Istoricul şi directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Radu Ciuceanu, a împlinit, azi, 88 de ani. Profesoprul a oferit, într-un interviu pentru Mediafax, o perspectivă asupra României de azi, exprimând ce pot învăţa tinerii din experienţa şi suferinţa predecesorilor.
EXCLUSIV – Interviu Radu Ciuceanu: “Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi! ”
Fost deţinut politic în perioada comunistă, profesorul Radu Ciuceanu se află la vârsta senectuţii, într-un moment al vieţii în care poate privi cu seninătate în urmă, dincolo de clipele de suferinţă şi de drama închisorii în care a stat 15 ani pentru opoziţia şi rezistenţa faţă de instalarea regimului comunist în România. Activitatea lui Radu Ciuceanu în INST nu vizează trecutul, ci prezentul, întrucât, după cuvintele acestuia, „suntem şoimii unui institut de monitorizare a istoriei prezente.”
În interviul acordat MEDIAFAX, Radu Ciuceanu a evocat şi ziua eliberării sale din închisoare, acesta fiind încarcerat în cele mai punitive carcere ale acelor timpuri: Craiova, Piteşti, Jilava, Gherla şi altele, exprimând că a avut puterea să reziste compromisurilor, fiind eliberat la termen: „Eu nu am fost eliberat din milă, ci am ieşit la zi. 15 ani bătuţi pe muchie în temniţă, apoi doi ani de zile, nu am putut munci. Cu alte cuvinte, nu am avut dreptul să trăiesc.”
Ieşind din detenţie şi intrând într-o altă carceră, regimul comunist de după anul 1963, Radu Ciuceanu a fost emoţionat de căldura şi apropierea oamenilor, solidari şi fraţi de suferinţă: „Zeci de oameni, aflând că sunt fost deţinut politic, au venit să mă întrebe de fraţi, de surori, de părinţi, de copii. Unul dintre ei m-a întrebat dacă merg ca un învins. I-am răspuns că da, apoi mi-a spus să mă uit la ce e în spatele meu. După mine era un convoi întreg.”
Pe de altă parte, istoricul şi-a exprimat şi părerea despre procesele tardive ale torţionarilor, declarând că „sunt necesare”, arătând, totodată, şi ce efect au acestea asupra poporului român.
Mai mult, Ciuceanu a vorbit şi despre părerea pe care o are despre România de astăzi şi diferenţele dintre tineretul generaţiei actuale şi tinerimea din generaţia sa, punctând că: „Orice vârstă îşi are capacitatea de seducţie.” Acesta le-a recomandat tinerilor de acum să nu refuze dialogul şi sfaturile celor în etate: „să se polarizeze. Să încerce să capete cât de cât un strat, pe lângă cineva, cu ceva.”
Nu în ultimul rând, Radu Ciuceanu şi-a îndreptat gândurile şi către ţară şi către români: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter. Asta e ceea ce doresc eu ţării: oameni care să ştie că sunt responsabili. O dată în faţa familiilor şi o dată în faţa celor care au datoria, dreptul şi demnitatea de a cere celorlalţi ce au făcut.”, a declarat istoricul.
Prezentăm interviul integral acordat de profesorul Radu Ciuceanu agenţiei MEDIAFAX, via MĂRTURISITORII, de unde provine şi fotografia de mai jos, obţinută din Arhiva CNSAS
Pe fundal, o fotografie cu fratii Ciuceanu in timpul rezistentei armate anticomuniste din munti
Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST) şi fost deţinut politic cu 15 ani închisoare grea, inclusiv la Piteşti, a împlinit, ieri, 16 aprilie, 87 de ani, fiind sărbători de colegi, cercetători, istorici, jurnalişti, scriitori si academicieni. La Mulţi Ani!
Radu Ciuceanu a fost arestat împreună cu părintele-martir Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana (foto sus, de la o reconstituire a Securităţii, via CNSAS) şi alţi tineri, în cadrul “Lotului Carlaonţ”, denumit astfel după numele generalului Ioan (Iancu) Carlaonţ, conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, după cum arată istoricul Silviu Moldovan de la CNSAS într-un studiu publicat de Mărturisitorii.ro. Conform unui raport al Securităţii din 3 martie 1964, prezentat în lucrarea autobiografică “Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: ARTISTUL“, “numitul Radu Ciuceanu, împreuna cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu [poet-martir, mort la 38 de ani, după 12 ani de temniţă – n.m.] şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil, cu scopul de a înlătura regimul şi de a lupta împotriva Uniunii Sovietice, prin acţiuni de sabotare şi insurecţie”. În plus, tânărul absolvent al liceului “Carol I” din Craiova, “a recrutat mai multe elemente şi a elaborat un plan de acţiune al organizaţiei şi a căutat a lua legatura cu anglo-americanii, prin spionii Andreevici Victor şi Puscariu Ciprian”. La 22 septembrie 1948, când a fost arestat, Radu Ciuceanu avea 20 de ani. El a fost cercetat de “consilieri” NKVD, cu o brutalitate fără seamăn, şi în cele din urmă condamnat la 15 ani temniţă grea. A cunoscut şi a trăit toate grozăviile din penitenciarele Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla. La 18 septembrie 1963, după expirarea pedepsei, a fost eliberat. Era bolnav şi abia se ţinea pe picioare. Dumnezeu l-a ţinut în viaţă şi i-a răsplătit apoi suferinţa – ca şi altor foşti deţinuţi politici, mucenici ai închisorilor bolşevice – cu ani frumoşi şi luminoşi de bătrâneţe. Mulţi Ani trăiască!
Despre viaţa, suferinţa si biruinţa luptătorului anticomunist citiţi:
Si astazi, la Muzeul Taranului Roman, are loc o alta importanta lansare de carte despre unul dintre marturisitorii pentru Hristos si Neamului Romanesc, cu care Parintele Justin a impartit temnita: martirul Mircea Vulcanescu. Muzeul National al Taranului Roman si Editura Eikon va invita joi, 7 noiembrie 2013, de la ora 18.00, la lansarea volumului 5 din seria “Nae Ionescu si discipolii sai in arhiva Securitatii”, volum dedicat lui Mircea Vulcanescu si ingrijit de Dora Mezdrea. Vor vorbi: Mariuca Vulcanescu, fiica marturisitorului, Dora Mezdrea, Ion Papuc, Marin Diaconu, Marius Vasileanu. Moderator: Mihai Gheorghiu.
Amintesc ca impreuna cu profesorul Constantin Barbu, am publicat dosarul lui Mircea Vulcanescu in cadrul Colectiei “Dosarele distrugerii elitei romanesti”, urmand sa reproducem si filele cele mai importante cat si alte marturii despre uciderea filosofului scolii Nae Ionescu, intr-un portal special dedicat sfintilor marturisitori ai inchisorilor comuniste.
Vă invităm miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00 de Sfantul Pavel Marturisitorul să ne amintim de Părintele Justin Marturisitorul, împreună cu: prof. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, membru AFIAP actorul Vasile Muraru, d-na Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic (video) monahul Filotheu Bălan, mănăstirea Petru Vodă şi Cristina Nichituş Roncea – ochiul din spatele obiectivului.
Albumul de fotografii prezentat în această seară conţine imagini inedite cu părintele Justin Pârvu surprinse de d-na Cristina Nichituş Roncea si presarate cu vorbe de duh ale Duhovnicului Neamului
Gânduri de admirare la albumul Cristinei Nichituș Roncea
Prof. Ilie Badescu
„Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Luca, 22 : 53)
Nu există alt limbaj mai potrivit decât limbajul imaginii pentru a surprinde momentul cel mai tulburător din istoria spirituală a unui popor, momentul în care sfințitorii acelui neam se retrag insesizabil în icoane. Chipul lor ni se arată în rama icoanei mult mai târziu. Arta înfiorată de harul „inimii încălzite” străvede, însă, minunea miraculoasei „în-cununări” prearătând-o. Este adeverită astfel funcția profetică a artei. Pr Iustin Pârvu a fost unul dintre sfințitorii „vremurilor smintite”, i-a mângâiat pe mulți, le-a poruncit cu proorocirea vederii tuturor acelora pe care vremurile smintite i-au orbit, dar pe care i-a scos din valea de amar a întunericului acestui veac porunca cea către orbul din Ierihon (”Vezi! Credința ta te-a mântuit”. Luca 18: 42). A coborât cu profeție duhovnicească împreună cu atâția dintre cei ce călătoreau pe un altfel de Drum spre Emaus, a tâlcuit întâmplări și a vindecat de sminteli, a povățuit, a dăruit învățătura care „încălzește inimile” împietrite de gerul veacului. Cristina Nichituș Roncea a reușit în chip minunat, cu arta fotografiilor ei fără seamăn, să ni-l descopere pe marele duhovnic în toate felurile acestor arătări ale sale. Fotografiile sale fixează într-un umbrar tainic chipul din luminie al acestui mare și preablând duhovnic. Cristina fixează clipa în care chipul duhovnicesc se preschimbă în lumină, clipa cea repede și plină de mister în care se odihnește lumina cea neînserată și fără de hotar, așa cum în grăuntele de muștar ni se tâlcuiește taina Împărăției lui Dumnezeu. Chipurile din luminie ale Părintelui Iustin se văd în imaginile pe care le-a surprins talentul harismatic al acestei extraordinare artiste a fotografiei. Această artă divină surprinde chipul Părintelui în lumina liturghiei de la Petru Vodă ori în acele instantanee care-au surprins clipa când lumina chipului se îngemănează minunat și lămuritor cu memoria cuvântului ca în această mărturie a Părintelui despre smintitele vremuri: „În 1954, mărturisește Părintele, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ într-o mină de sare. (…) Noi preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intra în ascensor am intrat cântând Hristos a Înviat! Apoi am auzit pe cei ce coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină”. Ce imagine cutremurătoare! Oare nu repetau ei coborârea spre iad a lui Hristos și urcarea către lumina Învierii Sale?!
În minele acelea în care a răsunat liturghia Învierii a fost lumină și lumina aceea se luptă și azi cu un altfel de întuneric, cu întunericul celor ce se fac purtătorii contraînvățăturii aceluiași veac al minților răvășite. Astăzi când suferința Părintelui Iustin își caută odihna în memoria noastră alți smintiți se vor gardieni de memorie. Unii care nu vor să ne amintim de Părintele Iustin Pârvu. Care ne ceartă și ne amenință cu un fel de a doua arestare. După ce l-au aruncat pe Părinte la 800 de metri sub pământ ar dori să-i îngroape astăzi și memoria. Unora ca aceștia, albumul Cristinei Nichituș Roncea le spune: puteți să arestați trupurile noastre, dar sufletele nu puteți, căci nu vă aparțin. Sufletele ne-au fost dăruite de Dumnezeu și se întorc la Dumnezeu. Ne spune profetic, de 2000 de ani, memoria noastră cea după Duh. Despre chipul sufletului acestui Părinte de la Petru Vodă dau mărturie fotografiile Cristinei Nichituș Roncea. Fotografiile ei se fac armă inefabilă și fără de glonț în lupta cu omorâtorii de memorie. Fotografiile ei tocmai fixează o profeție: grație lor putem privi în zarea altui veac chipul Părintelui Iustin trecând ușor din umbrarul trupului în lumina cea neînserată a icoanei. De ce să ne fie frică, de cine să ne temem?!
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat în subordinea Academiei Române, a împlinit 20 de ani de la înfiinţare. Cu acest prilej, în Aula Academiei Române a avut loc Simpozionul internaţional “Fenomenul totalitar: între realităţi istorice şi abordări istoriografice”, informeaza Basilica.ro.
În deschidere, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a dat citire mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat Suferinţe adânci şi multe puse în lumină, informează Trinitas TV.
Preasfinţia Sa a oferit din partea Patriarhului României Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena domnului profesor dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului, iar pentru Institut Diploma de onoare Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi medalia omagială cu chipul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi susţinători ai Bisericii, dupa cum puteti viziona si in reportajul Trinitas de mai sus. In preambulul materialului nostru oferim o selectie ampla de fotografii de la manifestarea de exceptie iar in baza acestuia filmarile cu discursurile profesorilor Radu Ciuceanu si Octavian Roske din plenul Aulei Mari a Academiei Romane.
La eveniment a participat şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan. Înaltpreasfinţia Sa a susţinut prelegerea Închisoarea libertăţii şi libertatea închisorilor, publica ziarul Lumina, in editia de azi, impreuna cu fotografia de alaturi.
Căutarea adevărului istoric a stat la baza întemeierii Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
La aniversarea stiintifica au luat parte numeroase oficialităţi şi membri ai Academiei Române, sedinta omagiala fiind prezidata de presedintele Academiei Romane, Ionel Haiduc. În cei 20 de ani de activitate a INST au fost publicate zeci de volume care pun în lumină aspecte puţin cunoscute ale perioadei comuniste.
Şi Biserica Catolică a transmis un mesaj de felicitare din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti.
La final, din partea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului au fost oferite diplome de onoare dar şi medalii omagiale participanţilor, intre cei onorati de INST si Academia Romana numarandu-se inaltii ierarhi aflati de fata, oficialitati trecute si prezente, fosti detinuti politic, profesorii Ioan Scurtu, Dan Berindei, Ilie Badescu, Dinu Zamfirescu, Corneliu Turianu, George Potra, Cristian Paunescu, Mircea Suciu, s.a., cat si, In Memoriam, regretatii profesori Florin Constantiniu si Mihai Ungheanu (foto mai jos).
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), aflat în subordinea Academiei Române, aniversează în 26-27 septembrie a.c. două decenii de activitate. Fondat în aprilie 1993, INST şi-a consacrat activitatea cercetării trecutului recent al României.
Academia Romana a anuntat, ieri, pe surse, ca, in urma celor mai recente descoperiri in materie, hungarita acuta ar putea fi, in sfarsit, tratata clinic, dupa 23 de ani de la cronicizarea ei si dupa ce epidemia de hungarita s-a raspandit mai ales in mediul institutional, parlamentar si chiar prezidential.
“Din cauza politicii ungare actuale faţă de minorităţile maghiare, maghiarimea este ca o armata împrăştiată. Dacă se va strânge însă laolaltă şi va şti să-şi unească forţele, atunci ea se va transforma într-o armată capabilă să lovească”
Integritatea fiinţei umane. Trupul – Biserică. Supra-suficienţa constituirii de drept a fiinţei versus insuficienţa artificiilor. O(m)ul Dogmatic.
O(m)ul Dogmatic este o meta-consecinţă a conceptului aprioric realizat al Cosmologiei Creştine culturalizate. Orice Cosmologie precede în mod necesar Cultura. Iar civilizaţia conchide prerogativele culturale. Dacă se atentează la viaţa sistemului legislativ al unui organism statal mort, atunci demersul nostru se va clasa din oficiu. Dar dacă totuşi pe sistemul osos mai e vreo încheietură sau vreo arteră vie, să se scrie, cu duh prin lege, că viaţa organismului statului de drept român nu constă în a primi aer cu pipeta de la maşinaţii străine aşa numit progresiste, fiindcă nu există progres al morţii, ci al vieţii, iar viaţa primeşte lege numai de la Dătătorul ei.
Legea Creştină, cea care a adus morala în arena cu lei a păgânătăţii,ca să-şi pecetluiască adevărul cu neatârnarea Blândeţii ei inefabile, recunoaşte pe Cezar ca fiind cel ce ia bir al roadei pământului, dar numai Hristos dă biruinţă şi roadă duhului.
Dreptul inalienabil la credinţă include dreptul la a aparţine Bisericii. Căci nu sînt mai multe biserici, tot aşa cum nu sînt mai mulţi dumnezei. Şi nu am mai multe trupuri, tot aşa cum nu am mai multe suflete. Fiinţa umană nu se poate scinda în elementele ei constituente fără a-şi pierde calitatea ei fundamentală: existenţa. Trupul şi sufletul sînt nedespărţit împreună dovedind existenţa, iar coordonata duhovnicească, în măsura în care adânceşte, prin realizare transcendentă, împreună-dovada existenţei, este în sens mai real însăşi viaţa fiinţei.
Realizarea este aducerea experienţei realului într-o mai deplină existenţă. Realul este ceea ce nu se schimbă în esenţă, dar care poate fi privit drept subiect al schimbării, din perspectiva existenţelor care insistă pe subiectivitatea lor. Astfel, Dumnezeu Care este în mod desăvârşit neschimbător şi neschimbat, îngăduie şi doreşte ca subiecţii, fiinţele create, să-L poată experia şi cunoaşte în măsura în care acestea o doresc şi Îi îngăduie Lui să le arate despre Sine. Căci nu cel creat creează cunoaşteri despre Cel Necreat, ci Cel Necreat creează cunoaşteri pentru folosul celui creat. Şi nu Cel fără de necesitate derivă vreo desăvârşire de la cel ce necesită, ci întru totul şi în mod absolut, invers. [1]
Aşadar Realitatea este spaţiul în care Dumnezeu, Cauza, Principiul şi Sursa susţinerii fiimii fiinţelor, oferă cunoaştere atât despre faptul că fiinţele există, cât şi despre faptul că această existenţă le este dată şi nu este cauzată de ele însele, şi despre relaţia dintre existenţa fiinţelor şi Cauza lor, împreună cu toate relaţionările posibile dintre acestea.
Această Realitate nu se poate făuri în mod artificial sau deriva în mod natural de către om, ci este instituită în mod trans-natural şi derivată din principii supra-raţionale, de către Dumnezeu Însuşi, şi în forma ei perceptibilă omului se numeşte Sfânta Scriptură. Realitate se mai numeşte şi Viaţa Bisericii, unde Biserica este Însuşi Trupul Cuvântului lui Dumnezeu, iar cunoaşterile ei sînt suma inepuizabilă, şi mai ales efectul de negrăit şi sfinţitor, al acestei împărtăşiri din cunoaştere asupra sufletului omenesc, a revelaţiilor Duhului lui Dumnezeu. Aceste revelaţii sau înţelegeri ale raţiunilor duhovniceşti sînt numite Sfânta Predanie, sau Sfânta Tradiţie, pe care neamul Creştin-Ortodox, şi această părticică a sa numită patria românească, o poartă în sine de 2000 de ani.
Omul deja poartă un număr în sine, unul care îi certifică unicitatea individualităţii şi a siguranţei inviolabilităţii demnităţii sale: este chipul şi asemănarea Treimii, săpat în conştiinţă, în inimă, în raţiune. Acest număr are forma unui nume scris în realitatea duhovnicească prin Pecetea Sfântului Duh, o pecete a Crucii, şi un nume de Sfânt. Realizarea îmbisericirii omului adevereşte trupului sfinţenia pe care o primeşte duhul. [2]
Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului.
Iar pământul acesta este dăruit de la Dumnezeu Tatăl, moşilor şi strămoşilor mei, bunilor şi străbunilor mei, care mi l-au lăsat mie drept moştenire dumnezeiască pentru slăvirea Numelui Celui ce stăpâneşte cu puterea Sa toată suflarea pământului. Iar acest pământ nu este al meu, ci al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul veacului, spre slava lui Dumnezeu.
Străbunii şi urmaşii mei sînt cei rânduiţi în neamul lui Dumnezeu: cei ce cred şi împlinesc cele scrise, cei a căror inimă bate la porţile raiului şi al căror sânge se varsă în râurile apei celei vii.
Iar sufletul acesta mi-este dat mie spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui, şi spre îndumnezeire prin har. Sufletul acesta nu este născut şi nici făcut de mine, ci, păstorit de glasul conştiinţei mele şi cu voinţa mea liberă, el alege să urmeze Voii şi căilor lui Dumnezeu pentru a I se dărui Lui, adică pentru a câştiga pentru sine înveşnicirea cea dintru slavă.
Iar trupul acesta de carne este dat de Dumnezeu sufletului, întru prefigurare în mic a Întrupării Omului-Dumnezeu Hristos, apoi ca putere de mărturisire a pocăinţei de a fi (fost) căzut şi ca biruinţă a smereniei prin mărturisirea pentru Hristos. Ceea ce e al meu este numai dorul. Şi nu e mai mare dor decât de a iubi şi a fi iubit fără putinţă de desprindere, fără sfârşit al zămislirii roadelor duhului, fără pavăză Cuvântului mărturisit, căci liber devenirii nu e decât acela ce este.
Străin inimii este glasul îndoielii, străină minţii – voia care se împotriveşte adevărului, străin trupului ceea ce nu-i aparţine din naştere. Căci aşa cum inima are ca stare naturală bucuria păcii, iar mintea, libertatea vederii adevărului, tot aşa starea naturală a trupului este rânduită de Cel ce ne-a creat spre veşnicie fiinţa. Domnul pe toate le-a făcut bune foarte, şi numai neascultarea şi reaua folosire i-a adus omului suferinţa şi moartea. Suferinţa inimii e rodul jefuirii ei de către necredinţă, suferinţa minţii e amărăciunea voii şi bizuirii pe sine, iar cea a trupului, dorinţa nefirească pentru cele dinafara sa. Libera noastră alegere spre cele nefireşti şi rele este singura cauză a suferinţei noastre. Astfel noi nu avem ce „îmbunătăţi” [3] la cele ce ni s-au dat de către Dumnezeu, ci avem porunca de a le păstra aşa cum ni le-a dat; această adânc chibzuită păstrare se numeşte dreaptă măsură.
Iar drepţii numai prin credinţa în Iisus Hristos se mântuiesc.
Şi pentru că Mila Proniei Dumnezeieşti, deşi se ascunde şi se arată în ele, totuşi copleşeşte raţiunile create, Tatăl a dăruit omului cel neascultător, şi îndărătnic la a trăi în sânul Binelui, pe Unicul Său Fiu, căci un Tată Care face toate este, nu prin necesitate, ci prin atotputernicia dragostei Sale, Tată Unui Fiu prin Care se fac toate, şi Care, luând trup omenesc fără de păcat sau întinare, fără de suferinţă necesitată de vreo nefirească întrebuinţare, Se dăruieşte omului ca mărturie Vieţii celei veşnice, dând spre întreagă pătimire preacurat Trupul Său, şi răstignindu-Se pe cruce aduce jertfă Tatălui pentru toată suferinţa şi păcatul. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu vine şi la Dumnezeu duce, Duhul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu pogoară şi la Dumnezeu înalţă. Duhul Sfânt nu poate intra acolo unde Cuvântul nu este primit, tot aşa cum un suflet drept nu suportă să trăiască într-un trup pângărit. [4]Ci prin credinţa în moartea şi Învierea Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, sufletul întunecat al omului se luminează de la Tatăl prin Duhul, prin Sfânta Taină a Botezului, iar trupul căzut se curăţeşte prin Sfânta Taină a Împărtăşirii cu Sângele Dumnezeiesc. [5] Binefacerile Tainice se răsfrâng asupra întregii fiinţe omeneşti, la fel cum Hristos Omul-Dumnezeu a răscumpărat şi a înnoit întreaga fire omenească.
Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: este lumină dincolo de lumină. Ubicuitatea melosului său, deşi reflectată de răul care, opac, n-o primeşte, se deschide conştiinţei ca două braţe de tată către fiul crezut pe veci pierdut. Odată îmbrăţişaţi, comoara regăsirii lor va fi cu neputinţă de risipit. [6]
Iar Dumnezeului nostru se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
[1] Nu suma părţilor este Întregul, ci părţile sînt întregurile subsumate ale unei ordonate care şi le asumă.
[2] I Corinteni 3:16 Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu? Şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu; căci Casa lui Dumnezeu Sfântă este, care sunteţi voi.6:19Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre carele îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri? Că sunteţi cumpăraţi cu preţ. Proslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru, şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
[3] Conform noii erezii, post-modernismul neonihilist-relativist tehnologizator, se propune pentru a se impune ideea că trupul omenesc ar fi o informaţie produsă de procese biochimice, fără vreo respectabilitate, şi, mai mult, că trupul ar trebui îmbunătăţit prin „altoirea” lui cu dispozitive cibernetice. Biserica neagă vehement o asemenea concepţie.
[4] Ceea ce este Sfânt sfinţeşte numai ceea ce doreşte să fie sfinţit, adică pe cel ce recunoaşte sfinţenia, prin faptul că această nevoie ontologic sădită în firea omenească este şi îşi găseşte un răspuns imediat în experierea întregii fiinţe a atingerii de către Duhul Sfânt Care este Imanent.
[5] Boala timpului, uitarea, se vindecă de vătămarea înclinării spre păcat, prin trăirea vie a Dumnezeului Celui Viu, prin primirea şi păstrarea Duhului Sfânt, prin Viaţa Bisericească şi Tainele Sale.
[6]Păzeşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. (Psalmul 33:14)
Despre noua paradigmă (IV). Epilog – aplicaţia practică a sistemului cu microcip
De mai bine de sase ani am vorbit despre gnoseologia modernă în raport cu arhitectura gândirii virtuale, la început din prisma eticii artei, apoi din prisma esoterismului uniformizat al secolului acesta, şi de câţiva ani din cea ortodoxă. Ştiu că interesul general este acela practic şi nu cel metafizic, dar mi-am făcut datoria de conştiinţă cum am putut, în condiţiile unei totale lipse de reactii în România. Aşadar închei subiectul cu un foarte scurt rezumat practic.
Ideea că s-ar putea vreodată încropi o “bază de date completă” este utopie, fiindcă subiecţii, fiinţele umane, au o infinitate de moduri de a fi şi a exprima aceasta. Suma unicităţilor şi a infinităţilor tuturor oamenilor este întregul manifestărilor potenţialului existenţial al formei umane. Acest lucru este realizabil numai în Dumnezeu, adică într-o dimensiune întru totul îndumnezeită, dimensiunea aceasta fiind neîncăpătoare unei asemenea desfăşurări plenare. Faptul este cunoscut şi se demonstrează şi de ştiinţele exacte, de filosofie, de ştiinţele naturale, de arte şi de religie. Este aşadar de neînţeles de ce paradigma tehnologică insistă să facă un nou experiment dacă are deja certitudinea failibilităţii.
Care este suma suficientă a datelor despre un subiect cu potenţial infinit, astfel ca să se poată recunoaşte şi eticheta acesta în funcţie de un sistem fix? Orice sumă va fi insuficientă şi orice etichetă, eronată. Practic, pentru fiecare individ şi fiecare acţiune, maşina colectoare de date va emite o sumă de probabilităţi de etichetare şi de recunoaştere a individului şi a acţiunii faţă de sistem, din care probabilitatea ca eticheta corectă să fie inclusă în posibilităţile de alegere este din start 0, iar probabilitatea de a alege corect când nu ai din ce, este minus 0.
Fiindcă sunt investiţi foarte mulţi bani în această ruletă la care nu se poate aparent câştiga, neapărat că există un scop rentabil din punct de vedere economic şi politic, care nu poate fi decât cel exprimat de chiar creatorii sistemului: 1. diminuarea drastică a populaţiei pentru a spori confortul unui mic procent perfect adaptat noului sistem, şi 2. creşterea siguranţei sociale prin reducerea populaţiei (pe principiul “cine nu există nu-mi poate face rău”). Lumea se va împărţi în două mari clase, (ca şi până acum, doar că fără clase intermediare), aleşi de sistem în funcţie de definiţia pe care o vor da noţiunii de viaţă.
Religiosul înţelege viaţa ca suma dintre Transcendent, duh, idee, formă şi manifestare.
Artistul, suma dintre duh, idee, formă şi manifestare.
Omul politic (filosoful), ca suma dintre idee, formă şi manifestare.
Omul de ştiinţă, ca formă şi manifestare.
Materialistul, ca manifestare.
Maşina, ca informaţia despre manifestare.
Sistemul numeric cu microcip, ca informaţia despre informaţie.
Dumnezeu Atotţiitorul, Cel în Treime Sfântă slăvit şi închinat, Iubitorul de oameni şi Dătătorul de viaţă, în Puterea Căruia sunt toate, să ne ocrotească şi să ne miluiască! Amin!
Mic tratat de atemporalitate românească. Viitorul condiţionat optativ.
Motto: Între societatea bazată pe frică şi societatea bazată pe iubire va exista dintotdeauna un conflict ireconciliabil, în sensul că cel ce iubeşte se va sacrifica pentru ca cel căruia i-e frică să înveţe să iubească.
Frica este iraţională prin aceea că dorinţa de a împlini, prin puterea trupului, suma unor instincte biologice, covârşeşte intr-atât raţiunea încât, prin starea de angoasă generalizată a individului, îi subjugă acestuia puterea de judecată limpede şi de discernământ, forţându-l să utilizeze mintea nu pentru a găsi soluţii reale de satisfacere a nevoilor sale fireşti, ci pentru a justifica soluţii imaginare pentru încercarea, întotdeauna nereuşită, de satisfacere a nevoilor sale, atât cele fireşti cit mai ales cele nefireşti. Frica permanentizată naşte ura, care este o stare de respingere sufletească şi mentală a oricărui lucru, ceea ce tinde către distrugerea lucrului urât. Acea stare nefericită duce, până la urmă, la ura de sine şi la dorinţa de autodistrugere, după cum şi istoria încercărilor de tiranie o demonstrează. Aceasta să fie societatea pe care o dorim?
Iubirea este supra-raţională prin aceea că, din dorinţa de a depăşi, prin puterea mintii, instinctele biologice, foloseşte nu numai toată buna funcţionare de coordonare a raţiunilor de a fi a lucrurilor, care este principala funcţiune a minţii, ci depăşeşte aceasta, ajungând la un principiu transcendent existenţei lucrurilor şi îl recunoaşte pe acela ca pe cauza raţiunii însăşi. În cazul iubirii, aşa cum este ea înţeleasă de către doctrina creştină, raţiunea nu numai că nu este pervertită sau anihilată, ci este depăşită tocmai prin faptul că întreaga ei funcţionare corectă conduce la o înţelegere mai presus de ea şi care îndreptăţeşte şi dovedeşte starea morală superioara a fiinţei care iubeşte.
Iubind, deci în starea sa fericită şi împlinită, omul capabil de o permanentă jertfă de sine şi societatea pe care o compune priveşte toate lucrurile nu numai cu profundă înţelegere şi compasiune, dar evoluează către o şi mai mare înnobilare a sa şi a tuturor lucrurilor. Modelul unui astfel de stat este, din câte ştim, Imperiul Bizantin.
Entităţile care cercetează şi susţin programe bazate pe ICT sunt multe. Dar să luăm cel mai la îndemână exemplu. Societatea Tehnologică de Informaţie, principalul sponsor şi promotor al programelor de introducere a cipurilor în toate domeniile vieţii publice în Europa, fără vreun referendum sau vreun consimţământ popular, nu numai că nu informează pe nimeni de planurile sale, dar se pare că titulatura acestei organizaţii e de fapt singura acţiune de sinceritate pe care o face, fiindcă e limpede că nu doreşte ca informaţia să fie a omului, a cetăţeanului, a societăţii civile, deci nu în sensul informării noastre se numeşte ea aşa, ci cu scopul PROPRIEI ei informări REFERITOARE LA NOI. Această organizaţie (de tip neonazist după configuraţia conceptuală, care promovează idei precum “noua rasă îmbunătăţită tehnologic”, ca şi cum omul nu ar fi DEJA o fiinţă nobilă şi desăvârşit creată de Dumnezeu), se susţine nu numai cu ameţitoare cifre de afaceri şi preconizări fabuloase în ce priveşte profitul economic, cu care păcăleşte Statele Membre (între 2007 şi 2013, generoasă, oferă 2, 170 miliarde de Euro în cadrul Programului pentru antreprenoriat şi inovare (EIP), incluzând alte 430 de milioane de Euro pentru promovarea inovării; 728 milioane de Euro pentru Programul de sprijin pentru politică în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiilor informaţiei ICT; şi 727 milioane Euro pentru Programul de energie inteligentă în Europa (IEE), programe nedezbătute public (deşi este obligatoriu ca programele de natură dubioasă ce aduc riscuri la adresa demnităţii şi libertăţii omului să fie dezbătute cel puţin 36 de luni prin toate mijloacele publice), neanunţate, nereglementate legislativ, dar totuşi semnate la rece şi cu uşile închise faţă de mass-media sau de cetăţeanul de rând, care se va trezi că i se va aplica prin injecţie sau prin vreun alt mod neobservabil, cu un implant cu micro-cip care să-l spioneze în permanenţă, să-i modifice comportamentul, voinţa, gândirea şi simţirea prin diverse tehnologii, aşa cum o dovedesc studiile aplicate de sociologie, psihologie, şi medicină. Citim, începând cu anii 80, prin presa americană mai ales, articole cu viziuni futuriste a unei computerizări de scară mondială. Visele narcotice şi adolescentine ale oamenilor de ştiinţă atei se întâlnesc în mod cu totul nefericit şi de mare succes, cu buzunarul larg şi mereu mai lacom al tăticilor făuritori de ideologii de mulgere economică a tuturor, şi se nasc trenuleţe fără frâne care circulă silenţios către abisul abrutizării omului.
Pentru ochii avizaţi şi informaţi în realitate, nu doar cu numele, este nu numai dovedit în repetate rânduri de către comisiile, comitetele, organele şi organismele competente din Statele Unite şi Europa, că:
– din punct de vedere economic, din afacerea cu cipuri pe produse au de câştigat nu producătorii, ci intermediarii, iar costurile produselor nu se micşorează, deci nici într-un caz nu e ceva benefic pentru cetăţean. Scopul adunării de date şi studii demografice, bazate pe folosirea acestor cipuri pe care oamenii le iau cu sine odată cu cumpărarea produselor nu au drept scop decât o şi mai virulentă şi mai fără de scrupule campanie de publicitate. Iar băncile, dacă într-adevăr ar dori să ofere o mai mare siguranţă clientului, şi o mai bună eficienţă tranzacţiilor online, ar avea la dispoziţie o gamă largă de soluţii preferabile celei cu cipuri. (Oricine va putea citi şi modifica datele incluse pe cip. Mai mult, una din 1000 de scanări este eronată. Judecaţi gradul de siguranţă publică a acestor cipuri.)
– din punct de vedere al sănătăţii, există în curs de testare o serie de aplicaţii, (mai mult sau mai puţin justificate de nevoile reale ale pacienţilor), de dispozitive medicale, active sau pasive, care folosesc micro-cipuri. Asociaţiile Medicale şi pentru Protecţia Consumatorilor din Statele Unite au făcut şi publicat numeroase studii conform cărora se arată că riscurile aferente acestor aplicaţii sînt nu numai foarte multe, dar că numărul acestor riscuri este necunoscut. Nu s-au întreprins încă studii pe termen lung în ce priveşte ireversibilitatea efectelor secundare negative. Fără a se formaliza sau preocupa prea mult, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei din România îşi arogă, probabil în tandem secret cu Ministerul Sănătăţii, Anacronismelor şi Dezinformaţiei, dreptul stupefiant nu numai de a nu anunţa populaţia, care i-a mandatat, în legătură cu aceste riscuri, dar şi-a dat deja acordul din plin de testare a acestor aplicaţii în planul aşa zisei sănătăţi publice din România. Răsplata trebuie să le fi fost destul de substanţială, ca să le substituie golul existent de conştiinţă.
– din punct de vedere politic, prin aplicarea de cipuri pe oameni, tratându-i aşadar ca pe vite, se lezează toate drepturile fundamentale ale omului scrise în toate actele constitutive ale societăţii moderne din ultimele veacuri. Originea ideii de culegere a datelor biometrice începe cu încercările poliţieneşti ale sec. 19 de a identifica şi urmări răufăcătorii. Este adevărat că sîntem cu toţii păcătoşi, dar chiar vrem sa abrogăm prezumţia de nevinovăţie? Responsabilitatea personală, liberul arbitru şi alegerea acţiunii celei mai reprezentative pentru individualitatea noastră, sînt lucruri fără de care nu se poate imagina un concept de împreună-vieţuire în societate. Fără aceste lucruri de bază, iar locul de frunte al aplicării liberului arbitru este credinţa, omul nu devine doar sclav, ci moare sufleteşte.
– din punct de vedere social schimbările culturale vor avea un asemenea impact că, în condiţiile în care drepturile omului nu mai sînt considerate importante, iar limbajul a fost deturnat în aşa fel încât termenii să aibă valenţa contrară celei de veacuri cunoscute, nu se poate lesne prevedea vreo valoare care să mai constituie un liant între oameni. O societate computerizată bazată pe teroare în care indivizii sînt, paradoxal, alienaţi prin conectare artificială, este o societate sortită pieirii.
Dar… să tăcem în continuare şi să aşteptăm ziua când vom cere voie unei maşini de spălat creier să ne spunem unul altuia că ne e dor de libertate, dar asta ar însemna să nădăjduim că ne vom mai putea aminti ce-o fi aceea?!
Frica o fi păzind într-adevăr bostănăria, dar degeaba, dacă bostanul e sec. Nici hoţul n-are ce fura.
Într-o cu totul altă ordine de idei, o singură clipă de iubire e ca o veşnicie.
Ascultati Conferinta de lansare a lucrarii cu prof Ilie Badescu, doamna Valentina Elefteriu Gafencu, sora Sfantului Inchisorilor Valeriu Gafencu, marturistorul Nicolae Purcarea, fost detinut politic, prof Radu Ciuceanu, fost detinut politic, parintele Ioan Sismanian si parintele Filotheu Balan – Manastirea Petru Voda, Victor Roncea – Civic Media.
AUDIO: Conferinta DICTATURA si MARTIRAJ despre SFINTII INCHISORILOR si DICTATURA BIOMETRICA – cipul controlului total
Istoricul Radu Ciuceanu spune că dacă Armata Roşie ar fi atacat Europade Vest, aşa cum era stabilit, anticomuniştii români ar fi pututelibera ţara de sub influenţa Moscovei, odată cu victoria occidentalilor
George Rădulescu in dialog cu Radu Ciuceanu Joi 28 ian 2010
Lumină sau întuneric? Bine sau rău? Iată alegerile în faţa căroraau fost puşi, nu o dată, deţinuţii politici români. Mulţi n-au maiapucat să iasă din temniţele comuniste, iar o bună parte dintre ceieliberaţi au rămas cu sechele pentru tot restul vieţii lor. Probabilnici cel mai urât vis al nostru nu se poate compara cu ceea ce au trăitei în anii ’50, atunci când se derulau cu sârg programele de„reeducare” ale bolşevicilor. Bătăi soră cu moartea, frig şi foame – pescurt, „reeducare”.
O insectă valora mai mult decât un„bandit” de ţărănist, liberal sau orice alt opozant al comuniştilor.Astăzi vă oferim mărturia unui supravieţuitor. Profesorul Radu Ciuceanua stat după gratii 15 ani, urmaţi de încă doi ani de „moarte civilă” -fără domiciliu şi drept de muncă. Toate ororile prin care a trecut is-au tras de la faptul că la 23 august 1944 a crezut cu tărie căoccidentalii nu vor permite ca sfera de influenţă a sovieticilor săcuprindă şi România. A luptat în munţi, asumându-şi consecinţeleacţiunilor sale, cu credinţa că ameninţările Kremlinului vor scoate dinamorţire democraţiile din vestul continentului.
CARTE DE VIZITĂ Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad. Deţinut politic între 1948 şi 1963. Doctor în istorie din 1998. Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992. Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004). Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. „Nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine”
Adevărul: Când v-au arestat comuniştii, domnule profesor? Radu Ciuceanu:În 1946 am intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ochiiserviciilor de informaţii erau deja aţintiţi asupra şefilor mei -generalul Carlaonţ, asistat de către colonelul Cărăuşu, unul dintre ceimai buni organizatori în teritoriu. M-au arestat după doi ani deactivitate în cadrul organizaţiei generalului Carlaonţ. Aveam 21 de anişi am stat închis până la 36 de ani. M-am implicat în Mişcarea derezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat cărăzboiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944!Ordinele le primeam direct de la colonelul Cărăuşu şi de la altă figurăemblematică a Rezistenţei, Ştefan Hălălău, fostul comandant al Şcoliide Artilerie din Craiova.
Eraţi foarte tânăr la acea vreme. Aveaţi 20 de ani. Ce v-a determinat să faceţi asta?
Vămărturisesc că efortul n-a fost mare. Îmi amintesc că duduiau caseleatunci când treceau tancurile sovietice… În plus, mizeria era mare,iar perspectivele… Dimineaţa nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată depâine. Adică dacă vei mai avea de unde să o iei.
Eraţi student la Medicină…
Afost o studenţie tranzitorie. Facultatea a fost un fel de acoperire.Mi-era imposibil… La un moment dat, în 1947, chiar a fost vorba săplec în Iugoslavia şi ulterior să mă întorc. În plus, vă daţi seama ceînseamna să organizezi, la nivel de provincie, ca din trei sate două săfie în Rezistenţă? Vă daţi seama ce însemna să transporţi armament,să-l depozitezi şi să nu ţi-l prindă? Un colonel de la SRI, în 1992,m-a întrebat ce am făcut cu armamentul pe care l-am luat de laIşalniţa, acolo unde era un depozit mare lăsat de nemţi şi neridicat deruşi. Acest depozit a fost devalizat, dar atunci eu nu am fost de faţă.Ştiu, însă, că armamentul acela a fost luat de acolo de către generalulDumitru Carlaonţ, care ajunsese şeful Corpului I Armată şi care erafratele generalului Iancu Carlaonţ.
Aceşti doi generali mai erau în funcţie la vremea respectivă?
Dumitru Carlaonţ a fost în funcţie până în toamna anului 1945.
M-amimplicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru căam considerat războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august1944!
„Moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi”
Ce s-a întâmplat cu vechii ofiţeri superiori ai Armatei Române, după 1945?
Epurarealor a fost treptată, în directă legătură cu modul în care au răspunsinvitaţiilor de a se alătura noii orânduiri. Cei care ştiau destinulArmatei Regale Române şi-au dat demisia dintru început. Unii au crezutcă mai pot sluji ţara pentru că noi am trăit cu convingerea că Apusulnu ne abandonează. Nu eram naivi să credem că occidentalii vor veni pearipi de îngeri, dar ştiam că au interese directe în România. Maisperam că vor să pună o stavilă presiunii sovietice. De altfel, numaimoartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi şiPirinei. Stalin ştia faptul că el câştigase doar o partidă.
A avut în vedere atacarea Europei occidentale…
ŞefulStatului Major ceh a făcut aceste declaraţii. Stalin pregătise câţivavectori de acţiune care să se oprească tocmai jos, la Pirinei. Asta arfi însemnat, bineînţeles, declanşarea celui de-al treilea RăzboiMondial. Numai că acest război ar fi fost unul în care nu s-ar fifolosit energia atomică. Ar fi fost un război convenţional, dar s-ar fidesfăşurat nişte forţe teribile. Ruşii puteau arunca în luptă între optşi zece mii de blindate.
La ce acţiuni aţi luat parte în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă?
Cândam intrat eu, organizaţia deja începuse să se infiltreze dincolo dejudeţele montane. Una dintre capturile la care am asistat a fost aceeaa oraşului Calafat. Aveam şi Slatina… În fine, dacă ar fi continuatrăzboiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.Aveam şi eu un cuvânt de spus în cadrul Mişcării pentru că mă trăgeamdintr-o familie de militari.
Aţi intuit vreo clipă ce avea să urmeze?
Afost un joc extraordinar în care, de multe ori, puţina mea experienţătrebuia completată cu a altora. Îţi trebuia şi o doză oarecare de norocşi de fler.
Dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.
„Niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine”
Aveam oare vreo şansă, în anii ’48 – ’49 de a scăpa de influenţa sovietică?
Aveamdoar şansa ca Stalin să mai fi trăit. Asta mi-a spus-o generalulNiculescu, care făcuse şi frontul de Est. Când l-am auzit, am rămas şieu perplex. Dar, într-adevăr, niciodată democraţiile nu se mişcă de lasine. Întotdeauna democraţiile au o inerţie colosală.
Nucumva ceea ce aţi spus este valabil şi în prezent? Seamănă, pe undeva,vremurile tinereţii Dumneavoastră cu inerţia democraţiilor contemporane?
Ce-idrept, sunt similitudini izbitoare şi chiar suprapuneri cu anii ’37,’38, ’39. E mai mult decât alarmant. E deja zonă de pericol. Anul 1989ne-a prins într-o zonă secătuită pe plan politic. Eram dispuşi să facemmai mult decât gândise conducătorul suprem. Aveam această anticipare arăului. Nocivitatea era caracteristica sistemului comunist, careomorâse o sută de milioane de oameni. Deci anul 1989 ne-a prins cu opresiune crescândă a celor care se rupseseră de comunism şi caredoreau, sub altă formă, să-şi perpetueze avantajele. Eu, alături dealţii, scriam „Jos comunismul!” pe aripa din stânga a Universităţii şia doua zi dispărea tot ce vopsisem noi. Asta se întâmpla în decembrie1989 până la Anul Nou.
Credeţi că în decembrie 1989 nu s-a dorit înlăturarea comunismului?
Nus-a dorit! Se dorea ca acest comunism să fie epurat, să existe diverseformule alternative de conducere şi, ce-i mai important, să nu disparăPartidul Comunist. Cu alte cuvinte, să fie o perestroika, domoală,docilă, care să capte oricând susţinerea celor patru milioane de membriai partidului. S-a demonstrat asta în „Duminica Orbului”, în mai 1990.
Cutoate acestea, nu credeţi că oamenii care stătuseră în temniţelecomuniste puteau influenţa mai mult lucrurile, la vremea aceea?
Gândiţi-văcă eşti amfitrion şi că trimiţi invitaţii acelora care vrei să-ţi intreîn casă, însă te trezeşti cu unii pe care nu numai că i-ai ignorat, darcărora nu le-ai dorit niciodată prezenţa. Noi, cei care stătuserămînchişi, venisem dacă nu cu o doză de răzbunare, cu una de ranchiună.În al doilea rând, trăisem cu toţii sub spectrul morţii. Noi am ieşitegalitari…
Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?
15ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonelgras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!” Am unact din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept demuncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965.Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.
Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!”
„Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc”
Prin ce închisori aţi trecut?
Toatele uiţi, numai pe unde ai luptat şi pe unde ai trecut ca deţinut nuuiţi. Am trecut pe la Craiova, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Dej,Ploieşti. Dar s-a petrecut un lucru pe care vi-l spun într-o notăumoristică: după ani şi ani, încercând să-mi dau seama de traseul meupe la puşcării, îi dau un telefon comandantului penitenciarului Gherla,Pop Vasile, al cărui tată a fost camarad de temniţă cu mine. De laGherla am fost transferat la Dej, însă în registrele celor de la Gherlanu figurează că am trecut pe la Dej. Acolo scrie că am plecat direct laPoarta Albă, unde ajungeau lunar mii şi mii de deţinuţi politici. Ceicare trebuiau să dispară, dispăreau la Poarta Albă. Acolo erau 80.000de muncitori. Câţi n-au dispărut acolo?! Nu existau evidenţe! Mureau lagrămadă.
Cum vă explicaţi faptul că aţi scăpat de Poarta Albă?
Probabilcă, la un moment dat, a existat dorinţa de a fi lichidat. Parcă nu-mivine a crede… În temniţă cineva a făcut rost de o injecţie cu calciu,un tonic. Era una singură şi trebuia să mi-o facă mie. I-am zisdoctorului să i-o facă lui Gheorghe Dudaş, un alt camarad, de 20 deani, care era mai slăbit ca mine. Acea injecţie conţinea tetanos.Bietul băiat a murit în trei zile, în nişte chinuri înspăimântătoare.Noi credeam că a făcut o criză de reumatism. Când au vrut să-l ducă laCluj, era prea târziu.
De ce au vrut să vă ucidă? Nuştiu exact, dar ar putea fi o explicaţie. Am scăpat de atâtea ori de lamoarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar deDumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, lareeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99 din penitenciarulGherla. Ne-am pomenit acolo, între noi, cu un cetăţean îmbrăcat înhaine kaki, specifice Securităţii, dar fără centură şi fără epoleţi. Aînceput să tuşească şi gardienii l-au întrebat dacă e tuberculos. A ziscă da şi l-au băgat între noi, „bandiţii”, deţinuţii politici. Şi euaveam TBC de când ne-au scos odată la -15 grade Celsius. Atunci,din 300 de oameni doar 100 am scăpat. Revenind, însă, l-am întrebat pecel nou apărut cine este. Mai văzusem eu securişti din ăştia arestaţi.Mi-a zis că se numeşte Weiss Vintilă. A vrut Dumnezeu să dorm lângă elşi să-mi treacă prin minte o chestiune teribilă. El fusese unul dintrecei care se certase cu Marin Jianu (n.r. ministru adjunct la Ministerulde Interne). Era comunist din 1938, din ilegalitate. I-a descoperit cunişte hoţii (n.r. se pare că era vorba de o afacere de spionaj) pe ceidin minister şi au vrut să-l lichideze. Şi unde seputea lichida mai bine decât la Gherla?! Nu l-au bătut pe Weiss Vintilăpentru că avea un singur plămân şi ar fi murit imediat. Cel care făceaplanton lângă noi ne-a permis să vorbim. L-am sfătuit pe Weiss, carefusese şef la paşapoarte, să le spună anchtatorilor că are dovezi dincare reiese că înalte personalităţi ale regimului au comis ilegalităţişi să se plângă de faptul că execută o condamnare fără a avea la bază ohotărâre judecătorească. I-a scris lucrurile astea ofiţerului politic,care le-a expediat la Bucureşti.
Ştiţi ce conţinea scrisoarea lui Weiss?
Euam insistat pe două lucruri: ororile de acolo – mâncatul excrementelor,bătaia cruntă etc. – şi ilegalităţile comise de anumite cadre dinSecuritate. Datorită lui au fost arestaţi, la vremea aceea, vreo 30 desecurişti. Nu ştiu dacă nu cumva el o fi vorbit şi despre mine, iarăştia s-or fi gândit să mă lichideze. Cert este că datorită lui Weisss-a oprit reeducarea.
Credeţi că şefii de la Bucureşti nu ştiau cum se face reeducarea?
Ştiau,dar nu aveau cunoştinţă până unde s-a ajuns. Weiss le-a spus în faţălucrurile astea. Le-a spus că Partidul are numai de pierdut dinafacerea asta pentru că se va afla şi va fi compromis. A cerut măsuriimediate. Weiss mi-a spus că informaţiile vor ajunge şi la „ăi mari”,adică la Ana Pauker şi Vasile Luca. A mai fost un element: vroiau săcompromită definitiv şi Mişcarea Legionară, care fusese acuzată că agenerat reeducarea în închisori. Cu alte cuvinte, că legionarii s-ar fibătut între ei şi ar fi făcut selecţie naturală.
„Coşmarul reeducării mă urmăreşte şi acum” Care a fost cea mai terifiantă experienţă pe care aţi trăit-o în temniţele comuniste?
Reeducarea!Coşmarul mă urmăreşte şi acum, este a doua mea fiinţă. Nici nu aveaiposibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţizi şi noapte.
Mulţi au rezistat prin asceză creştină…
Dacăerai credincios puteai să te retragi în tine – „Dă-mi Doamne putere sănu-mi pierd credinţa!” În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi sepărea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Teaduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau.
În ce consta exact reeducarea?
Înprimul rând în a spune ceea ce n-ai făcut şi, în al doilea rând, în aţipierde demnitatea. Mai trebuia să-ţi pierzi şi identitatea de om alRezistenţei. Lucrurile astea le-am trăit pe la vreo 24 de ani.
Poate de asta aţi şi supravieţuit…
Nu,„secretul” a fost altul: rugăciunile mamei şi ajutorul direct aldivinităţii. Spre exemplu, urma să fiu luat într-o anumită noapte laanchetă şi în ajun s-a dat dispoziţie să fiu transferat. În dubă, unstudent mi-a zis: „Domnu’ Ciuceanu, mergeţi cu noi la Târgşor, domne!”Eu am zis că merg la Piteşti, unde mi-era locul. Mi-a zis să încerc sămă dau elev. Când am auzit ce bătăi luai acolo… În lotul respectiv,înaintea repartizării în penitenciare, am rămas ultimul. Era o femeiela grefă care m-a întrebat ce sunt. I-am spus că sunt elev în anulterminal la Colegiul „Carol” din Craiova, aşa cum mă sfătuise băiatulacela. „Şi ce cauţi aici la noi?”, m-a întrebat. A scris în foaie„elev” şi m-a trimis alături de ceilalţi. Altă întâmplare: la Piteştinu m-a denunţat nimeni că sunt şef de lot, deşi pe dosar scria „Lotulgeneralului Carlaonţ şi al studentului Radu Ciuceanu”. Asta a fostminune dumnezeiască!
Ce s-ar fi întâmplat dacă se afla că sunteţi şef de lot?
Dacăspunea cineva asta, acum nu mai eram în faţa dumitale. Mă exterminau.Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibilsă nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doarsalvatoare, ci imediată. Nu pot pleca în lumea cealaltă fără sărecunosc lucrul ăsta!
În momentul în care îţi pierdeaicredinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuripărinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei.
„Ajunsesem o umbră”
Aţi cunoscut la Piteşti pe cineva din floarea intelectualităţii interbelice?
Eii-am cunoscut doar pe cei tineri pentru că am stat foarte puţin laPiteşti. N-am fost la etajul trei unde se aflau anchetatorii.
Pe Valeriu Gafencu l-aţi întâlnit? Părintele Nicolae Steinhardt îl numea „Sfântul închisorilor”.
Nu.El a fost trimis la Târgu Ocna. Mare martir! Ca şi stareţul de laMănăstirea Tismana, Iscru… În ceea ce-i priveşte pe deţinuţiipolitici, am întâlnit liberali, ţărănişti… În orice caz, am întâlnitmai puţini liberali decât ţărănişti. Liberalii, mai cu duhulblândeţii… Numeric vorbind, deţinuţii ţărănişti au fost cei mai mulţidupă legionari în temniţele comuniste.
Care era proporţia?
Erau legionarii – 62, 63%, urmau ţărăniştii – cam 18-20%, liberalii – cam 5-6% şi restul erau ofiţeri şi alte categorii.
Cum vă explicaţi faptul că liberalii au fost cei mai puţini dintre cei închişi pe criterii politice? Einu au mers niciodată pe o atitudine din aceasta combativă. Nu pentru cănu au avut cadre, ci pentru că nu aveau doctrină! De fapt, aveaudoctrina aşteptării, a răbdării, a mersului evolutiv al societăţii. Nuaveau acest simţ revoluţionar. L-au avut în secolul precedent, la 1848.Atunci, dacă nu erau ei, nu făceam România modernă şi Unirea. Înschimb, ţărăniştii aveau şi latura ardelenească de combatere. În plus,aveau şi linia lui Mihalache.
Când eraţi în închisoare, aţi crezut că veţi mai scăpa de acolo?
Nu!Aveam certitudinea că nu voi mai vedea deschise porţile închisorii. Maisperam doar în perioada în care se discuta la Geneva despre soartadeţinuţilor. Atunci am fost dus la Văcăreşti şi am avut parte detratament medical. M-au mai refăcut puţin pentru că ajunsesem o umbră.Când m-au externat, medicii au scris pe fişă: „Cu tot tratamentulaplicat, nu s-a refăcut”. Vă daţi seama în ce stare eram?!
După episodul Văcăreşti, aţi revenit la acelaşi regim?
Dupăasta, sigur, am revenit la acelaşi regim de detenţie. În 1963 mi-au datdrumul, dar am avut parte de cei doi ani de moarte civilă.
„Speram într-un comunism mai puţin agresiv”
Când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu aţi crezut vreo clipă că se va produce o schimbare?
Îlştiam… Un singur moment de înşelare am avut, în 1968, odată cupoziţia dură faţă de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Amcrezut că nu se joacă şi că întreaga ţară este cuprinsă de acestsentiment.
Despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ce credeaţi, la vremea aceea?
A fost un joc ieftin. Cine să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu? Cel care la Răstoaca a împuşcat ţărani?! Ceauşescu era un criminal.
Prin urmare, în 1968 aţi avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în bine…
Da, am avut acest sentiment. Credeam că vom trece la un comunism mai puţin agresiv.
Dar când aţi văzut că Regina Marii Britanii şi preşedintele SUA Richard Nixon îl legitimează pe Ceauşescu, ce aţi simţit? M-a cuprins o deznădejde cumplită. N-am ştiut cum să transmit în Occident că e o farsă ceea ce face Ceauşescu.
Aţi comunicat cu Occidentul înainte de 1989?
Da,prin diverşi oameni. Între 1981 şi 1985 transmiteam mesaje care eraudate publicităţii în Occident. Mă axasem pe monumentele aflate învizorul regimului pentru a fi distruse. Puteau să ne dibuiască… Odatăchiar o băgasem pe mânecă, dar am scăpat.
Cum aţi reuşit să intraţi la Facultatea de Istorie, cu dosarul pe care îl aveaţi?
Lamine a fost o facultate combinată – la zi şi la fără frecvenţă. Cinciani m-am chinuit aşa – citeam cu cartea în mână, iar muncitorii meierau în spate. Munceam şi aveam un salariu de 480 de lei pe lună. Eraun salariu mic, dar puteam trăi din el. După ce am terminat facultatea,am ajuns la Academia Română ca simplu documentarist, prin intervenţiileunor oameni pe care-i cunoşteam. Acolo am avut un salariu cuprins între1.100 şi 1.400 de lei. Dar în 1975 a venit ordinul să fie căutaţi,descoperiţi şi daţi afară toţi „bandiţii” din Academie şi dincercetare. M-au luat şi m-au expediat la un muzeu unde am reuşit să mădezvolt mai mult în plan personal.
„Împăcarea cu trecutul, o tentaţie a diavolului”
V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?
Nu, n-au îndrăznit!
Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?
Nu,nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cuSecuritatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotrivafoştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretinsîntotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă răucelorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces alsuferinţei lor – reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadresă o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitorcopilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul- să semneze acolo că regretă!”, îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adicăeu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nufăceam asta!
Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia”…
„Ce-ţicerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!”, îmi ziceau. Lespuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni.Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!” În schimb, olteanul e maipragmatic: „Ce câştig dacă semnez?” S-au crispat băieţii ăia: „Cum vineasta cu câştigul?” Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-midea, de pildă, posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pelimba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi înlocul meu!”, le-am întors-o. „Cum adică să fim în locul tău, măbanditule?!”, au sărit ei. „La început m-aţi luat cu profesore şi acummă luaţi cu banditule?”, i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor…Mi-au spus că oricum ei nu pot uita ce aveam la dosar.
În concluzie, îi putem judeca moral sau nu pe aceia care au semnat angajamente cu Securitatea, după ani de suferinţă?
Nu, nu. Modul în care s-a reacţionat la reeducare şi, ulterior, la reabilitare, trebuie judecat de la om la om.
Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?
Împăcareacu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şipentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate!Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba” şi„parastasele” şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricândpaginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentruRomânia cea Mare. Riscul este ca, pe baza unor automustrări – că eştirău, că eşti neiertător -, să atentezi la propria ta istorie,nimicind-o. Şi mai grav mi se pare faptul că nimicindu-ţi istoria laşiun gol care poate fi umplut cu ceva ce nu eşti sigur că vrei.
V-aţi asuma încă o dată suferinţele din temniţele comuniste, dacă ar fi să vă retrăiţi viaţa?
Atuncicând ruşii erau în coasta noastră, mi s-a propus să plec înstrăinătate, iar eu am refuzat. Aş face din nou ceea ce am făcut, şiasta nu din încăpăţânare: viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţisfărâma. Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta.
„Salvarea noastră este o salvare «de pachet»” Cum vi se pare tineretul de azi, în comparaţie cu generaţia Dumneavoastră?
Nue nicio surpriză faptul că vă spun că nu mă regăsesc deloc în tineretulde azi. Cu mici excepţii, desigur. Este un tineret care s-a născut dupăaproape 50 de ani de întuneric. Întunericul poate avea mai multe forme.De multe ori, lumina conţine atât de mult întuneric încât te duceprecis în fundul iadului.
Ce credeţi că ne lipseşte?
Nune lipsesc numai tinerii, ci şi exemplele. Ne lipsesc oamenii care săfie puşi în valoare şi cărora să li se dea puterea. Aceia care decidastăzi soarta noastră nu pot fi modele pentru tineri.
Ce regretaţi cel mai mult din viaţa Dumneavoastră?
Regret că în 1989 n-am ştiut şi n-am făcut ceea ce trebuia să facem.
Ce-ar fi trebuit făcut?
Trebuiasă despărţim grâul de neghină. Erau încă în viaţă 70.000 de foştideţinuţi politici. Mai mult, erau milioane de oameni care erau lângănoi, care doreau o Românie încăpută pe mâna unor lideri oneşti. Aveamnevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolvafrontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun înţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.
Cum vedeţi România peste 20 de ani?
Dacănu se întâmplă un miracol, şi dacă nu vor apărea alţi oameni, dispuşisă-şi lase deoparte grija legată de avere şi să adopte o ideologiestrictă, asociativă, va fi foarte trist. Cu alte cuvinte, să nu-şiaducă aminte că trebuie să se închine doar la sărbătoarea ÎnvieriiDomnului. Nouă ne trebuie oameni care să-L vadă pe Hristos în fiecaresăptămână, la biserică, în faţa altarului. Aici nu merg jumătăţile demăsură. Ori totul, ori nimic. Salvarea noastră este o salvare „depachet”, adică toţi sau niciunul. Alternativa este haosul. Dar haosulnu se exprimă întotdeauna printr-o mişcare browniană, ci şi prinacţiuni care favorizează şi dezvoltă catastrofele naţionale.
Aveamnevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolvafrontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun înţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui. Sursa: ADEVARUL
April 16th, 2016 
VR 
Istoricul şi directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Radu Ciuceanu, a împlinit, azi, 88 de ani. Profesoprul a oferit, într-un interviu pentru Mediafax, o perspectivă asupra României de azi, exprimând ce pot învăţa tinerii din experienţa şi suferinţa predecesorilor.
Posted in 
Tags: 
