Victor Roncea Blog

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).

Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.

Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).

Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.

In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei.
Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).

Myth and Symbol din 1969 – pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.
Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!

In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.

În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare – de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.

Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.

La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.

Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.

Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.

Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).

Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.

Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)

Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).

In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.