Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi George Ene, Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu,Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).
Despre toate acestea şi multe altele puteţi afla chiar de la generalul Ilie Torsan, care a acordat un video-interviu portalului Ziaristi Online, în exclusivitate.
Matematicianul şi profesorul de criptologie cu grad de general de brigadă Ilie Torsan, relevă într-o demonstraţie ştiinţifică exemplară codul folosit de Eminescu pentru a arată că ştie cine sunt cei care îl “sacrifică”.
La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete româneşti Ilie Torsan decriptează fraza pe baza unui cod folosit şi în cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care îţi dă fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” şi, în acelaşi timp, “O ştiu!”. Iata cheia spartă:
La 124 de ani de la asasinarea lui Eminescu, secretele vietii si mortii Romanului Absolut – dupa cum l-a definit Petre Tutea – raman inca necunoscute in totalitate. An cu an, firele incep, insa, sa se dezlege. Cercetatori aplecati cu acribie asupra metodelor oculte ale eliminarii lui Eminescu, ca Ovidiu Vuia si Calin Cernaianu, si eminescologi reputati, ca profesorii Nae Georgescu si Theodor Codreanu, Constantin Barbu si Gheorghe Ene, au adus la lumina in ultimii ani – odata cu o “instigare” jurnalistica realizata de Asociatia Civic Media, prin verbul ziaristului George Roncea –, noi si noi detalii despre moartea civila si fizica a lui Eminescu (sintetizate la 120 de ani de la moartea marelui ganditor si luptator pe portalul Mihai-Eminescu.Ro). Altele sunt, inca, asteptate. Si vor aparea, in curand. Daca despre moartea fizica – asasinatul din strada Plantelor – nici astazi nu se cunosc cu temeinicie toate detaliile (o versiune aici), investigatiile fiind in continua desfasurare, despre momentul in care “i s-a pus cruce” jurnalistului nationalist militant pentru “Dacia Mare”, ca membru al Societatii “Carpatii”, au aparut in acesti ani dezvaluiri revelatorii. Moartea civila a lui Mihai Eminescu, executata la varsta lui de 33 de ani, a avut loc cu exact 130 de ani in urma, la 28 iunie, cand gazetarul conservator de o forta nationala cu reverberatii la nivelul politicii europene, a fost arestat si incarcerat abuziv, deschizandu-i-se Dosar de Interdictie si devenind primul ziarist roman detinut politic, internat fortat intr-un sistem psihiatric, dupa o metoda care avea sa devina o practica in timpul regimului satanist comunist.
A fost ziaristul absolut Mihai Eminescu asasinat de masoni?, este o intrebare care se pune din ce in ce mai des in ultima perioada. Raspunsul este, inca, de aflat. Ce este cert si la vedere: la mormantul lui Eminescu apar incastrate doua torte (simbol al Luminii in simbolistica masonica) dar intoarse, ceea ce poate insemna ca poetul si gazetarul a fost trimis la intuneric pe veci, dar aduce aminte si de practici ale magiei negre (foto sus). Aceleasi torte apar, dar cu “Lumina” in sus, si impreuna cu alte zeci de insemne masonice, si in volumul “Poesii – de Mihail Eminescu”, asa numita “Editie Princeps” realizata de Titu Maiorescu, in mare parte fara acordul lui Mihai Eminescu, volum de la a carui aparitie se implinesc anul acesta 130 de ani. Este volumul prin care Eminescu a fost transformat, la sase luni de la internarea lui, dintr-un ziarist feroce la al carui auz al numelui se strambau mai marii europeni, dictandu-se de la Viena prin subordonatii Imperiului “sa fie potolit”, intr-un poet al damelor si dragostelilor, al somnoroaselor pasarele care canta prin saloanele mondene alaturi de ingerasii amorosi de pe coperta elaborata a acestei prime editii. Este volumul pe care Eminescu il smulge prin spargerea unei vitrine dintr-o librarie pentru a-l calca in picioare, in plina zi, fapta pusa imediat de detractorii sai de servicii, ai tuturor timpurilor, pe seama “bolii” sale. Este volumul in care Maiorescu ii cenzureaza lui Eminescu “Criticilor mei” (detalii si Audio aici), eliminand exact versurile care faceau referire la rolul nefast al criticului in viata poetului si gazetarului. Mai precis doua strofe, dintre care amintesc una: “Si c’o singur-creatoare/ Trasatura de condei/ Unor sa le dai viata/ Altor viata sa li iei”.
Eminentul eminescolog si iscusit decriptolog si decriptograf Dan Toma Dulciu ne informeaza in remarcabila sa lucrare – “Misterele Editiei Princeps (1883)“ – ca prima referire la aparitia volumului “Princeps” – intesat de simbolistica masonica – a avut loc in decembrie 1883, pe 22 decembrie (o zi emblematica pentru Romania de azi, cand, la 100 de ani de la moartea lui Eminescu avea sa se consemneze sfarsitul regimului comunist): “Ziarul ”Românul” de Joi, la rubrica ”Știri ale Zilei” indică data de 22 decembrie, 1883, ca zi a apariției acestui volum: ”A apărut în editura librăriei Socec din București, Poesiile lui Mihail Eminescu, într-un splendid volum de 300 pag., care face cea mai mare onoare artei tipografice” (in realitate 315 (!) pagini – 303, corpul poetic, plus 3, cuprinsul, plus Cuvantul inainte al lui Maiorescu). Interesant de observat ca ziarul “Romanul” este publicatia cu care gazetarul Eminescu polemiza cel mai aprig in paginile “Timpului”. Ediția Princeps conține numai 19 coli tipografice, despre cea de-a 20-a afirmându-se că s-ar fi pierdut la tipografie, ne aminteste Dan Toma Dulciu in lucrarea citata. Cu ochiul sau ager, Dan Toma Dulciu analizeaza cu rigurozitate fiecare element grafic al volumului si face niste descoperiri extraordinare, foarte putin mediatizate, desi au trecut cinci ani de la aparitia lucrarii sale. Unele se refera clar la eliminarea poetului prin incarcerare si moarte civila. Redam doua aici:
Insa o alta decriptografiere a lui Dan Toma Dulciu, care ar fi meritat sa fie cunoscuta azi inclusiv de elevi, prin intermediul manualelor scolare, se refera la descoperirea indubitabila a numelui Veronicai Micle, respectiv V. MICLE, strecurat prin si printre ramuri in grafica acestei editii Princeps (foto-explicatie mai jos). Cu ce semnificatie? Nu se stie. Cu acordul poetului? Ma indoiesc. In schimb cred ca o posibila interpretare legata de prezenta celor doua cruci din numele lui Mihai Eminescu – scris parca din taieturi de sabie -, dintre care o cruce este apropiata de numele Veronicai Micle, este faptul ca amandorora “li s-a pus cruce”. Este cunoscut faptul ca Veronica moare, de asemenea in conditii neelucidate complet, in acelasi an cu Eminescu (august 3) fiind urmata de Ion Creanga (31 decembrie), prietenul bun si confidentul lui Eminescu, despre care se spune ca in ultimii sase ani ai vietii a fost “bolnav de epilepsie”, adica exact in aceeasi perioada in care Eminescu a fost “bolnav de nervi” si scos, ca si Creanga, din viata cetatii si a natiei: 1883 – 1889. Iata descoperirea eminescologului Dan Toma Dulciu:
Despre descoperirile lui Dan Toma Dulciu aminteste astazi profesorul Nae Georgescu, in prezentarea lucrarii sale monumentale“Poesii de Mihail Eminescu; ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi reconstituirea ediţiei princeps” – o carte a cartilor lui Eminescu, aparuta la 130 de ani de la editia lui Maiorescu si publicata de Editura Academiei Romane, dupa ce a fost “trantita” de AFCN. O lucrare-samizdat am putea spune, avand in vedere ca, in ciuda valorii sale epocale, cartea nu se gaseste in librarii iar un atoateacademician si-a dorit chiar sa fie trimisa la topit pentru ca a fost publicata “fara aprobarea” sa. La auzul unei asemenea enormitati, directorul general al Editurii Academiei, D.R. Popescu, si-a propus chiar sa adune toate volumele editiei si sa le dea foc in curtea Academiei Romane, dupa cum aflam dintr-un interviu acordat de Nae Georgescu, in exclusivitate, Revistei Tribuna din Cluj, si din care prezentam un “promo” aici (video mai jos).
“Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Dar poate cel mai perseverent si temeinic cercetator al ultimei zile din viata civila a gazetarului si omului politic Eminescu (numarul 3 in Partidul Conservator si practic purtatorul de cuvant si generatorul de directii al formatiunii) cat si a ultimelor clipe ale ganditorului si luptatorului Eminescu este filosoful Constantin Barbu, discipolul si continuatorul lui Constantin Noica in privinta proiectului pentru redarea lumii a “omului deplin al culturii românesti”, Romanul Absolut Mihai Eminescu. Constantin Barbu este autorul Caietelor si Memorialului Eminescu si editor al Integralei Manuscriselor Cantemir, din care o editie de lux a fost donata recent Academiei Romane (interviu Mediafax). Publicarea in numarul omagial al Revistei Tribuna (PDF aici), din ianuarie anul acesta, a articolului profesorului Constantin Barbu, ilustrat cu documente elocvente, Adevarul despre EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României, a generat o veritabila isterie in tabara “intelectualilor rosii”, a partidei antiromanesti, pe care filosoful Mircea Arman, directorul Tribunei, a prezentat-o asa cum e: in pielea goala. Intr-un protest al detractorilor lui Eminescu inaintat “forurilor mondiale” se afirma ca este revoltator faptul ca Mircea Arman a indraznit sa publice “un material aberant despre moartea lui Eminescu“. Asadar, aceasta ii arde cel mai tare si azi pe ortacii lui A. Plesu si pe epigonii lui Maiorescu de sub pulpana unui oarecare Manolescu, marunt plagiator si succesor dovedit, dupa cum arata si Mircea Arman, al agentilor kominternisti Gogu Radulescu si Zigu Ornea, personaj grotesc prin dezvoltarea cultului personulitatii sale, despre care marele critic George Calinescu a afirmat, ad litteram: Manolescu este “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Un amanunt deloc neimportant: Ioan Slavici, camaradul lui Eminescu din cadrul “Societatii Carpatii” infiinteaza Revista Tribuna in 1884, la Cluj, pentru a continua actiunea de propaganda decisa in cadrul organizatiei desfiintate in Regat, pentru implinerea idealului Unirii.
Intelectualul de bucatarie N. Manolescu, asteptandu-si pensia
Aprigul jurnalist Ion Spanu demonstreaza, din nou, ca pensionabilul de la USR si UNESCO N. Manolescu are probleme nu numai cu prostata. Manolescu este pus la insectar, unde ii este locul, intr-un articol epocal, as spune, aparut in Cotidianul de azi sub titlul “Gafă monumentală a preşedintelui Uniunii Scriitorilor: Nicolae Manolescu publică “Un text inedit” care a mai fost publicat de două ori”. Este vorba de textul lui Emil Cioran „Bref portrait de Dinu Noïca”, citit iniţial la „Europa liberă”, fiind publicat apoi atat in Romania cat si in Franta. Textul ar fi fost, chipurile, tradus chiar de Manolescu. Un mare critic de arta roman, care a asistat la o “prelegere” a lui Manolescu despre Brancusi intr-o limba schimonista cu vagi inflexiuni de prin suburbiile Parisului s-a intrebat sec: “A invatat Manolescu franceza?”. Prin amabilitatea filosofului Constantin Barbu si a jurnalistului Ion Spanu (combatant si in cunoscutul Proces Liicheanu), public aici facsimilul Emil Cioran despre Dinu Noica si opinia profesorului Barbu, discipol al marelui Noica, despre această (noua) mistificare a lui Manolescu:
„Nicolae Manolescu publică în România Literară nr. 19/10 mai 2013 “Un text inedit”, traducând “Scurt portret al lui Dinu Noica”. Manolescu crede că “textul n-a fost tipărit niciodată”. Istoria literară n-a fost niciodată punctul tare al lui Manolescu, „Bref portrait de Dinu Noïca” fiind tipărit de mai multe ori după 1990, când apare în cărticica „L’Ami lointain, Paris-Bucarest”, Paris, Criterion, 1991 (fără corecturile pe care le vedem în facsimilul alăturat).
Eu însumi aveam o copie xerox a textului, copie pe care mi-a dăruit-o Cioran în septembrie 1990, când l-am vizitat prima dată la Paris (o altă copie aveam chiar înainte de 1990, când îi trimisesem printr-un scriitor craiovean o carte a mea în care îi dedicasem un capitol despre prepoziţia Sans şi primisem, între altele, un autograf pe prima ediţie din „Histoire et utopie”).
Dactilograma lui Cioran are corecturile autorului însuşi („à la Nationale”, „du”, „harceleur”) şi ale “unei doamne” (al cărui nume Cioran mi l-a spus dar nu mi-l amintesc) – anume cuvintele “tyran” şi “aux autorités”. Am publicat textul de mai multe ori (2001, 2006, 2011) în caietul „Cioran” şi în „Cioran. Nihilistul privat” (Editura Contrafort, pag. 175-176, text francez fără corecturile dactilogramei, ca în „L’Ami lointain”, şi pag. 177-180, dactilograma textului cu corecturile).
Informaţia privind publicarea textului „Bref portrait de Dinu Noica” putea s-o găsească Manolescu şi în „Cioran, L’Herne”, Paris 2009, pagina 534. Nu este un lucru grav că Manolescu nu ştie că textul nu este inedit, mai ales că zice “din câte ştiu”. Iar Manolescu nu ştie, iar împotriva lui Noica scrie de câţiva ani cu mult venin şi incultură. De ce? Întâi fiindcă ştie că Noica nu-l aprecia decât ca pe un harnic foiletonist din “epoca de aur”. Apoi fiindcă Manolescu vrea să acrediteze ideea ridicolă că epoca anilor ’80 nu ar fi dominată de Noica şi Şcoala de la Păltiniş ci de Manolescu şi Cenaclul de luni (lucru exprimat şi de Cărtărescu în teza de doctorat despre „Postmodernismul românesc”, într-un subsol, teză de doctorat susţinută cu celebrul stalinist Paul Cornea). Nu poţi compara niciodată doi plagiatori, adică Manolescu şi Cărtărescu, cu geniul indescriptibil al lui Noica. La Păltiniş au participat, în hestia culturii de performanţă, mai multe genii tinere. În timp ce la bietul Cenaclu de luni nu era decât un ceape literar…
Ce poţi să-i ceri lui Manolescu care n-a aflat nici acum (când e membru al Academiei Române, preşedinte al Uniunii, ministru UNESCO la Paris şi pensionar) că în „Caietele” lui Eminescu se află opera literară a lui Eminescu şi este imposibil de gândit că marile „Caiete” n-ar avea “nicio valoare literară” (aşa cum scrie stupefiant Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”).
Am publicat (împreună cu acad. Alexandru Surdu, acad. Răzvan Theodorescu, Florin Rotaru, Victor Roncea) în „Arhiva neagră. Dosarele distrugerii elitei româneşti” cele 25 de volume ale dosarului Noica – Pillat. Şi ştiu ce vorbesc despre Noica. Aproape nouă ani am stat în preajma lui Noica, mi-a vorbit şi despre Eminescu, şi despre Cioran, Eliade şi Ionesco şi, o singură dată, despre puşcăria îndurată.
Manolescu crede că îşi poate bate joc de viaţa lui Noica. Istoria familiei sale îl obliga la decenţă şi înţelegere. I-am administrat lui Manolescu două pamflete din cauza mizeriilor pe care şi le-a permis, în chip sinucigaş, să le scrie împotriva lui Noica. Manolescu va rămâne un simplu critic minor din “Epoca Noica”.
Nu poţi să ai aere de canonizator literar când scrii următoarea propoziţie despre „Luceafărul” lui Eminescu: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Un lucru e cert: în materie de Eminescu, bietul Manolescu e necalificat.
Să nu uit: nu-i recomand să polemizeze cu mine în materie de Eminescu (cum a încercat, anonim, într-un text din “România literară”). Dacă îndrăzneşte îl invit public la o polemică faţă în faţă. Va rămâne fără faţă. Dacă frica îl face înţelept îl provoc public să scrie 20-30 de pagini despre „Luceafărul” lui Eminescu ca să vadă toată scriitorimea română că preşedintele Uniunii Scriitorilor e gol”.
Orice alte comentarii sînt de prisos. Este clar pentru toată lumea că Nicolae Manolescu n-a publicat un „text inedit” al lui Cioran, întrucît „BREF PORTRAIT DE DINU NOICA” apăruse de mai multe ori înainte de reproducerea din „România literară”. Sîntem, aşadar, în faţa unei gafe monumentale, comisă de academicianul, ambasadorul, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi directorul „României literare”, în faţa căreia nu trebuie să ne stăpînim umorul.
Îi recomandăm, totuşi, domnului Manolescu următoarele versuri: „Nu se trec la noi potcoave / De la iepe demult moarte / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii carte, nu ştii carte” (Eminescu).
Iată acum facsimilul celor patru pagini scrise de Cioran la moartea lui Noica. Nu sînt inedite, ci splendide:
Articolul magistral al lui Ion Spanu poate fi citit integral la Cotidianul
Avram Iancu: “Mihălţule! Mihălţule! Botez de sânge! Cu mult sânge de duşman te voi răsplăti! De şapte ori au tras ucigaşii cu puştile asupra bieţilor români, neînarmaţi şi nevinovaţi. Optzeci de români au căzut la pământ din care cincizeci strigau că îi dor rănile, iar 30 erau morţi. Dar, afurisitele fiare în loc să deie cel mai mic ajutor celor nenorociţi, de ei, îşi luară puştile pe umeri şi se întorse înapoi la Aiud”.
Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să ne amintim și să le amintim și lor, că acolo unde acum câteva zile s-a arborat drapelul secuiesc, tot acolo a stat arborată și o opincă românească. Spre veșnică amintire a tuturor celor care încearcă să uite asta.
Dacă aş putea, aş declanşa un boicot faţă de expoziţia de cadavre de la Muzeul Antipa, intitulată pompos „The Human Body”. Înainte să săriţi cu mantra „îngrămăditule, bigotule, fundamentalistule” vă rog să citiţi de ce consider expoziţia de la Muzeul Antipa drept o insultă la adresa umanităţii.
Dezvăluirile publicate de cotidianul.ro n-au rămas fără rezultat. Astfel, Irina Horea, noua soţie a lui Nicolae Manolescu, şi-a dat demisia din funcţia de vicepreşedintă a Uniunii Scriitorilor. De asemenea, după unele informaţii şi Nicolae Manolescu va fi retras din funcţia de ambasador UNESCO, unde se afla inca in functie o alta sotie de-a sa.
„Eu am făcut o greşeală la ultimul referendum. Şi greşeala a fost că până la urmă, deşi pierdeam, că nu m-am bătut. A doua oară nu mai repet această greşeală. Dacă mă mai suspendă o dată, de data asta mă bat cu ei să iasă electoratul la vot”, a spus preşedintele în interviul dat lui Robert Turcescu.
La Bucureşti, pe 11 februarie, Traian D. Băsescu s-a întâlnit cu “Colegiul şi activul de comandă al SIE“. La Moscova, pe 14 februarie, Vladimir V. Putin s-a întâlnit cu “activul de comandă şi Colegiul extins al FSB“. Înainte vreme se spunea, şi la Bucureşti, ca şi la Moscova, “activul de partid şi de comandă”.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Criticul Nicolae Manolescu, care este si foarte activ pe numeroase alte functii, urmeaza sa fie retras de la post in scurt timp, dupa 5 ani si jumatate de mandat, afirma sursele MAE citate. Conform acestora, cei care se detaseaza pentru ocuparea prestigioasei pozitii de la Paris sunt cunoscutii academicieni Eugen Simion si Razvan Theodorescu dar si Nicolae Breban, care spera insa sa preia destinele Uniunii Scriitorilor din Romania, dupa ce s-a demonstrat ca Nicolae Manolescu a falsificat statutul USR pentru a ocupa functia de presedinte intr-un al treilea mandat. Cei trei au avantajul ca sunt si academicieni, spre deosebire de Nicolae Manolescu.
Cercetatul de ANI si pensionabilul de la UNESCO N. Manolescu, de profesie intelectual de bucatarie (vezi foto viaWikipedia), il ataca grotesc si grobian pe Constantin Noica, marele ganditor de dreapta de o valoare universala si fost detinut politic in perioada Securitatii bolsevice, in cotidianul Serviciului de Informatii Externe, “Adevarul”. Adica “Pravda”, ca sa ne exprimam mai pe intelesul patronilor lor.
Noica este mort. Manolescu, fostul propagandist stalinist de sub pulpana lui G. Ivascu si, apoi, silit de circumstante si abnegatie, mare gurist ceausist, pare, in ciuda varstei, sa mai miste. Inca. Fiul de legionar care si-a tradat parintii si neamul joaca tontoroiul pe cadavrul lui Noica, fezandat sadic de Gabriel Andreescu, un curlangiu ramas cu sechele interne supurate si chiar cronicizate dupa ce a fost refuzat violent de Remus Cernea, altfel disident de serviciu al unui lumi in declin :), handicapat sufleteste gradul III si grav bolnav de anticrestinism, dobandit pe fondul frustrarilor sale de minoritar sexual. G. Andreescu uraste cu nesat romanii, cel mai probabil de cand Rechinul – regretatul si legendarul contraspion Alexandru Tonescu – i-a dat o palma de i s-a rasucit capul de trei ori in loc, dupa ce fusese prins intr-un schimb de documente cu un agent KGB care actiona sub steag strain, cu acoperire de diplomat sud-american.
Constantin Noica a ajuns in inchisoare, condamnat la 25 de ani de munca silnica, in urma unui denunt al magistrului lui Manolescu, funebrul Zigu Ornea, cei doi fiind cunoscuti drept un fel de lustragii cu limba ai “maestrului” kominternist al “Lojei de la Comana”, membrul CPEx al CC al PCR, Gheorghe “Gogu” Radulescu. In articolul din “Pravda” SIE, Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica, precedat de mai anostul I, intelectualul de bucatarie sustine ca nici Lăncrănjan (alt mort si mare roman) sau Săraru “n-au scris lucruri mai îngrozitoare” decat Noica. Ciudat, in decembrie 1989, cu doar cateva zile inainte de busculada, cand cobora alaturi de Zigu Ornea, ambii destul de aplecati, din limuzina neagra a lui Gogu Radulescu, pentru a o admira pe Valeria Seciu in “Arta iubirii” la teatrul unde rupea bilete Catalin Harnagea, Nicolae Manolescu ii spunea “saru’mana, boierule” conului Dinu Sararu. Cand o sa-l prinda odata Sararu cu bastonul de dupa ceafa si o sa mature toata curtea Uniunii Scriitorilor cu hoitul lui, atunci o sa vedem cum o sa-si aduca aminte de formula magica de adresare pentru a fi iertat de la neantizare.
Dar sa ne intoarcem la “critica criticii”, textuletul de turnatorii literare conceput in vitro pe baza cartuliei lui G. Andreescu „Cărturari, opozanţi şi documente –Manipularea Arhivei Securităţii“ (in care am inteles ca mi se dedica un intreg capitol). Pe ce se intemeiaza aceasta critica a criticii? Manolescu dixit: “Iată doar o jumătate de rând din cele 29 de pagini ale unei declaraţii, date la ieşirea din închisoare, în 1964, despre Emil Cioran: „Nu-i un om, e un refuz uman“.” Carevasazica, criticul prezinta si analizeaza o jumatate de rand dintr-o declaratie de 29 de pagini. Uau! Mai ceva ca afirmatia de gâgă din teza lui de doctorat in care scrie ca “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
E bine ca a ajuns N. Manolescu sa-i refuze lui Noica insusi dreptul de a gandi. Mai ales despre un coleg de generatie, care a trecut de la un hitlerism exaltat la un legionarism inflacarat dar apoi negat, pentru a ajunge in cele din urma la un nihilism disperat. Nu sunt eu cel in masura sa-l judece pe Cioran, desigur. Dar inainte de a-si permite Manolescu sa-l judece pe Noica eu ii doresc sa stea in inchisoarea macar o zi din cele peste 2000 traite de marele ganditor in temnitele bolsevice in care a fost aruncat de turnatoriile lui Ornea. Cam atatea zile cate a petrecut el la Paris, cu doua dintre nevestele lui, ca ambasador la UNESCO, alegand sa stea intr-un apartament pe Champs Elysees a carui chirie a costat pana acum romanii circa o jumatate de milion de euro.
Ca unul care am contribuit la publicarea de catre profesorul Constantin Barbu, discipol si exeget al lui Noica, a 20 de volume din Arhiva Neagra – Dosarele distrugerii elitei romanesti – Procesul Noica-Pillat, ce contin documente provenite din Arhivele CNSAS sunt, insa, in masura sa-l contrazic pe cioclul literaturii romane. In Dosarele lui Noica de la CNSAS nu ies in evidenta “jumatatile de randuri” scoase din context de Manolescu in procesul neo-bolsevic de demitizare si reincarcerare culturala a elitelor romanesti in care este angrenat, cu toate motoarele pe care i le ung, pe banii nostri, structuri care ar trebui sa apere statul roman (cam greu, totusi, pentru un trabucar al tuturor regimurilor). Nu, nu remarcile critice ale lui Noica sunt cele care umplu dosarele de intuneric ci haul oribilitatilor sinistre ale tortionarilor, pe care, iata, Manolescu, ca intr-o perversa rasturnare alb-negru orwelliana le omite pentru a infiera insa “crimele”… victimei. Revolvo, ca nu degeba militanul gandirii e platit de Ministerul “Adevarului”. Mai grav e ca, daca “Adevarul” intors pe dos apartine SIE, conform surselor de pe piata media, chestia asta se petrece din taxele noastre, sub obladuirea “comandantului suprem”.
Fara indoiala, Manolescu este nu numai unul dintre cei mai buni tortionari culturali si ideologici actuali, demn urmas al tovarasilor Gogu si Zigu, dar si exemplul perfect de produs expirat si zombi reeducat al sinistrului regim de ocupatie bolsevica a Romaniei.
Dupa “dusmanul poporului” Constantin Noica, lista neagra adusa la zi de komisarasul cel viteaz il cuprinde in articolasul sau kafkiano-orwellian si pe adormitul intru Domnul Andrei Vartic, inimosul basarabean luptator, la propriu, cu KGB-ul, dar si pe subsemnatul, Victor Roncea, cat si pe Ion Varlam, un anticomunist pur-sange, secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi. Interesant, nu? Dupa modelul Tismaneanu, de comunist “anti-comunist”, sau Marius Oprea, de turnator “anti-turnator”, Manolescu vrea cumva sa ne convinga ca e un kaghebist “anti-kaghebist”? 🙂
Manolescul lui Gogu si Zigu mai afirma negru pe alb ca Gabriel Andreescu il “absolva de colaborare” cu Securitate, “cu dovezi greu de respins”, pe Mihnea Berindei, printre altii. Ce va spuneam: baieteii astia batrani sunt deja “Instante de Judecata”!
Manolescu dixit: “În capitolul despre Mihnea Berindei, de exemplu, critica priveşte interpretarea incorectă şi calomnioasă a dosarului. Gabriel Andreescu demontează meticulos acuzaţiile aduse unuia din cei mai aplicaţi adversari din emigraţie ai comunismului, de numele căruia se leagă o mulţime de manifestări şi atitudini care au pus în dificultate regimul, chiar dacă acuzele provin de la indivizi certaţi cu adevărul şi cu morala, precum Victor Roncea, Andrei Vartic sau Ion Varlam, şi ar putea fi foarte bine ignorate. Sprijinindu-se pe documente, autorul cărţii spulberă alegaţiile ipochimenilor cu pricina, false de la un capăt la altul.”
“Mihai Eminescu este adevãratul lider spiritual al natiunii române si calitatea aceasta, mai ales în conditiile de temut ale hãurilor globalizãrii – politice, morale, tehnologice – dar si a cataclismelor naturale si climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine!”
Vine, Manolescule! Vine timpul lui Eminescu si va va lua pe toti, ca intr-un tavalug, si dusi veti fi!
Dincolo de ipochimenita pe care incearca s-o arunce altora, in oglinda, ca sa scape de ea, dupa ce Calinescu i-a incastrat-o cu fierul rosu in istoria literaturii (si nu numai acolo), pentru eternitate, e de observat sintagma comunistoida care deonta un tic mental de care, se vede treaba, nu poate sa se dezbare: “indivizi certaţi cu morala si… etica socialista”, cumva? 🙂
Ca sa vorbim si “sa ne sprijinim” pe documente, eu o sa prezinta doar, fara prea multa meticulozitate ci pur si simplu asa, direct, Adeverinta primita de la CNSAS de numitul “absolvit” Mihnea Berindei. Nu zic nimic. Va las pe Dvs sa trageti propriile concluzii. Dar aveti grija sa nu va prinda demon-tacii de serviciu de prin “Pravda” comunista. Asadar, actele “vorbeste”:
Pssss. Nu spuneti nimic. Sa nu-i deranjam cu vreo “jumatate de rand” rostit pe corifeii “Pravdei”, Manolescu si Andreescu.
As vrea, totusi, sa adaug eu un rand-doua, despre un anume “Marin”. Tzin sa fie, tzin sa fie? Nu stiu. Poate intelectualul de bucatarie de pe la scularie? Dar sa vedem mai bine ce zicea ofiterul lui de caz, candva pe la ’69:
„Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.”
Sa mai adaugam ceva? Hmmm. Poate putin mai mult de jumatatele de rand asta:
“Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei.”
Sau poate o mica caracterizare (fara virgula):
“In discuţii face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”
Dar, totusi, Doamne, iarta-ma!, Mihnea Berindei, trotkistul binecunoscut, e, conform lui Nicolae Manolescu si gazetei de perete a SIE “unul din cei mai aplicaţi adversari din emigraţie ai comunismului”?! Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha! Sa radem deci cu Azorel si Miaunel. Dar cel mai bine sa-l las pe domnul Ion Varlam, colegul de lista neagra certat cu “etica si morala”, de felul lui aristocrat, inchis de la 14 ani in inchisoare, cu 9 ani de temnita, sa va spuna.
Nu inainte de a recapitula, totusi, ce vrea sa ne spuna Manolescu:
1) Nicolae Manolescu, aflat pe “lista alba” a DIE, propagandist stalinist si navetist aproape lunar in Franta si Germania in timpul “odiosului regim comunist”, de multe ori chiar calcandu-se pe picioare cu celebrii comici “disidenti” Pat Liiceanu si Patason Plesu, gardagii lui Noica, plus trotkistul Mihnea Berindei, rezident in Franta si autor al Declaratiei de la Budapesta, recrutatul cu doua nume de cod, reprezinta “anticomunismul aplicat” (corect “aplecat”) iar basarabeanul Andrei Vartic, arestat si hartuit de KGB, si Ion Varlam, fost detinut politic din frageda tinerete, plus mitocanul de mine, suntem “indivizi certati cu adevarul si morala”.
2) Satrapul proletcultist Zigu Ornea, despre care se spune ca este delatorul care l-a bagat pe Noica in puscarie si fondatorul “Dilemei” lui Plesu (sotul Catrinelei de la DIE), este pentru Manolescu “regretatul meu prieten si al lui Ion Iliescu“, un marxist (scuzat: “cum altfel?”), care “a luptat cu naţionalismul brusc redeşteptat de după Tezele din iunie – 1971” iar despre Constantin Noica, genialul filosof care a trecut prin inchisorile comuniste, trebuie sa ne intre bine in cap ca “Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de „complexul Stockholm“, al ostaticului care empatizează cu torţionarii.”.
Dar cine sunt torţionarii?
Pai cred ca domnul Varlam va poate raspunde la aceasta intrebare. Un interviu cu Ion Varlam, boier, diplomat si fost detinut politic: Despre evrei, comunisti, securisti si kaghebisti, de la Antonescu la Basescu. Tismaneamu, Liiceanu, Manolescu, Mungiu, Ioanid, Berindei – agenti anti-Romania. VIDEO aici plus, mai jos, un BONUS cu scarboseniile comunistoide ale intelectualului de bucatarie N. Manolescu.
23 August
„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist.
Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…
Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“
Nicolae Manolescu, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964
„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“
Nicolae Manolescu, “Înnoire“, Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR”
“Literatura română de azi. 1944-1964″, D. Micu şi Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:
«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…».
Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (…) Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. (…)
Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“
Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Valorile trebuie recunoscute şi promovate, impostura şi autosuficienţa păguboasă căreia i se mai zice “prostie cu ştaif” trebuie arătată şi dezavuată. Nu există deţinători ai adevărului absolut şi nici promotori de valori certe, această confuzie uriaşă o pot face doar cei mînaţi de setea de putere şi arghirofilie. În cultura noastră acest mod de a privi lucrurile aparţine unor epigoni ai lui Constantin Noica. Le spun că se înşeală.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
Noul redactor-şef al revistei „Tribuna” din Cluj este Mircea Arman, doctor în filologie, autorul unei monumentale „Istorii critice a metafizicii occidentale” şi al unor traduceri fundamentale din Martin Heidegger [primul traducator in romaneste a lucrarii lui Heidegger Sein und Zeit – si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Cluj nota Roncea.Ro]. După numirea sa prin concurs la conducerea cunoscutei reviste, al cărei fondator a fost Ioan Slavici, Nicolae Manolescu [pensionabilul de la UNESCO – nota Roncea.Ro] a reacţionat violent într-un articol publicat în ultimul număr al revistei „România literară”, anunţând astfel începutul unui conflict de lungă durată. [Personajul care a pierdut concursul generand atacul gastii CPEx-istului CC al PCR si KGB Gogu Radulescu este un oarecare Ovidiu Pecican, membru fondator al Asociatiei anti-crestine “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta” – nota Roncea.Ro.]
Pentru a afla mai multe amănunte despre culisele acestuia, dar şi pentru a vedea care este proiectul noii echipe manageriale de la „Tribuna”, l-am invitat să răspundă întrebărilor noastre chiar pe Mircea Arman.
„Manolescu a rămas discipolul lui Gogu Rădulescu”
Ion Spânu: În mod surprinzător, chiar după primul număr de când aţi fost numit la conducerea revistei „Tribuna”, aţi avut parte de un atac extrem de dur din partea lui Nicolae Manolescu. Ce credeţi că l-a deranjat atât de mult pe preşedintele Uniunii Scriitorilor, încât să fie atât de virulent în articolul „Noua direcţie a Tribunei din Cluj”, apărut în ultimul număr al „României literare”?
Mircea Arman: Domnule Spânu, voi intra direct în subiect. Pe acest domn îl deranjează faptul că nu mai poate controla revista „Tribuna”, că oamenii săi au fost eliberaţi, prin decizia mea, din consiliul ştiintific consultativ al revistei. Au intrat în locul unor vechi culturnici şase academicieni. După câte am auzit, domnul Manolescu este extrem de frustrat că nu este primit ca membru titular în Academia Română. E problema sa, aşa cum „Tribuna” e problema mea, iar părerea dânsului despre mine nu are nici o valoare, eu mă ocup cu filosofia, nu sunt literat, iar în filosofie domnul Manolescu e necalificat. Nu mai vorbim de faptul ca dânsul e discipolul lui Gogu Rădulescu câtă vreme eu sunt al lui Anton Dumitriu.
Am observat că Nicolae Manolescu se teme, oarecum, de anunţata dvs. „revoluţie” de la „Tribuna”, scriind că înţelege cam unde „bate”. Unde bate, domnule Mircea Arman?
Bate cam spre falimentul literaturii române, spre falimentul incredibil al tuturor revistelor USR, al USR ca instituţie, bate către acte şi fapte cu iz penal (o spun în calitatea mea de jurist) şi bate, în special, pe chestiunea valorii, a celei autentice, nu pe cea fabricată de găşti. Dacă doreşte dl. Manolescu putem intra în detalii, detalii care ar putea alerta autorităţile competente ale statului român. Nu mă feresc…
„Nu vreau să accept oameni de cultură «făcuţi», cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă”
Totuşi, un cititor avizat îşi dă seama uşor că „deranjul” domnului Manolescu a fost provocat de acest pasaj din editorialul dvs. din „Tribuna”: „Cultura română se află la un moment de răscruce al existenţei ei. Nu cunoaştem o perioadă mai tulbure, mai lipsită de elementul de valoare decât cea pe care o trăieşte cultura noastră după Revoluţia din 1989”. Este, aici, o trimitere directă la Manolescu, cel care a condus, după 1989, Uniunea Scriitorilor?
Nu neapărat, era o constatare cu valoare generală, pentru că filosofia operează cu conceptul, adică cu generalul. Literaţii au mania de ”a citi printre rânduri” şi, de cele mai multe ori, se încurcă, ajung prin instanţe, ajung să fie condamnaţi. Nu mă interesează ce a făcut x sau y, din ce gaşcă face parte, nici nu cunosc şi nici nu vreau să cunosc aceste găşti, dar vreau ca în această cultură să primeze valoarea, să triumfe adevărul. Sună idealist, nu?
Ei, chiar şi aşa, voi continua să îmi exprim liber ideile, crezul; nimeni, toţi manoleştii din lume nu vor reuşi să mă oprească. Luther avea o vorbă: „Tue recht und scheue niemand”! Atât timp cât îmi fac munca corect, cu dăruire, nu mi-e teamă de nimic, oricâte vorbe şi acuze nefondate s-ar vântura. Pe de altă parte, nu vreau să accept oameni de cultură ”făcuţi”, cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă. Nu sunt venit cu hârzobul de pe altă planetă, domnule Spânu, nu sunt un naiv, sunt avocat. Dar am confortul material şi psihic de a nu ceda, de a nu putea fi ”adus în rând” de nimeni şi nimic. Cu remuneraţia de la „Tribuna” îmi pot schimba două becuri la maşină în service-ul specializat. Nu vreau să epatez, nici să jignesc scriitorii şi alţi oameni care nu sunt îndestulaţi material în această ţară. Spun asta spre a arăta că nu pot fi şantajat. Nu am fost securist sau colaborator al securităţii, am refuzat să mă fac membru de partid, nu am nevoie de nici un hatâr din partea nimănui, nu vreau bani, nu vreau funcţii. Sunt, însă, însetat de adevăr. Chiar dacă sună patetic, asta e.
„Nu sunt intelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena”
În acelaşi text, incriminat de Nicolae Manolescu, atacaţi direct grupul de la Păltiniş, numindu-i pe cei ce se revendică astfel „epigoni ai lui Constantin Noica”, acuzându-i, în acelaşi timp, de „sete de putere şi arghirofilie”. Le spuneţi tot lor că eseurile şi „cărţuliile” semnate de ei „nu vor edifica vreodată vreo cultură”. Vă rog să dezvoltaţi acest subiect, întrucât pe marginea lui vă acuză Manolescu de „ură faţă de marii intelectuali şi scriitori de astăzi”, care „se bucură de recunoaşterea unor merite” de care dvs. n-aţi fi avut parte. Sunteţi invidios pe cineva?
Nu ştiu de unde vorba asta cu ”intelectualii”. Care intelectuali? Nu înţeleg. Sunt unii mai intelectuali decât alţii? Dacă se referă domnul Manolescu la filosofie, care e regina culturii, e de înţeles să vorbească de intelectuali, dar dânsul nu intră în categorie; ce e critica literară decât idee la mâna a zecea etc… şi dacă vom continua aşa nu sunt intelectuali nici juriştii, nici medicii, nici inginerii, economiştii şi toate celelalte categorii care au urmat diferite specializări şi excelează în ele, sunt întelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena, cei care, în opinia mea, sunt născuţi slugi şi care se vor ofusca foarte tare când vor citi aceste rânduri.
Nicolae Manolescu nu va ajunge membru titular al Academiei Române din cauza lui Poulidor
În toamna asta, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi-au scris câte două scrisori în care se certau pe Academia Română. Citind atent cele patru epistole, am căpătat certitudinea că este nevoie de o Nouă Academie Română.
NICOLAE MANOLESCU CREDE CĂ LITERATURA ROMÂNĂ S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ FIE EL DE TREI ORI AMBASADOR UNESCO (şi să nu scoată o vorbă despre aniversarea Cantemir), ca să fie el de trei ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (ca antrenor de poeţi la Ateneul Român), ca să fie el veşnic şi ferice director al revistei România Literară (urmat de directorul general Chifu), ca să fie el “demolatorul” lui Eminescu, în revista plagiatorului Andrei Pleşu (cel cu “etc.” din Corbin), ca să fie el susţinătorul minorului Cărtărescu, el însuşi plagiator şi detractor suficient al lui Eminescu.
MANOLESCU ESTE, ÎNTRE ALTELE, CEL MAI MARE FALSIFICATOR DE IERARHII din toată istoria literaturii române (unele falsificări s-ar putea să provină din nepriceperea la literatura grea).
DE CE NU INTRĂ MANOLESCU ÎN ACADEMIE TITULAR DIN CAUZA LUI POULIDOR? În Istoria lui critică, Manolescu scrie la sfârşitul paragrafului despre Eugen Simion: “Eugen Simion e un fel de Raymond Poulidor (ciclistul francez al anilor 60) al criticii noastre de după război. Lipsa aceasta relativă de curaj se observă şi în tratarea oarecum nediferenţiată a scriitorilor. Dincolo de M. Preda şi de încă unul sau doi senatori de drept ai istoriei literaturii contemporane, toţi ceilalţi sosesc, în reprezentarea lui E. Simion, în pluton compact (în virtutea inerţiei, recurg tot la o metaforă din ciclism). Aceasta se explică prin faptul că E. Simion n-are suficientă vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj: slabul accent emoţional. Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă.”
AŞADAR MANOLESCU ÎL IRONIZEAZĂ PE SIMION DIN TOATE POZIŢIILE. Ba este Poulidor, ba n-are vigoare, ba conduce plutoane, ba e banal, ba nu-şi dă în petic, ba e frigid. Numai că Manolescu va avea surpriza ca Eugen Simion să demoleze, în fine, un scriitor român. Pariez că atât timp cât va trăi Eugen Simion în Academia Română, Nicolae Manolescu va rămâne membru corespondent. Iar Manolescu va deveni, încet încet din ce în ce mai mult membru şi din ce în ce mai puţin corespondent.
DE CE VA DEVENI MANOLESCU MAI MULT MEMBRU? Răspunsul nu poate fi decât simplu. În toată Istoria lui, se dovedeşte a fi un teoretician impotent (chiar absent), un necititor absolut de filosofie (nu dă absolut nici un citat direct din cei doisprezece mari filosofi ai lumii), un frigid în materie de poezie. În materie de Eminescu este necalificat.Din Blaga, Ion Barbu sau Doinas nu poate înţelege nimic. Este incult. Singurul poetastru cu care are comerţ este minorul său preferat, Cărtărescu.
DE CE NU VA DEVENI MANOLESCU MEMBRU PLIN? Fiindcă a plagiat. Nu numai din insuficientul Mihai Zamfir, aşa cum i s-a demonstrat în Jurnalul literar (Manolescu a plagiat în cartea sa Despre poezie din broşura lui Mihai Zamfir despre literatura portugheză).Ca să dau un singur exemplu, chiar din teza de doctorat a lui Manolescu, numită Contradicţia lui Maiorescu, nivelul mental al omului se exprimă prin următoarea frază demnă de orice Gâgă literar: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Atât poate să înţeleagă Manolescu din Luceafărul lui Eminescu.
PERSONAL, NU POT SĂ ÎNTELEG DE CE S-A APUCAT NICOLAE MANOLESCU DE CRITICĂ LITERARĂ. Are chiar tupeul să creadă că el stabileşte a patra ierarhie canonică în literatura română, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu. N-a înţeles nimic nici măcar din versurile ţiganiadei:
“Era de viaţă dătătoare
Cruci acolo şi-evanghelii sfinte,
Moaşte, metanii cu sărindare,
Pósturi cu rugăciuni fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiasme şi tămâi.”
NEFERICITUL CRITIC AL CENACLULUI DE LUNI NU ÎŞI DĂ SEAMA CĂ NU MAI SUNTEM ÎN DICTATURA CU UN SINGUR CANON. Literatură înseamnă libertate şi este nevoie nu numai de mai multe canoane. Ci chiar de nici un canon. Demonstraţia stupidă a lui Manolescu ar fi că în deceniul opt ar fi dominat el şi Cenaclul de luni şi nu, cum este cumplit de adevărat, Noica şi Şcoala de la Păltiniş. Aşa se scânceşte să afirme şi nefericitul Cărtărescu în improvizaţia cacofonică Postmodernismul românesc, un doctorat trecut cu stalinistul Paul Cornea. Vă dati seama ce putea să iasă când stalinistul Paul Cornea trecea de la Ana Pauker la Nietzsche şi Heidegger. Ce pretenii să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu ca să nu-l numesc, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că: “Dumnezeu a murit.” (interpretat fundamental de Heidegger).
VAI, CUM ÎMI AMINTESC DE O VORBĂ A LUI EMINESCU: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…
Profesorul Constantin Barbu, care a coordonat proiectul “Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir”, spune, într-un interviu acordat MEDIAFAX, că povestea acestora este o odisee, pentru care este nevoie de îndurare, de muncă, dar Cantemir, “principele cel mai cultivat din ultima mie de ani”, merită.
Primele 25 de volume din “Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir”, un proiect coordonat de profesorul Constantin Barbuşi realizat cu aprobarea lui Vladimir Putin, vor fi donate, joi, Bibliotecii Academiei Române, de către Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti.
În acest context, profesorul Constantin Barbu a acordat un interviu agenţiei de presă MEDIAFAX:
Reporter: Care este contextul în care aţi avut primul contact cu manuscrisele lui Dimitrie Cantemir de la Moscova?
Constantin Barbu: Cred că prin 1979, pe când lucram la o carte de metafizică despre Ens (anume “Reamintirea Fiinţei”, care a apărut în 1985, sub titlul “Rostirea esenţială”), am citit despre Ens în “Metafizica” lui Dimitrie Cantemir, traducerea cărţii “Sacro-Sanctae Scientiae indepingibillis Imago”. Transcrierea textului latinesc o făcuse Tocilescu după manuscrisul aflat în Lavra Serghei, iar copia se afla la Biblioteca Academiei Române. Cercetarea am publicat-o în revista Ramuri (5/1981) sub titlul “Ens şi căile lui înspre Fiinţă şi către ins”. Eseul a provocat curiozitatea lui Mihai Şora, academicianul de astăzi şi cel mai mare filosof european din zilele noastre.
În chip fericit, primul manuscris pe care l-am ţinut în mână la Moscova a fost chiar “Sacro-Sanctae Scientiae indepingibillis Imago”. Manuscrisul se păstrează la Biblioteca de Stat din Moscova (venind de la Lavra Serghei), în condiţii absolut excepţionale, aproape că simţi mirosul aurului cu care Cantemir şi-a ornat cartea şi tăria purpurei cu care a scris titlul capitolelor.
January 15th, 2015 
VR 
Ilie Torsan, profesor de matematică, 40 de ani în serviciile secrete româneşti, domeniul criptologiei. A ieşit la pensie cu gradul de general de brigadă. De atunci şi-a consacrat timpul unor studii excepţionale, descoperind numeroase texte criptate în literatura română. Aplecându-se în mod deosebit asupra lui Eminescu, generalul Torsan a reuşit să facă o serie de descoperiri aproape uimitoare, pentru profani, dintre care unele au fost folosite de către eminescologi şi cercetători reputaţi, ca profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu precum şi George Ene, Dan Toma Dulciu şi Ion Rogojanu. A scris peste 20 de cărţi pe aceste teme, dintre care oferim azi, aici, două, de referinţă: Mihai Eminescu – Investigaţie Criptologică şi Mihai Eminescu Documente… si Enigmele lor (disponibile mai jos, de la Scribd, via Dan Toma Dulciu). Cunoscutul bibliofil care a descoperit şi primul film documentar despre Eminescu, Ion C. Rogojanu, afirmă că formula pe care a găsit-o profesorul Ilie Torsan pentru a “sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, poate fi denumită „Teorema Torsan cu privire la aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul Poeziei”. Ilie Torsan consideră că a identificat în scrierile lui Eminescu folosirea de către acesta a şirurilor lui Leonardo Pisano Fibonacci (1175 – 1240), considerat cel mai mare matematician pe care l-a dat Occidentul creştin până în secolul al 18-lea, după cum îl prezintă profesorul de criptologie. Mai mult: Eminescu nu numai scria dar şi vorbea criptat, după cum se relevă din spusele sale dramatice, înregistrate de fiica lui Titu Maiorescu pe peronul Gării de Nord, la momentul în care Eminescu este expediat de Titu Maiorescu la sanatoriul Ober-Döbling (demonstraţia mai jos).
La două zile după semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român şi Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arată discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, în articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu şi fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos – disponibil la sursa citată -, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord”: “Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea.”
Posted in 
Tags: 
