Victor Roncea Blog

Astazi, 18 februarie, la 57 de ani de la mutarea sa la Domnul, este sarbatoare in inimile tuturor celor care-l cinstesc pe Valeriu Gafencu asa cum se cuvine, adica asa cum este el in adevar: ca sfantul exponential al neamului nostru, din ultimul veac. Credem si marturisim fara cea mai mica sovaiala, impreuna cu parintele Calciu, ca “nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”. Daca avem curajul sa-i primim in inima duhul sau si chipul sfinteniei sale, daca putem sa-i sorbim ca pe o apa vie uluitoarele sale pilde, atunci toate pretentiile si toate pretiozitatile noastre meschine de asa-zisi crestini ar fi facute tandari si ne-am vedea goi, in toata nimicnicia noastra. Atunci toata ingamfarea cu “faptele noastre” si toata afisarea noastra guraliva de zi cu zi si-ar arata pe deplin gaunosenia si macar atunci, poate, am invata rusinea cea buna.
Nimic nu i-a lipsit lui Valeriu pentru a putea fi numit desavarsit: a ingemanat in sine, la superlativ, harismele unui mare cuvios isihast, cu slujirea devotata a unui adevarat pastor de suflete care traieste si se daruieste la modul absolut pentru obstea lui, cat si cu angajarea muceniceasca, marturisitoare, totul culminand cu virtutea iubirii desavarsite pentru vrajmasi.
Pe de o parte, Sfantul Valeriu a fost un autentic si inalt traitor filocalic de sensibilitatea, de finetea si de profunzimea unui Siluan Athonitul (se vede limpede aceasta afinitate de duh din stilul si continutul scrisorilor sale, din indrazneala rugaciunii si din intimitatea maxima a legaturii inimii sale cu Mantuitorul Hristos si cu Maica Domnului, care l-au facut, pentru multi, la fel de putin inteles ca si marele Staret athonit). Pe de alta parte, indraznim sa credem ca Valeriu este mai mare si decat Sfantul Siluan, intrucat L-a trait (la modul total) si L-a marturisit pe Hristos nu in linistea manastirii, ci in cele mai cumplite conditii omenesti cu putinta: temnita grea, teroarea neincetata, tortura, boala lunga, teribila si mistuitoare, pe toate transfigurandu-le. Dragostea lui pana la jertfa suprema a spart toate barierele firii si a raspandit inca din timpul vietii mireasma bogata si roadele neindoielnice ale sfinteniei.
Aceasta realitate izbitoare si de netagaduit este puternic reliefata si prin marturia unuia dintre tovarasii sai de suferinta, Virgil Maxim, reprodusa intr-unul din capitolele volumului alcatuit de parintele Moise de la Oasa, “Sfantul inchisorilor”. Virgil Maxim a fost cel care a surprins cel mai indeaproape arderea-de-tot a fiintei lui Valeriu, pe care l-a identificat, in duh, cu un pustnic care si-a zidit sfintenia daruindu-se fara rest, rastignindu-se si mistuindu-se pentru Hristos si pentru fratii sai, pana la ultimul fir de cenusa a trupului sau.