Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990.
După prezentarea acestora pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – Palatul Suțu din inima Capitalei, în perioada 13 iunie – 13 iulie 2020, expoziția face parte acum din Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 – cu tema “Război și pace” – și este disponibilă spre vizitare între 18 – 26 iulie în Piața Unirii din Râșnov și între 27 iulie – 30 august 2020 chiar în Cetatea Râșnov, transmite EVZ.
Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile.
Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”, informează Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni.
Expoziția organizată de Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 se desfășoară sub auspiciile Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Artiștilor Fotografi din România și a Primăriei orașului Râșnov, publică și ziarul Bursa.
Fotografii, filmări și detalii de la eveniment, împreună cu biografiile autorilor, aici:
După eveniment, participanții au luat parte la o slujbă de pomenire susținută de Părintele Tudor Peiu, fost “golan-teolog”, la Crucile de la Universitate:
Mai multe fotografii, realizate de Ștefania Nicolescu și Eugen Negrea, cărora le mulțumim în mod deosebit, aici:
• Istoricul, fost deţinut politic, susţine că preotul-martir Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana şi camaradul său din Rezistenţa Armată Anticomunistă, a salvat aurul României de ruşi, cât şi o parte din Tezaurul Poloniei
Luptător cu arma în mână în munţi, în Mişcarea Naţională de Rezistenţă condusă de generalul Iancu Carlaonţ, fost deţinut politic timp de 16 ani, supravieţuitor al Experimentului Piteşti, salvator a numeroase vestigii arhitecturale în perioada comunistă, arheolog, istoric şi scriitor, fost deputat, conducător al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor şi Combaterea Corupţiei, doctor Honoris Causa a numeroase Universităţi, cofondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi fondator al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei Române, Radu Ciuceanu, la 90 de ani, este o reprezentare vie a istoriei României din ultimul secol. Urmaș al Voievozilor de Ciuci, distins cu Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi Crucea Patriarhală, istoricul nonagenar este un adevărat Tezaur uman care ar merita cu prisosinţă să devină membru de Onoare al Academiei Române. În rezistenţa anticomunistă şi apoi sub ancheta brutală a securităţii bolşevice l-a avut alături pe stareţul de la Mănăstirea Tismana, arhimandritul Gherasim Iscu, care a sfârşit martiric în Penitenciarul de la Târgu Ocna, împreună cu torţionarul său, chiar în ziua de Crăciun a anului 1951. Profesorul Radu Ciuceanu susţine că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să-l canonizeze pe părintele Gherasim Iscu, iar Banca Naţională a României să-l recunoască drept unul dintre principalii salvatori ai aurului României şi Poloniei depozitat la Mănăstirea Tismana, în operaţiunea ultrasecretă ce a purtat numele de cod “Neptun”. Până la rezolvarea acestor cerinţe, Radu Ciuceanu se luptă de 10 ani în instanţă cu un grup de “escroci imobiliari” care vor să ocupe sediul INST pe 25 ianuarie a.c., deşi nu au cum să fie moştenitorii clădirii, pentru că aceasta a fost sediu conspirativ al Serviciului Special de Informaţii şi apoi al Securităţii, după care a devenit locuinţă comună pentru Tudor Arghezi şi… Valentin Ceauşescu. Recent, Academia Română a omagiat luptătorii anticomunişti şi activitatea profesorului dr. Radu Ciuceanu printr-un eveniment deosebit care a marcat împlinirea a 25 de ani de la fondarea INST. Am vrut să aflăm cum se pregăteşte de invadarea sediului reputatului Institut ultimul luptător cu arma în mână din Academia Română.
Victor Roncea: Cum v-aţi simţit în Aula Magna a Academiei când aţi fost sărbătorit dumneavoastră şi de ce nu, opera dumneavoastră, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care a împlinit un sfert de veac de existenţă?
Radu Ciuceanu: Îmi permiteţi să vă corectez, în primul rând s-a pus accentul pe ctitoria acestui institut născut sub egida Academiei, iniţial. Eu am fost, fără notă peiorativă sau encomiastică un produs secundar! Institutul, sunt convins că, dacă nu aş fi existat, tot s-ar fi zălmislit, fiindcă cineva, cândva, unul sau mai mulţi, ar fi împrumutat ideile noastre, ţelurile, şi poate chiar şi efortul nostru de a iniţia şi dezvolta un aşezământ sau fundaţie care să aibe în perimetrul său istoria atât de răvăşită şi precară a ultimilor 45 de ani de dictatură impusă de peste Nistru.
Victor Roncea: V-aţi bucurat atunci, în acea zi solemnă, de o înaltă clasă de vorbitori, începând chiar cu noul preşedinte al Academiei Române, energicul istoric Ion Aurel Pop. Din câte ştiu, dumneavoastră aţi fost un vechi militant al promovării domniei sale ca preşedinte al celei mai prestigioase instituţii din România, Academia care, de ce să nu o spunem, a avut mult de suferit, cu numeroşi membri de marcă închişi şi chiar ucişi în închisori de către bolşevici şi care s-a aflat în pragul desfiinţării sale de către regimul de ocupaţie.
Radu Ciuceanu: Da, dânsul a fost cel care a deschis focul, să zic aşa, şi a rezumat în câteva fraze misiunea noastră, activitatea noastră în cuprinsul acelui pătrar de veac care s-a scurs de atunci. Tot dânsul a făcut puntea între marea sărbătoare a împlinirii a 100 de ani de la coagularea poporului român în fruntarele sale fireşti şi munca noastră de istorici. Aş vrea să memorez un moment emoţionant, când în deschidere corul Patriarhiei Române, adus clandestina machinamenta prin Vicarul Patriarhal Varlaam Ploieşteanu, a intonat Imnul Naţional, urmat de rugăciunea Tatăl Nostru exprimată cu har şi melodic. Am văzut, am auzit şi am recunoscut în vorbitori istoria ilustrată prin personalităţi prezente care îşi depănau atunci amintirile de la Nicolae Văcăroiu, fostul prim-ministru ce a semnat entuziasmat actul de naştere al instituţiei noastre, până la academicianul Victor Spinei ce a improvizat pe loc un mesaj de îndemn în continuarea activităţii INST-ului, neomiţând faptul că acum 40 de ani a avut prilejul, pe un şantier de arheologie să facă cunoştinţă cu subsemnatul. Printre primii vorbitori s-a remarcat şi mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, citit şi interpretat cu multe informaţii despre activitatea noastră de către Episcopul-Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul de care mă leagă o prietenie statornică. Dar a existat un moment de vârf, aşa este, când în Aulă l-am primit cu ochi recunoscători pe patriarhul istoricilor din România, pe domnul academician Dan Berindei. A vorbit puţin, dar concentrat pe efortul colectivului nostru, şi a menţionat realizările nostre, cele 150 de volume publicate şi 100 de numere ale Arhivelor Totalitarismului, prin strădania cercetătorilor noştri care au petrecut mii de ore de cercetare, în arhive şi pe teren şi de redactare, la Institut.
Victor Roncea: Aţi memorat o caracterizare a Institutului ce a întregit discursul său?
Radu Ciuceanu: Evident că mi s-a încrustat în memorie. Nu uitaţi că sunt fost deţinut politic! Pot să vă recit pe loc sute de versuri, care ne-au ţinut vii în temniţă, cum sunt cele ale lui Eminescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Sergiu Mandinescu, colegul meu de luptă şi de închisoare. De la Dan Berindei citire: “Da, domnilor, trebuie să recunoaştem că acest institut, prin activitatea sa, temeinică şi neîntreruptă, este un organism viu şi productiv, spre deosebire de alte institute ale noastre pe care le lasă în urmă”. Încheierea, a fost susţinută con brio de un membru corespondent al Academiei, directorul Institutului de Sociologie, domnul profesor Ilie Bădescu, veteran al institutului nostru şi una dintre cele mai scăpărătoare minţi ale Academiei Române, care a susţinut ideea noastră de a se ridica în complexul Catedralei Naţionale un monument al jertfei anticomuniste.
Victor Roncea: Vă felicit pentru aceasta şi sper că Patriarhul va ţine cont de ea. Am observat pe parcursul evenimentului de la Academie, la care am avut onoarea să particip, că pe ecranele dispuse în Aula aţi proiectat şi chipul arhimandritului Gherasim Iscu, cu care aţi fost şi în mişcarea de rezistenţă şi închis. Cum i se omagiază în prezent martirajul, pentru că ştiu că există mărturii, inclusiv ale pastorului Richard Wurmbrandt, privind moartea sa martirică, de Craciun, la Târgu Ocna, de mână cu unul dintre torţionarii săi, acum bolnav şi el, pe care l-a iertat şi care şi-a dat duhul tot în acea noapte…
Radu Ciuceanu: Vreţi să vă spun cum? În nici un fel, domnule reporter! Sunt foarte mâhnit atât de modul în care îi este tratată memoria de către BOR, cât şi de către BNR. Am înţeles că Papa când vine în România, peste câteva luni, mai beatifică o serie de martiri anticomunişti catolici. Foarte bine! Dar dacă un copil sau un tânăr din ziua de azi va asista la comentariile care vor însoţi aceste demersuri de sanctificare, ce va înţelege? Că în România au fost doar martiri catolici, nu? Dar miile de preoţi şi monahi ortodocşi închişi, sutele de prelaţi care au fost ucişi, credincioşii, cu zecile de mii, unde sunt? Iată acest caz: bietul Gherasim plecat de lângă Valeriu Gafencu nu numai că şi-a iertat torţionarul dar l-a şi binecuvântat şi, asemenea tâlharului care l-a mărturisit pe Mântuitor pe Cruce, acesta a putut urca cu stareţul în Rai. Şi câte acte de sfinţenie n-au fost? Preoţi, cărturari, ţărani, militari, studenţi. De ce nu canonizăm şi noi cazurile clare – Arsenie Boca, Gherasim Iscu, Vasile Voiculescu şi altele şi altele, aşa cum au făcut ruşii, aşa cum fac, iată, catolicii? Este o întrebare pe care ne-o punem foarte mulţi din foarte puţinii supravieţuitori ai odiosului experiment bolşevic, din cei care mai suntem, încă, pe acest pământ. Am vrea şi noi, ăştia care mai trăim, dintre cei chinuiţi ca-n iad, să ne putem bucura de recunoaşterea Bisericii noastre, dacă de cea a statului nu am avut parte decât pentru a-şi spoi faţa de trădări câte unul sau altul dintre mititeii cocoşaţi pe sus.
Victor Roncea: Şi pe BNR de ce sunteţi supărat?
Radu Ciuceanu: Să spunem întristat… Domnule, Gherasim Iscu a salvat aurul României, domnule! Şi pe-al Poloniei, domnule! Un biet monah, acolo. Lui îi datorăm, fraţilor, aurul care mai e azi, cât mai e, că dacă nu era el, acum ne mai milogeam la ruşi şi pentru aurul câştigat de Mircea Vulcănescu şi Gheron Netta de la nemţi, nu numai pentru Tezaur. 4.035 de casete, 189,6 tone aur românesc şi aur polonez, 51 de casete, cu 2,7 tone aur, total 4.086 casete, cu 192,3 tone aur! Atât a fost depozitat la Mănăstirea Tismana de BNR în operaţiunea strict secretă “Neptun” pentru a se proteja averea României de jefuirea de către ruşii invadatori şi de furia nemţilor la retragere. Şi cine a fost stareţ în toată perioada? Părintele Gherasim Iscu! De ce credeţi că l-au chinuit şi, în final, l-au lăsat să moară de tuberculoză bolşevicii? Pentru că ne-a ajutat pe noi – cu mult curaj şi patriotism! – să ne ascundă nişte arme? Nu! Anchetatorii noştri, care majoritatea erau alogeni şi sub ordinele directe ale NKVD, l-au executat pentru aurul de la Tismana. Pentru că n-au pus mâna pe el deşi spionii sovietici au dat târcoale mânăstirii. Trei ani nici un călugăr nu a divulgat secretul absolut. Mai mult, când s-a pus problema eventualei descoperiri a aurului depozitat în pivniţa mănăstirii el este cel care a propus BNR ideea aparent năstruşnică dar cât de eficientă de a muta aurul în peştera de la poalele muntelui, cu posbilitatea de a nărui intrarea prin minare în caz de urgenţă. Sunt martor! Aşa s-a salvat aurul României şi cel încredinţat de Polonia BNR, până când a mai trecut din urgie. Şi unde este recunoaşterea BNR? În documentarul prezentat la inaugurarea unui muzeu acolo în peşteră e trecut că a murit la Poarta Albă, nu la Târgu Ocna. Nu şi-au făcut tema. Mai nimic despre imensa responsabilitate pe care a avut-o pe umeri protejând aurul românesc – e drept, cu toate autorităţile statului implicate, dar câtă responsabilitate…. şi nimic despre activitatea lui de mare conştiinţă în Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia. Singurii care i-au recunoscut meritele au fost basarabenii. Culmea, Poşta Moldovei a scos în urmă cu câţiva ani o coliţă de colecţie cu chipul lui între alţi mărturisitori, poate pentru că a fost şi preot misionar în Transnistria. Cinste lor, ruşine nouă! Pe 21 ianuarie e ziua lui de naştere. Sunt curios dacă o să-şi aducă aminte cineva de tot ce v-am spus…
Pe 6 iunie Profesorul Gheorghe Buzatu ar fi implinit 75 de ani. Personal, l-am amintit si l-am pomenit, crestineste, impreuna cu monahii de la Manastirea romaneasca Prodromu de la Sfantul Munte Athos. La un an de la trecerea sa la cele vesnice, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST), condus de fostul detinut politic, istoricul si profesorul Radu Ciuceanu, i-a omagiat imensa personalitate si activitatea sa impresionanta in slujba adevarului, printr-un Simpozion In Memoriam, la care au participat numerosi istorici din intreaga tara si cercetatori de la institute de specialitate si de la CNSAS. Pe langa acestia, in cadrul discursurilor comemorative, pe “monumentul Gheorghe Buzatu” – dupa cum l-a descris profesorul Radu Ciuceanu – si l-au revendicat si militari (fostul redactor sef al Revistei de Istorie Militara) si editori (directorul Editurii Enciclopedice) si luptatori anticomunisti (fosti detinuti politic).
Dar inainte de toate, am vrut sa-l revendic eu, pentru ca profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane, prin munca sa, un autentic jurnalist, de cea mai inalta clasa, un comentator extrem de avizat si atent al vietii politice si publice, caruia ii simtim lipsa profund. Numai eu stiu cateva veritabile “bombe” de presa, perfect documentate, au aparut in mass media ultimilor 25 de ani, “inspirate” de profesorul Gheorghe Buzatu. Surpriza pe care am avut-o la lansarea acestei “revendicari” a fost o informatie necunoscuta, cred, publicului larg, furnizata de doamna Stela Cheptea, colaboratoarea sa apropiata, un adevarat camarad de breasla, si anume ca, inainte de a intra la Istorie, Gheorghe Buzatu a vrut sa dea la Jurnalism. QED!
Public aici fotografii si cateva luari de cuvant de la Simpozionul INST In Memoriam Gheorghe Buzatu cat si un binevenit documentar realizat de Agentia Nationala de Presa Agerpres, la aniversarea a 75 de ani de la nasterea marelui istoric roman. Vesnica lui pomenire!
DOCUMENTAR: istoricul Gheorghe Buzatu – 75 de ani de la naștere
Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai apreciați istorici români contemporani, ar fi împlinit la 6 iunie 2014, 75 de ani.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA
Istoricul s-a născut în 1939 în comuna vrânceană Sihlea. A urmat Facultatea de Filologie-Istorie, Secția istorie în cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1956-1961) și a devenit doctor în istorie, specialitatea istorie contemporană, la aceeași facultate, cu teza ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (1971).
A fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” al Filialei Iași a Academiei Române (1961-1992); cercetător științific principal I la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei din Iași a Academiei Române (1992-1997); secretar științific al Institutului ”A. D. Xenopol” din Iași (1975-1990); cercetător științific principal I (din 1992) la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, al cărui fondator, director și colaborator în stagiu a fost și a rămas. Fondator și redactor-șef al revistei academice Europa XXI (din 1992).
De asemenea, a desfășurat o bogată activitate în cadrul Academiei Oamenilor de Știință din România, mărturie fiind studiile publicate în revista ”Annals” a secției de științe istorice și arheologie, precum și participările sale pline de substanță la simpozioanele și congresele științifice ale Academiei Oamenilor de Știință din România.
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA
Între 1997-2008 a fost profesor universitar de Istorie contemporană și Relații Internaționale la Universitatea din Craiova și profesor consultant la Universitatea ”Ovidius” din Constanța (din 2007), având meritul de a fi format și îndrumat o nouă generație de istorici. Conducător științific al unui număr de 45 teze de doctorat (în majoritate tipărite), i-a încurajat întotdeauna pe tinerii aflați la începutul carierei să studieze documentele epocii, să le interpreteze și să formuleze propriile puncte de vedere.
Membru în Colegiul de redacție al revistelor, ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” din Iași”, ”Moldova”, ”Dosarele Istoriei”, ”Historia”, ”Document”, ”Analele Totalitarismului”, ”Saeculum”, ”Valachian Journal”, ”Analele Universității din Craiova”, seria ”Istorie”.
”Gheorghe Buzatu a fost unul dintre cei mai importanți istorici români, ale cărui contribuții științifice au vizat o arie problematică foarte largă. (…) a adus o contribuție majoră la promovarea istoriei autentice, întemeiată pe documente de arhivă și susținerea cu curaj a unor noi interpretări, chiar dacă acestea nu se înscriau pe linia unor ‘directive politice’ mai vechi sau mai noi”, declara, într-un articol, prof. univ. dr. Vasile Cândea, președintele Academiei Oamenilor de Știință din România.
În legislatura 2000-2004, a fost ales senator de Iași pe listele Partidului România Mare. A fost vicepreședinte al Senatului României (2000-2004) și a făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului, precum și din Delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (decembrie 2002 — decembrie 2004).
A desfășurat o bogată activitate științifică: 55 cărți publicate sub nume propriu; 72 volume coordonate sau în colaborare; autor a peste 500 de studii și micromonografii, articole, eseuri, prefețe, note ș.a.
El a coordonat timp de mai mulți ani prestigioasa colecție ”Românii în istoria universală”, ce a ajuns la peste 140 de volume. A colaborat la realizarea volumelor VIII și IX din Tratatul de Istorie a României (2003, 2008).
Foto, cu regretatul Mihai Ungheanu: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA
Publicații: ”Războiul Marilor spioni” (vol. I-II, Ed. Junimea, Iași, 1985-1990); ”Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial” (vol. I-II, Ed. Enciclopedică, București, 1988-1995); ”România și războiul mondial din 1939-1945” (Ed. Majahonda, București, 1995); ”Radiografia dreptei românești. 1927-1941” (Ed. FFPress, 1996); ”O istorie a petrolului românesc” (Ed. Enciclopedică, București, 1998); ”Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948” (Ed. Paideia, București, 1999; ”România și Marile Puteri (1939-1947)” (Ed. Enciclopedică, București, 2003); ”Eminescu: Sens, timp și devenire istorică” (vol. I-II, Ed. Universității, Iași, 1988-1990); ”Mareșalul Antonescu în fața istoriei” (vol. I-II, Ed. B.A.I., Iași, 1990); ”România și Primul Război Mondial” (Ed. Empro, Focșani, 1998); ”Discursuri și dezbateri parlamentare. 1864-2004” (Ed. Mica Valahie, București, 2004); ”Arhive secrete, secretele arhivelor (vol I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2005); ”Istoria Senatului României” (Ed. Monitorul Oficial, București, 2004); ”A History of Romanian Oil” (vol. I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2004-2006); ”Antonescu, Hitler, Stalin” (vol. I, Ed. Mileniul III, Ploiești, 2005; vol. II, Pitești, 2007; vol. III, Ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008); ”Europa în balanța forțelor. 1919-1939” (Ed. Mica Valahie, București, 2007); ”România sub Imperiul Haosului. 1939-1945” (Ed. RAO, București, 2007); ”Pace și război. Jurnalul Mareșalului I. Antonescu, I, 1940-1941” (Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008), ”Nicolae Ceaușescu — biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul și execuția” (Colecția Opera Omnia, Iași, 2011).
”Lucrările sale se întemeiază pe documente de arhivă din S.U.A., Federația Rusă, Marea Britanie și evident, din România, pe care le-a studiat cu osârdie de-a lungul a cinci decenii de activitate științifică. (…). A prezenta istoria adevărată — cu plusurile și minusurile ei — a fost crezul pe care l-a slujit cu credința Gheorghe Buzatu. Pentru adevărații istorici, care nu se rușinează de faptul că sunt români, opera și viața lui Gheorghe Buzatu rămân un prețios reper științific și moral” aprecia, într-un articol, prof. univ. dr. Ioan Scurtu.
I-a fost decernat Premiul Academiei Române pentru vol. ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (Iași, 1981); premiul Academiei Române pentru vol. ”Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859-1918” (Iași, coordonare și colaborare, 1983); Premiul de excelență al UNESCO (1997).
Senatul Universității ”Ovidius” din Constanța, i-a decernat, în iunie 2007, titlul de Doctor Honoris Causa, iar Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Știință din România l-a ales, în decembrie 2008, pe Gheorghe Buzatu ca membru corespondent.
Istoricul și-a lansat, în martie 2010, colecția Opera Omnia, o colecție paralelă publicată de editura Tipo Moldova, cele 13 volume pe care le conține făcând parte din colecția ”Românii în istoria universală”.
Vicepreședinte al Comitetului român pentru istoria celui de-Al Doilea Război Mondial (București, din 1995). Membru al Comisiei internaționale pentru studiul istoriei relațiilor internaționale (Italia), al Comisiei pentru istoria celui de al Doilea Război Mondial, al Comitetului științific de organizare a Colocviilor de istorie anglo-române (1979 și 1983) și a celui de-Al X-lea Congres Mondial de Istorie, București (1980), al Clubului Istoricilor ”N. Iorga”, al Comisiei Române de Istorie Militară, al Asociației Americane de Istorie (1996-1990). Din 2005, Research Fellow al American Biographical Institute.
Istoricul Gheorghe Buzatu a murit la 20 mai 2013.
Câteva zile mai târziu, Biblioteca Județeană ”Alexandru și Aristia Aman” din Craiova îi aducea un omagiu reputatului profesor și istoric, prieten apropiat al acestei bibliotecii, prin expoziția de carte ”In memoriam Gheorghe Buzatu”.
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat în subordinea Academiei Române, a împlinit 20 de ani de la înfiinţare. Cu acest prilej, în Aula Academiei Române a avut loc Simpozionul internaţional “Fenomenul totalitar: între realităţi istorice şi abordări istoriografice”, informeaza Basilica.ro.
În deschidere, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a dat citire mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat Suferinţe adânci şi multe puse în lumină, informează Trinitas TV.
Preasfinţia Sa a oferit din partea Patriarhului României Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena domnului profesor dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului, iar pentru Institut Diploma de onoare Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi medalia omagială cu chipul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi susţinători ai Bisericii, dupa cum puteti viziona si in reportajul Trinitas de mai sus. In preambulul materialului nostru oferim o selectie ampla de fotografii de la manifestarea de exceptie iar in baza acestuia filmarile cu discursurile profesorilor Radu Ciuceanu si Octavian Roske din plenul Aulei Mari a Academiei Romane.
La eveniment a participat şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan. Înaltpreasfinţia Sa a susţinut prelegerea Închisoarea libertăţii şi libertatea închisorilor, publica ziarul Lumina, in editia de azi, impreuna cu fotografia de alaturi.
Căutarea adevărului istoric a stat la baza întemeierii Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
La aniversarea stiintifica au luat parte numeroase oficialităţi şi membri ai Academiei Române, sedinta omagiala fiind prezidata de presedintele Academiei Romane, Ionel Haiduc. În cei 20 de ani de activitate a INST au fost publicate zeci de volume care pun în lumină aspecte puţin cunoscute ale perioadei comuniste.
Şi Biserica Catolică a transmis un mesaj de felicitare din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti.
La final, din partea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului au fost oferite diplome de onoare dar şi medalii omagiale participanţilor, intre cei onorati de INST si Academia Romana numarandu-se inaltii ierarhi aflati de fata, oficialitati trecute si prezente, fosti detinuti politic, profesorii Ioan Scurtu, Dan Berindei, Ilie Badescu, Dinu Zamfirescu, Corneliu Turianu, George Potra, Cristian Paunescu, Mircea Suciu, s.a., cat si, In Memoriam, regretatii profesori Florin Constantiniu si Mihai Ungheanu (foto mai jos).
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), aflat în subordinea Academiei Române, aniversează în 26-27 septembrie a.c. două decenii de activitate. Fondat în aprilie 1993, INST şi-a consacrat activitatea cercetării trecutului recent al României.
Academia Romana a anuntat, ieri, pe surse, ca, in urma celor mai recente descoperiri in materie, hungarita acuta ar putea fi, in sfarsit, tratata clinic, dupa 23 de ani de la cronicizarea ei si dupa ce epidemia de hungarita s-a raspandit mai ales in mediul institutional, parlamentar si chiar prezidential.
“Din cauza politicii ungare actuale faţă de minorităţile maghiare, maghiarimea este ca o armata împrăştiată. Dacă se va strânge însă laolaltă şi va şti să-şi unească forţele, atunci ea se va transforma într-o armată capabilă să lovească”
GAZETA DE MARAMURES si Pagina ParinteleJustininformeaza: Propunerea GAZETEI de acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, JustinPârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş a adunat numeroşi adepţi şi susţinători.
Sătui de ignorarea adevăratelor valori şi de schimbarea scării principiilor, am demarat un RECURS LA DEMNITATE. Am propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.
Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat. Propunerile şi referatele vor fi depuse săptămâna viitoare la fiecare dintre cele trei primării. Până atunci însă, am deschis o listă de susţinători: ONG-uri, instituţii şi oameni care doresc să se alăture demersului nostru.
Până acum am adunat deja importante mesaje de susţinere. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, cat si institutia nationala, prin vocea presedintelui AFDPR, dl. Octav Bjoza, susţin din toata inima demersul nostru. De asemenea, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), istoricul si fostul detinut politic timp de 16 ani dr. Radu Ciuceanu, cat si alte numeroase personalitati, printre care se numara si dl. Constantin Dobre, fostul lider al minerilor de la 1977, si istoricii de pe ambele maluri ale Prutului Ioan Scurtu, Vasile Lechintan, Cristian Troncota si Alexandru Moraru cat si profesorii Ilie Badescu, Adrian Boeru, Radu Baltasiu, Viorica Balteanu, s.a.. Totodata, reprezentantii administratiei publice locale si deputati de Maramures s-au alatura demersului, cum ar fi Gheorghe Simon, Gabriel Zetea si Emil Marinescu, vicepresedinti ai Consiliului Judetean sau Zamfir Ciceu, presedintele Consiliului Judetean Maramures, care, pornind de la propunerea Gazeteim vrea sa instituie distinctia “Maramuresean deonoare”.
Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un mare duhovnic şi monah ortodox am primit personal sustinerea distinsului Arhiepiscop IPS Justinian Chira (foto) si a PS Justin Hodea Sigheteanu, şi, evident, sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi a Episcopiei greco-catolice de Maramureş, dar şi a Asociaţiei Filantropice Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de inimosul părinte Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze, mai transmit jurnalistii Ioana Lucacel si Mircea Crisan de la Gazeta de Maramures.
Iata doar o parte din sustinatorii demersului Gazeta de Maramures si mesajele acestora, asa cum vor fi prezentate in viitorul numar al publicatiei maramuresene:
“În perioada comunista, multor generatii le-a fost îngradit accesul la adevarata istorie. Personalitati de calibru, oameni de aleasa cultura, au fost prezentati adesea drept “dusmani ai poporului”, în timp ce generatiilor tinere le era prezentat modelul „omului nou”, a activistului de partid, semidoct, obedient si periculos. De ce? Pentru ca un asemenea om este foarte usor de manipulat. Adesea, privind în jur, la ceea ce ne ofera scena politica, la falsele modele care ni se ofera azi, simt ca exista pericolul repetarii istoriei pe anumite segmente ale politicii, ale vietii publice în general. De aceea, demersurile prin care adevaratele valori ale judetului, si implicit ale tarii, sunt promovate, sunt nu doar bine-venite, ci obligatorii. Sunt gesturi firesti de reparatie morala pentru oamenii care chiar au suferit pentru un principiu, pentru o idee, care dincolo de gratii si de zeghe, au fost oameni liberi, pentru ca au avut cultura si demnitatea care le-a permis sa aiba constiinta si spiritul libere.
Initiativa “Gazetei de Maramures” vine oarecum în sprijinul unei idei pe care si noi – ca administratie judeteana – dorim sa o promovam: aceea de a institui titlul de „Maramuresean de onoare” pentru oamenii care au marcat istoria, cultura, viata judetului nostru. Dorim ca prin acest titlu sa eviden&iem si sa promovam adevaratele modele si valori ale Maramuresului.”
Zamfir Ciceu,
Presedintele Consiliului Judetean Maramures
“Subscriu cu toata inima! Ce pot spune, decat ca este o initiativa laudabila care ii onoreaza pe cei care se mai gandesc inca la marile personalitati ale Romaniei trecute prin iadul temnitelor bolsevice, infrant in vesnicie, cu ajutorul Mantuitorului, cu moartea pre moarte calcand. Pentru ca sunt si fost detinut politic si istoric, recunosc ca pentru marele nostru confrate martir Gheorghe I. Bratianu puteau fi facute mai multe. Pot sa va mai spun insa ca Academia Romana are in vedere un proiect de cinstire a membrilor sai arestati, intemnitati sau chiar ucisi in inchisorile comuniste. Cat despre regretatul Parinte Justin, care a participat la slujba aceea de Pasti din adancurile minei de la Baia Sprie despre care ati scris si Dvs, pot sa va spun ca m-am bucurat sa fiu alaturi de dansul atat la hramul Manastirii Poarta Alba – Galesul, ridicata in memoria colegilor nostri morti la Canal si sfintita de Arhiepiscopului Tomisului, cat si pe lista de sustinatori ai lui Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Mai adaug un singur lucru: demersul Dvs minunat are, totusi, o mica si unica hiba: ca vine atat de tarziu…. Dar mai bine acum decat nicicand! Ii felicit anticipat pe edilii si membrii consiliilor locale din orasele maramuresene care se vor onora cu aceste distinctii. Dumnezeu sa va binecuvanteze!”
Dr. Radu Ciuceanu, fost detinut politic Director – Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST) Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania
“Consider ca este o initiativa buna, pe care o sustin. Ca urmare, numele meu poate fi inscris pe lista cu adeziuni pentru conferirea Cetateniei de Onoare post-mortem lui Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hosu, Aurel Vişovan, Nicolae Steinhardt şi Justin Pârvu.”
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania
“Da, din tot sufletul si cu cea mai inalta putere omeneasca, aceea a lacrimii!” – Prof. Univ. Dr. Ilie Badescu
“Închegarea unei societăți, capacitatea ei nu doar de a se integra în modernitate, dar mai ales aceea de a propune lumii propria modernitate, depinde de trezia fiecăruia dintre noi. Trezia înseamnă înainte de toate discernământ, iar acesta, la rândul lui, se reazemă pe neuitare. Stâlpii neuitării sunt sfinții, martirii și eroii noștri, modelele. Părintele Justin, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Brătianu, care exprimă esența omenească numită credință și iubire de aproapele, sunt turnurile de veghe ale societății românești. Cu condiția să nu-i uităm. Iată de ce inițiativa de a le conferi titlul de Cetățean de Onoare este nu numai remarcabilă, dar face parte din necesarul urcuș al treziei noastre.”
Dr. Radu Baltasiu Director – Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române
“DA! Un astfel de demers, acordarea titlului de cetatean de onoare, are o semnificatie, dar nu o implinire, daca nu vom interioriza nazuinta lor formativa, curmata in moarte, la unii: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, marele istoric Gheorghe I. Bratianu, sau implinita si disemnata, ca in cazul lui Nicolae Steinhardt si a Parintelui Justin. Macar de-am invata cate ceva din martiriul lor, din cuvantul lor, din lucrarea lor. Mi-e teama ca acesta “acordare” sa nu fie o uitare, cand ea ar trebui sa insemne aproape o inviere. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, iar noi sa-i “inviem”, sa traiasca in noi! Pentru ca nu stiu ce sa spun mai mult, ramane sa ma inchin!”
Prof. Univ. Dr. Adrian Boeru, filosof – Universitatea Nationala de Arte
Anul acesta, în ianuarie am fost la Sighetul Marmauiei, cu probleme de învatamat. Primul drum l-am facut însa la Memorial si apoi la Cimitirul martirilor de la marginea orasului, desi le mai vizitasem de doua ori. Ca istoric mi-e imposibil sa ma împac cu marea nedreptate facuta de fostul regim comunist acestor mari personalitati ale natiei romane. Odihneasca-se în pace, iar memoria lor sa fie vesnic în amintirea poporului nostru. Va felicit pentru aceasta ini&iativa si va asigur ca aveti în mine un asiduu sustinator!” – Prof. Cristian Troncota
“DA, din toata inima!” – Dorin Suciu, jurnalist, fost corespondent TVR la Budapesta, fost director adjunct Agerpres, membru al conducerii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș
“Mult stimate Victor Roncea, Basarabia Literara din toata inima si cu toata dragostea Va trimite acest mesaj de adeziune pentru sustinerea la Cetatenia de Onoare acordata Parintelui Justin, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si altor fosti detinuti politic, mari personalitati ale Romaniei. Va dorim mult succes si tarie de caracter.” – Mihai Ciubotaru, Redactor-sef BASARABIA LITERARA
“Semnez si sustin, din toata inima!” – Constantin Dobre, UK, fost organizator si conducator al revoltelor mineresti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977
“Sustin! Doamne, ajută!” – Prof. Univ. Dr. Viorica Bălteanu, Universitatea POLITEHNICA Timișoara
“Este o datorie a noastra sfanta sa ne cinstim trecutul, mai ales acum, cand prezentul ne este atat de tulbure, iar viitorul deja incert!
Timpul exista prin oameni, istoria prin oameni se cladeste.” – Marian Ilie, Diplomat militar in rezerva, poet
“Domnule Roncea, Susţin iniţiativa! Mă alătur celor care condamnă practicile torţionare care au pustiit România vremii de elitele intelectuale, transferîndu-le cu brutalitate în temniţe şi colonii de muncă a cărui urmare a fost, în destule cazuri, exterminarea. Numele şi memoria lor merită această cinstire.” – col (r) Benone Neagoe, jurnalist
“Va rog, domnule Victor Roncea, sa ma treceti si pe mine printre semnatari. Sunt de acord cu propunerea de a li se acorda titlul de Cetatean de onoare post-mortem. Toti sunt oameni valorosi pentru ca au influentat puternic in bine destinul nostru national.” – Vasile Lechintan, istoric, Cluj Napoca
“Sustin initiativa si vreau acest lucru sa se intample cat de curand posibil!” – Alexandru Moraru, istoric, Chisinau
“Foarte frumos demersul Gazetei de Maramures! Nu pot decat sa va doresc sa va luptati pana castigati batalia. Nu mai exista un asemenea demers din partea presei, iar în felul acesta ne pretuim valorile. Ma bucur pentru ideile voastre.” – Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu”
Scriitori, jurnalisti, profesori, artisti, romani din tara si strainatate: Magda Ursache, Mariana Gurza, Victor Roncea, Florin Palas, Catalin Dumitrescu, Tudor Borcea, Valeriu Gardin, Mihai Vlad, Roland Marcu, Dan Tanasa, Dan Tomozei, Tudose Nicusor, Salaru Ioan Alexandru, Andrei Valentin Munteanu, Magda Ciobanu, George Roca, Cristina Poponete, Stefan Doru Dancus, Elena Andronache, Vladimir Iliescu, Maria Iliescu, Dorin Voican, Justina Bacosca, Dumitru Albu, Gina Munteanu, Leontina Florean, Daniel Marius Icovoiu, Laura Toma, Mihai Robea, Catalina Badea Chatellier, Herman Vlad, Bogdan Ganea, Elena Alina Radescu, Liviu Constantineanu, Erland Secrieru, s.a., cat si de monahi si monahii in nume personal.
Profesorul Radu Ciuceanu la 20 de ani, in 1948, intr-o fotografie de la arestare, si la 85 de ani, la Academia Romana
Profesorul Radu Ciuceanu implineste azi 85 de ani. Ii dorim La Multi Ani! din toata inima, sanatate de la Dumnezeu, putere de munca si la cat mai multe lucrari despre teroarea bolsevica asmutita asupra bietei Romanii. Prezentam mai jos, in fotografii si imagini video, lansarea celui de-al patrulea volum de memorii al fostului detinut politic si deputat, doctor in istorie, fondator al Asociatiei Fostilor Detinuti Politic din Romania, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta si presedinte al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului – Academia Romana, insotita de un tulburator episod din cartea sa, intitulata “Prea mult intuneric, Doamne!”, despre Craciunul in cumplita inchisoare de la Pitesti. Un intuneric infrant prin Credinta, din care izvoreste acum lumina marturisitoare pentru generatiile viitoare.
La un an de la trecerea la Domnul a blandului si atat de modestului Profesor Florin Constantiniu (8 aprilie 1933 – 14 aprilie 2012), prezint, mai jos, o suita de filmari si articole In Memoriam, realizate de Ziaristi Online intr-o editie speciala comemorativa, cat si un editorial fulminant al marelui istoric, scris la momentul declansarii de catre Parintele Justin Parvu a dezbaterii asupra pasapoartelor biometrice cu cipuri electronice. Intre timp problematica s-a largit, privind acum si libertatea furata prin noile carduri de identitate si sanatate, impuse ilegal romanilor, cat si prin viitoarelor permise de conducere unice europene, precursoare ale pasaportului/buletinului de “cetatean european” lipsit de identitate, acte imaginate ca o lesa de gatul oamenilor, de catre o noua dictatura globalista babilonica, dictatura biometrica, in fata careia autoritatile vandute ale Romaniei stau deja intr-o pozitie devenita clasica pentru ele, in ultimii 23 de ani: in patru labe. Daca Parintele Mihai Valica explica teologic de ce cipurile biometrice rapesc libertatea oferita omului de Dumnezeu, regretatul Profesor Florin Constantiniu ne lasa mostenire un indemn puternic de care trebuie sa tinem cont: Voi refuza sa primesc acte biometrice!
Dumnezeu sa-l pomeneasca in Imparatia dreptilor, impreuna cu marturisitorii romani, de la primii sfinti daco-romani dobrogeni si pana azi!
Academician Florin Constantiniu: De ce nu-mi voi scoate pasaport biometric?
Sa va spun din capul locului: nudin cauza mult discutatului numar 666, care incifreaza numele celei de-a doua Fiare din Apocalipsa (13, 18). Nu in niste cifre de pe pasaport se ascunde Fiara. Ea este in lumea ce ne inconjoara, mai exact in lumea neocapitalista, cu marile ei pacate. Cu aceasta Fiara avem de luptat, nu cu niste biete acte. Atunci de ce refuzul meu de a primi un pasaport biometric ? Pentru a raspunde voi urca pe firul cauzal. Atentatele de la 11 sept. 2001 au inspaimantat si isterizat America. De la Razboiul de Secesiune (1861 – 1865) teritoriul SUA nu a mai cunoscut ororile unui conflict armat (doar in cursul razboiului din Pacific, japonezii au trimis niste baloane explozive, care au avut efecte neinsemnate pe teritoriu american). Prabusirea “Gemenilor” si avarierea Pentagonului au fost un adevarat soc pentru publicul american. El s-a lasat supravegheat, ampretat, interceptat, descaltat, intr-o maniera care aminteste pana la un punct de 1984 a lui Orwell si care intra in conflict cu principiile democratice. Mai mult, in atmosfera de panica, americanii au inghitit “soparla”, pusa in circulatie de “banda celor 4”: Bush – Cheney – Rumsfeld – Rice) despre armele de distrugere in masa ale lui Saddam Hussein, minciuna folosita pentru a justifica razboiul din Irak.
Pentru orice observator impartial al arenei internationale, conflictul dintre SUA si lumea islamica este consecinta pozitionarii SUA in criza din Orientul Mijlociu. Pot SUA si NATO sa trimita mii de militari in Irak, Afghanistan sau oriunde cred ca se poate purta “razboiul impotriva terorismului”, violenta islamica nu va fi stinsa decat in ziua in care se va gasi o solutionare satisfacatoare a conflictului din Orientul Mijlociu. Sub impactul atentatelor de la 11.sept., masurile americane de urmarire, ascultare, ampretare, rapiri, torturi etc … au atins paranoia. Dupa ce Al-Qaeda a lovit Marea Britanie si Spania – in ipostaza de aliati ai SUA – frica a curpins si Uniunea Europeana, ai carei membri s-au grabit sa intensifice controlul propriilor cetateni.
Mi se va spune ca noile elemente introduse in pasaport vor ajuta la descoperirea raufacatorilor, care s-au inmultit atat de mult. Haideti sa ne intrebam: de unde atatea crime, atatia traficanti de droguri, de carne vie etc … ? Raspunsul este simplu: sistemul neocapitalist genereaza si stimuleaza impulsul de inavutzire prin orice mijloc, inclusiv prin cele mai josnice. Cati oameni nu sucomba unor astfel de ispite ? Atata timp cat exista capitalismul, cat totul este o marfa, infractionalitatea se va intensifica. O dovada o constituie Afganistanul. In timpul cand, chipurile, se desfasoara operatiunea “Enduring Freedom” (Libertate durabila !!!) , Afganistanul a devenit unul din cei mai mari producatori – daca nu cel mai mare producator – de opiu. Mesagerii “libertatii” au falimentat in misiunea de a face din amintita tara un stat … onorabil.
In ceea ce ma priveste ma simt umilit sa fiu tratat ca un infractor – cu amprente de la ambele maini si expresia faciala (in afara de fotografie ) trecute pe pasaportul biometric. Ce vina am eu ca americanilor si aliatior lor le este frica de Al-Qaeda ? Ce vina am eu ca neocapitalismul naste si incurajeaza crima, traficul de droguri, prostitutia ? Sa fie ampretati si masurati adevaratii culpabili de aceste delicte.
Sunt sigur ca daca Al-Qaeda mai da o bomba in SUA, in afara de pasapoarte biometrice, ni se va tatua si un numar ca la detinutii din lagarele hitleriste. In fond, fascismul este un produs al capitalismului.
Trist. Trist, trist, trist era Parintele Justin Parvu la aniversarea a 94 de ani de sfanta tinerete si batranete, de lupta si jertfa, pe 10 februarie, anul acesta, la Manastirea sa, Petru Voda, din Muntii Neamtului. Din cei 94 de ani, 16 i-a trait in temnitele bolsevice, anchetat la Suceava si Aiud, apoi trimis la munci brute, silnice, in intuneric, la minele de plumb de la Baia Sprie, la Gherla, din nou in inchisoarea exterminatoare de la Aiud, apoi Jilava si colonia Culmea din Dobrogea, iar final in lagarul de la Periprava, la stuf, unde a stat doi ani impreuna cu Parintele Ilie Lacatusu facatorul de minuni. Dupa ce a mers ca preot militar pana la Odessa, sustinandu-i, binecuvantandu-i sau dandu-le ultima impartasanie ostastilor romani de pe incercatul Front de Rasarit, la inceputul prigoanei directe si organizate impotriva crestinismului, declansata de ocupantul sovietic in 1948, este arestat si condamnat la 12 ani de inchisoare. La expirarea termenului, pentru ca nu a vrut sa abjure de la idealurile sale nationale si sa-l renege pe Bunul Dumnezeu, a mai primit inca patru ani de temnita grea.
“A fost greu la inceput, pana cand ne-am aflat noi rostul pentru care suntem in puscarie”, spune Parintele evocand inchisorile-manastiri si celulele-chilii, intr-un documentar laudabil despre Sfintii Inchisorilor, realizat de echipa emisiunii In Premiera. Acest subiect grav, al Sfintilor Inchisorilor, era si cauza tristetii Parintelui, dupa cum am inteles eu. La sfarsitul unei zile aniversare, in care fusese felicitat de mii de pelerini, dar si de Mitropolitul Teodosie, cu care a si slujit cu o seara inainte, si, apoi, de inaltii emisari ai Mitropolitului Teofan, Parintele s-a intors la problema care il framanta: canonizarea sfintilor marturisitori, mucenici ai lui Hristos si martiri ai temnitelor comuniste, carora si-a si inchinat toate ctitoriile sale monastice, de la Petru Voda la Aiud si, de anul trecut, la Canal.
“As putea zice acum linistit, odata cu batrânul Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tau Stapâne, dupa cuvântul Tau în pace”, dar mai am o neliniste: sa îi vad pe acesti martiri canonizati. Sfintele lor moaste izvorasc pretutindeni mireasma si vindecari, osemintele lor au ajuns la închinare pâna si în Tara Sfânta, la Sfântul Munte Athos si în multe locuri ale pamântului, de unde ma suna parinti si maici ca sfintii izvorasc mir si mireasma nemaiîntâlnita. Vreau sa vad ziua când nu ne vom mai teme ca avem în bisericile noastre la închinare moastele acestor sfinti mucenici, ca au ajuns sa fie slaviti peste hotare mai degraba decât în tara lor”, marturiseste Parintele, intr-un interviu publicat in revista maicilor-ziariste, Atitudini, dupa sfintirea lucrarilor la Manastirea de la Poarta Alba
Dupa plecarea credinciosilor pe la chilii, ramasi singuri cu Parintele, de a carui prezenta sfintitoare ne bucuram ca niste copii inca de la primele ore ale diminetii, am pornit discutia de la cazul Valeriu Gafencu evocand anii de razboi si apoi cei de temnita ai Parintelui, cu toata istoria tulburatoare a Romaniei din ultimii 70 de ani. Timpul a trecut prea repede. O ora, apoi alta ora. Se facuse aproape miezul noptii si, la capatul aniversarii zilei sale de nastere, Parintele inca nu mancase nimic. Desi Parintele ar fi vrut sa continuie, am fost nevoiti sa ne intrerupem repede, cu doar 10 minute inainte de ora 12, pentru ca urma o zi de post si masa era deja pregatita. Iar apoi venea slujba de noapte. A doua zi, dupa o noapte in care am fost zgaltait la propriu de vreo doi aghiuti – ispitele nu dispar la manastire, dimpotriva! – , ne-am intors la chilia binecuvantata. Parintele ne-a spus multe. Incarcatura duhovniceasca, coborarea impreuna cu Parintele in negurile minelor de plumb si subteranele in care poate ajunge omul, chinuit animalic, dar si iesirea lui la lumina cea adevarata, ca si marturiile directe asupra unor momente teribile din istoria tarii, te covarsesc, adeseori. Dar te si inalta. Ascultati-l pe Parinte, in aceasta prima parte a filmarii, si veti intelege.
Numai evocarea modului in care strangeau de pe jos bucatele de ziar de pe la pachetelele de mancare ale minerilor, pe care le lipeau apoi ca sa afle, si ei, ce se mai intampla afara, si-ti da fiori in suflet. “Eram in mina acolo, la subteran – spune Parintele. Eram foarte ahtiati dupa o noutate. Va dati seama: daca 12 ani n-am vazut creion, nu am avut o coala de hartie, de ziar. Si unde vedeam, peste tot, strangeam bucatele de ziar ca sa le lipim”. Hartia, creionul, informatia, gandul scris; Cuvantul – iata dusmanul de moarte al comunistilor, atunci ca si acum.
Pe langa acestea, Parintele face si afirmatii care, fara indoiala, vor deranja la fel cum s-a intamplat in urma cu doi ani, cand maicutele i-au facut drept cadou, de ziua sa si in chilia sa, in spatiul sau privat, practic pe un pat de spital, un cantecel din tineretea sa, pe versurile marelui poet martir Radu Gyr. Ce scandal s-a declansat atunci… Si cine a fost atunci acuzatorul public principal: un evasionist de milioane de euro al Guvernarii Nastase, care ca sa se protejeze de DIICOT si-a “tras” un ONG de “monitorizare a antisemitismului”. Ridicol si sinistru, in acelasi timp.
Ce spune Parintele azi, din propria sa experienta de voluntar pe Frontul de Est: ca “in Romania nu a existat holocaust”. “Ca a declarat un presedinte, care n-are habar de evenimentele care s-au petrecut si spune ca a existat holocaust… Nu-i adevarat. N-a existat. Nici un document nu arata. Asta este inventia lor, pentru umilirea romanilor. De aceea adevarul a devenit minciuna si mincina adevar. Pentru ca noi am fost totdeauna prea buni cu strainii acestia. Si ei au abuzat de bunatatea noastra si ne-au redus la tacere…”
Intr-adevar, daca studiem componenta Comisiei comunistului Iliescu care a elaborat un Raport pe aceasta tema, vom vedea cu nu se regaseste nici un academician printre autorii studiului realizat la comanda politica. Din acest punct de vedere, Raportul pare a fi la fel de stiintific ca si cel al lui Tismaneanu, redactat sub post-comunistul Basescu, dupa acelasi model. Apoi, cand reprezentanti de seama ai comunitatii evreiesti si insusi presedintele Israelului afirma chiar la Cotroceni ca Romania a salvat 400.000 de evrei, e cam greu, totusi, sa declami existenta unui holocaust in Romania. Mai mult, daca ar fi “sa se numere scheletele”, dupa cum s-a exprimat un fost detinut politic din Miscarea Nationala de Rezistenta, balanta nefasta a crimei s-ar inclina inspre martiriul poporului roman, deposedat de sute si sute de mii de suflete, pe cuprinsul tarii sau in Gulagurile sovietice, intreaga elita, decapitata, a Romaniei, formata din intelectuali, oameni politici si ofiteri ai Armatei Romane pana la tarani, preoti, calugari si… legionari!
Caci aceasta pare sa fie problema cea mai arzatoare a zilei, evidentiata si prin atacul la Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu: faptul ca majoritatea martirilor inchisorilor bolsevice, ca si a luptatorilor din rezistenta armata anticomunista, au fost legionari. Maica Ecaterina Fermo, ea insasi de etnie evreiasca, isi permite sa-i reproseze lui Alexandru Florian, evreu si urmas al unui comisar ideologic comunist, azi director al institutului guvernamental “Elie Wiesel“, ca, prin atacarea memoriei lui Valeriu Gafencu, face un deserviciu urias chiar evreilor, cinstiti, din aceasta lume. Practic, Alexandru Florian tine sa faca demonstratia periculoasa ca aceasta este modalitatea de multumire a evreilor pentru ca un tanar nationalist roman a salvat viata unui alt evreu, respectiv a lui Richard Wurmbrand. Intr-un mod pervers, Alexandru Florian da de inteles, prin actiunile sale, ca ar fi fost de preferat ca Valeriu Gafencu sa nu-l salveze pe Richard Wurmbrand, si sa-l lase sa moara asasinat de odiosii temniceri bolsevici, ceea ce in termeni legali se numeste apologia crimei.
“Aceste invinuiri si injurii la adresa lui Valeriu Gafencu – denumit de monahul evreu Nicolae Steinhardt “Sfantul Inchisorilor” -, nu-i fac lui Alexandru Florian cinste nici macar numelui lui de evreu”, afirma Maica Ecaterina Fermo in interviul video de mai jos. Ceea ce isi doreste Maica Ecaterina este ceea ce am sustinut si eu, in urma cu doi ani, cand a fost atacat salbatic Parintele Justin prin instrumente similare lui Alexandru Florin: O dezbatere publica asupra Miscarii Legionare. Motiv pentru care republic intregul text mai jos.
Care este, asadar, adevarul asupra Miscarii Legionare? Cel debitat de sovietici si comunisti timp de 50 de ani si continuat de “post-comunisti” alti peste 20 de ani? Cum ar putea fi o istorie prezentata de un regim “ilegal, ilegitim si criminal”, o istorie falsificata in urma teoriilor rolleriste din anii ’50, valabila si azi? Nu vi se pare ciudat? Este Alexandru Florian (ce nume frumos!) continuatorul misiunii tovarasului tatalui sau, Mihai Roller? Daca da, asa cum spune si Monahul Filotheu, secretarul Parintelui Justin, intr-o alta filmare prezentata mai jos, atunci vorbim de fapt de un atac al ateilor si anticrestinilor impotriva Bisericii si a oamenilor ei, mascat sub acoperirea unui institut guvernamental, impanat cu elemente evreiesti. Explorand aceasta teza, ne putem intreba, cu temei, daca nu este vorba, oare, de un razboi religios sau poate de un razboi etnic? Si atunci, mai afirma Monahul Filotheu, de ce plateste un Guvern al unui stat format eminamente din crestini un institut in care se desfasoara operatiuni discriminatorii la adresa contribuabililor romani crestini si a sfintilor lor?
In mod cert, dupa cum spune Monahul Filotheu despre cazul Valeriu Gafencu, “Sfintii nu pot fi prigoniti de la Guvern! Sunt sfintii nostri si dati-ne voie si cinstim asa cum se intampla in toata lumea, unde numerosi sfinti sunt cetateni de onoare ai oraselor in care au trait sau se afla sfintele lor moaste. Nu putem acuza de extremism un om al lui Dumnezeu. Este ca si cum L-am acuza de extremism pe Dumnezeu!”
PS: Inainte de a da curs filmarilor sunt obligat sa fac si o precizare personala: pe 18 ianuarie 2012, colegul meu de internet, Gabriel Teodor Gioacas, a publicat pe blogul Apologeticum o postare cu Parintele Justin intitulata Parintele Justin se dezice de “ziaristul” Victor Roncea. Ascultandu-l pe Parinte e clar ca, in primul moment, face o confuzie intre mine si fratele meu, George, afirmand ca pozele care apar cu el pot sa fie vechi de cativa ani, de cand nu l-a mai vazut iar el a plecat “in acea universitate a lumii, intelegeti voi”. Cel care a mai ramas “asa, sa baraie”, sunt eu, care tocmai petrecusem noaptea de anul nou 2012 si slujba de Sfantul Vasile chiar alaturi de Parintele. Ulterior, Apologeticum a revenit cu o intrebare si solicitare de dezicere mai explicita a Parintelui de mine. Erau vremuri de zavera. Dar cand n-au fost? Trebuie sa-i multumesc sincer interlocutorului Parintelui, pentru ca, intr-adevar, a reusit sa ma trezeasca. Pe vremea aceea inca mai credeam ca as putea sa-l ajut pe presedintele Romaniei, Traian Basescu, sa revina pe calea cea dreapta. Am gresit. Era peste puterile mele si, dupa cum se vede, nici slujbele in care este pomenit zilnic nu par sa-l ajute prea tare. Mi-am spus, oricum, punctul de vedere, destul de clar, la momentul Referendumului. Iar de atunci, de la “dezicere”, am fost in continuare la Parintele, fara a face caz. Cum altfel am fi putut lua binecuvantre pentru ce am facut si avem de gand sa facem de-acum incolo? Si cum as fi putut sa nu mai merg? Este coltul nostru de Rai! Atata Iubire, de la maicutele muncitoare cu doua-trei facultati si vrednici monahi studiosi pana la atotcuprinzatorul si atoatetamaduitorul Parintele nostru, nicaieri nu vom mai gasi, vreodata. E drept, si aghiutii se arunca peste ei, zilnic, dupa cum am simtit si pe propria-mi piele. Pentru cei care s-au bucurat, trebuie sa le spun ca toiagul Parintelui mi-a fost mangaiere si cuvantul sau numai alinare. Dumnezeu sa ni-l tina spre binecuvantarea tuturor romanilor si binefacatoarea canonizare a sfintilor inchisorilor!
1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. 2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. 3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. 4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti…
Scandalul creat din prostia si ura unor exemplare afaceristice ale retelei kominterniste din Romania, care se folosesc de paravanul “semitismului” (ce ne vom face cu mafiotii rusi cand vor incepe si ei sa strige ca sunt discriminati de “legionarii” din SRI, SIE si DNA?) creaza un binevenit prilej pentru o dezbatere nationala necesara si amanata aberant timp de peste 20 de ani: patriotismul curat al membrilor Miscarii Legionare si bolsevismul celor care aplica culpabilizarea in masa.
Pentru acesti extremisti antiromani care se pretind reprezentanti ai poporului evreu, Parintele Justin Parvu, un mare duhovnic al Ortodoxiei Romane, se face vinovat ca la a 92-a aniversarea a nasterii sale, in chilia sa de la spitalul Manastirii Petru Voda, asculta un cantec din timpul tineretii, altfel petrecuta pe frontul anti-sovietic, si pentru care deja a ispasit, “vinovat”, 16 ani de temnita grea, la ordinele “justitiei staliniste”. Sa-i mai faca odata? Tare mi-e teama pentru “monitorizatorii” nostri ca Dumnezeu va prefera in acest caz ca Parintele sa iasa bine-sanatos la 108 ani, din noua inchisoare, “democratica”, moment pe care ei s-ar putea insa, foarte probabil, sa nu-l mai prinda. Atunci poate ar trebui sa-l impuscam pe Parinte si pe toti legionarii ramasi in viata, daca bolsevicii au ratat asta, dupa cum cere si un sustinator infocat al “monitorizatorilor” lui Katz si al catelusilor de presa ai lui Tismaneanu (procedura legala de depistare a lui este in curs):
N-am inteles niciodata de ce comunistii nu i-au omorat de nenorocitii astia de legionari??? Vazandu-l pe batranul borfas Justin Pârvu am inteles ca probabil comunistii si-au dat seama ca sunt niste retardati mintali. Gunoiul asta spunea cu ceva timp in urma ca etichetele si bonurile de casa contin semnele diavolului!!! Cand auzi tampeniile astea nu poti decat sa razi.
Aş zice eu, fără să exagerez, că îmi este mai la îndemână să vorbesc, ba chiar să scriu, despre alţii decât despre mine însumi. Există chiar o explicaţie logică la această afirmaţie: când faci sau refaci biografia unui semen, dincolo de reperele generale – epocă, societate, operă, atunci când e cazul – partea reziduală, ca să zic aşa, dar care în fond este hotărâtoare şi definitorie în viaţa unui om, o prinzi sau o cuprinzi prin gesturi, fapte, atitudini, mărturisiri şi declaraţii. Ele sunt cele care prin amănuntul lor definesc, disting şi despart persoanele de personalităţi.
Când ai ponosul să-ţi declari, sau şi mai grav, să-ţi scrii, propria biografie, cârceii se instalează imediat şi în primul rând, îţi apare evidenţa deja selecţionată de memorie a copilăriei, a adolescenţei, cu alte cuvinte, a intrării în viaţă, cu părinţii care te-au odrăslit, cu dascălii care te-au învăţat, cu preoţii care te-au cuminecat, într-un registru de amintiri unde nimic nu mai poate fi nici adăugat, nici schimbat. Pe urmă, valurile existenţei te înhaţă şi memoria dă rateuri.
Când l-ai văzut pe Carol al II-lea în 1939 cu chiveră de grănicer la fereastra vagonului regal, cum ţi s-a părut?
Dar pe Mareşalul Antonescu, când v-a trecut în revistă pe elevii colegiului „Carol” din Craiova. În ce vară a fost?
Cum a fost ziua şi câte zeci de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Prefecturii sau pe acoperisurile caselor din jur?
Poate este important să-ţi mai aduci aminte cine era înaintea lui cu un pas, pe care Antonescu îl respecta. Dar de primul bombardament american din 4 aprilie îţi mai aduci aminte? Când se întunecase cerul de numărul păsărilor aducătoare de moarte?
Sau atunci când ţi-au ieşit lacrimile şuvoi în seara zilei de 23 august la auzul Proclamaţiei către ţară rostită de Mihai Rex?
Sau cum arătau aşa-zişii muncitori de la Malaxa, aduşi cu camioanele de la Bucureşti şi care au luat cu asalt prefectura în ziua de 5 martie 1945?
Sau cum l-am bombardat cu legume stricate pe Petru Groza în mijlocul Craiovei pe 1 iunie 1946?
Şi cum am luat-o la fugă strecurându-mă printre poliţişti…
Şi firul continuă cu aderarea mea la MNRO, cu prima invitaţie de a participa în faţa Comitetului militar al organizaţiei, cu primul expozeu, cu primele concluzii apreciative ale generalului Carlaonţ.
Şi anii vor curge pe văile Carpaţilor meridionali, prin Gârdomanu, Rădochiasa, Godeanu, Muraru şi Ţarcu şi alte văi şi vârfuri golaşe de peste 2500 de metri ale Retezatului Mare sau Mic, adunându-se în acea noapte fatidică, când, întorcându-mă dintr-un raid pe muntele Cozia, am ajuns acasă şi am simţit ţeava pistolului băgată în burtă. Şi amintirile vin în cascadă: anchetă dură cu dezlipirea tălpilor bocancilor de munte sau miros de carne arsă, cu ancheta NKVD şi tot cortegiul de chinuri care a precedat un proces şi o condamnare lungă cât o culme de jepi către creasta Pelegii sau Bucura.
Şi pe urmă, în etape scurte sau lungi, pereghezele prin universităţi de faimă: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Târgşor Gherla, Aiud, Poarta Albă şi Dej, toate devorându-mi tinereţea, visurile şi speranţele, lăsând loc pentru o credinţă nestrămutată în Hristos şi o infinită înţelegere pentru oameni şi slăbiciunile lor.
M-am eliberat fără să capăt de milă nici măcar o zi şi am refuzat orice fel de compromis care să-mi scadă suferinţa şi crezul.
Am ieşit pe porţile iadului purtând o dublă înfrângere: prima, cea mai cumplită, o simţeam cu fiece pas ce-l făceam în închisoarea cea mare a României comuniste; a doua, în plan secund, eşecul costisitor în vieţi al MNRO-ului.
În anii ce au urmat până în Vinerea Mare din 1989, treptele s-au aşezat încetul cu încetul şi, cu ajutorul celor care mă înconjurau, mi-am adus aminte de cuvintele părintelui meu: „În istorie nu mori niciodată, dacă ai lăsat ceva pe propria ta cheltuială”, iar el pentru mine a fost primul exemplu.
El mi-a împrumutat faptele pe care destinul le-a forjat într-o idee-forţă: Să-ţi iubeşti ţara până în ultima clipă!
Angajarea mea în revoluţie a fost un act reflex: pornisem de mult timp pe drumul, care mi se părea acum drept şi sigur, al libertăţii şi demnităţii în ţara noastră.
Am realizat fără zăbavă, împreună cu alţi camarazi de luptă, un front recunoscut al foştilor deţinuţi politici. Din păcate, miasmele politicianismului nou-născut ne-au întors de pe drumul unei recunoaşteri şi recunoştinţe legitime.
Anii de tranzit de la un comunism intolerant la un capitalism travestit în democraţie şi toleranţă, mi-au dat măsura unui destin incert şi a unor personalităţi care întârziau să se afirme.
Cu tristeţe constat că în suprema instituţie a României, Parlamentul, uitarea şi indiferenţa s-au făcut pereche, cufundând trecutul într-o „confortabilă” filă a istoriei, iar impostura discursului politic, indiferent de unde se aude, afundă şi mai mult speranţele luptătorilor de atunci, într-o ţară care să merite memoria, puţin scrisă, a celor pieriţi din codrii Babadagului până în obcinile Bucovinei.
Astăzi, suferinţa de atunci a devenit o povară iar recunoaşterea ei un efort inutil.
Tot azi incompetenţa, incultura şi îmbogăţirea cât mai grabnică sunt cele dintâi viruţii ale perioadei postcomuniste şi temelia noii societăţii, şi ne apropiem de clipa când vom putea spune fără să roşim ca în timpul bolşevicilor versurile lui Sergiu Mandinescu închinate : Acolo pe văzduh călcai, la noroi te închinai.
În încheiere, mi-aş permite să rememorez câteva gânduri ale temniţei:
Viaţa nu o capeţi, ci o dobândeşti .
Cinsteşte-ţi duşmanul pentru că el te cunoaşte poate cel mai bine.
Numără banul numai la lumina zilei, noaptea, sclipeşte şi te fură.
Adevărul îl găseşti întotdeauna ascunsă în pivniţă şi dreptatea în pod.
Dacă vrei să citeşti în sufletul celui care îţi stă în faţă, priveşte-l în ochi. (pr. oriental)
Nu aştepta bătrâneţea pentru a ajunge înţelept.
Cel mai bun testament al tău sunt gândurile de bine pe care nu le-ai putut înfăptui.
Şi, în fine, iertarea este cel mai copleşitor dar al Divinităţii şi paşaportul Raiului.