Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Istoricul Radu Ciuceanu

George Rădulescu in dialog cu Radu Ciuceanu
Joi 28 ian 2010

Lumină sau întuneric? Bine sau rău? Iată alegerile în faţa căroraau fost puşi, nu o dată, deţinuţii politici români. Mulţi n-au maiapucat să iasă din temniţele comuniste, iar o bună parte dintre ceieliberaţi au rămas cu sechele pentru tot restul vieţii lor. Probabilnici cel mai urât vis al nostru nu se poate compara cu ceea ce au trăitei în anii ’50, atunci când se derulau cu sârg programele de„reeducare” ale bolşevicilor. Bătăi soră cu moartea, frig şi foame – pescurt, „reeducare”.

O insectă valora mai mult decât un„bandit” de ţărănist, liberal sau orice alt opozant al comuniştilor.Astăzi vă oferim mărturia unui supravieţuitor. Profesorul Radu Ciuceanua stat după gratii 15 ani, urmaţi de încă doi ani de „moarte civilă” -fără domiciliu şi drept de muncă. Toate ororile prin care a trecut is-au tras de la faptul că la 23 august 1944 a crezut cu tărie căoccidentalii nu vor permite ca sfera de influenţă a sovieticilor săcuprindă şi România. A luptat în munţi, asumându-şi consecinţeleacţiunilor sale, cu credinţa că ameninţările Kremlinului vor scoate dinamorţire democraţiile din vestul continentului.

CARTE DE VIZITĂ
Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad.
Deţinut politic între 1948 şi 1963.
Doctor în istorie din 1998.
Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992.
Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004).
Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
„Nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine”

Adevărul: Când v-au arestat comuniştii, domnule profesor?

Radu Ciuceanu:În 1946 am intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ochiiserviciilor de informaţii erau deja aţintiţi asupra şefilor mei -generalul Carlaonţ, asistat de către colonelul Cărăuşu, unul dintre ceimai buni organizatori în teritoriu. M-au arestat după doi ani deactivitate în cadrul organizaţiei generalului Carlaonţ. Aveam 21 de anişi am stat închis până la 36 de ani. M-am implicat în Mişcarea derezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat cărăzboiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944!Ordinele le primeam direct de la colonelul Cărăuşu şi de la altă figurăemblematică a Rezistenţei, Ştefan Hălălău, fostul comandant al Şcoliide Artilerie din Craiova.

Eraţi foarte tânăr la acea vreme. Aveaţi 20 de ani. Ce v-a determinat să faceţi asta?

Vămărturisesc că efortul n-a fost mare. Îmi amintesc că duduiau caseleatunci când treceau tancurile sovietice… În plus, mizeria era mare,iar perspectivele… Dimineaţa nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată depâine. Adică dacă vei mai avea de unde să o iei.

Eraţi student la Medicină…

Afost o studenţie tranzitorie. Facultatea a fost un fel de acoperire.Mi-era imposibil… La un moment dat, în 1947, chiar a fost vorba săplec în Iugoslavia şi ulterior să mă întorc. În plus, vă daţi seama ceînseamna să organizezi, la nivel de provincie, ca din trei sate două săfie în Rezistenţă? Vă daţi seama ce însemna să transporţi armament,să-l depozitezi şi să nu ţi-l prindă? Un colonel de la SRI, în 1992,m-a întrebat ce am făcut cu armamentul pe care l-am luat de laIşalniţa, acolo unde era un depozit mare lăsat de nemţi şi neridicat deruşi. Acest depozit a fost devalizat, dar atunci eu nu am fost de faţă.Ştiu, însă, că armamentul acela a fost luat de acolo de către generalulDumitru Carlaonţ, care ajunsese şeful Corpului I Armată şi care erafratele generalului Iancu Carlaonţ.

Aceşti doi generali mai erau în funcţie la vremea respectivă?

Dumitru Carlaonţ a fost în funcţie până în toamna anului 1945.

M-amimplicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru căam considerat războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august1944!

„Moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi”

Ce s-a întâmplat cu vechii ofiţeri superiori ai Armatei Române, după 1945?

Epurarealor a fost treptată, în directă legătură cu modul în care au răspunsinvitaţiilor de a se alătura noii orânduiri. Cei care ştiau destinulArmatei Regale Române şi-au dat demisia dintru început. Unii au crezutcă mai pot sluji ţara pentru că noi am trăit cu convingerea că Apusulnu ne abandonează. Nu eram naivi să credem că occidentalii vor veni pearipi de îngeri, dar ştiam că au interese directe în România. Maisperam că vor să pună o stavilă presiunii sovietice. De altfel, numaimoartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi şiPirinei. Stalin ştia faptul că el câştigase doar o partidă.

A avut în vedere atacarea Europei occidentale…

ŞefulStatului Major ceh a făcut aceste declaraţii. Stalin pregătise câţivavectori de acţiune care să se oprească tocmai jos, la Pirinei. Asta arfi însemnat, bineînţeles, declanşarea celui de-al treilea RăzboiMondial. Numai că acest război ar fi fost unul în care nu s-ar fifolosit energia atomică. Ar fi fost un război convenţional, dar s-ar fidesfăşurat nişte forţe teribile. Ruşii puteau arunca în luptă între optşi zece mii de blindate.

La ce acţiuni aţi luat parte în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă?

Cândam intrat eu, organizaţia deja începuse să se infiltreze dincolo dejudeţele montane. Una dintre capturile la care am asistat a fost aceeaa oraşului Calafat. Aveam şi Slatina… În fine, dacă ar fi continuatrăzboiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.Aveam şi eu un cuvânt de spus în cadrul Mişcării pentru că mă trăgeamdintr-o familie de militari.

Aţi intuit vreo clipă ce avea să urmeze?

Afost un joc extraordinar în care, de multe ori, puţina mea experienţătrebuia completată cu a altora. Îţi trebuia şi o doză oarecare de norocşi de fler.

Dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.

„Niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine”

Aveam oare vreo şansă, în anii ’48 – ’49 de a scăpa de influenţa sovietică?

Aveamdoar şansa ca Stalin să mai fi trăit. Asta mi-a spus-o generalulNiculescu, care făcuse şi frontul de Est. Când l-am auzit, am rămas şieu perplex. Dar, într-adevăr, niciodată democraţiile nu se mişcă de lasine. Întotdeauna democraţiile au o inerţie colosală.

Nucumva ceea ce aţi spus este valabil şi în prezent? Seamănă, pe undeva,vremurile tinereţii Dumneavoastră cu inerţia democraţiilor contemporane?

Ce-idrept, sunt similitudini izbitoare şi chiar suprapuneri cu anii ’37,’38, ’39. E mai mult decât alarmant. E deja zonă de pericol. Anul 1989ne-a prins într-o zonă secătuită pe plan politic. Eram dispuşi să facemmai mult decât gândise conducătorul suprem. Aveam această anticipare arăului. Nocivitatea era caracteristica sistemului comunist, careomorâse o sută de milioane de oameni. Deci anul 1989 ne-a prins cu opresiune crescândă a celor care se rupseseră de comunism şi caredoreau, sub altă formă, să-şi perpetueze avantajele. Eu, alături dealţii, scriam „Jos comunismul!” pe aripa din stânga a Universităţii şia doua zi dispărea tot ce vopsisem noi. Asta se întâmpla în decembrie1989 până la Anul Nou.

Credeţi că în decembrie 1989 nu s-a dorit înlăturarea comunismului?

Nus-a dorit! Se dorea ca acest comunism să fie epurat, să existe diverseformule alternative de conducere şi, ce-i mai important, să nu disparăPartidul Comunist. Cu alte cuvinte, să fie o perestroika, domoală,docilă, care să capte oricând susţinerea celor patru milioane de membriai partidului. S-a demonstrat asta în „Duminica Orbului”, în mai 1990.

Cutoate acestea, nu credeţi că oamenii care stătuseră în temniţelecomuniste puteau influenţa mai mult lucrurile, la vremea aceea?

Gândiţi-văcă eşti amfitrion şi că trimiţi invitaţii acelora care vrei să-ţi intreîn casă, însă te trezeşti cu unii pe care nu numai că i-ai ignorat, darcărora nu le-ai dorit niciodată prezenţa. Noi, cei care stătuserămînchişi, venisem dacă nu cu o doză de răzbunare, cu una de ranchiună.În al doilea rând, trăisem cu toţii sub spectrul morţii. Noi am ieşitegalitari…

Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?

15ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonelgras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!” Am unact din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept demuncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965.Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.

Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!”

„Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc”

Prin ce închisori aţi trecut?

Toatele uiţi, numai pe unde ai luptat şi pe unde ai trecut ca deţinut nuuiţi. Am trecut pe la Craiova, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Dej,Ploieşti. Dar s-a petrecut un lucru pe care vi-l spun într-o notăumoristică: după ani şi ani, încercând să-mi dau seama de traseul meupe la puşcării, îi dau un telefon comandantului penitenciarului Gherla,Pop Vasile, al cărui tată a fost camarad de temniţă cu mine. De laGherla am fost transferat la Dej, însă în registrele celor de la Gherlanu figurează că am trecut pe la Dej. Acolo scrie că am plecat direct laPoarta Albă, unde ajungeau lunar mii şi mii de deţinuţi politici. Ceicare trebuiau să dispară, dispăreau la Poarta Albă. Acolo erau 80.000de muncitori. Câţi n-au dispărut acolo?! Nu existau evidenţe! Mureau lagrămadă.

Cum vă explicaţi faptul că aţi scăpat de Poarta Albă?

Probabilcă, la un moment dat, a existat dorinţa de a fi lichidat. Parcă nu-mivine a crede… În temniţă cineva a făcut rost de o injecţie cu calciu,un tonic. Era una singură şi trebuia să mi-o facă mie. I-am zisdoctorului să i-o facă lui Gheorghe Dudaş, un alt camarad, de 20 deani, care era mai slăbit ca mine. Acea injecţie conţinea tetanos.Bietul băiat a murit în trei zile, în nişte chinuri înspăimântătoare.Noi credeam că a făcut o criză de reumatism. Când au vrut să-l ducă laCluj, era prea târziu.

De ce au vrut să vă ucidă?
Nuştiu exact, dar ar putea fi o explicaţie. Am scăpat de atâtea ori de lamoarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar deDumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, lareeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99 din penitenciarulGherla. Ne-am pomenit acolo, între noi, cu un cetăţean îmbrăcat înhaine kaki, specifice Securităţii, dar fără centură şi fără epoleţi. Aînceput să tuşească şi gardienii l-au întrebat dacă e tuberculos. A ziscă da şi l-au băgat între noi, „bandiţii”, deţinuţii politici. Şi euaveam TBC de când ne-au scos odată la -15 grade Celsius.
Atunci,din 300 de oameni doar 100 am scăpat. Revenind, însă, l-am întrebat pecel nou apărut cine este. Mai văzusem eu securişti din ăştia arestaţi.Mi-a zis că se numeşte Weiss Vintilă. A vrut Dumnezeu să dorm lângă elşi să-mi treacă prin minte o chestiune teribilă. El fusese unul dintrecei care se certase cu Marin Jianu (n.r. ministru adjunct la Ministerulde Interne). Era comunist din 1938, din ilegalitate. I-a descoperit cunişte hoţii (n.r. se pare că era vorba de o afacere de spionaj) pe ceidin minister şi au vrut să-l lichideze.
Şi unde seputea lichida mai bine decât la Gherla?! Nu l-au bătut pe Weiss Vintilăpentru că avea un singur plămân şi ar fi murit imediat. Cel care făceaplanton lângă noi ne-a permis să vorbim. L-am sfătuit pe Weiss, carefusese şef la paşapoarte, să le spună anchtatorilor că are dovezi dincare reiese că înalte personalităţi ale regimului au comis ilegalităţişi să se plângă de faptul că execută o condamnare fără a avea la bază ohotărâre judecătorească. I-a scris lucrurile astea ofiţerului politic,care le-a expediat la Bucureşti.

Ştiţi ce conţinea scrisoarea lui Weiss?

Euam insistat pe două lucruri: ororile de acolo – mâncatul excrementelor,bătaia cruntă etc. – şi ilegalităţile comise de anumite cadre dinSecuritate. Datorită lui au fost arestaţi, la vremea aceea, vreo 30 desecurişti. Nu ştiu dacă nu cumva el o fi vorbit şi despre mine, iarăştia s-or fi gândit să mă lichideze. Cert este că datorită lui Weisss-a oprit reeducarea.

Credeţi că şefii de la Bucureşti nu ştiau cum se face reeducarea?

Ştiau,dar nu aveau cunoştinţă până unde s-a ajuns. Weiss le-a spus în faţălucrurile astea. Le-a spus că Partidul are numai de pierdut dinafacerea asta pentru că se va afla şi va fi compromis. A cerut măsuriimediate. Weiss mi-a spus că informaţiile vor ajunge şi la „ăi mari”,adică la Ana Pauker şi Vasile Luca. A mai fost un element: vroiau săcompromită definitiv şi Mişcarea Legionară, care fusese acuzată că agenerat reeducarea în închisori. Cu alte cuvinte, că legionarii s-ar fibătut între ei şi ar fi făcut selecţie naturală.

„Coşmarul reeducării mă urmăreşte şi acum”

Care a fost cea mai terifiantă experienţă pe care aţi trăit-o în temniţele comuniste?

Reeducarea!Coşmarul mă urmăreşte şi acum, este a doua mea fiinţă. Nici nu aveaiposibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţizi şi noapte.

Mulţi au rezistat prin asceză creştină…

Dacăerai credincios puteai să te retragi în tine – „Dă-mi Doamne putere sănu-mi pierd credinţa!” În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi sepărea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Teaduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau.

În ce consta exact reeducarea?

Înprimul rând în a spune ceea ce n-ai făcut şi, în al doilea rând, în aţipierde demnitatea. Mai trebuia să-ţi pierzi şi identitatea de om alRezistenţei. Lucrurile astea le-am trăit pe la vreo 24 de ani.

Poate de asta aţi şi supravieţuit…

Nu,„secretul” a fost altul: rugăciunile mamei şi ajutorul direct aldivinităţii. Spre exemplu, urma să fiu luat într-o anumită noapte laanchetă şi în ajun s-a dat dispoziţie să fiu transferat. În dubă, unstudent mi-a zis: „Domnu’ Ciuceanu, mergeţi cu noi la Târgşor, domne!”Eu am zis că merg la Piteşti, unde mi-era locul. Mi-a zis să încerc sămă dau elev. Când am auzit ce bătăi luai acolo… În lotul respectiv,înaintea repartizării în penitenciare, am rămas ultimul. Era o femeiela grefă care m-a întrebat ce sunt. I-am spus că sunt elev în anulterminal la Colegiul „Carol” din Craiova, aşa cum mă sfătuise băiatulacela. „Şi ce cauţi aici la noi?”, m-a întrebat. A scris în foaie„elev” şi m-a trimis alături de ceilalţi. Altă întâmplare: la Piteştinu m-a denunţat nimeni că sunt şef de lot, deşi pe dosar scria „Lotulgeneralului Carlaonţ şi al studentului Radu Ciuceanu”. Asta a fostminune dumnezeiască!

Ce s-ar fi întâmplat dacă se afla că sunteţi şef de lot?

Dacăspunea cineva asta, acum nu mai eram în faţa dumitale. Mă exterminau.Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibilsă nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doarsalvatoare, ci imediată. Nu pot pleca în lumea cealaltă fără sărecunosc lucrul ăsta!

În momentul în care îţi pierdeaicredinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuripărinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei.

„Ajunsesem o umbră”

Aţi cunoscut la Piteşti pe cineva din floarea intelectualităţii interbelice?

Eii-am cunoscut doar pe cei tineri pentru că am stat foarte puţin laPiteşti. N-am fost la etajul trei unde se aflau anchetatorii.

Pe Valeriu Gafencu l-aţi întâlnit? Părintele Nicolae Steinhardt îl numea „Sfântul închisorilor”.

Nu.El a fost trimis la Târgu Ocna. Mare martir! Ca şi stareţul de laMănăstirea Tismana, Iscru… În ceea ce-i priveşte pe deţinuţiipolitici, am întâlnit liberali, ţărănişti… În orice caz, am întâlnitmai puţini liberali decât ţărănişti. Liberalii, mai cu duhulblândeţii… Numeric vorbind, deţinuţii ţărănişti au fost cei mai mulţidupă legionari în temniţele comuniste.

Care era proporţia?

Erau legionarii – 62, 63%, urmau ţărăniştii – cam 18-20%, liberalii – cam 5-6% şi restul erau ofiţeri şi alte categorii.

Cum vă explicaţi faptul că liberalii au fost cei mai puţini dintre cei închişi pe criterii politice?
Einu au mers niciodată pe o atitudine din aceasta combativă. Nu pentru cănu au avut cadre, ci pentru că nu aveau doctrină! De fapt, aveaudoctrina aşteptării, a răbdării, a mersului evolutiv al societăţii. Nuaveau acest simţ revoluţionar. L-au avut în secolul precedent, la 1848.Atunci, dacă nu erau ei, nu făceam România modernă şi Unirea. Înschimb, ţărăniştii aveau şi latura ardelenească de combatere. În plus,aveau şi linia lui Mihalache.

Când eraţi în închisoare, aţi crezut că veţi mai scăpa de acolo?

Nu!Aveam certitudinea că nu voi mai vedea deschise porţile închisorii. Maisperam doar în perioada în care se discuta la Geneva despre soartadeţinuţilor. Atunci am fost dus la Văcăreşti şi am avut parte detratament medical. M-au mai refăcut puţin pentru că ajunsesem o umbră.Când m-au externat, medicii au scris pe fişă: „Cu tot tratamentulaplicat, nu s-a refăcut”. Vă daţi seama în ce stare eram?!

După episodul Văcăreşti, aţi revenit la acelaşi regim?

Dupăasta, sigur, am revenit la acelaşi regim de detenţie. În 1963 mi-au datdrumul, dar am avut parte de cei doi ani de moarte civilă.

„Speram într-un comunism mai puţin agresiv”

Când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu aţi crezut vreo clipă că se va produce o schimbare?

Îlştiam… Un singur moment de înşelare am avut, în 1968, odată cupoziţia dură faţă de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Amcrezut că nu se joacă şi că întreaga ţară este cuprinsă de acestsentiment.

Despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ce credeaţi, la vremea aceea?

A fost un joc ieftin. Cine să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu? Cel care la Răstoaca a împuşcat ţărani?! Ceauşescu era un criminal.

Prin urmare, în 1968 aţi avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în bine…

Da, am avut acest sentiment. Credeam că vom trece la un comunism mai puţin agresiv.

Dar când aţi văzut că Regina Marii Britanii şi preşedintele SUA Richard Nixon îl legitimează pe Ceauşescu, ce aţi simţit?
M-a cuprins o deznădejde cumplită. N-am ştiut cum să transmit în Occident că e o farsă ceea ce face Ceauşescu.

Aţi comunicat cu Occidentul înainte de 1989?

Da,prin diverşi oameni. Între 1981 şi 1985 transmiteam mesaje care eraudate publicităţii în Occident. Mă axasem pe monumentele aflate învizorul regimului pentru a fi distruse. Puteau să ne dibuiască… Odatăchiar o băgasem pe mânecă, dar am scăpat.

Cum aţi reuşit să intraţi la Facultatea de Istorie, cu dosarul pe care îl aveaţi?

Lamine a fost o facultate combinată – la zi şi la fără frecvenţă. Cinciani m-am chinuit aşa – citeam cu cartea în mână, iar muncitorii meierau în spate. Munceam şi aveam un salariu de 480 de lei pe lună. Eraun salariu mic, dar puteam trăi din el. După ce am terminat facultatea,am ajuns la Academia Română ca simplu documentarist, prin intervenţiileunor oameni pe care-i cunoşteam. Acolo am avut un salariu cuprins între1.100 şi 1.400 de lei. Dar în 1975 a venit ordinul să fie căutaţi,descoperiţi şi daţi afară toţi „bandiţii” din Academie şi dincercetare. M-au luat şi m-au expediat la un muzeu unde am reuşit să mădezvolt mai mult în plan personal.

„Împăcarea cu trecutul, o tentaţie a diavolului”

V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?

Nu, n-au îndrăznit!

Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?

Nu,nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cuSecuritatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotrivafoştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretinsîntotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă răucelorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces alsuferinţei lor – reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadresă o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitorcopilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul- să semneze acolo că regretă!”, îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adicăeu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nufăceam asta!

Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia”…

„Ce-ţicerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!”, îmi ziceau. Lespuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni.Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!” În schimb, olteanul e maipragmatic: „Ce câştig dacă semnez?” S-au crispat băieţii ăia: „Cum vineasta cu câştigul?” Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-midea, de pildă, posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pelimba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi înlocul meu!”, le-am întors-o. „Cum adică să fim în locul tău, măbanditule?!”, au sărit ei. „La început m-aţi luat cu profesore şi acummă luaţi cu banditule?”, i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor…Mi-au spus că oricum ei nu pot uita ce aveam la dosar.

În concluzie, îi putem judeca moral sau nu pe aceia care au semnat angajamente cu Securitatea, după ani de suferinţă?

Nu, nu. Modul în care s-a reacţionat la reeducare şi, ulterior, la reabilitare, trebuie judecat de la om la om.

Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?

Împăcareacu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şipentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate!Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba” şi„parastasele” şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricândpaginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentruRomânia cea Mare. Riscul este ca, pe baza unor automustrări – că eştirău, că eşti neiertător -, să atentezi la propria ta istorie,nimicind-o. Şi mai grav mi se pare faptul că nimicindu-ţi istoria laşiun gol care poate fi umplut cu ceva ce nu eşti sigur că vrei.

V-aţi asuma încă o dată suferinţele din temniţele comuniste, dacă ar fi să vă retrăiţi viaţa?

Atuncicând ruşii erau în coasta noastră, mi s-a propus să plec înstrăinătate, iar eu am refuzat. Aş face din nou ceea ce am făcut, şiasta nu din încăpăţânare: viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţisfărâma. Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta.

„Salvarea noastră este o salvare «de pachet»”

Cum vi se pare tineretul de azi, în comparaţie cu generaţia Dumneavoastră?

Nue nicio surpriză faptul că vă spun că nu mă regăsesc deloc în tineretulde azi. Cu mici excepţii, desigur. Este un tineret care s-a născut dupăaproape 50 de ani de întuneric. Întunericul poate avea mai multe forme.De multe ori, lumina conţine atât de mult întuneric încât te duceprecis în fundul iadului.

Ce credeţi că ne lipseşte?

Nune lipsesc numai tinerii, ci şi exemplele. Ne lipsesc oamenii care săfie puşi în valoare şi cărora să li se dea puterea. Aceia care decidastăzi soarta noastră nu pot fi modele pentru tineri.

Ce regretaţi cel mai mult din viaţa Dumneavoastră?

Regret că în 1989 n-am ştiut şi n-am făcut ceea ce trebuia să facem.

Ce-ar fi trebuit făcut?

Trebuiasă despărţim grâul de neghină. Erau încă în viaţă 70.000 de foştideţinuţi politici. Mai mult, erau milioane de oameni care erau lângănoi, care doreau o Românie încăpută pe mâna unor lideri oneşti. Aveamnevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolvafrontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun înţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.

Cum vedeţi România peste 20 de ani?

Dacănu se întâmplă un miracol, şi dacă nu vor apărea alţi oameni, dispuşisă-şi lase deoparte grija legată de avere şi să adopte o ideologiestrictă, asociativă, va fi foarte trist. Cu alte cuvinte, să nu-şiaducă aminte că trebuie să se închine doar la sărbătoarea ÎnvieriiDomnului. Nouă ne trebuie oameni care să-L vadă pe Hristos în fiecaresăptămână, la biserică, în faţa altarului. Aici nu merg jumătăţile demăsură. Ori totul, ori nimic. Salvarea noastră este o salvare „depachet”, adică toţi sau niciunul. Alternativa este haosul. Dar haosulnu se exprimă întotdeauna printr-o mişcare browniană, ci şi prinacţiuni care favorizează şi dezvoltă catastrofele naţionale.

Aveamnevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolvafrontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun înţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.
Sursa: ADEVARUL

• Share
• Tweet
• Pin
• Email