Creștinii ortodocși, cei mai numeroși contribuabili, au dreptul să aibă Catedrala Mântuirii Neamului
Candidatul PNL la Primăria Capitalei, Marian Munteanu, susține proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, afirmând că “cei mai numeroși contribuabili, creștinii ortodocși, au dreptul la un astfel de lăcaș”.
“Catedrala Mântuirii Neamului este un monument închinat tuturor eroilor români căzuți în lupte de-a lungul timpului. (…) Așa cum microbiștii au în Arena Națională un stadion care a costat de trei ori mai mult decât Catedrala, așa cum iubitorii de teatru au dreptul la un Teatru Național, renovat cu 170 de milioane de euro, așa și creștinii ortodocși, cei mai numeroși contribuabili, au dreptul la un astfel de lăcaș”, a spus Munteanu, miercuri seară, la Antena 3.
În context, el a afirmat că nu dorește să spună că o investiție în sport nu ar fi utilă, însă, subliniază că toți cetățenii au drepturi.
Nota: Deşi ne exprimăm rezerva privind această datare semnalăm, totuşi, articolul.
Ei bine, de data aceasta, echipa condusă de responsabilul de șantier Elena-Cristina Nițu și directorul complexului muzeal “Curtea Domnească Târgoviște” Ovidiu Cîrstina, cu participarea studenților Universității Valahia din Târgoviște, sub coordonarea profesorului universitar Marin Cârciumaru, au făcut o descoperire poate mai importantă:
Statuetă de 23.000 de ani, descoperită recent de arheologi dâmbovițeni la un sit din Neamț
O statuetă de 23.000 de ani vechime a fost descoperită recent de arheologi dâmbovițeni la situl paleolitic de la Poiana Cireșului, județul Neamț.
Descoperirea este considerată a fi una extrem de importantă, este prima de acest tip din țara noastră și este caracterizată de specialiști drept unică pentru patrimoniul cultural al României.
”Este prima statuetă stilizată, abstractizată, din Sud Estul Europei, descoperită la noi în situl de la Poiana Cireșului. Probabil că o să poarte denumirea sitului, o să fie un Venus de Poiana Cireșului. Este realizată dintr-o rocă, iar contextul în care a fost descoperită este puțin mai special, pentru că ea a fost găsită pe marginea unei vetre, unei zone cu arsuri destul de puternice și în concordanță cu alte artefacte mai speciale. La fel ca la majoritatea statuetelor abstractizate din Europa, îi lipsește partea superioară. La noi partea superioară a statuetei mai are ceva special, pentru că de-a lungul timpului s-a presupus că erau fragmentate ritualic și mai ales aruncate în foc pentru fragmentare ritualică. Partea superioară a statuetei noastre prezintă urme de ardere și de exfoliere datorate acestui procedeu. Probabil că este una dintre dovezile solide care o să susțină teoriile cercetătorilor europeni de acum încolo”, a declarat responsabilul șantierului arheologic de la Poiana Cireșului, Elena-Cristina Nițu, la o conferință de presă.
Ea a subliniat importanța descoperirii.
“Trebuie să vă mai spun că aceste statuete se descoperă foarte rar, majoritatea au fost descoperite în anii ’80. Ultima statuetă europeană care s-a descoperit a fost într-un sit din Franța, anul trecut, este într-o stare destul de fragmentară. Următoarea este a noastră”, a mai spus cercetătorul științific Elena-Cristina Nițu.
Coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru, a afirmat că descoperirea este ‘senzațională’, și trebuie conservată și expusă corespunzător.
‘Eu nu știu cât este România pregătită pentru o astfel de descoperire! Este o descoperire senzațională. O astfel de descoperire oriunde în lume este centrul atenției tuturor. Vreau să vă spun că mă uitam pe un site acum câteva zile, o descoperire similară din Cehia urma să se ducă la o altă expoziție. Era ambalată într-o cutie militară, transportată de doi militari, care erau flancați de alți patru militari cu armele în poziție de tragere. Spun toate aceste lucruri pentru că eu, descoperitorul ei, nu voi fi de acord să fie expusă decât în momentul când i se va asigura vizibilitate, siguranță și modurile de conservare totale, care să nu ne facă de râs în fața lumii”, a spus profesorul Cârciumaru.
El a adăugat că este prima astfel de descoperire din România. Statueta este realizată dintr-un material deschis la culoare, este destul de grea pentru volumul său și nu are cap.
”Este o descoperire senzațională în primul rând că este prima din România, este prima de acest fel din Sud Estul Europei (…). Majoritatea statuetelor de acest tip descoperite sunt fără cap. Deci să nu ne surprindă că partea superioară a corpului nu există. Dar în același timp noi avem speranța că adesea jumătatea cealaltă a unei statuete era găsită la 10-20 de metri. Deci putem să sperăm că vom găsi și partea cealaltă datorită modului de săpătură pe care îl practicăm. Suntem singura echipă care facem săpături arheologice și în stratele de cultură săpăm din doi în doi milimetri”, a mai spus coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru.
Despre materialul din care este realizată statueta, profesorul spune că se vor face analize pentru a fi stabilit tipul acestuia.
”Sunt multe de spus despre această descoperire. Și noi suntem la început. Nu suntem siguri nici materialul din care a fost realizată. Noi acum, microscopic, spunem că este un argilit. Statueta este foarte grea pentru volumul ei. Este un argilit care probabil are ceva deosebit, nu suntem convinși că nu este dintr-o argilă preparată într-un anumit fel cu ingredienți pe care nu îi cunoaștem și care a fost arsă superficial. Sunt lucruri care ne așteaptă să le vedem. Ar fi extraordinar dacă ar fi arsă, pentru că asta ne-ar permite o datare directă a statuetei, nu a stratului respectiv. Din strat noi avem suficiente datări care peste 20.000 de ani, calibrate așa cum se folosesc în momentul de față sunt în jur de 23.000 de ani vechime”, a afirmat Cârciumaru.
Potrivit acestuia, forma statuetei este cea care dă importanță descoperirii.
‘Noi sperăm ca ea să nu fie încă o statuetă descoperită pe teritoriul Europei, ci ca ea să reprezinte din punct de vedere al evoluției artei statuetelor un plus față de ceea ce se știe în momentul de față. Trebuie să fim mândri pentru că în mod cert este indubitabil se văd urmele de prelucrare. Ceea ce este foarte rar pe multe statuete pentru că au fost distruse. Materialul din care este făcut, nu știm sigur ce, a făcut conservarea mai bună, chiar decât pe fildeș”, a mai spus profesorul universitar Marin Cârciumaru.
Statueta urmează să fi expusă la Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște.
”Statueta nu este conservată și nici nu s-a intervenit deloc asupra ei. A fost lăsată cu depunerile originale cu carbonat de calciu din sit. Trebuie aflat întâi natura rocii și apoi găsite substanțele care se potrivesc nondestructive, probabil va trebui o baie de ultrasunete sau altceva și, probabil, va trebui să o trimitem la marile laboratoare din străinătate”, a precizat cercetătorul științific Elena-Cristina Nițu.
Echipa de arheologi dâmbovițeni a explicat că a dorit să prezinte mai întâi în țară descoperirea, iar ulterior va fi prezentată și în revistele internaționale de specialitate.
‘Noi am ținut neapărat, înainte de a intra în studiu în rândul revistelor mari din lume, să facem această conferință de prezentare cu mass media din România. Descoperirea este atât de mare încât ar fi fost necinstit din partea noastră să preluați din literatura de specialitate din străinătate înainte de a o vedea dumneavoastră primii”, a spus coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru.
Descoperirea a fost făcută pe 22 august și prezentată, vineri, într-o conferință de presă la Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște.
Cercetările de la Poiana Cireșului se desfășoară sub egida Complexului Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște, prin responsabilul de șantier Elena-Cristina Nițu și directorul complexului muzeal Ovidiu Cîrstina, cu participarea studenților Universității Valahia din Târgoviște, sub coordonarea profesorului universitar Marin Cârciumaru.
AGERPRES / Autor: Cornelia Dumitru, editor: Mihai Simionescu
Colectivul de cercetare care participă la săpăturile din acest an este format, în această fază de început, din dr. Elena-Cristina Nițu (șefa șantierului), dr. Ovidiu Cîrstina – Complexul Național Muzeal ”Curtea Domnească” din Târgoviște, prof. univ. dr.Marin Cârciumaru – Muzeul Evolutiei Omului si Tehnologiei în Paleolitic Târgoviște, dr. Mădălin Văleanu (Muzeul Palatul Culturii Iași), dr. Jessica Lacarriere – arheozoolog (Universitatea din Toulouse-Franța), drd. Remus Dincă, drd. Adrian Nicolae (Universitatea Valahia din Târgoviște), absolventii Anca Purcaru (Universitatea Valahia din Târgoviște), Sergiu Enache (Universitatea de Vest Timișoara), studenții Florin Lupu, Alexandru Mirică, Marian Leu (Universitatea Valahia din Târgoviște), Adelina Sava (Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași), Aurelian Roșca (General manager at ITSquad Cluj-Napoca).
Agerpres a realizat la sărbătorirea a 104 ani de la naşterea Sfâtului Ardealului un interviu de excepţie, realizat de Otilia Halungă cu nepoata Părintelui Arsenie Boca, doamna Zoe Dăian. Veţi afla o suită de detalii mai cunoscute sau mai puţin ştiute din viaţa Părintelui, inclusiv legate de Securitate, despre arestarea Părintelui dar şi cum şeful Securităţii Sinaia venea cu portocale şi lămâi la chilia duhovnicului. Iată cum se încheie acest interviu:
Otilia Halungă: Ce spuneți despre faptul că lumea cere canonizarea părintelui Arsenie Boca?
Zoe Dăian: Unii sunt împotrivă, pentru că satana lucrează. Eu am transmis (…) că nu e nevoie să-l canonizeze, pentru că-l canonizează miile de oameni care merg la mormântul lui, iar celor care sunt împotrivă, când se adună la Sinod, să le dea Dumnezeu sănătate și liniște sufletească, pentru că nu o au.
Pe 6 iunie Profesorul Gheorghe Buzatu ar fi implinit 75 de ani. Personal, l-am amintit si l-am pomenit, crestineste, impreuna cu monahii de la Manastirea romaneasca Prodromu de la Sfantul Munte Athos. La un an de la trecerea sa la cele vesnice, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST), condus de fostul detinut politic, istoricul si profesorul Radu Ciuceanu, i-a omagiat imensa personalitate si activitatea sa impresionanta in slujba adevarului, printr-un Simpozion In Memoriam, la care au participat numerosi istorici din intreaga tara si cercetatori de la institute de specialitate si de la CNSAS. Pe langa acestia, in cadrul discursurilor comemorative, pe “monumentul Gheorghe Buzatu” – dupa cum l-a descris profesorul Radu Ciuceanu – si l-au revendicat si militari (fostul redactor sef al Revistei de Istorie Militara) si editori (directorul Editurii Enciclopedice) si luptatori anticomunisti (fosti detinuti politic).
Dar inainte de toate, am vrut sa-l revendic eu, pentru ca profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane, prin munca sa, un autentic jurnalist, de cea mai inalta clasa, un comentator extrem de avizat si atent al vietii politice si publice, caruia ii simtim lipsa profund. Numai eu stiu cateva veritabile “bombe” de presa, perfect documentate, au aparut in mass media ultimilor 25 de ani, “inspirate” de profesorul Gheorghe Buzatu. Surpriza pe care am avut-o la lansarea acestei “revendicari” a fost o informatie necunoscuta, cred, publicului larg, furnizata de doamna Stela Cheptea, colaboratoarea sa apropiata, un adevarat camarad de breasla, si anume ca, inainte de a intra la Istorie, Gheorghe Buzatu a vrut sa dea la Jurnalism. QED!
Public aici fotografii si cateva luari de cuvant de la Simpozionul INST In Memoriam Gheorghe Buzatu cat si un binevenit documentar realizat de Agentia Nationala de Presa Agerpres, la aniversarea a 75 de ani de la nasterea marelui istoric roman. Vesnica lui pomenire!
DOCUMENTAR: istoricul Gheorghe Buzatu – 75 de ani de la naștere
Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai apreciați istorici români contemporani, ar fi împlinit la 6 iunie 2014, 75 de ani.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA
Istoricul s-a născut în 1939 în comuna vrânceană Sihlea. A urmat Facultatea de Filologie-Istorie, Secția istorie în cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1956-1961) și a devenit doctor în istorie, specialitatea istorie contemporană, la aceeași facultate, cu teza ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (1971).
A fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” al Filialei Iași a Academiei Române (1961-1992); cercetător științific principal I la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei din Iași a Academiei Române (1992-1997); secretar științific al Institutului ”A. D. Xenopol” din Iași (1975-1990); cercetător științific principal I (din 1992) la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, al cărui fondator, director și colaborator în stagiu a fost și a rămas. Fondator și redactor-șef al revistei academice Europa XXI (din 1992).
De asemenea, a desfășurat o bogată activitate în cadrul Academiei Oamenilor de Știință din România, mărturie fiind studiile publicate în revista ”Annals” a secției de științe istorice și arheologie, precum și participările sale pline de substanță la simpozioanele și congresele științifice ale Academiei Oamenilor de Știință din România.
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA
Între 1997-2008 a fost profesor universitar de Istorie contemporană și Relații Internaționale la Universitatea din Craiova și profesor consultant la Universitatea ”Ovidius” din Constanța (din 2007), având meritul de a fi format și îndrumat o nouă generație de istorici. Conducător științific al unui număr de 45 teze de doctorat (în majoritate tipărite), i-a încurajat întotdeauna pe tinerii aflați la începutul carierei să studieze documentele epocii, să le interpreteze și să formuleze propriile puncte de vedere.
Membru în Colegiul de redacție al revistelor, ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A. D. Xenopol” din Iași”, ”Moldova”, ”Dosarele Istoriei”, ”Historia”, ”Document”, ”Analele Totalitarismului”, ”Saeculum”, ”Valachian Journal”, ”Analele Universității din Craiova”, seria ”Istorie”.
”Gheorghe Buzatu a fost unul dintre cei mai importanți istorici români, ale cărui contribuții științifice au vizat o arie problematică foarte largă. (…) a adus o contribuție majoră la promovarea istoriei autentice, întemeiată pe documente de arhivă și susținerea cu curaj a unor noi interpretări, chiar dacă acestea nu se înscriau pe linia unor ‘directive politice’ mai vechi sau mai noi”, declara, într-un articol, prof. univ. dr. Vasile Cândea, președintele Academiei Oamenilor de Știință din România.
În legislatura 2000-2004, a fost ales senator de Iași pe listele Partidului România Mare. A fost vicepreședinte al Senatului României (2000-2004) și a făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului, precum și din Delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (decembrie 2002 — decembrie 2004).
A desfășurat o bogată activitate științifică: 55 cărți publicate sub nume propriu; 72 volume coordonate sau în colaborare; autor a peste 500 de studii și micromonografii, articole, eseuri, prefețe, note ș.a.
El a coordonat timp de mai mulți ani prestigioasa colecție ”Românii în istoria universală”, ce a ajuns la peste 140 de volume. A colaborat la realizarea volumelor VIII și IX din Tratatul de Istorie a României (2003, 2008).
Foto, cu regretatul Mihai Ungheanu: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA
Publicații: ”Războiul Marilor spioni” (vol. I-II, Ed. Junimea, Iași, 1985-1990); ”Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial” (vol. I-II, Ed. Enciclopedică, București, 1988-1995); ”România și războiul mondial din 1939-1945” (Ed. Majahonda, București, 1995); ”Radiografia dreptei românești. 1927-1941” (Ed. FFPress, 1996); ”O istorie a petrolului românesc” (Ed. Enciclopedică, București, 1998); ”Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948” (Ed. Paideia, București, 1999; ”România și Marile Puteri (1939-1947)” (Ed. Enciclopedică, București, 2003); ”Eminescu: Sens, timp și devenire istorică” (vol. I-II, Ed. Universității, Iași, 1988-1990); ”Mareșalul Antonescu în fața istoriei” (vol. I-II, Ed. B.A.I., Iași, 1990); ”România și Primul Război Mondial” (Ed. Empro, Focșani, 1998); ”Discursuri și dezbateri parlamentare. 1864-2004” (Ed. Mica Valahie, București, 2004); ”Arhive secrete, secretele arhivelor (vol I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2005); ”Istoria Senatului României” (Ed. Monitorul Oficial, București, 2004); ”A History of Romanian Oil” (vol. I-II, Ed. Mica Valahie, București, 2004-2006); ”Antonescu, Hitler, Stalin” (vol. I, Ed. Mileniul III, Ploiești, 2005; vol. II, Pitești, 2007; vol. III, Ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008); ”Europa în balanța forțelor. 1919-1939” (Ed. Mica Valahie, București, 2007); ”România sub Imperiul Haosului. 1939-1945” (Ed. RAO, București, 2007); ”Pace și război. Jurnalul Mareșalului I. Antonescu, I, 1940-1941” (Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008), ”Nicolae Ceaușescu — biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul și execuția” (Colecția Opera Omnia, Iași, 2011).
”Lucrările sale se întemeiază pe documente de arhivă din S.U.A., Federația Rusă, Marea Britanie și evident, din România, pe care le-a studiat cu osârdie de-a lungul a cinci decenii de activitate științifică. (…). A prezenta istoria adevărată — cu plusurile și minusurile ei — a fost crezul pe care l-a slujit cu credința Gheorghe Buzatu. Pentru adevărații istorici, care nu se rușinează de faptul că sunt români, opera și viața lui Gheorghe Buzatu rămân un prețios reper științific și moral” aprecia, într-un articol, prof. univ. dr. Ioan Scurtu.
I-a fost decernat Premiul Academiei Române pentru vol. ”România și trusturile petroliere internaționale până la 1929” (Iași, 1981); premiul Academiei Române pentru vol. ”Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859-1918” (Iași, coordonare și colaborare, 1983); Premiul de excelență al UNESCO (1997).
Senatul Universității ”Ovidius” din Constanța, i-a decernat, în iunie 2007, titlul de Doctor Honoris Causa, iar Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Știință din România l-a ales, în decembrie 2008, pe Gheorghe Buzatu ca membru corespondent.
Istoricul și-a lansat, în martie 2010, colecția Opera Omnia, o colecție paralelă publicată de editura Tipo Moldova, cele 13 volume pe care le conține făcând parte din colecția ”Românii în istoria universală”.
Vicepreședinte al Comitetului român pentru istoria celui de-Al Doilea Război Mondial (București, din 1995). Membru al Comisiei internaționale pentru studiul istoriei relațiilor internaționale (Italia), al Comisiei pentru istoria celui de al Doilea Război Mondial, al Comitetului științific de organizare a Colocviilor de istorie anglo-române (1979 și 1983) și a celui de-Al X-lea Congres Mondial de Istorie, București (1980), al Clubului Istoricilor ”N. Iorga”, al Comisiei Române de Istorie Militară, al Asociației Americane de Istorie (1996-1990). Din 2005, Research Fellow al American Biographical Institute.
Istoricul Gheorghe Buzatu a murit la 20 mai 2013.
Câteva zile mai târziu, Biblioteca Județeană ”Alexandru și Aristia Aman” din Craiova îi aducea un omagiu reputatului profesor și istoric, prieten apropiat al acestei bibliotecii, prin expoziția de carte ”In memoriam Gheorghe Buzatu”.
AGERPRES. Neamț: Mii de pelerini au venit la mormântul preotului Justin Pârvu de la Petru-Vodă
Mii de pelerini din toată țara au venit, în aceste zile de sărbătoare pascală, la mormântul preotului Justin Pârvu de la Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril din localitatea Petru-Vodă.
Pelerinajul a început încă dinaintea Învierii Domnului. Puținele pensiuni din zonă au fost ocupate de credincioși. Începând din prima zi de Paști, mormântul duhovnicului a devenit loc de reculegere și rugăciune pentru pelerini veniți din toate colțurile țării. La poarta mănăstirii erau mașini din Constanța, Timiș, Dâmbovița sau Cluj.
Mormântul preotului Justin Pârvu este acoperit integral cu flori naturale, sub forma Sfintei Cruci, iar la căpătâi se află tricolorul.
Credincioșii se închină și se roagă minute în șir preotului care ar fi săvârșit minuni și în timpul vieții. (Corect: a savarsit minuni – n.m.)
Părintele Justin Pârvu a încetat din viață pe 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani. S-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 și și-a început viața monahală la Mănăstirea Durău, la vârsta de 17 ani.
În anul 1939, după ce a intrat în rândul călugărilor, s-a înscris la Seminarul monahal de la Cernica, lângă București. În timpul războiului, între anii 1942-1944, a slujit ca preot militar pe frontul de Est, până la Odesa. După ce la conducerea României au ajuns comuniștii, părintele a fost arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare plus un spor de 5 ani, pedeapsa săvârșind-o în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la “reeducare” la Pitești, este trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.
După ce și-a ispășit pedeapsa, a mai primit, în 1960, încă patru ani de temniță pentru că nu s-a lepădat de credința sa. În 1964 este eliberat și devine muncitor forestier. După doi ani, în 1966, revine la viața monahală, la Mănăstirea Secu, unde a fost preot monah. Din dorința de a-l controla, conducerea comunistă a țării îl obligă pe părintele Iustin, în anul 1975, să slujească la Mănăstirea Bistrița. După 1990, părintele Iustin se întoarce la Mănăstirea Secu și, până în 1991, este preot și duhovnic la această mănăstire. Doi ani mai târziu, el se retrage în sihăstrie, cu gândul de a-și petrece restul zilelor în post și rugăciune.
În 1991 întemeiază Mănăstirea cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril de la Petru-Vodă. Părintele își continuă misiunea și, în 2000, ridică un schit de maici lângă Mănăstirea de la Petru-Vodă, o casă de educație pentru copii și un azil pentru bătrâni, iar trei ani mai târziu înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită ‘Glasul Monahilor’.
AGERPRES — FOTO PE FLUX/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Florin Marin) / luni, 21 Apr 2014, 10:05
UPDATE (previzibil): Retelele informale, “cash”-ul lui Soros si planurile pentru Cotroceni au invins masinaria de PR a RMGC. O lectie de invatat. Parerea lui Paul Hittermai sus.
Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s-au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp. Dupa cum zicea si Ceausescu la Proces: „Dar asta înseamnă nimicirea României!”
Pacepa intra totusi in legenda. Putini oameni se pot mindri ca au lucrat, pe state de plata, pentru Securitatea romana, KGB si CIA, citeodata pentru toate concomitent.
În răspăr cu opiniile îndeobşte împărtăşite în rîndurile istoricilor români în ceea ce-l priveşte pe fostul adjunct DIE, istoricul american dinamitează imaginea acestuia, susţinînd că ‘’trădarea’’ lui Pacepa ar fi fost în realitate regizată de sovietici cu scopul de a dezinforma serviciile secrete americane în privinţa regimului de la Bucureşti şi a induce o stare de reticenţă a americanilor faţă de statul român.
Ion Mihai Pacepa, dacă era vocea lui, fiidcă oricum înfăţişarea era „protejată”, a oferit duminică seara un interviu la B1 TV, la împlinirea a 35 de ani de la defectarea sa din funcţia de şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe din cadrul Securităţii Statului şi, în plus, din cea de consilier pentru securitate şi dezvoltare tehnologică al preşedintelui României.
La 35 de ani de la “defectarea” pionului KGB, brigada de pionieri care incerca sa resusicite “live” tehnica ruseasca a maskirovkai impreuna cu mumia lui Pacepa, a produs un “interviu” care copiaza mai curand metoda lui Potemkin, plasandu-l pe Pacepa in geamul de la B1 pentru a-i incasa Tismaneanu pensia.
UPDATE: AZI LA TVR 1, ORA 21.00 – MOSTENIREA CLANDESTINA – Larry Watts si Monica Ghiurco despre Pacepa si ai lui
Misteriosul domn Pacepa
de Larry Watts
Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.
Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.
A lucrat Pacepa pentru KGB?
Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.
Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.
În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).
Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.
Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „operaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.
Securitatea era controlată de către KGB?
Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „dovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.
Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.
Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.
În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.
În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.
A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „ultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.
Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).
Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „mea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.
Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „operaţiuni ilegale în România” în 1972?
Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „un partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.
În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.
De ce a dezertat Pacepa?
Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.
În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca - Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.
Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.
Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.
Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.
La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.
După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.
În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).
Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.
Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).
Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.
Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.
Looking back over a lifetime of assessing the Soviet Bloc, another senior CIA analyst noted in the 1980s that Romania’s “particularly risky” independence had “successfully redefined the role of a member of the Bloc, maintaining ties that are mostly formal and confining Soviet influence almost entirely to the negative,” while “all of its moves and positions have been swallowed by the post-Stalin Soviet leaderships, which sometimes seem less tolerant than simply outplayed.” According to the retiring career officer, “all the East European states have benefited from Romania’s insistence on (and the USSR’s recognition of) the right of members to assert independent views in Bloc councils.” (CIA, 12/1/82, foia.cia.gov)
Regardless of what political odor the Central Intelligence Agency and its analysts may currently enjoy (or suffer), I would trust their time-tested assessments over those of Mr. Tismaneanu even had I not read the internal Warsaw Pact documents that fully confirm them. Assertions that Romania defiance and opposition during the Cold War was insignificant and had no impact on the geopolitical confrontation between East and West are simply wrong. Such assertions were debunked at the time by reliable intelligence assessment, and their wrongheadedness has been confirmed beyond doubt in the documents of the other Warsaw Pact members that have come to light since the collapse of communism. No amount of denial or negation, and no attempt at deception or prestidigitation will change that fundamental reality.
During the mid-19th century, Professor Bowen was hindered in the degree to which he could directly respond to his attackers by considerations of professional and social prestige (none of his attackers were academic experts, specialists in the field or, for that matter, university professors.) Joyfully, I am not encumbered by such limitations. Should Mr. Tismaneanu choose to emerge from behind his careful insinuations and engage me directly on the arguments I present, he will find a willing partner in public discussion.
But fear not, dear reader. I will not hold my breath.
Cum despre politica la zi – respectiv “rapirea” lui Hayssam si “reinvierea” lui Basescu – site-ul de atitudine, analiza si sinteza Politica ta se refera cu cea mai mare luciditate gasita de mine in spatiul online, nu-mi ramane decat sa prezint cateva lectii ale trecutului pentru prezentul si viitorul Romaniei:
O tresărire de orgoliu a avut Ceaușescu, care, la Congresul XIV, a cutezat să pună problema desființării urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov cu destulă directețe. A fost – scrie Codreanu – ultima lui licărire de conștiință românească, de care și-a bătut joc în clipa în care a ajuns la mal (n.n.: apropo de zicala cu înecatul la mal).
“Legenda neagra”: „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.”
Suferinţa lui Dumnezeu este, într-o primă înţelegere, tot una cu suferinţa lui Dumnezeu în om, spre mântuirea şi deci spre vindecarea sa de maladia morţii. Suferinţa lui Dumnezeu în om este, aşadar, suferinţă pentru om, pentru vindecarea, înălţarea, eliberarea, restaurarea omului, cum ne învaţă Pr. Stăniloae.
April 14th, 2016 
VR 
Creștinii ortodocși, cei mai numeroși contribuabili, au dreptul să aibă Catedrala Mântuirii Neamului
Posted in 
Tags: 
