Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Criza financiară nu a afectat vizibil festivalurile din cursul acestei veri, mai ales nu pe cele unde se bea şi se mănâncă pe rupte (la un preţ dublu sau triplu). E adevărat că unele nu au mai durat trei zile ci doar două, dar tot au fost organizate. Bineînţeles, vor fi unii cei care vor zice că şi pe vreme de criză trebuie să mâncăm, să bem şi să ne distrăm… Ca să uităm de greutăţile zilnice. Personal, nici măcar nu asta mă deranjează cel mai mult. Sigur că nu pot să nu mă gândesc, de exemplu, câte cărţi româneşti s-ar putea scoate pe banii (şi nu puţini, pentru că este vorba de multe sute de mii de forinţi) pe care o să-i cheltuiască în septembrie Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria pentru a organiza a nu ştiu câta ediţie a concursului de gătit, intitulat mai nou Festivalul Gastronomic al Românilor din Ungaria (titlu pe care, de fapt, organizatorii l-au furat de la Asociaţia Gastronomică din Chitighaz).
Cel mai mult mă deranjează că organizatorii festivalurilor de vară din localităţile noastre româneşti, de obicei primăriile, nici măcar nu se gândesc cum ar putea beneficia de specificul local şi să organizeze festivaluri cu muzică, dansuri, mâncăruri româneşti. Sunt convinsă că mulţi unguri ar fi interesaţi de astfel de întruniri. Festivalul de la Chitighaz nu diferă cu mult de cel din Újkígyós, precum nici cel de la Micherechi de cel din Şercad. Şi aici şi acolo cântă şi dansează aceeaşi interpreţi maghiari provinciali, necunoscuţi, marea majoritate dintre ei fără voce şi lipsiţi total de ritm.
Festivalul Castraveţilor de la Micherechi a pornit acum şapte ani din iniţiativa unei echipe inimoase, care a dorit ca aceste două zile de festival să fie şi un punct sigur de întâlnire pentru fiii satului, pentru acei micherecheni care trăiesc răsfiraţi prin ţară, de la Jula până la Budapesta sau de la Baja până la Veszprém. Degeaba s-a găsit forma, dacă ea nu a fost umplută cu fond, cu conţinut. În doar şapte ani, nu mai avem nici o idee de expoziţie, cu toate că Micherechiul nu duce lipsă de amatori talentaţi în diferitele ramuri ale artei. Elanul de la început cu expoziţiile şi conferinţele pentru legumicultori a dispărut şi el, azi trec cele două zile de festival aşa că nici castraveţi nu prea mai vedem. Iar în ce priveşte programul de pe scenă, marea parte a publicului şi-ar dori în exclusivitate spectacole româneşti, pentru că pe cele ungureşti le pot vedea oriunde se duc în satele sau oraşele din jur.
Greu este de înţeles totuşi de ce organizatorii din Micherechi nu aud aceste cereri ale localnicilor. Noi găsim doar două răspunsuri posibile. Primul este frica. Frica de a nu supăra pe cineva, de a nu atrage atenţia că noi suntem români, că acasă vorbim o altă limbă decât majoritatea populaţiei ţării. De ce să scriem în partea de sus a afişului cu litere mari în româneşte, când pentru noi e bine şi dacă e scris din jos, cu litere mult mai mici, inscripţie care dacă cineva dansează pe scenă absolut nici nu se vede. Şi cum să nu afişăm draperii în culorile naţionale ungare, doar trăim în Ungaria. Că toate astea nu ni le cere nimeni, absolut nu contează. Suntem atât de înspăimântaţi ca nu cumva să supărăm pe cineva, încât renunţăm la tot ce este mai scump pentru noi: limba mamei, credinţa străbunilor, tradiţiile şi obiceiurile înaintaşilor noştri. În clipa când astea le-am pierdut, suntem şi noi pierduţi. Pe veci şi pentru totdeauna. Şi acest pericol îi paşte deja şi pe micherecheni.
Al doilea răspuns posibil ar fi: indiferenţa, ceea ce însă este un lucru şi mai grav. Oamenii fricoşi mai pot fi convinşi că nu au de ce să se teamă, trăim în democraţie, iar minorităţile au dreptul să-şi vorbească limba, să-şi apere valorile culturale. Dar dacă s-a ajuns deja la indiferenţă, de aici nu prea mai este cale de întoarcere. Cu atât mai mult cu cât indiferenţa este, de cele mai multe ori, egală cu prostia.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email