Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Lumea-i cum este

Mai mult de jumatate dintre cetatenii americani n-au incredere in guvernul lor, care nu face ce trebuie pentru a-i scoate cu bine din criza, aflam dintr-n sondaj mai nou. La fel, poate si mai rea, e starea populatiei din multe alte tari, numai ca nu peste tot se fac sondaje sau, mai ales, sondaje corecte. Dar starea reala e usor de intuit, fie si rasfoind la repezeala ziarele.

Stirile zise de “Fapt divers”, pe care Caragiale le grupa intr-o rubrica numita “Felurimi”, au devenit banalitati de presa. Dar nu pentru asta s-a trecut cu gratie peste cazul informaticianului american Joseph Andrew Stack, sinucigasul care s-a infipt cu un avion in cladirea Serviciului de Taxe din Austin. Pe fisc are toata lumea pica, indiferent daca are sau nu avion, toata lumea stie ca fiscul si moartea sunt singurele belele de care nu scapa omul. J.A.S. a scapat de fisc prin moarte. Dar dupa ce si-a dat, gospodareste, foc locuintei si dupa ce, o viata intreaga, s-a muncit din greu sa-si asigure un trai de “american linistit”. N-a reusit. “S-a linistit” doar prin gestul fatal. Povesteste despre toate , pe sase pagini, in scrisoarea lamuritoare, de adio.

Gestul lui a fost comentat in fel si chip, scrisoarea – nu prea. Unii il considera terorist, altii erou, e laudat sau hulit. Dar e, in orice caz, o victima a crizei. A cheltuit 5000 de dolari si a irosit 1000 de ore din viata (socoteala americaneasca, si aici, caci Times is money), apeland in zadar la diversi congressmeni sa i se repare o nedreptate, dupa ce-si pierduse fondurile de pensionare de doua ori, iar, trecut de varsta de 50 de ani, il copleseau impozitele. Per total, a socotit el, taxele si impozitele l-au costat 40 000 de dolari si zece ani de viata, pentru a o lua, din nou, de la zero (iarasi: bani+timp).

Scrisoarea sa ultima nu e un text lacrimogen desuet, ci mai degraba un manifest cetatenesc. Nu cheama “Hai la lupta cea mare”, dar denunta cu egala vehementa si capitalismul, si comunismul, si biserica (catolica).

Autoritatile par sa nu inteleaga mesajul sau si se face cazuistica de tipul “E oare vorba de o conspiratie internationala mai mare sau mai influenta“ ori doar de “un lup singuratic” (alt “singuratic”, peste cateva zile , si-a dat foc casei, pentru a nu ajunge pe mana fiscului).

Joseph Stack nu-i sfatuieste pe altii sa procedeze ca el, dar spune ca “daca n-as adauga trupul meu la bilantul mortilor (pentru libertate, dupa cum precizeaza tot el- n.n.) nimic nu se va schimba”. Incendiara este, totusi, o propozitie: “Violenta e singurul raspuns”. Si atroce, finalul scrisorii, adresat fiscului: “Ia-ti portia din carnea si sangele meu, ca sa poti dormi linistit”.

De unde se vede ca, in America sau aiurea (inclusiv Romania), in vreme de criza, nu-i prea bine sa te joci cu taxele si impozitele . Mai scrie Joseph Stack: “Au fost zile cand am crezut ca-mi pierd mintile. Dar acum mi-am revenit” . Si-a revenit in felul stiut. A-ti reveni sau a innebuni ca el nu e, oricum, solutia. Dar solutia nu poate veni numai de la platitor, de la contribuabil.

Corneliu Vlad

Vezi si “Beneficiile” guvernării – Un clujean s-a spanzurat pentru ca nu avea cum să restituie datoriile de 3.000 de lei

Exclusiv: Scrisoarea de adio a lui Joe Stack in romaneste

Daca ajungeti sa cititi aceasta scrisoare cu siguranta va veti intreba ”de ce oare a trebuit sa se intample una ca asta?”

Adevarul este ca este complicat si urma sa se intample de mult timp. Procesul de scriere, care a inceput cu multe luni in urma intentiona sa fie in scop terapeutic in urma revelatiei ca un exista destula terapie in lume pentru a repara ceea ce s-a facut praf. Nu cred ca este nevoie sa spun ca aceasta marturisire ar putea umple volume cu exemple dupa exemple daca mi-as fi pus in minte sa le scriu. Dar gasesc procesul de scriere frustrant, obositor si probabil inutil… in special avind in vedere incapacitatea mea grosolana de a-mi asterne cu eleganta gindurile in lumina furtunii care imi ravaseste mintea. Ce anume este terapeutic despre asta nu sunt sigur, dar la vremuri disperate este nevoie de masuri disperate.

Am fost cu totii invatati inca de cand eram copii ca fara legi n-ar exista societate, ci numai anarhie. Este trist ca in aceasta tara, incepand de la cea mai frageda varsta suntem indoctrinati sa credem ca, ca raspuns la dedicatia si serviciile noastre, guvernul asigura in schimb dreptatea pentru toti. Suntem indoctrinati si mai departe sa credem ca la noi domneste dreptatea si ca ar trebui sa fim gata sa ne sacrificam viata pentru principiile nobile reprezentate de parintii fondatori. Va amintiti? Unul din acestea este „ nici o taxare fara reprezentare”.

Mi-am petrecut toti anii vietii mele adulte incercand sa uit porcariile invatate in numai cativa ani ai copilariei. In zilele noastre cine apara acest principiu este etichetat imediat drept nebun, tradator sau chiar mai rau.

In timp ce foarte putini oameni care muncesc ar putea spune ca n-au avut partea lor de taxe (asa cum am avut eu), pot spune cu oarecare certitudine ca n-am vazut niciodata in viata mea vreun politician care sa fi votat in vreo problma tinand cont de interesele celor ca mine. Nici ca i-ar interesa catusi de putin de mine sau de ceea ce as avea de spus. Cum se face ca o mana de criminali si jefuitori pot comite asemenea atrocitati inimaginabile (care in cazul directorilor de la GM au tinut ani de zile) iar cand se intampla ca vagoanele burdusite pline cu prada furata sa crape sub greutatea lacomiei si covarsitoarei lor prostii, puterea intregului guvern federal se concentreaza fara nici o dificultate spre a le veni in ajutor in cateva zile, daca nu ore?

Cu toate acestea in acest timp gluma pe care o numim sistemul medical american, incluzand companiile farmaceutice si de asigurari, ucid anual zeci de mii de oameni si jefuiesc cadavrele si victimele pe care le schilodesc, iar conducatorii tarii nu vad nimic mai important de facut decat de a-i salva pe cativa dintre josnicii si bogatii lor apropiati. Cu toate acestea, „reprezentantii” politici (denumirea de hoti, mincinosi si escroci li s-ar potrivi mai bine) au tot timpul din lume pentru a se aseza an de an si a dezbate „teribila problema a sistemului de sanatate”. Este limpede ca pentru ei nu exista nici o criza atata timp cat mortii nu se pot impotrivi incasarii profiturilor lor corporative.

Dreptate? Glumiti!

Cum poate orice individ rational sa explice problema uriasa a sistemului nostru fiscal si de fapt, a intregului nostrum sistem legislativ?

Avem un sistem care este de departe prea complicat pentru a fi inteles chiar de cel mai stralucit dintre savanti. Si totusi acest sistem isi trage la raspundere victimele pretinzand ca au responsabilitatea indeplinirii depline a legilor pe care nici macar expertii nu o inteleg. Legea “cere” o semnatura la sfarsitul oricarei declaratii de venit; cu toate acestea nimeni nu poate spune cu mana pe inima ca intelege ceea ce semneza; ori daca asta un este constrangere, atunci ce este?. Daca aceasta nu este masura unui regim totalitar, atunci ce este?

Cum am ajuns aici?

Am fost introdus in adevaratul cosmar american la inceputul anilor ’80. Din nefericire dupa mai mult de 16 ani de scoala, pe undeva pe parcurs mi-am dat seama de absurdul, de pretentioasul fapt de a intelege in sfarsit limba engleza: Citiva prieteni m-au introdus intr-un grup de indivizi care citeau si interpretau ‘codurile de taxare’. Se concentrasera in special pe o sectiune legata de nemaipomenitele „scutiri de impozite” pe care le aplica anumite institutii precum vulgara si corupta biserica catolica cea atit de incredibil de bogata. Am studiat cu atentie legea (cu ajutorul unora dintre cei mai buni, bine platiti si experimentati fiscalisti din bransa) si apoi am inceput sa facem si noi exact ce faceau „baietii mari” (cu exceptia faptului ca nu furam din congregatiile noastre si nu minteam guvernul in legatura cu profiturile masive in numele lui Dumnezeu). Am fost foarte atenti sa facem totul vizibil, am urmat toate regulile exact cum spunea legea ca trebuia facut. Intentia si eforturile noastre erau orientate spre atat de necesara reevaluare a legilor care permit monstruoaselor organizatii religioase sa-si bata joc de oamenii care isi castiga existenta in mod cinstit. Cu toate acestea aveam sa aflu ca exista doua „interpretari” pentru fiecare lege; una pentru cei foarte bogati si una pentru restul lumii. Ah da, iar responsabile cu emiterea si aplicarea legilor sunt exact aceleasi organizatii monstruoase; in tara asta inchizitia este la ea.

Mica lectie de patriotism m-a costat peste 40 000 $, plus zece ani din viata si a adus la zero fondurile mele de pensionare. M-a ajutat insa sa inteleg pentru prima data ca traiesc intr-o tara a carei ideologie se bazeaza pe o minciuna grosolana. M-a facut deasemeni sa inteleg, nu numai cat de naiv am fost, dar si incredibila prostie a publicului american; care isi cumpara undita, agata carligul, intinde sfoara si pune plumbul ca sa pescuiasca rahatul „libertatii”… si continua sa faca aceasta cu ochii inchisi in fata dovezilor zdrobitoare si a tot ceea ce se intampla sub ochii lor.

Inainte de a-mi fi revenit cat de cat dupa durerea primei lectii legate de mersul justitiei in tara asta (in 1984 dupa ce am terminat facultatea de inginerie si dupa inca cinci ani de platit datoriile facute cu studiile) am simtit in sfarsit ca trebuie sa risc si sa-mi urmez visul de a deveni inginer independent (subcontractant).

Pe acest subiect al inginerilor si al viselor de independenta as putea dizerta un pic spunand ca am mostenit fascinatia pentru rezolvarea creativa a problemelor de la tatal meu. Am inteles asta de mic.

Cu toate acestea semnificatia independentei am inteles-o mult mai tarziu in timpul primilor ani de colegiu; la varsta de 18 sau 19 ani pe cand locuiam ca student intr-un apartament din Harrsburg, Pennsylvania. Aveam ca vecina o pensionara in varsta  (avea peste 80 de ani ceea ce pe vremea aia mi se parea antic) vaduva unui fost otelar iesit la pensie. Sotul ei lucrase toata viata intr-o fabrica de otel din central Pennsylvaniei cu promisiunea, din partea patronilor si a uniunii sindicatelor, ca dupa 30 de ani de serviciu va avea parte de o pensie si niste asigurari medicale de invidiat. Insa in loc de toate astea a fost unul din miile de oameni care n-au obtinut nimic din cauza incompetentei managementului si a coruptiei sindicatului (ca sa nu mai mentionez si a guvernului) care au intrat in fondurile de pensii si l-au jefuit. Tot ce i-a mai ramas a fost pensia sociala din care traia. In retrospectiva situatia era de ras pentru ca si eu traiam luni de-a randul numai cu unt de arahide pe paine (sau biscuiti Ritz cand puteam sa-mi permit extravaganta). Totusi cand am cunoscut-o pe aceasta nefericita si i-am auzit povestea, mi-a parut rau de situatia ei mai mult decat de-a mea (la urma urmei eu aveam tot viitorul in fata).  Insa m-am ingrozit la un moment dat, in timp ce schimbam povesti si ne compatimeam unul pe altul, cand a incercat pe un tot sfatos de bunica, sa ma convinga ca as fi mai „sanatos” daca as manca mancare pentru pisici (ca ea) in loc sa incerc sa-mi obtin toate elementele nutritive din untul de arahide si paine. N-am putut merge pana acolo, dar impresia a ramas pentru totdeauna. Am hotarat sa nu ma las niciodata pe mana unei corporatii sa aiba grija de mine si ca o sa-mi asum responsabilitatea deplina pentru viata si viitorul meu.

Intorcandu-ma la inceputul anilor ’80, iata-ma gata sa gata de start ca proaspat inginer contractual de software…. Si doi ani mai tarziu, multumita unui colectiv „de exceptie”, a eforturilor nocturne sustinute ale directorilor versati de la compania lui Arthur Andersen (aceiasi indivizi care ne-au adus mai tarziu afacerea Enron si alte asemenea calamitati) si la fel de versatului senator de New York (Patrick Moynihan), a vazut lumina zilei actul de reforma fiscala din 1986 si sectiunea sa 1706.

Pentru cei nefamiliarizati cu ea, iata esentialul textului de lege IRS (Internal Revenue Service), punctul 1706, definind tratamentul fiscal al unor lucratori (precum inginerii pe contract). Pentru un raport al conferintei comitetului in ce priveste dorita interpretare a sectiunii 1706 si a partilor mai importante ale sectiunii 530 si felul in care acestea au fost afectate, vizitati link-ul:

(https://www.synergistech.com/1706.shtml#ConferenceCommitteeReport).

Pentru informatii referitoare la felul in care aceste legi afecteaza lucratorii din serviciile tehnice si clientii lor urmariti discutia noastra aici: (https://www.synergistech.com/ic-taxlaw.shtml).

Este adevarat ca trebuie sa citesti textul ca sa intelegi dar nu este foarte complicat. Atat de bine se potriveste situatiei mele incat puteau sa puna bine-mersi numele meu in capul textului sectiunii (d). Mai mult decat atat, puteau sa fie chiar mai directi si sa ma declare de la inceput un criminal si sclav fara drepturi! Douazeci de ani mai tarziu inca nu pot sa-mi cred ochilor.

In timpul anului 1987 am cheltuit aproape 5 000$ din banii mei ‘de buzunar’ si cel putin 1 000 de ore scriind, imprimand si trimitand scrisori oricarui senator, congressman, guvernator sau lipitoare care m-ar fi putut asculta; nimeni n-a facut-o si in general m-au tratat ca si cum ii faceam sa-si piarda timpul. Am petrecut nenumarate ore pe autostrazile din L.A. ducandu-ma la intalniri de orice fel a tuturor grupurilor dezorganizate de profesionisti care incercau sa intenteze o actiune impotriva acestei atrocitati. Aceasta numai ca sa descopar ca eforturile noastre au fost deraiate cu usurinta de cativa turnatori ai brokerilor care tocmai incepusera sa se delecteze cu pleasca proaspetei lor ‘libertati’. Ah, sa nu uit, de fiecare data cand cheltuiam bani cu aceasta problema, si pierdeam in acelasi timp alti bani din cauza ca nu puteam factura clientii.

Dupa luni de zile de lupta mi-a devenit foarte clar ca este un exercitiu inutil. Tot ceea ce am putut obtine a fost declaratia verbala a unui functionar al IRS ca nu aveau de gand sa aplice acea dispozitie (a se citi, de a hartui inginerii si oamenii de stiinta). Dar acest lucru s-a dovedit imediat o minciuna si insasi existenta acestei regulatii a inceput sa-si faca simtit impactul profund asupra mea; dealtfel acesta si era efectul scontat.

Iarasi mi-am adus fondurile de pensie la zero si le-am cheltuit in asteptari. Daca as fi avut mai multa minte ar fi trebuit sa abandonez atunci ingineria fara sa ma mai uit inapoi. Insa in loc de asta mi-am gasit de lucru si am inceput sa lucrez cate 100 de ore pe saptamana. Apoi in L.A. a venit depresia de la inceputul anilor ’90. Leaderii au decis ca nu mai aveau nevoie de bazele aeriene suplimentare pe care le aveau in sudul Californiei si le-au inchis. Pur si simplu. Rezultatul a fost devastarea economica a regiunii si care a rivalizat cu mult mediatizatul fiasco al lui Texas  S&L. Totusi, din cauza ca guvernul a cauzat-o, nimanui nu i-a pasat de toate acele familii tinere care si-au pierdut casele sau de strazile intregi de case abandonate in favoare bogatelor companii ipotecare care primeau fonduri guvernamentale ca sa-si ‚traga la mal’ chilipirul. Iarasi mi-am pierdut pensia.

Ani mai tarziu si dupa un divort dezastruos si o lupta constanta de a prinde un moment bun pentru business-ul meu, m-am gasit iarasi in situatia in care reusisem sa iau ceva avant. Dar a venit afacerea .COM si cosmarul 911. Guvernantii au hotarat ca toate avioanele sa ramana la sol pentru ceea ce parea a fi o eternitate; si mult timp dupa aceea anumite facilitati ‚speciale’ precum San Francisco au ramas in stare de alerta luni in sir. Aceasta mi-a facut accesul la clienti, prohibitiv de scump. Ca o ironie, dupa aceasta guvernul a venit in ajutorul liniilor aeriene cu miliarde de dolari din banii nostrii…. lasandu-ma pe mine ca de obicei sa putrezesc si sa mor in timp ce ei ii salvau pe bogati si pe incompententii lor apropiati cu BANII MEI!! Dupa aceste evenimente s-a terminat cu business-ul meu dar inca nu si cu toate economiile mele si fondul de pensionare.

De data asta m-am gandit ca mi-ar prinde bine o schimbare. Adio California, am sa incerc Austin pentru o vreme. Deci m-am mutat numai ca sa aflu ca acesta este un loc unde sentimentul auto-importantei este hiper-umflat si unde se face incredibil de putina inginerie. Niciodata n-am experientat atatea greutati in a-mi gasi de lucru. Ratele erau la 1/3 din ce castigam inainte de crash din cauza ca aici ele sunt fixate de catre trei sau patru companii mari din zona si care se inteleg in secret pentru a tine salariile si preturile la un nivel scazut… iar asta se intampla din cauza ca departamentul de justitie deserveste pe cel care da mai mult si n-are nici cea mai mica intentie de-a se ocupa de cineva sau ceva in afara de ei insisi si bogatii lor camrazi. Ca sa supravietuiesc a trebuit sa-mi masacrez economiile si banii de pensie, dintre care ultimii au fost dintr-un mic IRA (Individual Retirement Account). Acesta s-a intamplat intr-un an cu cheltuieli mamut si nici macar un singur dolar castigat. N-am completat nici o declaratie de venit in acel an pentru ca nu era nevoie. Dar guvernul a hotarat sa nu fie de accord. Si nici n-am fost anuntat la timp pentru a putea face o opozitie legala, asa incat atunci cand am incercat depun o plangere in curte mi s-a spus ca nu mai aveam dreptul, pentru ca timpul legal in care as fi putut s-o fac expirase. Si iarasi am fost ingenuchiat pentru inca 10 000 $ in folosul justitiei.

Asa am ajuns in prezent. Dupa experienta mea cu lumea CPA (Certified Public Accountant) si ca urmare a prabusirii afacerii mele m-am jurat sa nu mai intru niciodata in biroul vreunui contabil. Dar iata-ma cu o noua casatorie si o gramada de castiguri nedocumentate, ca sa nu mai amintesc de achizitia scumpa pe care am facut-o in folosul afacerii, a unui pian pe care habar n-aveam sa-l folosesc. Dupa multa reflectie m-am decis ca ar fi iresponsabil sa NU apelez la ajutor profesional; o foarte mare greseala dupa cum se va vedea.

Cand am primit formularele inapoi de la contabil am fost foarte optimist crezand ca erau in ordine. Dadusem toate informatiile financiare (contabilului meu) Bill Ross si ajunsese la rezultate foarte similiare cu ceea ce ma asteptam. Cu exceptia faptului ca neglijase sa includa un venit nedeclarat de pe vremea cand lucrasem pentru Sheryl, in valoare de 12 700$. Ca sa fie lucrurile si mai grave, Ross a stiut in tot timpul acesta despre omisiune, insa eu n-am avut habar pana cand n-a aratat-o el in fata unei comisii de control. Dar  la vremea aceea devenise brutal de evident ca se reprezenta pe sine, nu pe mine.

Aceasta m-a dus la un adevarat dezastru, incercand sa apar tranzactii care nu aveau nici o legatura cu taxele (cel putin tranzactiile legate de taxe erau prost documentate). Lucruri despre care n-am stiut niciodata nimic si despre care nici sotia mea n-a stiut ca ar putea avea vreo importanta pentru cineva. Rezultatul a fost… ei bine, uitati-va in jurul vostru.

Imi amintesc cand am citit despre crashul de la bursa dinaintea „marii” depresii, cum bancherii si businessmanii bogati sareau pe fereastra cand realizau ca totul se dusese de rapa si ca pierdusera totul. Nu este ironic cat de departe am ajuns in 60 de ani in aceasta tara, incat se stie acum cum sa se regleze o mica problema economica?; pur si simplu se fura de la clasa de mijloc (care n-are nimic de spus in legatura cu asta, alegerile fiind o gluma) ca sa-si acopere spatele si apoi urmeaza “afaceri-ca-de-obicei’. Acum cand bogatii o dau in bara, saracii mor pentru greselile lor…. Nu e asta o solutie desteapta si curata?

In ce priveste agentiile guvernamentale, la FAA (Federal Aviation Administration) oamenii se refera pe buna dreptate ca la o agentie de pietre funerare cu toate ca nu este nici pe departe singura. Recenta marioneta prezidentiala GW Bush si acolitii lui au reusit in cei opt ani ai lor de guvernare sa intareasca ideea ca critica este valabila pentru toti cei aflati in guvern. Insa nimic nu se schimba pana nu se numara cadavrele (in afara daca este in joc interesul porcilor bogati de la conducere). Pentru un guvern plin de sus pana jos de ipocriti, viata este la fel de lipsita de valoare ca si minciunile lor si ca si legile facute sa ii serveasca.

Stiu ca nu sunt singurul care am decis ca asa nu se mai poate. Intotdeauna a circulat mitul ca oamenii au incetat sa moara pentru libertate in tara asta, iar acest lucru nu este limitat numai la negrii sau la imigrantii saraci. Stiu ca au fost nenumarati inaintea mea si vor mai fi cu siguranta si altii dupa mine. Dar mai stiu ca daca nu adaug cadavrul meu la numaratoare ma asigur ca nimic sa nu se schimba. Aleg sa nu mai trebuiasca sa ma privesc mereu inapoi peste umar si sa-l vad pe “big brother” jupuindu-mi cadavrul, aleg sa nu mai ignor ceea ce se intampla in jurul meu, aleg sa nu ma mai prefac ca “business as usual” nu va continua. De data asta e destul.

Nu pot decat sa sper ca numerele vor fi in curand prea mari pentru a fi ascunse si ignorate si ca zombie-sii americani se vor trezi si se vor revolta; nimic altceva nu ar putea ajuta. Sper ca zgandarind nervul care stimuleaza standardele duble, reactia instinctiva a guvernului de a instaura restrictii inca si mai stupide si mai draconice, se vor trezi oamenii si ii vor vedea pe talharii politici si favortii lor fara minte asa cum sunt. Este trist ca mi-am petrecut intreaga viata incercand sa cred ca nu este adevarat si ca violenta nu este o solutie, dar nu numai ca este o solutie, ci este singura solutie. Cinismul situatiei este ca rahatii de la varf au stiut tot timpul acest lucru si au ras de mine, si au folosit aceasta cunostinta impotriva prostilor ca mine.

Am citit undeva o definitie a nebuniei ca fiind repetarea la nesfarsit a aceluiasi proces cu speranta ca rezultatul va fi diferit. Sunt in sfarsit gata sa opresc aceasta nebunie. Ei bine domnule Big Brother angajat al IRS, haide sa incercam ceva diferit de data asta; uite si cele cateva kilograme ale cadavrului meu, tine-le si dormi in pace.

Crezul comunistilor: “Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”.

Crezul capitalismului: “De la fiecare potrivit credulitatii lui, fiecaruia potrivit lacomiei lui”.

Joe Stack (1956-2010)

02/18/2010

Traducerea: Un cititor al Blogului Victor Roncea

• Share
• Tweet
• Pin
• Email