Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

o istorie terminologica a crizei moldovenesti
Cum se întâmplă de obicei cu eşecurile, nimeni nu prea vrea să şi le asume… Opoziţia spune că „revoluţia” a fost provocată, organizată şi simulată de Putere, aceasta, la rândul său, zice că mulţimile au fost organizate şi ghidate de unii lideri ai opoziţiei de la Chişinău… Ambele părţi se desolidarizează univoc de actele de vandalism…
Şi cum discursul despre evenimente, pare a fi mai important decât evenimentele însăşi, conceptele-cheie, de fapt containerele semantice care structurează post-factum ghemul încurcat de evenimente, strategii, întâmplări, coincidenţe par a fi arme mai eficiente decât pietrele şi focul ce au devastat cele două clădiri de stat…
So:
Revoluţie – posibilităţile tehnice de căutare pe twitter sunt foarte reduse, iar facebook-ul e încă inaccesibil în reţeaua mea, deci nu am reuşit să identific cine a fost primul care a folosit calificativul „revoluţie” pentru evenimentele ce se derulau la Chişinău în zilele de 6-7 aprilie. Îndrăznesc să presupun că nu a fost „forjat” înainte de dimineaţa zilei de 7 aprilie, şi nu înainte de începerea asediului Preşedinţiei Republicii Moldova… Adică, aproximativ, ora 11.00 – 12.00 a zilei de marţi, 7 aprilie…
Inovaţia terminologică „Revoluţie” a fost mai degrabă o reacţie emoţională stihiinică, apărută în vre-un colţ neaşteptat al internetului, decât un calcul sau o mărturie obiectivă. În nici un moment, logica evenimentelor nu a semănat cu o revoluţie: nu era un program, un lider, un plan… Totuşi, „revoluţie” a prins, parte din cauza unei neînţelegeri a ceea ce se întâmpla în stradă (neînţelegerea a fost comună şi generală: nici conducerea ţării, nici liderii Opoziţiei, nici mulţimea protestatară, nici jurnaliştii locali nu au avut o percepţie adecvată pe moment), parte din cauza situaţiei psihologice specifice, un fel de nemulţumire, deznădejde şi deziluzie care s-a constituit în sol fertil pentru un anumit tip de perspectivă…
După prima utilizare patetică a noţiunii „revoluţie” aceasta s-a impus rapid în practica discursivă a tratării evenimentelor de către simpatizanţii protestului (foarte numeroşi pe internet) dar şi de unii emiţători aflaţi la „pe front” în detrimentul altor paradigme conceptuale… Au existat, la un moment, câteva scheme discursive concurente: „protest” sau „revoltă” (utilizat mai ales de mass-media occidentală, mult mai lucidă decât cea locală), „luptă”, „manifestaţie”, „violenţe”. Dintre ele, s-a impus paradigma revoluţionară…
O fi din cauza predominanţei, printre generatorii fluxului de ştiri şi informaţii fierbinţi a tinerilor jurnalişti, twitterişti şi internauţi, mai puţin experimentaţi în evaluarea unor mişcări sociale, mai predispuşi spre o interpretare „revoluţionară”, şi mai lesne de sedus de mitul tânărului revoluţionar rebel… O fi şi din cauza conotaţiilor specifice ale „revoluţiei” cu toată încărcătura ei emoţională intensă. O fi şi din motivele unei simpatii părtinitoare a jurnaliştilor şi internauţilor faţă de ceea ce se întâmpla în stradă.
Vocile care se împotriveau utilizării termenului „revoluţie” au cedat, puţin câte puţin, sub lavina în creştere a presiunii deopotrivă emoţională şi retorică…
Lovitură de stat-puci – originea acestei paradigme poate fi stabilită aproximativ cu exactitate: a fost utilizată iniţial de Mark Tkaciuk, şeful staff-ului electoral al Particului Comuniştilor, într-un comunicat remis presei (aici varianta rusă originală) – la orele 16.00 ale zilei de marţi, 7 aprilie, apoi, şi de către preşedintele Vladimir Voronin în cadrul tratativelor cu emisarii mulţimii: Vlad Filat/Serafim Urechean/Dorin Chirtoacă. Dintre liderii, opoziţiei Serafim Urechean, în disputa sa cu preşedintele a părut să susţină punctul de vedere al acestuia (că ar fi vorba de o lovitură de stat, dar a declinat orice co-participare, din contra, a susţinut că ar fi încercat s-o oprească. A fost un fel de recunoaştere tacită a paradigmei). Formula „norocoasă” a fost reluată în cadrul adresării televizate a preşedintelui ţării către popor, în seara zilei de 7 aprilie şi a marcat tonul editorialelor, articolelor şi intervenţiilor din mass-media apropiată sau simpatizantă Puterii. Ulterior, a obţinut legitimitate „populară” prin utilizare masivă în cadrul acţiunilor de susţinere a regimului constituţional, desfăşurate rapid şi abil în majoritatea raioanelor şi centrelor urbane ale republicii. Spre ziua de vineri, 10 aprilie, paradigma „puci-lovitură de stat” a devenit punct de vedere oficial, comun şi general al interpretării lui 7 aprilie moldovenesc…
O altă explicaţie „obiectivă” ţine de monopolul Puterii asupra spaţiului informaţional al ţării, configurat cu dibăcie în acea zi, astfel încât, cu excepţia postului public Moldova 1, nici un alt canal mediatic nu a avut acoperire generală. Monopolul mediatic s-a transformat în monopol discursiv şi de interpretare.
Încă o explicaţie ar putea fi aderenţa aproape unanimă a mass-media de limbă rusă din Moldova şi din Rusia la schema discursivă a „puciului”.
Treptat, această schemă discursivă s-a autonomizat în raport cu emiţătorii şi legitimatorii ei ajungând să fie monedă curentă în dezbaterile politice ale momentului, inclusiv cu participarea forţelor politice care nu au trecut pragul electoral. Mai mult, schema „puciului” a deşteptat animozităţi mai vechi ale scenei politice autohtone, fiind integrată cu atâta abilitate încât a ajuns să fie paradigmă interpretativă şi pentru unele evenimente anterioare alegerilor (românismul moldovean, relaţiile cu România, presupusul naţionalism etc.)
Pentru moment tabloul „pucist” pare cel mai influent, legitim, „coerent”, „adevărat” şi va servi, probabil, drept cadru de judecare şi gândire a vieţii politice curente, dar şi de o nouă regulă a jocului, de care vor ţine cont noii participanţi ai jocului…
Totuşi, ştiind că istoria se scrie de învingători, iar aceasta cu atât mai lesne în Moldova, unde tradiţia jocului politic încă nu e stabilă, deci flexibilă, s-ar putea ca, după o eventuală victorie a unei opoziţii la nişte alegeri viitoare, istoria să fie re-scrisă, cum s-a mai întâmplat…
Vandali-vandalism – formula aparţine lui Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politica Externă şi Securitate Comună, şi a fost utilizată într-o declaraţie specială cu privire la situaţia din Moldova. „Vandalizarea clădirilor guvernamentale este neacceptabilă.” – a declarat oficialul european, oarecum mai lucid politic decât majoritatea actorilor locali implicaţi în evenimente. Declaraţia lui Solana a venit înaintea comunicatului de presă al Partidului Comuniştilor şi bănuiesc, a fost ingredientul care a sediementat şi structurat discursul oficial al autorităţilor de la Chişinău. Un fel de principiu legitimator emis de o instanţă căreia atât Opoziţia cât şi Puterea i-au recunoscut credibilitatea şi supremaţia. Un fel de multiplu comun al intereslor atât de diferite ale părţilor. Paradigma discursivă oficială a Uniunii Europene a fost cadrul la care, ulterior, au fost anexate celelalte atelaje retorice…Liderii Opoziţiei nu aveau altă ieşire decât să accepte „verdictul” european.
Provocare – provocatori – găselniţă utilizată de Vlad Filat, în cadrul întâlnirii de marţi seara cu preşedintele Voronin, în momentul în care încerca să transfere, o parte din responsabilitatea pentru violenţe, în cârca poliţiei municipale. Schema nu a prins, pentru că contravenea, în mod flagrant strategiei discursive a Partidului Puterii şi a fost preluată, fără excepţii, doar de presa de opoziţie din Republica Moldova. Anumite „probe” păreau să confere ceva credibilitate acestui tip de discurs, din păcate, blocajul informaţional la care autorităţile au recurs până la stabilizarea situaţiei şi pentru menţinerea securităţii şi siguraneţei statului, a redus mult gradul de accesibilitate şi difuzare a acestor contraprobe, precum şi a perspectivei pe care acestea o legitimau… Va fi, probabil calul retoric de bătaie al Opoziţiei, şi un fel de contraistorie a zilei de 7 aprilie…
Susţinătorii ei sunt prea eterogeni ca aceasta să găsească un sprijin semnificativ. Pentru mulţi, provocatorii, dacă au existat (s-a declanşat o psihoză de căutare şi identificare a acestora, un fel de debuşeu şi supapă pentru frustrările eşecului, proporţională cu entuziasmul primei zile) reprezintă doar una dintre nuanţele lui 7 aprilie. Alte nuanţe, la fel de importante precum incapacitatea liderilor politici de a ţine sub control o masă pe care ei au chemat-o, nepregătirea lor psihologică, retorică şi logistică sunt deloc neglijabile şi rup cumva, consensul general al paradigmei „provocatorului”, foarte aproape de cea a „revoluţiei furate” sau a „complotului de la palat”…
E, după mine, mai degrabă un tertip retoric şi pishologic care permite „ieşirea cu demnitate” dintr-o catastrofă politică, decât o explicaţie credibilă… Cred că vânătoarea de vrăjitoare provocatoare va dura atât cât paradigma pucistă, şi vor fi, cele două linii retorice care vor demarca graniţele şi diviziunile spectrului politic moldova în viitorii mulţi ani.
Concluzii: efectiv, părţile s-au aflat într-o stare de incertitudine retorică până pe la vreo 15.00. Asta dă cumva peste cap perspectiva conspiraţionistă: nici Puterea, nici Opoziţia nu au stăpânit, până la amiaza zilei de marţi logica evenimentelor… Desfăşurarea lor ulterioară ţine mai degrabă de hazard (prognozele poliţiei erau de 10 mii protestatari, nu 30 mii, apoi, incapacitatea psihologică a liderilor Opoziţiei de a fi la „înălţimea, intensitatea şi esenţa” situaţiei şi de a genera contramăsuri acţiunilor provocatorilor – circulă un zvon, în oraş, că marţi, oameni din staff-ul lui Filat căutau, prin magazinele de instrumente muzicale ale oraşului, prin pieţele legale şi ilegale megafoane, pentru că şeful PLDM nu avea de acestea în arsenalul partidului), decât de o logică iniţială… Faptul că „provocatorii” au reuşit se datorează în egală măsură şi ineficienţei strategiilor pacifiste ale liderilor Opoziţiei…
Paradigmele retorice şi discursive s-au aflat într-o permanentă concurenţă, şi faptul că unele din ele au reuşit să se impună se datorează atât unor coincidenţe (desfăşurarea eventimentelor propriu-zise), unor factori externi (reacţia Uniunii Europene), unor raporturi de relaţii interne (monopolul mediatic şi informaţional al Puterii)…
Discursiv, lucrurile par a fi cumva clare şi coerente… este clară deja interpretarea oficială, la fel de clară, pentru moment, şi linia retorică a Opoziţiei (aceasta se poate schimba, dacă apar bidivii mai „focoşi” sau mai eficienţi)…

Posted on April 11th, 2009 by Vitalie Sprînceană
Read full article 3 Comments
inca carne de tun politica
De ieri circulă pe net un mesaj care mi-a venit de cel puţin 5 ori, din diferite direcţii:
„sunt cateva lucruri pe care le visez. as vrea sa fie 10.000 de grupulete a cate 10 oameni, asezati pe jos in pman si la toate intersectiile din jur. sa vina cu laptopuri si carti si ipods – si sa discute – si sa vina in fiecare zi. as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung. as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo. as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase, asa cum am vazut cateva. as vrea sa stau acolo asa cum am stat ieri cu un grup de fosti elevi de-ai mei – asezati pe asfalt, stiind exact de ce am iesit si fiind siguri ca vom iesi in fiecare zi. daca vom iesi acolo, zilnic, si vom sta impreuna – si nu vom demonstra ca suntem slabi, si nu vom accepta provocarile – va fi bine. daca nu vom avea ura, va fi bine. daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine.”
Iniţial am crezut că e o glumă, un eseu distribuit anonim pe net, un nou trend literar – de a trimite bucăţi de proză pe net pentru a ajunge direct la cititor, pe urmă însă am înţeles că ar fi vorba totuşi de un soi de manifest cică nepolitic, dar totuşi politic…
Încerc să înţeleg dacă este vorba de un cenaclu literar care vrea performance în stradă cu 10 mii de grupuleţe a câte 10 oameni, sau o iniţiativă politică ad-hoc, fără organizarea, haotică, vulnerabilă, dezorganizată, dar cu emoţii, adică exact o hoardă necontrolată ca aia în care a degenerat protestul paşnic de marţi…
Întâi, că e discriminatorie: „as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.” Ok, şi dacă aceste persoane vă împărtăşesc ideea? Le alungaţi acasă pentru că mănâncă seminţe? Înlocuiţi autoritarismul roşu cu unul democratic? Discriminarea conform unui criteriu fals şi insignifiant (lungimea părului) o păstraţi deci, doar că îi conferiţi o aură democratică…
Apoi, că e fără mesaj: „as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo” Şi? Unde vă e mesajul? Unde e acel „să ştim exact de ce venim acolo”? A ascunde mesajul în păpuşoaie şi a vorbi stufos despre scopuri nu e manifest, nici lozincă, e masturbare publică… Citiţi, băieţi, manifeste: măcar „Manifestul Partidului Comunist” ca să vedeţi cum se scrie un slogan, cum se formulează o idee, cum se argumentează un scop… Mai faceţi o raită şi prin Lenin, care se întreba: ce-i de făcut? şi veţi vedea ce fac Ei …
„as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase” – minunat. Vandalii de marţi stăteau şi ei împreună şi se simţeau bine…Bănuiesc că, dintr-o perspectivă neroniană, păreau şi frumoşi. Dar iresponsabili, inconştienţi, turmentaţi de euforia puterii absolute în bârlogul „duşmanului răpus”, setoşi de violenţă…
Îmi este frică de un activism care-şi propune „să stea împreună”, şi de un mesaj „revoluţionar” de genul: să ne simţim bine împreună… Halal revoluţie moldovenească.
„daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine” „Tovarăşi”, 10 mii de mulgătoare plus 10 mii de academicieni, adunaţi în piaţă, fără scop, fără idee, fără lideri, fără organizare, fără mesaj şi până la urmă fără sens, nu fac 20 mii de profesori universitari, ci 20 mii mulgătoare…
E uluitor cât de mult îl fascinează pe autorul anonim ideea celor 100 mii de demonstranţi care ar citi poezie, o gloată sedusă de un vers, un fel de reading performance la scară naţională… Am impresia că întregul text a fost scris de dragul acestei idei…În faţa unei asemenea privelişti eventuale, raţiunea stă să tacă…Emoţie, fior, sentiment, entuziasm – toate se trezesc sub impulsul palpitaţiilor unei mulţimi care ar citi pe Kant, Nabokov, Proust, Joyce, Dumas, Playboy, Private, Manual de Silvicultură şi Horticultură, Scheme şi Desene în Industria maşinilor, Dicţionar de Pleonasme etc…
Un mesaj/slogan/apel redactat într-o impecabilă limbă literară, scris însă, într-un execrabil limbaj politic… Încă o încercare idioată de a aduna în piaţă emoţie şi sentimente, prost organizate şi fără o idee concretă a ceea ce vor să facă, încă carne de tun politică pentru un anume tip de discurs. Ca şi marţi, how-how-ul împotriva know-how-ului…
p.s. la Chişinău plouă. „Revoluţia” se amână…
www.spranceana.com

• Share
• Tweet
• Pin
• Email