismului distrugerii prin devierea masei demografice rusești în serviciul mezaventurii sovietismului ruso-cominternist, adică a unei internaționale monstruoase, care se folosea de sânge și energie rusească.pentru un scop profund antirusesc și antiuman? Începuse războiul împotriva omului (în special contra omului iudeo-creștin, universal). Iată dar că și această explicație a geopoliticii tradiționale se dovedește limitată și reclamă convocarea unei alte ramuri a geopoliticii, noopolitica, un fel de geopolitică spiritualistă pentru a examina cum se face legătura dintre geografie și „opera” răului în istorie.
VR: La ce vă referiți?
IB: Mai întâi la substanța celor trei imperii care s-au prăbușit la cumpăna veacului și a mileniului. De ce s-au prăbușit cele trei imperii, pe care Parvulesco le consideră creștine, alunecând și el sub incidența unei teribile amăgiri? Să poată fi acele imperii de simplă substituție, cu adevărat, imperii creștine, cam cum a fost Imperiul Bizantin ? Preluaseră ele acea renovatio constantiniana încât să-și poată asuma un asemenea rol ? Persistența doctrinei subordinaționiste, neoarianiste, în toate cele trei imperii de imitație, german, austriac și rus, ne arată că acestea nu puteau să-și asume rolul de obstacol și deci de frontieră a Duhului în raport cu marea deflagrație a nihilismului postistoric al distrugerii la o scară mapamondică. Aici, diagnosticul lui J Parvulescu este imbatabil : „ Car on se devait à tout prix déchristianiser l’histoire mondiale qui, dans sa marche, arrivait, à ce moment-là, sur le seuil devant il fallait qu’elle cessât d’essayer de faire sienne la lumière suprahistorique de la Croix Victorieuse”. Cele trei imperii nu numai că n-au putut bloca acest proces, dar, mai mult, au pregătit era wilhelmină cu hibrisul ei tragic. În Europa Centrală triumfa idolatria unei ideologii ezoterice urâte, cețoasă, cu toate elementele adiacente, cu kitch-ul Mitteleurop-ei nostalgice etc. În Răsărit va triumfa idolatria ideologiei raționalist-autonome, inaugurată, în Apus, de Revoluția franceză. Crucea victorioasă a Bizanțului n-a putut fi apărată de nici unul dintre cele trei imperii care se credeau creștine, aspirând în realitate să asigure triumful doctrinei subordinaționaiste, ratând astfel spiritul a ceea ce fusese renovatio constantiana, singura care ar fi legitimat pretenția la titulatura de imperii creștine. Acesta este un alt fapt care explică triumful sectei bolșevice. Imperiul German optase pentru viclenie ca energeie guvernatoare a lumii atunci când l-a trimis pe Lenin în celebrul vagon sigilat, cu banii pe care-i va folosi pentru anarhizarea Rusiei și deci pentru răsturnarea dinastiei „creștine” a Romanovilor. Unde era energia Crucii într-o asemenea mezaventură mitteleurop-eană care se adăuga, iată, mezaventurii sovietice din Rusia? Cât privește Imperiul austriac, acesta consimțise la cea mai urâtă idolatrie, fiindcă aici va triumfa atât revoluția sexuală cât și o școală cu centrul de origine în altă parte, dar cu primul ei triumf în cercurile vieneze, Școala de la Frankfurt, prin care se vor pregăti elementele platformei anticreștine a Kondratiev-ului albastru de după decembrie 1989, adică de după alungarea regimurilor comunist-naționale probabil pentru că deveniseră prea naționale, și proiectul Neokomintern-ului n-ar fi avut nici o șansă cu asemenea regimuri de forță și de supraveghere totală. Prin urmare, în miezul revoluției bolșevice se vede bătălia dintre Cruce și secta neoarienilor, adică dintre spiritul iudeo-creștin al Republicii Christiana edificată pe fundația renovației constantiniene și spiritul neoarianist al doctrinei subordinaționisteobscure, care tocmai răbufnise eretic și nihilist, după aproape 2000 de ani de ascensiune a Crucii victorioase. Nu este întâmplător că Anglia n-a fost furată de un asemenea val. Magna Charta era legitimația și apărătoarea ei, chiar ca Imperiu Britanic, la poarta cea strâmtă a istoriei războiului nevăzut. Anglia va fi ferită de asemenea zguduiri și forța care-o apărase trebuie căutată acolo, în fundalul istoriei britanice, la momentul acela, în 1216, când spiritul britanic a oferit Europei noi Magna Charta, document eminamente iudeo-creștin. Din acest punct de vedere, mă detașez radical de profilul pe care Parvulesco îl schițează Angliei și caracterizării pe care o face Tratatului de la Verssailes: menționez doar argumentul fugar că o elită care l-a dat pe Mackinder și viziunea lui asupra geografiei politice a planetei n-ar avea cum să fie încadrată într-un desen propus doar pe baza culorilor psihopolitice ale atitudinii față de Romanovi, chiar dacă gestul acela va fi contat enorm în cântarul vieții familiei imperiale rusești și, probabil, al istoriei universale. Dacă am admite un asemenea unghi interpretativ, ar însemna să acoperim cu același portret tot Apusul, pornind de la mizerabila reacție a tuturor caselor dinastice apusene ale vremii la oribila, incalificabila execuție-asasinat a celui mai reprezentativ om de stat creștin al Răsăritului, la pragul dintre veacul al XVII-lea și veacul al XVIII-lea, și a celor patru fii ai acestuia dimpreună cu vornicul său (ministrul său de externe), deveniți prin canonizare Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și vornicul Ianache. Tot Apusul a asistat atunci la decapitarea sfinților mărturisitori ai lui Hristos ca la un spectacol din lume, consimțind implicit la gestul crimei anticristice săvârșită de un sultan scelerat, gestul fiind, cu toate acestea, admis atunci de toate curțile Apusului, nerejectat de nici una dintre monarhiile apusene, autodeclarate creștine. Dar aceasta este o altă chestiune deși are fire secrete de legătură cu tragedia celeilalte familii de monarhi creștini care alcătuiseră până la momentul ciumei roșii axul noopolitic al Rusiei pentru circa 300 de ani (ani de glorie pentru Rusia, incontestabil). În fond, ca să ne întoarcem la spiritul britanic, datorăm enorm lui Mackinder, de pildă, faptul că putem formula așa de clar, de frumos și adevărat, împreună cu J Parvulesco o astfel de concluzie: „Car la géopolitique, projection vitale de l’être, l’emportera, toujours, sur les aliénations aberrantes que le non-être et ses puissances d’intervention, de subversion active et secrète tentent, jusqu’à la fin, d’imposer à l’histoire, à la “grande histoire”. L’histoire peut se laisser parfois aliéner. La géopolitique, jamais.” (ibidem). Fără s-o numească, Parvulesco se referea, desigur, la geopolitica puterii spiritului, adică la noopolitică. Încât, putem conchide cu autorul, dar substituind termenului de geopolitică pe cel de noopolitică: noopolitica, „ca proiecție vitală a ființei, va triumfa totdeauna asupra alienărilor aberante pe care non-ființa și puterile sale de intervenție, de subversiune activă și secretă, vor încerca, până la capăt, să le impună istoriei. Istoria se poate lăsa alienată uneori. Noopolitica niciodată” (cf ibidem, substituirea termenului de geopolitică prin cel de noopolitică îmi aparține). Dintr-un atare unghi putem conchide cu același mare geopolitician că „le cauchemar communiste apparaissant désormais comme un épisode de plus en plus incompréhensible, inutile et foncièrement pervers, appartenant à un ailleurs d’outre-monde, d’outre réalité, d’outre-histoire, dépourvu de toute signification intelligible dans l’ensemble de l’histoire actuellement en marche”. Și totuși, acest episod aparținând unui „altundeva de dincolo de lume” (à un ailleurs d’outre-monde) s-a derulat într-un loc anume și toată străinătatea lui a devenit cumva „trăsătura indigenistă” cea mai teribilă a unui loc anume numit Rusia sovietică, întoarsă pe dos, într-o clipă, de la Rusia creștină a Romanovilor la Rusia păgânizată a lui Lenin, Troțki, Stalin, Djerzinski, Ejovia etc., spirite primar agresive, apostatice, făpturi ale crimei, făcute să comită crime colective în numele acelei forțe alienate, completamente străină de Rusia profundă, fiindcă acele crime au fost dirijate mai întâi contra poporului rus pentru ca operațiunea să fie exportată apoi contra tuturor popoarelor din fostul imperiu sovietic. Un imperiu păgân, anticristic și antiuman. Și totuși, cum a fost cu putință ca cele două Rusii, a lui Lenin-Stalin-Troțki și Rusia Romanovilor, a Sf Serafim de Sarov, Ioan de Kronstadt etc. să facă parte din una și aceiași Rusie în teribila ei concretețe ? Precum însuși Parvulesco remarcă (pe care îl citez din nou pentru finețe și profunzimea aprecierii) : „ Le génocide halluciné du peuple russe, inauguré et comme annoncé par le massacre de Nicolas II et les siens, devient-il ainsi, à la fin, l’immense holocauste saint à travers lequel le peuple russe a réussi à conjurer les forces du chaos et du néant qui, venues – appelées, invoquées, convoquées – de l’extérieur, de l’extérieur de la Russie et de l’extérieur même de ce monde, avaient pu s’installer subversivement en son sein – comme cela s’était fait déjà, à un autre niveau peut-être, nous venons de le dire, en Grande-Bretagne depuis l’assassinat du roi Charles Ier, au XVII-me siècle – pour le faire se perdre, et en faire, ainsi, ce par quoi le monde entier allait devoir se perdre. ” (ibidem). În viziunea aceasta, revoluția bolșevică din octombrie este doar unul dintre vârfurile acestui tsunami noologic stârnit de „forțele haosului și ale neantului” „venite din afara Rusiei și din afara lumii însăși” spre a se instala subversiv în inima lumii pentru a-i aduce pierzania. Aceste forțe au lovit întâi Franța, ne spune N Iorga. Există, remarcă istoricul român, două tipuri de revoluții în istoria lumii: organice, precum cea americană și „artificiale”, adică fără de nici o legătură cu popoarele și cu natura lumii, străine de textura acesteea (venite din afara lumii, din afara istoriei, din afara realității, ne spune Parvulesco) și care s-au dezlănțuit întâi în Franța și apoi, după modelul și cu forța motrice a celei de acolo, au lovit cu o înspăimântătoare putere și urgie Rusia, sovietizând-o, adică instaurând în viața poporului rus, formațiuni de viață înstrăinate de propriul ei suflet, ca și cum ar fi transmutat-o pe un drum străin de toată ființa ei lăuntrică, de vocația ei, care, în loc să ducă la înviere, duce la moartea cea de-a doua, cum spun părinții pustiei egiptene, adică la moartea sufletului, în lume păstrându-se doar spectrele umane, un fel de „cadavre verticale”, cu sintagma lui Tolstoi. Marea problemă este nu atât originea acestor forțe, fiindcă lucrul acesta a fost lămurit de mințile vizionare ale comunității de cunoaștere mondiale și acestea au arătat că nici o cauză (forță, formațiune) imanentă n-ar putea aduce o asemenea transmutare sufletească. Problema tulburătoare este rapiditatea și amploarea instalării ei la scara Rusiei și, mai apoi, la scara lumii. Faptul că după război regimul forțelor haosului, ale acestui imperialism al răului, cu sursa într-un „altundeva de dincolo de lume, de istorie, de realitatea însăși” (Parvulesco), s-au instaurat rapid în țările din Est se explică prin forța de izbire a regimurilor de ocupație militară și politică. Faptul că același impaerialism al răului, nevăzut dar vădit, s-a lărgit în lume, fără de aportul vreunei ocupații militare, cu o rapiditate uimitoare după războiul al doilea la scara planetei este al doilea lucru și uimitor și înfricoșător. De aceea lămurirea chestiunii revoluției ruse este o problemă a științei mondiale și deci a unei teodicei universale. Faptul că Roosevelt și Churchill au consimțit deciziei viclene a celui în care se întrupase răul absolut, Stalin, arată cât de oarbe, de ignorante și de înstrăinate erau deja elitele lumii și ale popoarelor de la vârful lumii. Dacă ar fi cunoscut natura reală a acelei puteri bolșevice, acele personaje ar fi trebuit să aleagă alternativa martirilor în loc de a deveni complicii celei mai întunecate forțe a istoriei universale de până atunci. Așa cum vor face elitele organice ale popoarelor Răsăritului, care vor alege calea ocnelor și a lagărelor concentraționare și deci a martiriului, în locul consimțământului chiar și tacit la opera acelui imperialism al răului cu sursa în afara lumii și a istoriei. Revoluția din octombrie ar fi trebuit să-i atenționeze pe liderii celor două puteri ale Apusului tocmai prin cele trei carateristici ale revoluției bolșevice: rapiditatea instalării unui asemenea regim al răului, folosirea de către șefii acelui război văzut și nevăzut a mașinăriei crimei colective începând cu lichidarea familiei Țarului Nicolae al II-lea, adică a garantului de la vârful societății în privința creștinismului poporului și, în al treilea rând, faptul că un asemenea război-revoluție lovește ca un tsunami și se insatureză subversiv și cu o viteză înfricoșătoare, ca forță de masive, ample și periodice valuri devastatoare, care loviseră chiar miezul societății, a celui mai mare popor eurasiatic. Răul metafizic, rapiditatea și criminalitatea acelei puteri ar fi trebuit să-i avertizeze cu mult înaintea războiului. Alianța lor cu Stalin în fața celeilalte amenințări cumplite, nazismul, este comprehensibilă conform cunoscutului proverb: „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Faptul însă că după ce ai trecut puntea ridici frățietatea cu satana la rang de principiu al diplomației păcii este inexplicabil și inacceptabil. Cum să nu înțelegi și să nu știi că lumea era deja devastată de un alt război, unul nevăzut, mai cumplit, prin efectele lui decât chiar cel care tocmai se încheiase, cu victime cumplite și cu suferințe umane înngrozitoare, dar cu totul incapabil să ucidă suflete la aceiași scară ca războiul nevăzut care cpătase amploare și sistematizare statală după revoluția din octombrie. Ori oamenii care se aflau la aceiași masă cu Stalin erau cu desăvârșire spălați pe ceier, ori cinismul puterii îi va fi făcut orbi și încremeniți în nesimțirea față de suferințe și atrocități colective trecute și desigur viitoare. Că Churchill știa ceva despre esența acelei puteri este atestat de întrebarea empatică (deci cutremurător cinică) pe care i-o adresează lui Stalin într-o pauză a tratativelor în legătură cu succesul comunizării țărănimii. Mai mult, Stalin îi și mărturisește, ca între frați, că acel război contra țăranilor i-a luat zece ani și a fost mai dificil decât al doilea război mondial. Prin urmare, Churchill știa. Cu Roosevelt era altceva, el era dovada acelei stranii inocențe americane care explică multe din stilul diplomației americane ca forță mondială în anumite momente și aspecte ale Răsăritului. Dar aceasta este o altă chestiune. Prin urmare, revoluția din octombrie este un atestat cu pivire la un eveniment terifiant stârnit de forțe ale haosului care lovesc din afara popoarelor și a lumii însăși, rapid (cu rapiditatea unui tsunami), în mod subversiv (de unde importanța uriașă a forțelor secrete) și se instaurează în miezul popoarelor, de unde stârnesc valuri devastatoare în popoare și peste lume. Odată instaurate, aceste forțe trec la sistematizarea instituțională a operei răului universal și astfel apare în istorie cea mai cumplită mașinărie a războiului nevăzut care macină societăți, popoarele sunt deviate de la linia lor, omul este întors din calea lui destinală care-l purta spre înviere și deci spre mântuire.
Profesorul Ilie Badescu la infiintarea Universitatii Taranesti “Dimitrie Gusti”
VR: Putem încadra sociologic acest tip de revoluții?
IB: Sociologic acest tip de revoluții se disting prin aceea că se propagă necontenit, și pe timp de pace și pe timp de război, vizează sufletul colectiv și deci fac parte din clasa „războaielor pentru cucerirea minții” (men s mind wars, cum le califică un sociolog american) și stârnesc forțele internaționalismului împotriva forțelor naționalismelor și împotriva omului iudeo-creștin. Sunt, altfel spus, revoluții internaționaliste. Ele vin istoricește după triumful revoluțiilor naționaliste care au ieșit victorioase în tot secolul al XIX-lea pentru a intra în coliziune cu revoluțiile internaționaliste în secolul XX. Secolul XX este unul al războiului revoluțiilor, care s-au tolerat în cursul veacului anterior, dar au ajuns la linia de ciocnire în veacul al XX-lea și prim ciocnire macroistorică este revoluția din Octombrie. În Rusia, forțele național-creștine ale acestui popor intră direct în coliziune cu forțele internațional-anticreștine și acest război se încheie pentru circa 80 de ani cu victoria revoluției interanționalist-anticreștine ceea ce va și conduce la cea mai cruntă, prin forța barbariei, agresiune contra bisericii, a mânăstirilor, a preoților și călugărilor și, aparent paradoxal, contra singurei aristocrații cu investitură divină, formată din oamenii pământului, adică din țărani și, la vârf, din monarhii creștine. Așa se explică ținta (miza) întreită a forței nimicitoare a revoluției internaționaliste: biserica, țăranii și țarul (regele). Într-un anume sens, putem încadra aceste revoluții internaționaliste în tipologia răbufnirilor trufiei babeliene în istoria omenirii, fiindcă prin năzuința secretă de a croi regimuri de stăpânire fără de Dumnzeum redescoperim ispita omului de a rezidi turnul trufiei adică de a-și recompune unitatea pierdută în și prin căderea în păcat, în păcatul trufiei de a ridica un turn al puterii autonome până la cer nu sub cer, ci până la cer, cum se exprima duhovnicul român, Părintele Galeriu.
VR: Pe cine reprezentau aceste forțe tenebroase și cum operează ele? Este posibilă replicația lor în alte spații și timpuri?
IB: Acestea nu erau în nici un caz simple forțe sociale sau politice, așa cum le prezintă sociologia imanentistă, în care se depozitează și viclenia omului nihilist. El nu este un agent al vreunei clase sociale ori al vreunei mize politice ori a vreunei justiții sociale pentru clasa de jos împotriva claselor de sus. Acste forțe sunt purtătoarele unor misiuni simbolice, sataniste în esența lor, prin care se deschide era nihilismului distrugerii. Că ei săvârșeau totul în cadrul unui ritual reiese din alegerea casei Ipatiev, denumită de Lenin „casă cu destinație specială”. Alegerea era una rituală fiindcă numele acestei case cu destinație specială purta același nume cu cel al celeilalte „case Ipatiev” în care cu 300 de ani în urmă fusese încoronat împărat la 1613 Mihai Feodorovitvh Romanov. Casa inginerului Ipatiev fusese rechiziționată, aflăm de la Parvulesco, din ordinul lui Lenin pentru a fi transformată în „casă cu destinație specială” și anume cu destinație lichidatoristă a unei genealogii dinsatice creștine, prin care s-a ilustrat vreme de 300 de ani o dinastie creștin-ortodoxă în fruntea unui imperiu neobizantin. La 300 de ani în urmă, remarcă Parvulesco, într-o casă cu același nume, Mănăstirea Ipatiev, fusese împlinită ceremonia creștină a așezării primului Romanov în scaunul unei împărății creștine a Răsăritului. Operațiunea a fost dusă la împlinire la comanda și sub constrângerea unui ritual, al unui asasinat ritualic. Este evident că totul se săvârșea în cadrul și sub forma unei slujiri, a unei liturghii întoarse. Operațiunea a fost săvârșită într-o simetrie răsturnată față de ceremonia săvârșită (cu cinci ani înaintea asasinatului simbolic) la Mânăstirea Ipatiev, unde familia Romanovilor celebrase 300 de ani de la nașterea dinastiei Romanovilor (Jean Parvulesco – “La signification suprahistorique du massacre des derniers Romanov”. În cadrul corpului de execuție regăsim numele ungurului Imre Nagy, care va deveni prim ministru al Ungariei comuniste, fiind el însuși executat în cadrul inaurecției antisovietice din 1956.). În Răsărit un asemenea asasinat ritualic fusese săvârșit, cu circa 200 de ani mai devreme de lichidarea Romanovilor, împotriva unei alte genealogii dinastice creștin-ortodoxe, aceea a Brâncovenilor, săvârșit tot ritualic, de o altă forță păgână, din care țâșnise domnia unui alt imperiu al tenebrelor și tot împotriva unei genealogii creștine neobizantine.
Asasinatul ritual include și operațiunea obsesivo-compulsivă a „dezidentificării” martirilor aruncându-le cadavrele în gropi anonime, ca și acel puț de mină, și eventual prin folosire unor substanțe precum acidul sulfuric pentru a arde și desfigura chipurile celor asasinați. Procedeul va fi extins în toate temnițele comuniste din tot lagărul pentru ca astfel să fie împiedicată definitiv ceremonia îngropăciunii religioase săvârșită vreodată de vreun urmaș. Ritualul lichidatorist utilizat contra casei imperiale a fost extins și împotriva tuturor celor din jur, ba chiar împotriva straturilor conectate la spiritul acelei echipe guvernante. Reluarea procedeului s-a încercat și în România revoluției albastre și este meritul noului inteligence românesc în frunte cu șeful acestuia că nu a admis o asemenea operațiune. Așa se explică și noua orientare a acestei instituții și salvarea de la un deznodământ tragic și antiuman al unor personalități ale vechiului regim. Operațiunea n-a mai reușit după 1990 în primul rând datorită celui ce s-a aflat în fruntea noului inteligence românesc care a operat din start decuplarea instituției de la linia echipei de la vârful puterii prevenind astfel foarte multe primejdii. Operațiunea secretă a decuplării a devenit explicită în și cu ocazia alegerilor din 1996. Revenind la tema interviului, vom sesiza, că tehnica dezidentificării (ștergerii, distrugerii identității) celor asasinați ritualic la ordinul regimului comunist de ocupație a fost folosită, precum am precizat, în temnițele comuniste din România astfel că reidentificarea cu trupul și cu numele să nu mai poată fi săvârșită. Un asemenea ritual prelungit al dezidentificării este fundamentul legii care pune sub amenințare restituirea semnificației simbolice a numelui celor uciși în temnițele regimului bolșevic de ocupație din România. Eliminarea unei asemenea tehnici de distrugere a identității (și deci de asasinat simbolic) s-a petrecut în România încă din 1962-64 și recursul la utilizarea ei a fost reluat episodic după 1989 fără a mai fi cu putință atragerea mașinăriei „statului profund” într-o asemenea operațiune astfel că ceea ce s-a reușit s-a petrecut alături de mașina statului și lucrul acesta este dătător de speranțe. Furia echipelor răzlețe contra oricărei operații restaurative a numelui și a semnificației unor personalități ucise în pușcăriile regimului de ocupație face parte din același ritual compulsiv al dezidentificării celor asasinați în temnițele edificate de revoluția internaționalist-anticreștină și antinațională a ultimului nihilism european, nihilismul distrugerii, al cărui start este chiar revoluția din octombrie 1917. Prin umare, asasinatul ritual și procedeul dezidentificării, furia contra numelui și a memoriei victimelor sunt trăsăturile operative ale acestor forțe ale tenebrelor ultimului nihilism eurasiatic (ibidem).
VR: Ce fel de oameni erau acești „operativi” ai unei asemenea maledicții conectate la forțele nihilismului?
IB: Îi definește magistral același Pârvulesco, cel mai mare noopolitician al veacului XX. În viziunea sa aceștia erau oameni posedați. Un sociolog american îi numește impersonați. Limbajul popular îi denumește împielițați. Părinții pustiei egiptene îi prezintă ca pe pe cei posedați de duhuri necurate, precum ar fi duhul slavei deșarte, ori duhul trufiei sau duhul omului babelian, un fel de paranoia puterii etc. Parvulesco le fixează profilul prin exponentul lor cel mai de sus, V I Lenin: „Alors que, en fait, il s’agissait, pour V.I. Lénine, du moment même de sa réalisation suprême. De sa grande mission nécromancienne souterraine, de toute sa vie de Marout, de mort-vivant habité par une entité occulte, de ce pourquoi il avait été lui-même pressenti à la tâche, retiré d’entre les vivants, plongé dans le mystère de la série de métamorphoses abyssales le portant à devenir progressivement quelque chose de plus en plus non-humain, une entité logeant son centre de gravité dans une réalité extérieure à ce monde, directement dépendante des Supérieurs d’En-Dehors” (ibidem). V I Lenin este, așadar, rodul culminant al „plonjării în misterul unor metamorfoze abisale care-l portează progresiv spre ceva tot mai non-uman, o entitate fixându-și centrul de gravitație într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Tărâmului din Afară” (ibidem). Acești Superiori ai gheenei (ai tărâmului Dinafară), ne amintesc cuvintele evanghelice în care Iisus Domnul caracterizează gheena iadului ca fiind ”Întunericul cel mai dinafară”. Tot astfel este caracterizat Satan când vine la sfat în Cartea lui Iov. La întrebarea lui Dumnezeu: „pe unde ai mai umblat”, cel viclean răspunde: „am bătut marginile pământului” confirmând că este cel-mai-dinafară, că este Cel Venit Dinafară, locuitor al Tărâmului din Afară. Parvulesco îi numește chiar așa „Veniți” și locatari ai „Tărâmului Dinafară” (des Venues și d’En-Dehors). Oamenii revoluției din octombrie au centrul de gravitație „într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependenți de Superiorii Tărâmului din Afară (Supérieurs d’En-Dehors” – Cf Ibidem). Revoluția din Octombrie a fost dirijată, iată, de cei veniți de pe un tărâm din afara lumii, „Superiorii tărâmului din Afară” (d’En-Dehors), este pragul de maximă eficacitate al răului, expresia victoriei surpătoare a tenebrelor întunericului asupra luminii divine a lumii istorice, tentativa de răsturnare a puterii luminii divine din lume, din rânduielile lumii și din mințile oamenilor; este iadul rostogolit asupra lumii. Ea nu s-a încheiat atunci, ci va reveni sub forma valurilor mai slabe ori devastatoare ca a unui adevărat tsunami al răului al cărui nucleu și centru de gravitație este în afara lumii, în întunericul cel mai dinafară, dar pe care căderea lumii îl poate muta pentru partea ei căzută în chiar miezul lumii, așa cum se va fi întâmplat atunci în Rusia lui Octombrie negru. Pentru o clipă din marea trecere, iadul s-a instaurat victorios în miezul lumii răsăritene torsionând-o cu totul.
Profesorii Ilie Bădescu şi Petre Anghel cu istoricul american Larry Watts la Institutul de Sociologie al Academiei Române
VR: Domnule profesor, după părerea mea clipa încă mai zvâcneşte; această torsionare revine cu noi forţe în prezent, cu sensul schimbat, dar cu exact acelaşi scop: furatul sufletelor de la Dumnezeu şi anihilarea mântuirii lor, sabotarea mântuirii neamului nostru la Marea Judecată, neantizarea noastră în iad. Efectul prezent este similar celui din Experimentul Piteşti, la o scara mai largă. Armele s-au perfecţionat. Între acestea, propaganda neagră, dezinformarea şi intoxicarea au atins culmi ale perfecţiunii, spre torsionarea minţii umane. Să luam de pildă aşa-zisul “fenomen” de “fake-news”. Exact cei care strigă cel mai tare împotriva “fenomenului” – existent, de altfel, de când lumea, dar astăzi cu o răspândire exponenţială mult mai mare – sunt propagatorii adevăratelor ştiri false. Iată cum s-a materializat lumea sintetizată de Orwell atât de simplu: albul este negru, negru este alb. Cum a fost cazul şi în ceea ce priveşte aşa-zisa “Listă a lui Dughin” titrată în adevărata presă moscovită din România drept lista cu “oamenii-cheie ai Moscovei în România” , deşi eu apar ca un jurnalist care “pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus” iar Dvs drept “cel mai prestigios geopolitician din Romania”. Unde am ajuns? Mie ca jurnalist şi Dvs ca sociolog ni se spune cu cine avem voie şi cu cine n-avem voie să ne întâlnim, ni se interzice poate să mai şi gândim? Ce ziarist ar refuza un interviu cu Putin? Numai unul tâmpit, iertată-mi fie exprimarea, ca cei care domină presa telecomandată de astăzi. În acest sens, în ce vă priveşte, observ cum se acţionează, în opinia mea, din acelaşi centru de comandă, dar pe căi diferite, doar în aparenţă opuse. Recent, spre exemplu, a apărut în presa şi publicistica de expresie rusească un text al Dvs de pe Ziaristi Online, dedicat gânditorului român pomenit mai sus, alături de un text al lui Dughin, dar fără a fi menţionată sursa şi fără a vi se comunica formele şi scopurile editoriale finale pentru care era folosit. Pe de-o parte sunteţi lăudat pentru deschiderea Dvs spre dialog, în folosul României, iar pe de cealaltă parte se încearcă lipirea Dvs artificială de ceea ce reprezintă sau nu Dughin, spre compromiterea Dvs, din punct de vedere propagandistic, evident, de către cei care susţin ca vorbesc în numele NATO. Dvs, care la Summitul NATO din România, cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti şi împreună cu Asociaţia Civic Media şi Serviciul Român de Informaţii (SRI) aţi publicat pentru toţi înalţii participanţi volumul “Dimensiunea Răsăriteană a NATO (“NATO’s Eastern Dimmension”) sunteţi, chipurile, “anti-NATO”. Cum răspundeţi acestor atacuri perfide? Nu este vorba cumva de aceeaşi monedă cu două feţe?
IB: Dacă este aşa, sunt convins că această monedă, servind minciuna, se va rostogoli cu siguranţă la vale. Dezavuez aceste practici. În acest caz punctual nu pot decât să reafirm ceea ce am mai spus: “Lista” este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopolitice. Geopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.
Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii”, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.
Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.
Asa am fost extras din Piata Universitatii pe 14 iunie 1990. Posibil sa fiu chiar eu si colegii din Arhitectura in aceasta masina
La rugămintea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor din România (AVMR) întrerup serialul cu extrase largi din Rechizitoriul Mineriadei. O lucrare a Asociaţiei, aflată în faza de redactare finală, va cuprinde o sinteză a acestui Rechizitoriu epocal. Voi reveni aşadar cu prezentarea cărţii de marturii şi documente, unele cu totul inedite, a Asociaţiei. Până atunci, redau din cele circa 20 de intrări cu numele meu din materialul redactat de procurorii militari un fragment care mi-a adus aminte de cum am trecut prin marea de mineri cu o Dacie a MAI sau SRI (foto). Voi reveni totuşi cu unele capitole din Rechizitoriu care mi se par mai interesante şi sunt mai puţin cunoscute publicului.
“(…) Din declaraţia persoanei vătămate Roncea Victor – Alexandru rezultă că în ziua de 13.06.1990 în jurul orei 10:30 în timp ce acesta se afla în incinta Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” Bucureşti a văzut că “muncitorii” I.M.G.B. au spart geamurile Institutului şi au bătut mai multe persoane. A văzut că au fost aruncate sticle incendiare şi că o dubă de culoare albastră a fost răsturnată şi incendiată şi că au existat atacuri între manifestanţii din Piaţa Universităţii şi poliţişti. Ulterior, deplasându-se către Universitate s-a întâlnit cu numiţii Ţarălungă Sebastian, Tina M. Leto, Felix Goldstein, Cristi Ciubotaru, Pascal Ilie Virgil, Titi Calistru, Mihai Popescu Stoeneşti şi alţii.
În zona Poliţiei Capitalei s-a întâlnit şi cu Andrei Rochian – ofiţer de marină în Marina Comercială. A văzut cum clădirea dinspre Ministerul de Interne şi din spatele I.G.P.-ului ardea. În timp ce se afla la intrarea din stânga a Ministrului de Interne a auzit un foc de armă din interior care a ucis o persoană ce se afla la o distanţă de 10 m de el. Acesta declară că glonţul a intrat în ochiul persoanei şi a ieşit prin ceafă. S-a întâlnit cu numitul Eugen Popescu care filma pe o stradă paralelă cu râul Dâmboviţa. La Universitate s-a întâlnit cu numiţii Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, Eugen Popescu, Alexandru Baboş, Bogdan Petrescu, fratele său şi alţi prieteni. Acesta declară că a mai văzut o persoană împuşcată în cap în faţa blocului Romarta şi o alta împuşcată în picior.
În data de 14.06.1990, în jurul orei 05:00 în timp ce se afla în ultima cameră a turnului Institutului de Arhitectură Ion Mincu împreună cu Alexandru Baboş, Bogdan Petrescu, Roncea George, Sebastian Ţarălungă, Adrian Tudor, Sârbu Ştefan, Sârbu Alexia Adela, Bereczky Nagy Dorottya, Anghel Silvana, Mihai Frunzetti, Adrian Alexandru şi o studentă din anul I la Arhitectură au fost agresaţi fizic cu răngi metalice şi bâte de către mineri. Ulterior, el împreună cu Adrian Tudor şi două studente din anul I au fost transportaţi de un miner şi un şofer cu o maşină la sediul Guvernului. Aici i-au fost confiscate mai multe bunuri personale, aparatul foto etc.
Împreună cu alte 43 de persoane a fost transportat la U.M. 0575 Măgurele. (…)”
Aşa cum v-am promis, după ce am vizionat un clip al lui Johnny Cash în care apar imagini de la Mineriadă şi pentru că am constatat că nimeni nu a făcut-o până acum, am început să public în serial Istoria post-decembristă a României văzută de Procurorii militari: RECHIZITORIUL de 1979 de pagini al Dosarului Mineriadei sau Geneza României de azi. Episoadele anterioare pot fi găsite după eticheta Rechizitoriul Mineriadei.
Continuarea Capitolului II. DATE PRIVIND CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI
La 25 decembrie 1989 a avut loc, la Târgovişte, procesul soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu urmat, în aceeaşi zi, de execuţia acestora. La procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu au participat, ca delegaţi, din partea C.F.S.N., Gelu Voican Voiculescu, general Victor Atanase Stănculescu și Virgil Măgureanu.
De asemenea, au mai fost prezenţi maiorul Mugurel Cristian Florescu şi locotenentul-major Trifan Matenciuc. În data de 28 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.20/1989, în vigoare de la 29 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia de şef al Marelui Stat Major din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi adjunct al ministrului apărării naţionale, generalul-maior Ştefan Guşă.
În aceeaşi zi, prin Decretul C.F.S.N. nr.17, publicat în Monitorul Oficial în 29 decembrie 1989, a fost rechemat în activitate generalul-colonel Vasile Ionel şi numit, prin Decretul C.F.S.N. nr.20/1989, semnat de Ion Iliescu, în funcţia de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, funcţie pe care a îndeplinit-o până la 30 aprilie 1991. În această calitate, Vasile Ionel a cumulat și funcțiile de prim-adjunct al ministrului apărării (28 decembrie 1989 – iunie 1990) și secretar de stat al M.Ap.N. (iunie 1990 – mai 1991).
Inculpatul Ion Iliescu l-a numit, apoi, pe g-ral.col. Vasile Ionel, consilier prezindenţial şef al Administraţiei Prezidenţiale, la 01.05.1991, funcţie pe care a deţinut-o până la 01.09.1994 când, tot Ion Iliescu, l-a numit consilier prezidenţial pentru apărare şi siguranţă naţională în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, funcţie în virtutea căreia a fost şi membru al C.S.A.T., până la 21.11.1996. La data de 21.10.1994, Vasile Ionel a fost avansat la gradul de general de armată, iar după trecerea sa în retragere, a fost numit, la 27.02.2004, administrator al Uzinei de Armament M.F.A. Mizil. A decedat în anul 2015.
Generalul-colonel Vasile Ionel care, în perioada 1949 – 1954, a urmat cursurile Academiei Militare de Artilerie şi Rachete din U.R.S.S., a fost trecut în rezervă de Nicolae Ceuşescu, în cadrul procesului de îndepărtare din armată a generalilor care îşi efectuaseră studiile în Uniunea Sovietică.
În ziua de 31 decembrie 1989 a fost arestat generalul-colonel Iulian Vlad, în biroul său de la Ministerul Apărării Naţionale, prezent la arestare fiind şi Gelu Voican Voiculescu. Generalul Iulian Vlad era şeful Direcţiei Securităţii Statului care, încă din 27 decembrie 1989, prin Decretul nr.4/1989 al C.F.S.N., trecuse în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Prin acelaşi Decret nr.4/1989, au mai trecut în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Comandamentul Trupelor de Securitate împreună cu organele şi unităţile din subordinea acestora.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ al puterii de stat, trebuia să fie unul neutru politic. Subsumat acestui scop, prin Decretul- Lege nr. 8/31 decembrie 1989, publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 31 decembrie 1989, a fost reglementată înregistrarea și funcționarea partidelor politice, trecându-se de la sistemul partidului unic la sistemul pluripartid. În art. 1 se preciza că: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu execepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept, în România.
Nici o altă îngrădire, pe motiv de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea şi funcţionarea partidelor politice”.
Tot la 31 decembrie 1989, s-a constituit Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), „ca un grup de sine stătător, care acţionează legal, începând de astăzi, 31 decembrie 1989. El aspiră să reprezinte conştiinţa lucidă a acestei societăţi care a fost umilită şi destructurată. Vrem să contribuim la ieşirea din dezastru şi la regenerare. Grupul pentru Dialog Social este un grup independent, strict informal, care nu se subordonează niciunei grupări politice şi care refuză orice colaborare cu cei care au susţinut vechiul regim. Declarăm explicit: Nu vrem să fim un centru de putere ci un centru de influenţă.Pe cont propriu fiecare membru al grupului are dreptul la propriile sale opţiuni şi orientări politice, care nu afectează însă, în niciun fel, statutul şi orientarea Grupului. Grupul pentru Dialog Social este o instanţă de reflexie critică asupra problemelor fundamentale care frământă societatea civilă română, asupra inserării ei in contextul european: civilizaţie – cultură – politică – societate civilă – ecologie. Este un club de dezbateri între intelectuali de diferite profesii, care îşi propun să prospecteze căile de evoluţie şi organizare ale acestei societăţi, o evoluţie bazată pe valorile umane şi pe drepturile omului. Grupul pentru Dialog Socialîşi propune să fie un laborator în care economişti, sociologi, politologi, istorici, filozofi, urbanişti, scriitori, teologi, etc. să găsească (să caute) împreună strategiile şi soluţiile de care societatea română va avea nevoie în viitorul imediat”, se arăta, printre altele, în declaraţia de constituire a acestei organizaţii neguvernamentale.
Începând din 2 ianuarie 1990, ministrul apărării Nicolae Militaru, împreună cu Gelu Voican Voiculescu, prim-viceprim-ministru, au coordonat preluarea de către M.Ap.N. a structurilor fostei securității. La conducerea fostelor Direcţii Judeţene de Securitate au fost desemnaţi ofiţeri din cadrul M.Ap.N. Ofiţerii din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti au fost trecuţi în rezervă, considerându-se că aceştia au făcut poliţie politică în favoarea regimului Ceauşescu însă, după puţină vreme, aşa cum vom arăta în continuare, unii dintre ei au fost încorporaţi într-o nouă structură informativă, U.M. 0215, sub ordinele lui Gelu Voican Voiculescu în cadrul Ministerului de Interne.
Aşa cum v-am promis, după ce am vizionat un clip al lui Johnny Cash în care apar imagini de la Mineriadă şi pentru că am constatat că nimeni nu a făcut-o până acum, am început să public în serial Istoria post-decembristă a României văzută de Procurorii militari: RECHIZITORIUL de 1979 de pagini al Dosarului Mineriadei sau Geneza României de azi. Episoadele anterioare pot fi găsite după eticheta Rechizitoriul Mineriadei.
II. DATE PRIVIND CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI
În cele ce urmează vor fi punctate momentele istorice, pe care le considerăm importante pentru a putea contextualiza starea de fapt, care formează obiectul acestui dosar.
Odată cu dizolvarea fostelor structuri de conducere ale statului român, puterea a fost preluată de nou înființatul Consiliul Frontului Salvării Naționale (C.F.S.N.), formațiune înființată la 22 decembrie 1989. Înființarea acestuia a fost anunțată, în aceeaşi zi, în jurul orelor 23.30, la posturile naționale de radio şi televiziune de către inc. Ion Iliescu, la acea dată director al Editurii Tehnice, devenit ulterior preşedinte de facto al ţării. Acesta a fost cel care a dat citire Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Prin acest comunicat Consiliul Frontului Salvării Naționale şi-a definit şi asumat rolul de „organism al puterii de stat din România”.
Comunicatul a avut conţinutul pe care îl prezentăm în cele ce urmează:
„Cetăţeni şi cetăţene,
Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale.
Un merit deosebit îl au cei care, ani de zile, şi-au pus în pericol şi viaţa, protestând împotriva tiraniei. Se deschide o pagină nouă în viaţa politică si economică a României.
În acest moment de răscruce am hotărât sa ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile si grupările care s-au ridicat, cu curaj, în apărarea libertăţii si demnităţii, în anii tiraniei totalitare.
Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii si demnităţii poporului român. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si instituţiile sale îşi încetează activitatea, întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice si sociale.
În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale,orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale.
Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţeneşti, să asigure ordinea publică.
Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale.
Ca program, frontul propune următoarele:
1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ. 2. Organizarea de alegeri libere, în cursul lunii aprilie. 3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă.Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească, în viitor, România.Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat. 4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii si eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată si promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice. 5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor. 6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democrate si umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate.Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale. Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului. 7. Respectarea drepturilor si libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii. 8. Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii, cu prioritate, a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldură şi lumină ale oamenilor. 9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinatăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului (Proiectul Gorbaciov – nota şi subl. mea). Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia (subl.mea). 10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă. Constituindu-ne în acest front, suntem ferm hotărâţi sa facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România (subl. mea), garantând triumful democraţiei, libertăţii si demnităţii tuturor locuitorilor ţării.
În mod provizoriu, în componenţa consiliului intră următorii: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tőkés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Atanasie Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, Mihail Lupoi, Gheorghe Voinea (general), căpitan de rangul I. Emil Dumitrescu, Vasile Neacșa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negrițiu, Gheorghe Manole, Vladimir Ionescu, Neculae Radu, Adrian Sârbu, Constantin Cîrjan, Géza Domokos, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu”.
Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale a fost publicat în Monitorul Oficial Partea I nr.1 din 22 decembrie 1989.
După ce a citit Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu a mai precizat, referitor la acest organ al puterii de stat:
„Deocamdată, este o structură provizorie, gândită într-un mod foarte operativ. Lista rămâne deschisă. Nu aceasta va fi componenţa completă a consiliului. Am menţionat doar câteva nume de oameni care sunt legate de transformările pe care le cunoaşte ţara, oameni care au demonstrat spirit de sacrificiu în anii tiraniei, tineri care în aceste zile au fost pe baricade, care şi-au pus viaţa în pericol, reprezentanţi ai muncitorilor, ai studenţilor, ai intelectualităţii, ai armatei, acele forţe care au fost active, prezente în procesul de instaurare a noului regim al puterii. Lista rămâne deci deschisă. Pentru a putea completa componenţa consiliului aşteptăm propuneri din partea tuturor categoriilor şi forţelor sociale care au luptat şi au învins. Acest comunicat este o primă formă de platforma-program a noului organism al puterii de stat din România”.
Persoanele din componenţa Consiliului Frontului Salvării Naționale, aşa cum a fost anunţată în seara zilei de 22 decembrie 1989, pot fi împărţite în trei categorii.
Prima categorie şi cea mai numeroasă era formată din persoane al căror trecut a fost legat, în mod strâns, de U.R.S.S. şi pot fi enumeraţi aici Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Károly Király, capitanul de rangul I Emil „Cico” Dumitrescu. Acestora li s-au ataşat, în ziua de 22 decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Mihail Montanu, Petre Roman, Cazemir Ionescu, Dan Marţian, Constantin “Bebe” Ivanovici.
A doua categorie o reprezintă intelectualii, cunoscuţi pentru poziţia lor anticomunistă manifestată încă din timpul dictaturii comuniste şi care, în acea perioadă, reuşiseră să intre în contact cu cancelariile europene şi enumerăm aici pe Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Dan Desliu, Aurel Dragoş Munteanu, Domokos Géza, Dumitru Mazilu.
A treia categorie era formată din revoluţionari, care se făcuseră remarcaţi în zilele anterioare datei de 22 decembrie 1989.
Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a întrunit oficial la 27 decembrie 1989, dată la care au fost anunțate organizarea și modul de funcționare a acestui organism. Membrilor iniţiali li s-au adăugat alţii, astfel că numărul lor a ajuns la 141, după ce a fost completat cu reprezentanți ai tuturor județelor din România.
La aceeaşi dată a fost constituit Biroul Executiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale format din: preşedinte – Ion Iliescu, prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu, vicepreşedinţi – Cazemir Ionescu şi Károly Király, secretar – Dan Marţian, membrii: Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru şi Neculae Radu.
Pe lângă Biroul Executiv funcționa și un „colectiv pentru relațiile cu publicul și mijloacele informației de masă”, precum şi comisii de specialitate. Dintre acestea amintim Comisia constituţională, juridică si pentru drepturile omului coordonată de – Dumitru Mazilu, care a redactat proiectul Decretului nr. 92/1990 privind alegeria Parlamentului şi a Preşedintelui României (Monitorul oficial nr. 35 din 18.03.1990).
Prin Decretul nr.1din 26 decembrie 1989 al C.F.S.N, semnat de Ion Iliescu, în vigoare de la 27 decembrie 1989, Petre Roman a fost numit prim – ministru al Guvernului provizoriu.
Prin Decretul C.F.S.N. nr. 2 din 26 decembrie 1989, generalul colonel în rezervă Nicolae Militaru, a fost rechemat în cadrele active ale armatei.
Prin Decretul nr.3 din aceeaşi dată, Nicolae Militaru a fost numit în funcţia de ministru al Apărării.
Prin Decretul-Lege nr.5 al C.F.S.N. din 28 decembrie 1989, în vigoare din 29 decembrie 1989, au fost numiţi, în funcţia de viceprim-ministru al guvernului, Mihai Drăgănescu şi Gelu Voican Voiculescu.
Prin Decretul-Lege nr.22 al C.F.S.N. din 28 decembrie 1989, în vigoare din 29 decembrie 1989, generalul locotenent Mihai Chiţac a fost numit în funcţia de ministru de interne.
Prin Decretul nr.24 din 28 decembrie 1989 al C.F.S.N., Mihai Chiţac a fost înaintat în gradul de general – colonel, iar prin Decretul nr.242 din 14 iunie 1990 al C.P.U.N. a fost eliberat din funcţia de ministru de interne.
Prin Decretul Lege nr.10 din 31 decembrie 1989 al C.F.S.N., publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 31 decembrie 1989, s-a constituit Guvernul României, ca organ suprem al administraţiei de stat, care avea obligaţia de a îndeplinii obiectivele cuprinse în programul C.F.S.N. asigurând executarea măsurilor stabilite prin decretele adoptate de acesta. În art. 3 se specifică că C.F.S.N. aproba componenţa Guvernului României la propunerea prim-ministrului.
Din componenţa Guvernului Provizoriu Petre Roman au făcut parte, printre alţii: Prim viceprim-ministru – Gelu Voican VOICULESCU, Ministrul de Interne – Mihai CHIŢAC,Ministrul Justiţiei- Teofil POP,Ministrul Apărării Naţionale- Nicolae MILITARU, Ministrul Economiei Naţionale – Atanase-Victor STĂNCULESCU,Ministrul Petrolului – Victor MUREA,Ministrul Minelor – Nicolae DICU, Ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor – Stelian PINTILIE, Ministrul Transporturilor – Corneliu BURADA.
Aceste persoane vor fi regăsite cu diferite acte de participare în evenimentele din 13-15 iunie 1990.
Voican, Iliescu şi Roman la un miting electoral FSN din primăvara anului 1990, desfăşurat la Academia Militară. Foto: Emilian Săvescu, cu mulţumiri
Aşa cum v-am promis, după ce am vizionat un clip al lui Johnny Cash în care apar imagini de la Mineriadă, începand de azi public în serial Istoria post-decembristă a României văzută de Procurorii militari: RECHIZITORIUL de 1979 de pagini al Dosarului Mineriadei sau Geneza României de azi.
RECHIZITORIU
Anul 2017 luna 06 ziua 12
General – locotenent magistrat Ion ALEXANDRU, procuror militar şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, colonel magistrat Virgiliu Marian ISTRATE, colonel magistrat Iulian DINU, colonel magistrat Marian VĂETIŞI, locotenent colonel magistrat Dan Mihail MITRĂNESCU, procurori militari la Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul penal nr. 47/P/2014, privind pe inculpaţii:
Urmează 21 de inculpaţi în frunte cu Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Adrian Sârbu, Cazimir Ionescu (în prezent membru CNSAS), N. S. Dumitru, Mugurel Florescu, Emil “Cico” Dumitrescu, Miron Cozma, Petre Peter, ş.a.
EXPUNEM URMĂTOARELE:
I . OBIECTUL CAUZEI
Faptele ce fac obiectul prezentei cauze penale au fost comise în luna iunie 1990 (zilele de 13-15), într-o perioadă de profunde transformări ale vieţii sociale, dar mai ales ale vieţii politice. Evenimentul a rămas în conştiinţa publicului sub denumirea „Mineriada din 13-15 iunie 1990”.
Limba română este singura limbă din lume în care a fost creat substantivul mineriadă care, ulterior, a fost tradus în toate limbile pământului.
În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, autorităţile statului au declanşat un atac violent al forţelor de ordine, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, împotriva opozanţilor politici care contestau rezultatul alegerilor din data de 20 mai 1990. Urmare acţiunii, peste două sute de persoane au fost ridicate şi transportate la U.M.0575 Măgurele, unde au fost reţinute până în după amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, fără a se efectua vreun act de cercetare faţă de aceştia.
Concomitent, s-a pătruns în forţă, fără drept, în sediul Institutului de Arhitectură, fiind percheziţionate mai multe birourile, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violenţă din clădire, trei dintre ele fiind transportate în afara mun. Bucureşti, la U.M. 0575 Măgurele, unitate ce aparţinea Ministerului de Interne motivul fiind că „au pactizat cu manifestanţii”.
Conform hotărârii luate de către preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, prim viceprim – ministru, viceprim-ministrul ai Guvernului României, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Intreprinderea Maşini Grele Bucureşti, avându-l în frunte pe directorul acesteia.
Aceştia din urmă s-au manifestat violent agresând fizic persoanele întâlnite în zona Institutului de Arhitectură, după care au încercat să ocupe Piaţa Universităţii, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor.
Acţiunile întreprinse de autorităţi statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii.
S-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcaţi mortal numiții Lepădatu Mitriță, Mocanu Velicu Valentin, Duncă Gheorghiță și Drumea Dragoș, iar numiţii Pârvulescu Dan Gabriel, Prodanczuk Gabriel Mircea, Iancu Cătălin,Grigore Ilie, Herlo Ioan şi Spânu Ion au fost răniţi, de asemenea, prin împuşcare.
Represiunea autorităţilor a continuat, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfășurat împreună cu minerii şi muncitorii din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii. Acţiune acestei forţe a fost menită de a menține în funcție puterea politică instaurată în decembrie 1989 şi care câştigase alegerile din 20 mai 1990, căzându-i victime toți cei care erau considerați ,,elemente extremiste, reacționare” și care ar fi organizat o ,,rebeliune legionară”.
Obiectul prezentului dosar îl constituie stabilirea răspunderii penale a persoanelor vinovate de:
– uciderea numiţilor Lepădatu Mitriță, Mocanu Velicu Valentin, Duncă Gheorghiță și Drumea Dragoș, în contextul evenimentelor din 13-15 iunie 1990; – vătămarea integrităţii fizice şi psihice a unui număr de 1388 de persoane, care au fost agresate fizic sau lipsite ilegal de libertate; – lipsirea de libertate a unui număr de 1250 de persoane.
Faptele vizate privesc intervalul de timp în care aceste persoane s-au aflat sub puterea autorităţilor sau a celor chemaţi să sprijine acţiunea acestora şi a încetat, odată cu punerea în libertate a ultimei persoane reţinute nelegal.
11/1979
Prezenta cauză penală nu va analiza:
– stabilirea responsabilităţilor fiecărui participant în parte, respectiv numai a persoanelor care au iniţiat acest plan menit a înlătura orice formă de opoziţie sau care au sprijinit, sub orice formă, aceste acţiuni, cunoscând că, în acest fel, le asigură realizarea scopului urmărit;
– distrugerile provocate la sediilor unor instituţii publice, asociaţii, redacţii de ziare ori a altor pagube materiale, produse în patrimoniul unor persoane fizice sau juridice;
– legalitatea măsurilor de arestare luate de organele de urmărire penală faţă de persoanele reţinute, în lipsa oricăror indicii privind săvârşirea vreunei infracţiuni, întrucât aceste situaţii au făcut obiectul unui dosar de urmărire penală separat, întocmit de Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi înregistrat sub nr. 751/P/2005, în care, la data de 31.05.2006, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Soluţia a fost confirmată prin încheierea nr.845 din 03.11.2015, pronunţată în dosarul nr.3225/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală.
– evenimentele petrecute în Bucureşti sau în ţară, în perioada 01 ianuarie -13 iunie 1990, care sunt descrise în capitolul privind contextul general al cauzei.
Aceste aspecte nu fac obiectul cauzei, întrucât, redeschiderea urmăririi penale, confirmată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 169 din 09 martie 2015, în dosarul nr. 514/1/2015, priveşte doar infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile de omor prevăzute de Codul penal anterior.
O ştire care n-a ajuns cu nici un chip în presa “centrală”, de partide şi de state, cât mai străine, toate, dar, şi mai grav, n-a ajuns în atenţia Parchetului General şi a conducerii Poliţiei Române, deşi a fost semnalată şi de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Bustul criminalului antisemit şi antiromân Miklos Horthy, responsabil de uciderea şi persecutarea a sute de mii de evrei şi români, a fost omagiat de şeful Poliţiei Române din Carei, în cadrul unei expoziţii cu caracter antiromânesc, înţesată de afişe şi fotografii cu “Ardealul, pământ unguresc” şi Horthy călare ocupând Oradea, hărţi ale Ungariei Mari şi alte “efecte”, cum ar fi uniformele de honvezi, ofensatoare pentru românii din Carei, ai căror părinţi şi bunici au fost masacraţi de trupele horthyste sau siliţi să-şi părăsească pământurile natale. Apropo: pensiile de refugiaţi le sunt plătite de statul român. De ce nu de statul responsabil de etnocid şi deportări? Fac pe această cale un avertisment public către Parchetul General, SRI şi Poliţia Română. Poate de acum se vor mişca, în spiritul legii şi nu în dispreţul ei şi al României, cum se întâmplă la Carei?!
Redau ştirea integral mai jos:
Vernisaj cu bustul lui Horthy Miklos şi etichete doar în limba maghiară la Carei
Dacă urmăriţi imaginile şi aveţi impresia că am fost la vernisajul unei expoziţi din Ungaria, ei bine vă înşelaţi. Tocmai am asistat la deschiderea unei expoziţii de relicve militare și de poliție din țări europene, din cel de-al Doilea Război Mondial, la Castelul Karolyi din Carei – un pretext pentru propaganda maghiară antiromânească.
Curatorul expoziţiei, Hago Nandor, şef secţie Muzeu Municipal Carei şi consilier local a pus pe seama grabei lipsa etichetelor în limba română de la fiecare obiect expus. A promis însă că în cel mai scurt timp posibil va remedia deficienţa. Nu am înţeles însă ce fel de relicvă este bustul lui Horthy Miklos expus în vitrina centrală sau publicaţiile administraţiei hortiste care au ocupat Careiul în anul 1940 după Dictatul de la Viena? ,“Ardealul din nou pământ unguresc” este un afiş expus chiar la intrarea în expoziţie! Vernisajul a fost girat cu prezenţa de primarul Kovacs, consilierul Pinter, comisarul şef de Poliţie din Carei Dinu Urâte, cadre ale MAI.
Miercuri, 22 februarie 2017, de la ora 17.00 în Sala Cavalerilor a Castelului Károlyi din municipiul Carei a avut loc vernisajul expoziției de relicve militare și de poliție din țări europene, din cel de-al Doilea Război Mondial.
În cadrul vernisajului au luat cuvântul: Hágó Attila Nándor, șef de secție la Muzeul Județean Satu Mare, secția Carei; Adrian Ștefănuți, referent în cadrul Centrului de Promovare a Turismului Cultural „Gróf Károlyi”; comisar șef de poliție Dinu Urâte, șef al Poliției Municipiului Carei; Nagy Béla, comisar de poliție și vicepreședinte al IPA (Asociația Internațională a Polițiștilor) din județul Szabolcs-Szatmár-Bereg (Ungaria) și realizatorul expoziției, dr. Gulyás István, director onorific muzeal.
Expoziția se găsește la etajul castelului și cuprinde o serie de relicve militare: accesorii, uniforme, insigne, echipamente de protecție din și de după cel de-al doilea Război Mondial, din țări din Europa, dar și o serie de relicve polițienești.
O parte a expoziției reprezintă colecția particulară a domnului dr. Gulyás István, director onorific muzeal, iar cealaltă este proprietate a IPA(Asociația Internațională a Polițiștilor) din județul Szabolcs-Szatmár-Bereg(Ungaria).
Printre toate aceste relicve este strecurat bustul lui Horthy Miklos care la venirea în Ardeal a trecut la represalii împotriva românilor care astfel au fost obligaţi să îşi părăsească casele. Bustul său se află amplasat în vitrina cu săbii, în partea de expoziţie proprietate a IPA (Asociația Internațională a Polițiștilor) din județul Szabolcs-Szatmár-Bereg (Ungaria).
În cuvântul de deschidere, Hago Nandor a afirmat că iniţiativa expoziţiei aparţine şi consilierului Pinter Jozsef împreună cu comisarul Nagy Béla din judeţul vecin de peste graniţă. În alocuţiunea sa, comisarul şef de poliţie Dinu Urâte a menţionat că îl asigură pe colecţionarul dr. Gulyás István, director onorific muzeal, de întreaga sa consideraţie şi colaborare . A participat la vernisaj şi primarul Kovacs Eugen, cadre din MAI şi doi consilieri locali, Păuşan Bujor şi Szulak Lavinia.
Expoziţia a fost deschisă până la data de 12 martie 2017, după programul Muzeului Municipal Carei, de marți până duminică, între orele 09.00 – 17.00.
Oare cum se vor simţi vizitatorii care au pensie de refugiat pentru că unii dintre cei care au loc în această expoziţie nu au suportat vorba românească în această parte de ţară?
Reamintesc că tot la Carei a fost vandalizat bustul lui Avram Iancu fără a fi depistaţi vinovaţii:
Rezultatele politicii de autonomie maghiară: Bustul lui Avram Iancu din Carei a fost vandalizat
Potrivit publicaţiei Buletin de Carei, statuia lui Avram Iancu din centrul municipiului Carei a fost vandalizată de un grup de tineri încă necunoscuţi, îmbrăcaţi în tricouri albe, care au distrus în cursul nopţii de vineri, placa ce avea înscrise vorbele marelui patriot, erou naţional: ”Unicul dor al vieţii mele fiind, e să-mi văd Naţiunea mea fericită”.
Fapta a fost semnalată de către locuitori din zonă. Nici de această dată cele 23 de camere de supraveghere achiziţionate prin proiectul transfrontalier HU-RO 1001/178/2.4.4. “Realizarea unei reţele de protecţie şi alarmare în zona Sătmar (acronim: Alarm Network), realizat de Primăria Carei în colaborare cu Asociaţia managerială a comitatului Csenger din Ungaria”, şi gestionate de Politia Locală din subordinea Primăriei Carei, nu au fost “pe fază” şi nu au permis depistarea huliganilor.
Ziariștii de la Buletin de Carei amintesc și faptul că dacă pentru statuile personalităţilor maghiare este asigurată în permanenţă monitorizarea, simpla apropiere de acestea fiind rapid identificată de gardienii apăruţi ca din senin, monumentele româneşti sunt lăsate în voia sorţii de administraţia locală unde românii contribuie cu taxe şi impozite. Spatiile verzi din jurul monumentelor româneşti sunt lăsate de izbelişte de administraţia locală in timp ce lucrătorii de la spatii verzi robotesc in parcurile şi in jurul celorlalte. (Sursa: CraisorulMuntilor.Ro)
Iată câteva comentarii ale cititorilor publicatiei Buletin de Carei privind expoziţia ofensatoare de la castelul grofului:
Foarte bine ca va autocaracterizati prin felul necuviincios in care va adresati.Buletin de Carei este o publicatie romaneasca,asa ca injuraturile in limba maghiara pastrati-le pentru publicatiile unguresti.
Stimata doamna Ciuta va rog sa ma iertati ca am avut inpresia ca sinteti prea combativa in privinta etnica romano maghiara dar grozavia ce am auzit si care o vad si eu zi de zi ma pus serios pe ginduri. Elevii de liceu care dau bacalaureatul la sectia machiara nu stiu sa scrie si sa citeasca aproape de loc in limba romana. Cu complicitatea conducerii liceului si a aranjamentelor U.D.M.R ei termina liceul necunoscind limba statului. Se creaza o bariera cu buna stinta intre tineri care nu se mai inteleg pe holurile asezamintelor de invatamint. Ei promoveaza bacul fara sa stie romaneste. Iata politica U.D.M.R. in toata splendoarea ei cu bataie sigura pe termen lung. Ce se urmareste este desigur o intelegere mai”buna”intre etnii… Va multumesc cu stima si consideratiune.
Buletin de Carei militeaza pentru instaurarea unui climat de respect si buna intelegere intre etniile din Carei, pentru asigurarea conditiilor decente de trai si pentru transparenta in administratia locala indiferent de cine este condusa. Faptul ca actuala administratie incurajeaza segregarea etnica si incita la neintelegeri intre etnii denota ca este interesata doar de a masca ingineriile financiare din primarie si nu este interesata de asigurarea unui niovel ridicat de trai pentru locuitori. in orasul multietnic Carei va rog sa observati ca toata conducerea este asigurata de membrii ai UDMR in total dispret fata de alti locuitori care isi platesc taxele si impozitele locale. Politica lor este de a discrimina si domina nu de a construi bune relatii intre locuitori nu de a asigura drumuri bune si locuri de munca.
vad in aceste poze persoane de nationalitate romana care se condidera mari patrioti.Cum puteti gira un astfel de eveniment, sa va fie rusine lingai de covaci si tradatori de neam ?
Numai etichetele in limba romana au lipsit din cauza grabei. Pe Horti nu l-au uitat, harta Ungariei mari nu lipseste, harta Ungariei din timpul lui Horti (cu Ardealul de Nord inclus) afisul cu ujra pamant unguresc nu l-au uitat! Daca la asta adaugam si inaugurarea punctului de trecere a frontierei romano-ungare de la Lazuri, unde primarul a uitat (tot din cauza grabei, evident!) drapelul Romaniei, dar l-a adus pe cel “secuiesc”. E o “coincidenta” bizara cum de fiecare data cand se uita ceva, este ceva romanesc. Daca la deschiderea punctului de trecere respectiv ar fi lipsit drapelul Ungariei, in mod cert punctul nu ar fi fost deschis. Daca la expozitia asta nu ar fi fost etichete unguresti, ci numai romanesti, ar fi inaugurat-o respectivii? Cam multe manifestari de dispret fata de romani si simbolurile lor nationale in zone cu administratie condusa de etnici unguri. Mai poate fi asta doar o coincidenta nevinovata? Deja e dincolo de coincidenta, este sovinism. Inca mascat ca o nevinovata scapare. Pe urma, va deveni si deschis. Iar pe urma …….?
de Horthy la 22 February 2017 – 22:05
Vitéz nagybányai Horthy Miklós! Legalább a nevét írd helyesen! Te szerencsétlen!