Institutul “Fraţii Golescu” pentru românii de pretutindeni organizează împreună cu partenerii săi, joi, 2 iunie 2016, orele 18.00, la Clubul Ţăranului Român din cadrul Muzeului Ţăranului Român, omagierea Dreptului între Popoare al Statului Israel, românul Traian Popovici, fiu de preot, primar de Cernăuţi şi salvator a circa 20.000 de evrei (conform plăcii de pe mormântul său, 25.000 – vezi Wikimedia).
Evenimentul cuprinde şi premierea ziariştilor Radio România Simona Lazăr şi Valentin Ţigău cu Premiul “Mile Cărpenişăn” de către Civic Media şi Basarabia-Bucovina.Info. Ceremonia va fi oficiată de către reputatul jurnalist Corneliu Vlad împreună cu avocatul Mihai Nicolae, preşedintele Institutului “Fraţii Golescu”. Premiul, anunţat pe 3 mai, de Ziua Libertăţii Presei, este conferit In Memoriam Mile Cărpenişan şi se acordă pentru al şaptelea an consecutiv.
Evocarea primarului TraianPopovici, la 70 de ani de la încetarea sa din viaţă va fi urmată de proiectarea filmului documentar “Adeverinţă pentru viaţă” realizat de Iurie Levnic,
directorul Centrului Bucovineean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești din Cernăuți.
Potrivit biografilor evrei ai lui Traian Popovici, fiul de preot ortodox a fost un primar cu puternice sentimente naţionaliste. Născut în Bucovina la 17 octombrie 1892 el a murit din motive mai puţin cunoscute în urmă cu 70 de ani, la 4 iunie 1946, la nici 54 de ani şi la 3 zile de la executarea “lotului” Ion Antonescu de către bolşevici. În 1969, Institutul Yad Vashem îl proclamă Drept între Popoare, pentru contribuţia sa definitorie la salvarea a mii si mii de evrei, devenind primul român ale cărui merite deosebite din perioada războiului sunt recunoscute de Israel. Între cei 60 de români ce poartă această distincţie se mai află Regina Mamă Elena şi Raoul Şorban. Alţi români sunt omagiaţi la secţiunea Moldova.
Conform Wikipedia, la cererea lui Traian Popovici, “mareșalul Antonescu, a consimțit la o exceptare de până la 20.000 de suflete de la evacuare, printr-o convorbirea telefonică cu guvernatorul, acesta ordonând sistarea deportărilor pe o perioada de 4 zile pentru întocmirea listelor acestora.
Descrierea comunicării acestei hotărâri:
Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa când le-am adus vestea de nădejde, o socot cea mai solemnă, cea mai mișcătoare din viața mea și nu cred ca viitorul să-mi fi rezervat o alta mai măreață.Rabini bătrâni, intelectuali de toate vârstele, fruntași din toate compartimentele vieții sociale, negustori, muncitori, cu un cuvânt întreaga suflare, a izbucnit în plâns alinător, a îngenunchiat binecuvântând pe Dumnezeul lor, mulțumind cerului pentru îndurare, Mareșalului pentru grație, iar mie încercând să-mi sărute mâinile, picioarele și pulpana hainelor. Nu totdeauna lacrimile rușinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoționat de această izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile și am plâns și eu, „părintele orașului”.
— Traian Popovici, “Spovedania”
În baza a 179 de liste, numite “autorizații Calotescu”, 5619 capi de familie, însumând 16.569 de persoane din ghetoul din Cernăuți au fost salvate de la deportare. Alți 3120 de evrei au primit “autorizații Popovici”, ce le-au permis să se întoarcă în casele lor după ce fuseseră forțați mai înainte sa se mute în ghetou.”
La 22 iunie România aniversează declanşarea “Războiului Sfânt pentru Reîntregirea Patriei”. Mareşalul Ion Antonescu avea să plătească cu viaţa această îndrăzneală de a veni de hac vrăjmaşului, bolşevic anti-creştin şi invadator. „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”, avea să spună Mareşalul mamei sale în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava, după cum aminteşte Profesorul Gheorghe Buzatu. Iată că, din câte se pare, aceeaşi soartă au avut de împărtăşit şi Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu. Şi din aceleaşi motive. După cum reiese din documente, ambii conducători ai României au condamnat Pactul Stalin-Hitler (Molotov-Ribbentrop) cu puţin timp înainte de moarte…
Este de remarcat cu această ocazie că dragostea pentru pământul străbun al Basarabiei sau dedicaţia faţă de slujirea interesului naţional a unora dintre conducătorii României transcende de-a lungul anilor indiferent de regimuri, complicaţii şi afilieri politice. S-a spus, în bloc, că şefii comunişti ai României au abandonat Basarabia, nordul Bucovinei, Insula Şerpilor şi Tezaurul României în braţele sovieticilor, invocându-se teoria de sorginte kaghebistă că ţara noastră a fost, pe plan internaţional, după debarasarea de trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii, un “cal troian” al URSS infiltrat în tabăra NATO. Nimic mai fals! Iată că noi şi noi foste documente secrete care ies la lumină zilele acestea demonstrează falsitatea acestei dezinformări strategice prezentă la loc de cinste în panoplia “masurilor active” ale URSS şi continuatorilor ei împotriva României.
Dincolo de grozăviile sistemului represiv (amintim, însă, şi eliberarea deţinuţilor politic survenită în 1964), România ante-decembristă s-a bătut diplomatic cu imperiul sovietic mult mai abitir decât au făcut-o “emanaţii” de după 1989. O nouă lucrare, excepţională, se adaugă la seria de dezvăluiri istorice despre această bătălie, devoalări la care şi-au adus contribuţia atât câţiva istorici basarabeni extraordinari, care au reuşit să pună în circulaţie documente şi stenograme din arhivele fostului KGB sau ale CC al PCUS, cât şi cunoscutul istoric american Larry Watts, care a publicat, la rândul său, în lucrările sale de referinţă, documente inedite din arhivele secrete ale participanţilor la Războiul Rece.
Lucrarea la care ne referim azi îi aparţine profesorului dr. Ion Constantin şi se intitulează doct Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece (1944-1989), fiind prezentată în premieră, printr-un extras semnificativ, cu referire până la anul 1965, de către portalul Basarabia-Bucovina.Info. Reputatul şi pasionatul istoric în problematica Basarabiei reuşeste să prezinte, în acest (sperăm) prim volum dedicat bătăliei româneşti pentru Basarabia şi Bucovina, o multitudine de poziţii şi contre dure între reprezentanţii României şi cei ai URSS, de la cel mai înalt nivel până la stări şi situaţii specifice, prezente în rapoartele sovieticilor “moldoveni” catre muma Rusie, conducerea centrală de la Kremlin. Din lupta pentru românism nu lipseşte nici dezbaterea cu scântei despre limba “moldoveanească” sau originea lui Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare…
Ca o notă distinctă, nu pot să nu amintesc cu această ocazie aniversară şi ieşirea fostului preşedinte, Traian Băsescu, care a declarat în timp ce era încă în funcţie că dacă ar fi fost în locul conducătorului Ion Antonescu ar fi dat acelaşi ordin la 22 iunie 1941: “Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, considerând totodată lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 drept “un act de trădare” (Video aici). Rămas în istoria recentă a României ca un personaj caraghios, posedat de o muiere şi o gaşcă de pseudo-intelectuali profitori ai tuturor regimurilor, consacraţi ca “duşmani naturali” ai românilor, fostul preşedinte a reuşit să contrarieze mulţi dintre adulatorii săi la ordin cu această afirmaţie, demonstrând încă o data teoria multiplului Băsescu. La înmormântarea profesorului Gheorghe Buzatu (ca şi la ce a Părintelui Justin Pârvu) unul dintre aceşti Băsescu a trimis o coroană omagială. Care o fi Băsescul cel adevărat probabil că nici el nu mai ştie… În tot cazul, în ciuda declaraţiilor lui patriotarde, putem constata că nici nu s-a omorât prea tare şi nici nu a murit pentru Basarabia.
Astăzi, 21 Mai, de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, s-a înfăptuit sfinţirea monumentului celor 250.000 de romani jertfiţi la Cotul Donului în 1942, în Marele Război îndreptat împotriva bolşevismului ateu şi pentru Reîntregirea Naţională, ne informează Victor Dogaru, care ne oferă şi fotografia de mai sus.
În frumoasa imagine de la evenimentul de dezvelire a Troiţei îi avem, de la stânga la dreapta, pe domnul General (r) RADU THEODORU (92 de ani, autorul celebrelor carţi “România ca o pradă” şi “Urmaşii lui Attila” – PDF), în costum naţional pe unul dintre ultimii supravieţuitori ai bătăliei de la Cotul Donului, ION NICĂ PAIU (95 de ani) şi pe General (r) dr. FLORIAN TUCĂ (87 de ani, cunoscut istoric militar).
Iniţiativa ridicării primului monument comemorativ în memoria ostaşilor români morţi la Cotul Donului aparţine inimosului şi neobositului general Radu Theodoru, fiind susţinută de Părintele Arhimandrit Mihai Muscariu de la Sfânta Mănăstire Comana, cât şi de alţi patrioţi. Dezideratul final este înălţarea unei Troiţe chiar pe locul bătăliei, unde pe locul de veci al atâtor români nu se află ridicată nici măcar o cruce.
Detalii, pe site-ul realizat de Emilian Stoenică, CotulDonului. Acţiunea domnului General Radu Theodoru a fost inspirată de lucrarea “Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare” (Chişinău, 2012) promovată de energicul cercetător basarabean dr. Vasile Şoimaru şi la Bucureşti şi realizată de acesta împreună cu Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea şi Roxana Iorgulescu-Bandrabur, la 70 de ani de la bătălia împotriva duşmanului bolşevic.
În continuare redăm un fragment emoţionant din acestă lucrare, extras din capitolul IV al cărţii, intitulat „Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească…” şi semnat de învăţătorul Gheorghe Pârlea. Reportajul a fost realizat în vara lui 2012 în două sate din judeţul Iaşi.
Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!
„Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru dintre ei trăiesc, cu privilegiul unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.
În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.
Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. «Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc: Trei, Doamne, şi toţi trei!», ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: «Dar să ştiţi, măi băieţi – între «băieţii» cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani – că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: Trei, Doamne, şi toţi trei!». Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului: Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns, ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. «Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …». De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne pună în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: «Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!». (Sursa: Historia)
Ioana Aioanei: “Unde eraţi, Sire, când sovieticii ne-au evacuat din casele noastre în miez de noapte şi plină iarnă 1944, şi ne-au luat tot avutul, iar noi cu copiii în braţe plângeam pe străzi? Unde eraţi Voi Sire, regele iubit al românilor? Iar noi, tot naivi, vă iubeam şi credeam că eraţi ataşat nouă şi că ne veţi salva de comunişti!…”
Gh. Buzatu: “Mareşalul Antonescu (între 1943-1944) a cunoscut în profunzime toate pregătirile opoziţiei şi ale Casei Regale vizând retragerea României din Axă şi instaurarea, în condiţii interne şi internaţionale propice, a unui cabinet Constantin Sănătescu”. – “Hitler, Stalin, Antonescu”
“(…) Cu o oră înaintea execuției, Antonescu cere să-i fie aduse mama și soția. Își scoate ceasul de la mână și îl dă Mariei, spunându-i să nu-l lase niciodată să se oprească, să-și închipuie că e inima lui, care bate pentru ea… Dar femeia nu a putut păstra simbolicul obiect: i l-a smuls cu brutalitate un gardian, pe motiv că ar fi proprietate de stat, din moment ce Antoneștilor le fusese confiscată întreaga avere.
Dar calvarul Mariei începuse cu câțiva ani înainte, imediat după arestarea celui considerat de unii un criminal de război, de alții – între care și subsemnatul (Cezar Straton) – un mare patriot, ce a gestionat cât de bine s-a putut situația de criză în care se afla atunci țara. După 23 august 1944, soția mareșalului pribegește din localitate în localitate, fiind izgonită repetat, periplu tragic ce amintește cumva de fuga și deruta Ceaușeștilor. Este arestată la 14 septembrie 1944 – să fie transportată la închisoare, ca până la urmă – pe 18 mai 1945 – să fie transportată la Moscova, unde a fost încarcerată până în aprilie 1946.
Antonescu nu a știut că soția lui a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată. A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.
În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu. Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. (…)”
” (…) – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. (…)
Istoria să judece.
Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
Pe 6 iunie Profesorul Gheorghe Buzatu ar fi implinit 75 de ani. Personal, l-am amintit si l-am pomenit, crestineste, impreuna cu monahii de la Manastirea romaneasca Prodromu de la Sfantul Munte Athos. La un an de la trecerea sa la cele vesnice, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST), condus de fostul detinut politic, istoricul si profesorul Radu Ciuceanu, i-a omagiat imensa personalitate si activitatea sa impresionanta in slujba adevarului, printr-un Simpozion In Memoriam, la care au participat numerosi istorici din intreaga tara si cercetatori de la institute de specialitate si de la CNSAS. Pe langa acestia, in cadrul discursurilor comemorative, pe “monumentul Gheorghe Buzatu” – dupa cum l-a descris profesorul Radu Ciuceanu – si l-au revendicat si militari (fostul redactor sef al Revistei de Istorie Militara) si editori (directorul Editurii Enciclopedice) si luptatori anticomunisti (fosti detinuti politic).
Dar inainte de toate, am vrut sa-l revendic eu, pentru ca profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane, prin munca sa, un autentic jurnalist, de cea mai inalta clasa, un comentator extrem de avizat si atent al vietii politice si publice, caruia ii simtim lipsa profund. Numai eu stiu cateva veritabile “bombe” de presa, perfect documentate, au aparut in mass media ultimilor 25 de ani, “inspirate” de profesorul Gheorghe Buzatu. Surpriza pe care am avut-o la lansarea acestei “revendicari” a fost o informatie necunoscuta, cred, publicului larg, furnizata de doamna Stela Cheptea, colaboratoarea sa apropiata, un adevarat camarad de breasla, si anume ca, inainte de a intra la Istorie, Gheorghe Buzatu a vrut sa dea la Jurnalism. QED!
Public aici fotografii si cateva luari de cuvant de la Simpozionul INST In Memoriam Gheorghe Buzatu cat si un binevenit documentar realizat de Agentia Nationala de Presa Agerpres, la aniversarea a 75 de ani de la nasterea marelui istoric roman. Vesnica lui pomenire!
DOCUMENTAR: istoricul Gheorghe Buzatu – 75 de ani de la naștere
Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai apreciați istorici români contemporani, ar fi împlinit la 6 iunie 2014, 75 de ani.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA
Istoricul s-a născut în 1939 în comuna vrânceană Sihlea. A urmat Facultatea de Filologie-Istorie, Secția istorie în cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1956-1961) și a devenit doctor în istorie, specialitatea istorie contemporană, la aceeași facultate, cu teza ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (1971).
A fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” al Filialei Iași a Academiei Române (1961-1992); cercetător științific principal I la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei din Iași a Academiei Române (1992-1997); secretar științific al Institutului ”A. D. Xenopol” din Iași (1975-1990); cercetător științific principal I (din 1992) la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, al cărui fondator, director și colaborator în stagiu a fost și a rămas. Fondator și redactor-șef al revistei academice Europa XXI (din 1992).
De asemenea, a desfășurat o bogată activitate în cadrul Academiei Oamenilor de Știință din România, mărturie fiind studiile publicate în revista ”Annals” a secției de științe istorice și arheologie, precum și participările sale pline de substanță la simpozioanele și congresele științifice ale Academiei Oamenilor de Știință din România.
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA
Între 1997-2008 a fost profesor universitar de Istorie contemporană și Relații Internaționale la Universitatea din Craiova și profesor consultant la Universitatea ”Ovidius” din Constanța (din 2007), având meritul de a fi format și îndrumat o nouă generație de istorici. Conducător științific al unui număr de 45 teze de doctorat (în majoritate tipărite), i-a încurajat întotdeauna pe tinerii aflați la începutul carierei să studieze documentele epocii, să le interpreteze și să formuleze propriile puncte de vedere.
Membru în Colegiul de redacție al revistelor, ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” din Iași”, ”Moldova”, ”Dosarele Istoriei”, ”Historia”, ”Document”, ”Analele Totalitarismului”, ”Saeculum”, ”Valachian Journal”, ”Analele Universității din Craiova”, seria ”Istorie”.
”Gheorghe Buzatu a fost unul dintre cei mai importanți istorici români, ale cărui contribuții științifice au vizat o arie problematică foarte largă. (…) a adus o contribuție majoră la promovarea istoriei autentice, întemeiată pe documente de arhivă și susținerea cu curaj a unor noi interpretări, chiar dacă acestea nu se înscriau pe linia unor ‘directive politice’ mai vechi sau mai noi”, declara, într-un articol, prof. univ. dr. Vasile Cândea, președintele Academiei Oamenilor de Știință din România.
În legislatura 2000-2004, a fost ales senator de Iași pe listele Partidului România Mare. A fost vicepreședinte al Senatului României (2000-2004) și a făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului, precum și din Delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (decembrie 2002 — decembrie 2004).
A desfășurat o bogată activitate științifică: 55 cărți publicate sub nume propriu; 72 volume coordonate sau în colaborare; autor a peste 500 de studii și micromonografii, articole, eseuri, prefețe, note ș.a.
El a coordonat timp de mai mulți ani prestigioasa colecție ”Românii în istoria universală”, ce a ajuns la peste 140 de volume. A colaborat la realizarea volumelor VIII și IX din Tratatul de Istorie a României (2003, 2008).
Foto, cu regretatul Mihai Ungheanu: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA
Publicații: ”Războiul Marilor spioni” (vol. I-II, Ed. Junimea, Iași, 1985-1990); ”Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial” (vol. I-II, Ed. Enciclopedică, București, 1988-1995); ”România și războiul mondial din 1939-1945” (Ed. Majahonda, București, 1995); ”Radiografia dreptei românești. 1927-1941” (Ed. FFPress, 1996); ”O istorie a petrolului românesc” (Ed. Enciclopedică, București, 1998); ”Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948” (Ed. Paideia, București, 1999; ”România și Marile Puteri (1939-1947)” (Ed. Enciclopedică, București, 2003); ”Eminescu: Sens, timp și devenire istorică” (vol. I-II, Ed. Universității, Iași, 1988-1990); ”Mareșalul Antonescu în fața istoriei” (vol. I-II, Ed. B.A.I., Iași, 1990); ”România și Primul Război Mondial” (Ed. Empro, Focșani, 1998); ”Discursuri și dezbateri parlamentare. 1864-2004” (Ed. Mica Valahie, București, 2004); ”Arhive secrete, secretele arhivelor (vol I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2005); ”Istoria Senatului României” (Ed. Monitorul Oficial, București, 2004); ”A History of Romanian Oil” (vol. I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2004-2006); ”Antonescu, Hitler, Stalin” (vol. I, Ed. Mileniul III, Ploiești, 2005; vol. II, Pitești, 2007; vol. III, Ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008); ”Europa în balanța forțelor. 1919-1939” (Ed. Mica Valahie, București, 2007); ”România sub Imperiul Haosului. 1939-1945” (Ed. RAO, București, 2007); ”Pace și război. Jurnalul Mareșalului I. Antonescu, I, 1940-1941” (Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008), ”Nicolae Ceaușescu — biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul și execuția” (Colecția Opera Omnia, Iași, 2011).
”Lucrările sale se întemeiază pe documente de arhivă din S.U.A., Federația Rusă, Marea Britanie și evident, din România, pe care le-a studiat cu osârdie de-a lungul a cinci decenii de activitate științifică. (…). A prezenta istoria adevărată — cu plusurile și minusurile ei — a fost crezul pe care l-a slujit cu credința Gheorghe Buzatu. Pentru adevărații istorici, care nu se rușinează de faptul că sunt români, opera și viața lui Gheorghe Buzatu rămân un prețios reper științific și moral” aprecia, într-un articol, prof. univ. dr. Ioan Scurtu.
I-a fost decernat Premiul Academiei Române pentru vol. ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (Iași, 1981); premiul Academiei Române pentru vol. ”Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859-1918” (Iași, coordonare și colaborare, 1983); Premiul de excelență al UNESCO (1997).
Senatul Universității ”Ovidius” din Constanța, i-a decernat, în iunie 2007, titlul de Doctor Honoris Causa, iar Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Știință din România l-a ales, în decembrie 2008, pe Gheorghe Buzatu ca membru corespondent.
Istoricul și-a lansat, în martie 2010, colecția Opera Omnia, o colecție paralelă publicată de editura Tipo Moldova, cele 13 volume pe care le conține făcând parte din colecția ”Românii în istoria universală”.
Vicepreședinte al Comitetului român pentru istoria celui de-Al Doilea Război Mondial (București, din 1995). Membru al Comisiei internaționale pentru studiul istoriei relațiilor internaționale (Italia), al Comisiei pentru istoria celui de al Doilea Război Mondial, al Comitetului științific de organizare a Colocviilor de istorie anglo-române (1979 și 1983) și a celui de-Al X-lea Congres Mondial de Istorie, București (1980), al Clubului Istoricilor ”N. Iorga”, al Comisiei Române de Istorie Militară, al Asociației Americane de Istorie (1996-1990). Din 2005, Research Fellow al American Biographical Institute.
Istoricul Gheorghe Buzatu a murit la 20 mai 2013.
Câteva zile mai târziu, Biblioteca Județeană ”Alexandru și Aristia Aman” din Craiova îi aducea un omagiu reputatului profesor și istoric, prieten apropiat al acestei bibliotecii, prin expoziția de carte ”In memoriam Gheorghe Buzatu”.
Bunul Dumnezeu a facut ca Icoana cu care au plecat la lupta ostile conducatorului Ion Antonescu, pe 22 iunie 1941, in Razboiul Sfant pentru dezrobirea Basarabiei, sa fie salvata si, apoi, donata parohului Bisericii Sfantul Stefan din Bucuresti, lacasul in care se inchina insusi Mircea Vulcanescu, a carui casa se afla in imediata apropiere. Icoana Sfantului Ioan Botezatorul, care a mers in fruntea ostirilor in bratele preotilor militari voluntari, cum a fost si Parintele Justin Parvu, la intoarcerea de pe front avea urme uscate de sange pe ea dupa ce fusese pe pieptul atator soldati romani cazuti pentru eliberarea tarii si nimicirea bolsevicilor.
Parintele Constantin Carlan Ungureanu (foto), parohul Bisericii de pe Calea Calarasi – despre care puteti afla mai multe pe BisericaSfantulStefan.Ro – ne-a istorisit azi, la 73 de ani de la declansarea Razboiului Sfant si chiar in Duminica Sfintilor Romani, cateva date despre icoana imbibata in sange a celui ce a pornit in lupta general pentru a deveni maresal, conducator al statului si apoi, dupa lovitura de stat data de Mihai I impreuna cu sovieticii, “criminal de razboi” si erou-martir al neamului romanesc, conform plebiscitului TVR in care a fost declarat, in urma votului national, unul dintre cei mai mari romani din toate timpurile.
Tot Bunul Dumnezeu a randuit ca in aceeasi linie cu Biserica in care este icoana Maresalului sa fie si Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena, ctitorita de Ion Antonescu si doamna sa, Maria, aflata acum, prin aceeasi pronie cereasca, la capatul Bulevardului Basarabiei din Bucuresti, in Piata Eudoxiu Hurmuzachi (fosta Piata Muncii/Bariera Vergului). Va prezentam azi, in premiera, relatarea Parintelui Constantin despre icoana si imaginea ei minunata, cu un Sfant Ioan Botezatorul – praznuit pe 24 iunie – care te priveste cu niste ochi mari, parca si el ingrozit de cele vazute pe Frontul de Est. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!
22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.
Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est – Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute – a beneficiat, indiferent de “culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!
(…)
În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940. Cum am precizat, Războiul României a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944. De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei Învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întâlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament: « DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE-AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »
În context, se impune această precizare: Războiul din Est al României nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atât după 1944, dar şi… anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.
Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi români, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfântă» proiectată: « Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …» Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atât Ordinul către Armată dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între România şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Românilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice. Ambele documente, exprimând forţa şi hotărârea în acţiune, l-au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text. După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară : « Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc». Este, după cum avertizat, rândul lui Antonescu să intervină, motivându-şi personal rolul şi rostul : «…V-am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m-aţi ascultat. Dumnezeu m-a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii româneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de-ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale României Scumpe şi Mari […] A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou in pământul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti. Mulţumesc Domnului că m-a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […] Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă. Ne-a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să-l urmăm cu încredere, Români! Cu gândul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Români! … Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi-mă! Războiul Sfânt a început!»
ORDIN CĂTRE ARMATĂ
„Ostaşi,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!
Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.
Ostaşi,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc.
Ostaşi,
Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu.
Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
Ostaşi,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!
General Ion Antonescu, 22 iunie 1941”
Studiul integral al Profesorului Gheorghe Buzatu la:
Imagini cu bustul Maresalului Ion Antonescu de la Biserica ctitorita de el si sotia sa Maria, cu hramul Sfintii Imparati Constantin si Elena, de la fosta Bariera Vergului – Piata Muncii, acum denumita nu intamplator Piata Eudoxiu Hurmuzachi, aflata in capatul Bulevardului Basarabia. Basarabia eliberata de Maresalul Ion Victor Antonescu. Din cate stiu eu Biserica are acest hram in cinstea mamei sale, care statea de altfel in vecinatate, cunoscuta sub diminutivul Liţa, care ar fi venit de la Elena. Bustul a fost eliminat in urma unei rusinoase cedari a “statului roman”.
“Acest sfant lacas inceput in vremuri de grea cumpana dar si de mare mandrie nationala pentru tara noastra se zideste ca marturie nepieritoare a legamantului sfant pe care biserica noastra l-a avut intotdeauna cu neamul si tara noastra” – Maresal al Romaniei Ion Antonescu – Din Hrisovul de Temelie, datat 28 iunie 1943
In urma cu un an, pe 20 mai 2013, intr-o zi de luni, la orele 12, Profesorul Gheorghe Buzatu se stingea din aceasta viata inconjurat de sutele sale de carti, la masa sa de lucru de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana al Academiei Romane – Filiala Iasi. Pleca spre viata vesnica de sub privirea Maresalului Antonescu, dintr-o fotografie pe care o tinea la loc de cinste, ca pe o icoana, pe raftul central din biroul sau. In acest spatiu muncea de la primele ore ale diminetii pana la orele noptii. Ajunsese sa lucreze 15 ore pe zi. Cu totii, cei care aveam privilegiul sa ii fim aproape, ne amintim ca ne trimitea mesaje – pe care si azi le asteptam sau le cautam in mesageria electronica – la toate orele posibile si imposibile, acoperind un spectru foarte larg al subiectelor de interes national, Profesorul fiind racordat la nenumarate surse de informatii de prima mana, din ambele state romanesti dar si din strainatate, in special din Statele Unite.
Anul trecut, in preajma zilei sale de nastere, cand ar fi implinit 74 de ani, am prezentat ultimul sau mesaj jurnalistic transmis prin intermediul e-mail-ului si al comentariilor facute pe blogul profesorului Ion Coja cu privire la un eveniment deranjant: cedarea arhivelor militare chiar celor care s-au dovedit de-a lungul anilor a fi veritabili falsificatori ai istoriei Romaniei. Profesorul Gh. Buzatu si-ar fi dorit ca macar cativa dintre istoricii Romaniei sa protesteze, ca un minim gest de demnitate intru apararea istoriei nationale. Apelul sau a ramas, insa, fara nici un raspuns. Intristat, Profesorul le trimitea istoricilor din agenda sa acest ultim mesaj, impartasit public de un confrate de-al sau, zilele aceastea, la Simpozionul dedicat de INST marelui istoric:
“Stimaţi Colegi,
Vă retransmit acest mesaj, care poate vă interesează?!
Eu cred că este O LECŢIE pentru toţi cei care se joacă cu/de-a arhivele …
NU AŞTEPT, CUM NU AŢI FĂCUT NICI PÂNĂ ACUM, SĂ RĂSPUNDEŢI … Oboseala, plictiseala, inutilitatea, teama de posibila cenzură pe/prin Internet, preocuparea esenţială de-a evita disconfortul în raporturile prezente şi viitoare cu instituţiile-mamă ale Dv. etc. etc. vor reprezenta cel mai bun sfetnic.
Vă rog insistent: 1) NU răspundeţi, căci nu vă confirm; 2) NU mai contează; 3) Menajaţi-vă; 4) Tuturor Românilor din Românica le este rezervat un MARE VIITOR!
Cu sănătate, Gh. B.
Iaşi, 17.5.2013 – 4.10 pm”
Ghilimelele se intrevad, cred, la MARE VIITOR… Lectia la care se referea Profesorul privea cazul lui Nicolae Breban, acuzat in fals drept colaborator al Securitatii si aparat acum de Paul Goma, de la Paris, si de Augustin Buzura, in “Cultura”. Detinatorii arhivelor CNSAS s-au folosit, iata, de aceasta capacitatea doar pentru a falsifica realitatea dupa bunul lor plac, conform prioritatilor de pe agenda unui grup intelectual rival, cu interese antiromanesti, considera Profesorul. Fara alte comentarii.
Dumnezeu sa-l ierte pe marele Profesor si luptator pentru Romania si adevarul istoric si sa ne ierte si pe noi pentru ca in urma sa, pe frontul apararii cauzei nationale, a ramas atata tacere…
June 2nd, 2016 
VR 
Institutul “Fraţii Golescu” pentru românii de pretutindeni organizează împreună cu partenerii săi, joi, 2 iunie 2016, orele 18.00, la Clubul Ţăranului Român din cadrul Muzeului Ţăranului Român, omagierea Dreptului între Popoare al Statului Israel, românul Traian Popovici, fiu de preot, primar de Cernăuţi şi salvator a circa 20.000 de evrei (conform plăcii de pe mormântul său, 25.000 – vezi Wikimedia).
Posted in 
Tags: 
