Posts Tagged ‘Ghius’

S-a stins Parintele Adrian Fageteanu. Minuni din viata Parintelui si doua inregistrari video tulburatoare. Dumnezeu sa-l aiba alaturi, in cetele martirilor romani!



Parintele Adrian Fageteanu s-a stins din viata in aceasta seara la spitalul Fundeni, informeaza Fabian Anton. Pe 16 noiembrie implinea 99 de ani. Inmormantarea va avea loc sambata, la ora 12.00, la Manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

In tinerete a facut parte, impreuna cu alti alesi din miscarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor. Era licentiat in Drept si Teologie. Fiu a lui Mihail si al Aurorei, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de la Aiud (dupa ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964. (Constantin Jinga – Miscarea “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, in Altarul Banatului, 2001, XII (XL), Nr. 10-12, p. 48-58.)

Cititi si: Ultimele sfaturi duhovnicesti ale Parintelui Adrian Fageteanu: ”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie.” Marturia Parintelui Mihail si cuvantul Parintelui Ioachim de la Lainici

Parintele Adrian Fageteanu isi ia ramas bun de la noi la Sfantul Acoperamant al Maicii Domnului. VIDEO/FOTO

Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

Parintele Adrian a fost intemnitat timp de 12 ani la Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava…


Provenit din ţinutul Bucovinei strămoşeşti şi educat lângă icoana creştină, Adrian Făgeţeanu a simţit încă din copilărie apropierea de Dumnezeu. Experienţa din tinereţe şi momentul de la Stalingrad, când fusese la un pas de moarte, i-au marcat profund viaţa. Îşi caută răspunsurile sufleteşti printr-o apropiere tot mai mare de mediul teologic. După război intră la Facultatea de Teologie, iar caracterul său de luptător îl determină să ajute tineretul universitar să rămână creştin. Apare reacţia din partea noilor democraţi, a celor care îl negau pe Dumnezeu. Este nevoit să vină la Bucureşti, unde întâlneşte grupul închegat de la Antim din jurul ziaristului Sandu Tudor. Intră chiar în acest grup şi se iniţiază tot mai mult în cultura isihastă. Îl urmează pe Sandu Tudor la Govora, dar este arestat pentru nişte pretinse culpe din vremea războiului. Eliberat, îl reîntâlneşte pe Sandu Tudor care se retrăsese la Schitul Rarău. Este convins să se retragă spiritual la Mănăstirea Slatina, la umbra acţiunilor „Rugului Aprins“. Nu mai reuşeşte, deoarece este arestat la 25 februarie 1958. Este anchetat în „lotul Rugul Aprins“ şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Supravieţuieşte temniţei comuniste, fiind eliberat în 1964. În prezent (la data scrierii- n.m.), părintele mărturisitor vieţuieşte la Mănăstirea Lainici. (Adrian Petcu)

*
Minuni din viata Parintelui Adrian Fageteanu

“(…)Marturisirea Parintelui este tulburatoare: „Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman – rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile”. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi,…. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: „Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta”, povesteste parintele. „Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.

”Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: „Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. „Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”

*

“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.

In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la interogatoriul de la Suceava, un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: „Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.” (Pr. Gh. Naghi)

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova