Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Hristos a Inviat!
Parintele Daniel si maicile Neonila, Siluana, Anastasia şi Pahomia de la Tanacu sunt nevinovati. Este convingerea mea, la care am ajuns dupa studierea temeinica a cazului. In schimb, cel care i-a injectat in inima adrenalina nefericitei Irina este liber. El poate sa ucida, prin imprudenta, in continuare, in sfidarea unei judecati echitabile. Ce sa mai vorbim de adevar si dreptate?! Pe deasupra, chiar in acest moment, un grup de “artisti” face bani si spectacol din suferinta unor dreptcredinciosi si moartea unei biete crestine ratacite. Drama temnitei pe nedrept si a mortii, a Ortodoxiei romane spurcate de vrajmasi, a devenit un “spectacol” macabru de “primitivism romanesc” dar si o “creatie” de bon-ton, “gustata” pe scenele lumii si comentata in foaierele teatrelor de “lumea buna”, “intelectuali” si damele lor de companie, de celemai multe ori mult mai curate decat prostituatii din asa-zisa cultura fara spirit de azi. Flamanzii de dreptate isi poarta crucea in inchisori, despartiti acum, maicile aiurea, si Parintele singur.
Cazul Tanacu – este clar pentru orice cititor de subtexte – a fost instrumentat voit cu o asemenea ura jurnalistica. Tintele, dupa cum stie si vede singur orice traitor roman, sunt multiple. El a fost tradat si abandonat de unele instrumente ale vrajmajului infiltrate in Biserica. Ce facem noi, acum?, este o intrebare. In primul rand, cred, e bine sa nu-i uitam, niciodata. Si sa-i purtam in rugaciunile noastre, zilnic. Apoi sa incercam sa facem noi dreptate, prin cuvant si actiune. Parintele Justin ne indruma, in acest interviu. Nu ne indoim, si la ei in celula a poposit, as’noapte, Iisus. Doamne ajuta!

Părinte, cu ocazia acestor sărbători, aţi putea să adresaţi un cuvânt de încurajare pentru Părintele şi maicile de la Tanacu, care suferă închisoare pe nedrept?
Dar eu am stat 16 ani închis, fără să am privilegiul de a mă bucura de sărbătorile acestea frumoase ale Ortodoxiei în libertate, în sânul familiei sau în sânul Bisericii. Dar am avut marea bucurie să simt că, aşa prigonit cum eram, sunt de fapt în chiar sânul Părintelui ceresc. Aşa şi părintele Daniel, dacă reuşeşte, să se bucure de starea asta de umilinţă şi smerenie, trăind într-o lume a tâlharilor, lipsită de orice bun simţ. El trebuie să gândească anume că nu suferă degeaba, ci undeva, în trecutul lui, al părinţilor, moşilor sau strămoşilor lui, cineva a făcut o greşeală şi acum a picat pacostea pe el ca să ducă să răscumpere povara asta a trecutului. Şi această cruce nu este o osândă, ci ea este o mare vrednicie. Cât priveşte anii pe care îi duce în puşcărie, sunt nişte ani, nu obişnuiţi – pentru că una e să stai într-o elită de oameni de deţinuţi politici, aşa cum am stat noi în închisori, şi alta este să stai într-o mocirlă de haiduci, de borfaşi, de ţigani, de tot ce are societatea mai urât. Desigur că îi vine foarte greu lucrul acesta, dar cu cât va răbda acum această stare de lucruri, cu atât Dumnezeu îl va pune într-o stare mai aleasă, în care se va bucura de toată necinstea şi orbirea acestor oameni care l-au pus acolo.

Sfinţia voastră cum aţi privit această poveste dureroasă cu Tanacu?
Bineînţeles că procesul Tanacu nu este un proces obişnuit pentru nişte oameni oarecare ai dreptului civil, juridic; acest proces necesita oameni capabili să înţeleagă procesul spiritual al evenimentelor, oameni ai Bisericii. Pentru că este lucru puţin credibil ca un tânăr intrat la mănăstire la 14-15 ani să ajungă un criminal ordinar şi să fie acuzat de crimă. Pentru că adevărul care s-a pus în valoare a fost numai ceea ce s-a prezentat în gazetă. Şi tot primele informaţii ale ziarelor au fost preluate mai departe şi de toate instanţele judecătoreşti. La aceasta a mai contribuit şi atmosfera creată de cei ce s-au lepădat de el – pentru că el a fost un preot care a cam incomodat, din toate punctele de vedere, mă refer la conducerea bisericească pe care a avut-o acolo. Acest proces trebuia să revină unei comisii foarte serioase, mai exact unor duhovnici, unor oameni care să cunoască rânduielile bisericeşti şi care le mai şi pun în aplicare. Pentru că avem de-a face cu nişte oameni care nu au habar de rânduiala citirii molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, rânduiala de alungare a duhurilor necurate care stăpânesc sufletul unui om.

Deci aceste rânduieli nu sunt ceva străin de duhul Bisericii…
Era de datoria Bisericii să explice însemnătatea rânduielilor şi rugăciunilor care se citesc la cei bolnavi cu trupul, sau cu sufletul, pentru că Evanghelia spune clar că nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi – de aceea Însuşi Mântuitorul îndeamnă bolnavii să alerge la rugăciunile preoţilor, iar preoţii au datoria de a primi orice bolnav care vine să le ceară ajutorul. Dar, din păcate, ierarhia bisericească nu numai că ca nu a explicat însemnătatea rugăciunilor Bisericii, ci s-a lepădat chiar de unele rânduieli bisericeşti, întocmite cu atâta grijă şi evlavie de Sfinţii şi marii Părinţi ai Bisericii. De unde să aibă judecătorul noţiuni în ce priveşte cazurile de demonizare şi întreaga viaţă a cultului nostru ortodox? Un om normal nu şi-ar putea imagina ca un preot, care a dat dovadă de dragoste şi devotament faţă de enoriaşii săi, să răstignească un copil, fata aceasta, că a legat-o, lăsând-o în chinuri să moară de foame şi de sete. Numai un om bolnav putea să se gândească la aşa ceva. Dar în spatele acestor regizări este de fapt un sistem demonic, care urmăreşte să denigreze Biserica Ortodoxă, regie la care din păcate au participat chiar fii ai acestei Biserici. Păi ce ar face ei într-un spital de nebuni, de alienaţi? Nu-l pune pe cel bolnav în cămaşa de forţă? Nu-l ţine legat acolo de picioarele patului câte 24 de ore? Şi cine ştie dacă îi mai dă careva o cană de apă. Dar câţi mor acolo şi nu mai cercetează nimeni? Că intră cu o boală în spital şi ies cu cinci boli – de aceste lucruri nu se mai interesează nimeni.

Oare cât de intenţionaţi au fost oamenii aceştia de la Tanacu să ucidă? Oare era pentru prima dată când Părintele Daniel citea molitfe de dezlegare unor demonizaţi?
Păi, îmi aduc aminte, pe vremea mea, eram începător la mănăstirea Durău, prin 1938. Era a treia zi de Paşti şi oamenii continuau să vină la mănăstire cu cei bolnavi cu căruţele cu boi. Şi se aud dint-odată ţipete şi răcnete – o femeie de la Fărcaşa era grav bolnavă, demonizată. O prietenă de-a iei a legat-o cu nişte aţe, a pus-o în căruţă şi a adus-o la mănăstire. Părintele Pahomie, bătrânul, le spune credincioşilor: „Din seara asta ţine toată lumea post şi rugăciune, până când i se citesc toate rugăciunile necesare”. Şi părintele s-a apucat de citit molitfele, cu ea bolnavă, în faţa icoanei Maicii Domnului; o ţineau vreo trei femei. Când ajunge părintele pe la molitfa a treia a Sf. Ioan Gură de Aur, sare femeia în sus de sub epitrahil şi se repede în gâtul părintelui. Cu greu au reuşit credincioşii să-i scoată mâinile din gâtul părintelui. El, chiar dacă era mai ameţit, nu a renunţat la citit şi a mers mai departe cu molitfele. Şi i-a citit în seara aceea, i-a citi la miezul nopţii, i-a citit a doua zi, şi a adormit femeia. A dormit liniştită vreo patru, cinci ore. Când se trezeşte, nu mai avea nimic, era complet sănătoasă. Iată unul din efectele acestor rugăciuni. Şi la câte astfel de cazuri n-am mai fost eu martor!

Da, se pare că Biserica s-a pliat întocmai poziţiei mass-mediei şi era cât pe ce să desfiinţeze aceste practici şi rugăciuni din viaţa bisericească.
Bine, dar cine au întocmit aceste molitfe? Cele mai cunoscute sunt încă din secolul IV, molitfele Sf. Vasile şi apoi cele ale Sf. Ioan Gură de Aur. Cine spune să nu se mai citească molitfele Sfântului Vasile este ca şi cum ar spune că nu mai sunt valide rugăciunile în Biserica Ortodoxă. Am terminat – nu se mai face Maslu, nu se mai fac rugăciuni pentru bolnavi, şi poate nici un soi de rugăciune. Şi atunci probabil ne vom aştepta la o vindecare aşa din senin, în afara harului lui Dumnezeu. Şi Tainele ce rol mai au, dacă noi spunem că este o înapoiere a Bisericii prin citirea acestor vechi rânduieli? Dacă citim molitfele Sf. Vasile nu înseamnă că ne întoarcem în Evul Mediu, că asta ar însemna că dacă citim Evanghelia ne întoarcem în antichitate. Şi în Evul Mediu nu au fost Sfinţi care se rugau pentru lume? Câţi nu se fac sănătoşi prin aceste rugăciuni din tradiţia bisericească? Nu este o tradiţie inventată de Părintele Daniel de la Tanacu, este o practică folosită de vechii Părinţi ai Bisericii şi, cu toate că erau mai înapoiaţi, vindecau mai multe suflete decât vindecăm noi, cei păcătoşi de azi. Păi, câţi părinţi nu vin aici, la mine, cu copiii lor care nu pot dormi noaptea? Plânge şi răcneşte bietul copil de parcă n-ar fi om. Ei bine, aceşti copii capătă astfel vindecare, liniştire, chiar dacă medicii nu le găsesc nici o cauză şi nu le acordă nici o şansă. Însă, să ştiţi că toate aceste metode de denigrare a Bisericii nu vor putea opri credinţa poporului român, care dintotdeauna a alergat şi va alerga la rugăciunile Bisericii de tămăduire a neputinţelor trupeşti şi sufleteşti, care se înmulţesc din ce în ce mai mult.
Şi dacă acest caz de la Tanacu a avut un sfârşit tragic, asta nu înseamnă că părintele a făcut-o cu intenţie. Şi judecata care a fost făcută, a fost pripit făcută. Iar ca un judecător să poată face o judecată dreaptă, trebuie să fie un om credincios, un om duhovnicesc….. În viaţa bisericească nu se merge cu calcul, cu dovezi şi cu părerile gazetarilor. Trebuiau adunaţi vreo patru, cinci duhovnici îmbunătăţiţi din ţara asta, să-l fi pus la încercare, în ce măsură este sănătos cu mintea, cu sufletul şi cu inima şi aceştia să dea un verdict, oameni care cunosc viaţa şi realitatea duhovnicească a lucrurilor. Iar dacă totuşi este condamnat, mai există şi nişte protecţii, pentru că acest om a servit Biserica lui Hristos – era firesc un regim adecvat. Pentru că trebuie să-l redai societăţii mai bun decât l-ai luat. Care este rolul închisorilor? Nu îl vâri acolo şi nu-l mai vezi zece ani până când a ieşit din puşcărie, ci urmăreşti o îndreptare a lui…
Dar omul acesta sigur stă nevinovat, şi bineînţeles şi măicuţele dimpreună cu el.
Toate aceste lucruri rămân o pată puternică pe seama Bisericii Ortodoxe. Începând din secolul IV şi până astăzi, există în molitfelnicele bisericeşti aceste tipuri de rugăciuni, de exorcizare şi timp de atâtea secole poporul s-a servit de ele. Este o necinste şi insultă adusă popoarelor creştine, implicit. Cine nu cunoaşte măreţia acestor molitfe ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, stâlpii Ortodoxiei, nu cunosc şi nu trăiesc nimic din ortodoxia noastră.

Rugăciunile de exorcizare sunt consemnate în mai multe manuscrise, astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Molitfele Sf. Ioan Gură de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 13), f. 120; – pt. Molitfele Sf. Vasilie cel Mare – Cryptensis G.b.2 (sec. 11 ), Grotaferrata, f. 105; Sinaiticus 973 (sec. 12), f. 106; – pt. Molitfele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis G.b.2.VI (sec. 13), f. 84. Cele mai vechi rugăciuni de alungare a dracilor sau păstrat în Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele mai importante manuscrise liturgice din lume, în care apare pentru prima dată textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur.

Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI

Vezi si Război întru Cuvânt » “… In temnita am fost şi ati venit la Mine”
Parintele Gheorghe Calciu despre Biserica si calugarii de la Tanacu
Parintele Proclu despre Biserica in cazul Tanacu: “E DE PLANS BISERICA!”
Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

• Share
• Tweet
• Pin
• Email