Fotografii de Dinu Lazăr, Laurențiu Gâlmeanu, Sebastian Țarălungă, Constantin “Titi” Calistru, Răzvan Rotta, Peter Turnley, Sorin Lupșa, Cristian Botez, Arhive Muzica: Valeriu Sterian/ Clip: Roncea.Ro
Dumnezeu să-i ierte pe martirii din decembrie 1989!
„În lutul greu din care am plecat / Am frământat simţire. / Din ură am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albă, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând Acasă”. – Ernest Maftei, 21 Decembrie 1989
Ten years have passed since Georgia become victim of direct military aggression from the Russian Federation. Consolidated efforts and firm support of our friends, government officials and civil societies have saved my country.
In that critical period, your devotion and contribution by covering ongoing developments to acknowledge truth to the entire world was remarkable. Georgian people highly value your outstanding role and accuracy in those complicated and sensitive processes. Let me extend my gratitude for your certainity and firm position as well as for your exceptional demonstration of solidarity that was essentially important for Georgia.
Today, our unity is vital; we still witness hybrid threats as a major challenge to the international community. Considering our changeable environment, I sincerely believe that your future activities will once again play crucial role for peace, welfare and prosperity.
Sincerely,
Giorgi Margvelashvili
Mulțumesc în mod deosebit Președintelui Georgiei, Excelenței Sale, Giorgi Margvelashvili, și celor care ne-au înmânat personal la București acest document extrem de onorant, respectiv șeful Administrației Prezidențiale, Georgi Abashishvili, geopoliticianul Tengiz Pkhaladze, șeful consilierilor prezidențiali pe politică externă și ambasadorul georgian la Bucuresti, ES Nikoloz Nikolozishvili.
În toamna lui 2008 am organizat împreună cu Civic Media o expoziție comemorativă a invaziei rusești din Georgia, din august 2008, la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu:“Războiul din Georgia, așa cum a fost”. Ocazie cu care, împreună cu Ambasada Georgiei în România s-au decernat diplome pentru profesionalism mai multor jurnaliști români, înmânate personal de către ES Ambasadorul Georgiei, Levan Metreveli, și profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic și președintele Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului (foto mai jos si video în baza textului).
Acum, la 10 ani de la conflictul sângeros abătut de ruși asupra georgienilor, românii demonstrează că nu au uitat de frații lor, victime ale agresiunii moscovite.
Vineri, 3 august 2018, APADAR susține un protest în fața Ambasadei Rusiei din București, între orele 11.00 – 12.00 (Șos. Kiseleff nr. 6).
Urmând ca luni, 6 august, de Schimbarea la Față a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, între orele 13.00 și 19.00 să aibă loc o comemorare prin fotografii din timpul războiului din Georgia, în Piața Universității, pe platoul din fața Teatrului Național.
La Marea Neagra, unde Romania se lauda ca joaca nu stiu ce rol, de cateva zile a inceput un razboi. Crunt. Aliata noastra – cel putin declarativ, pe la diverse agape internationale – mica republica Georgia, aspiranta NATO si membra a GUAM, organizatie regionala sprijinita de Romania si SUA, a fost atacata de Rusia. Dupa cum spune Tbilisi. Moscova spune invers. Sedinta CSAT nu a reusit sa ne lamureasca si pe noi. Dimpotriva. In aceste clipe razboiul este tot in toi, la 1500 de km de Romania.
Situatia din regiunea separatista sprijinita de Rusia, Osetia de Sud, este identica cu cea din Transnistria, cu care, de altfel se afla intr-o stransa alianta, impreuna cu Abhazia, sub umbrela Kremlinului. La Tiraspol, de altfel, paramilitarii cazaci lasati sa apere gubernia in urma razboiului din 1992, s-au mobilizat de saptamana trecuta. Aceasta ne-a si permis sa relatam despre “zanganitul de arme” din Caucaz chiar in ziua declansarii conflictului. Asa ca trebuie sa ne facem cruce ca razboiul nu a pornit, din nou, la granita rasariteana a Romaniei, acum si a NATO si UE.
Oricum, desfasurarea evenimentelor armate sangeroase solicita, evident, alarmarea tuturor organismelor de securitate romanesti, atat pentru a ajuta, cum se poate, la restabilirea starii de normalitate in zona, cat si pentru a informa corect – daca mai avem cu ce si cine – NATO, UE si SUA. (…)
Sa ne gandim, macar pentru o clipa, si la victimele nevinovate din Georgia ale jocului marilor puteri. Pentru ca Rusia vrea sa dea o lectie SUA, la Marea Neagra.
Interviu ZIUA cu Ambasadorul Georgiei in Romania, Excelenta Sa Levan Metreveli din Miscarea Nationala
Ambasadorul Levan Metreveli, jurnalistul Cristian Zarescu si profesorul Radu Ciuceanu la vernisajul expozitiei “Razboiul din Georgia asa cum a fost”. Foto: Agerpres
Romania a fost primul stat care a recunoscut independenta Georgiei, aminteste ambasadorul Georgiei la Bucuresti, Excelenta Sa, Levan Metreveli, intr-un interviu realizat de Madalin Necsutu si Victor Roncea
In cadrul “Intalnirilor ZIUA”, Excelenta Sa, ambasadorul Georgiei in Romania, Levan Metreveli, fost membru al Parlamentului de la Tbilisi, a explicat cauzele, dar si urmarile recentului conflict armat cu Rusia si a vorbit despre aspiratiile tarii sale privind aderarea la Uniunea Europeana si NATO.
Care este situatia politica si sociala actuala in Georgia, dupa conflictul din vara cu Rusia?
In prezent situatia politica este stabila. Principala tinta a agresorilor a fost sa rastoarne actuala conducere a tarii noastre. Dupa invadarea si bombardarea Georgiei acest obiectiv nu a fost atins. Dimpotriva, noul efect creat a fost de consolidare politica si a institutiilor statului. Asadar, din punct de vedere politic, situatia este chiar stabila si as dori sa va spun ca la nivelul populatiei, georgienii au perceput foarte bine motivatiile partii ruse din acest razboi. In tara mea, cu nu foarte mult timp in urma, sa zicem cu aproximativ un an in urma, au fost realizate foarte multe sondaje de opinie care au relevat faptul ca intreaga populatie a Georgiei isi dorea un viitor comun cu cel al Uniunii Europene si NATO. Toate aceste motive au dus la formarea conceptiei in randul populatiei ca acest razboi este pentru a stopa aspiratiile noastre euro-atlantice si pentru castigarea unei pozitii de forta a Rusiei in regiunea Caucazului. As vrea sa va vorbesc despre un aspect deosebit de important, si anume ca, dupa Revolutia Trandafirilor, din 2003, intreg peisajul politic s-a schimbat radical. Pot sa va spun acest lucru in calitate de martor, dar si ca participant al acestei Revolutii. Motivatia mea personala, cat si a celorlalti georgieni a fost sa schimbam tara noastra in bine. Inainte de aceasta data, coruptia in Georgia se afla la un nivel alarmant, iar oamenii nu intelegeau in ce directie ne indreptam, viitorul fiind nesigur. Dupa momentul Revolutiei, situatia s-a schimbat total in termeni financiari, bugetul de stat fiind marit cu aproximativ 41%. In privinta coruptiei putem afirma ca aceasta este complet eradicata la nivel inalt si mediu, un lucru foarte important deoarece o mare parte din bani mergeau in buzunare private. Acum populatia este sigura ca fiecare cent este cheltuit in interesul lor. La fel s-a schimbat si climatul pentru investitii. Nu stiu exact cifrele, dar va pot spune ca acum vin mult mai multi investitori in tara noastra deoarece situatia este stabila.
In urma bombardamentelor infrastructura nu a avut de suferit?
Unul dintre obiectivele majore ale agresorilor a fost distrugerea acestor realizari din cauza unei asa-numite “gelozii”, pentru ca o tara asa de mica, cu un numar redus de locuitori, dar cu o pozitie geopolitica foarte importanta, poate sa realizeze atat de multe. Toate aceste motivatii au determinat distrugerea infrastructurii Georgiei. Care sunt pagubele produse de razboi?
Evenimentul zilei: “Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi Asociația Calea Neamului organizează, duminică, un marş de protest față de adoptarea Legii privind Codul Administrativ al României. Actul normativ este contestat ca urmare a faptului că „limba maghiară devine în mod neconstituţional a doua limbă oficială în stat pe o arie ce depășește cu mult județele Covasna, Harghita şi Mureş.”
Alexandru Leșco: ,,Nu credeam că voi ajunge vreodată să apăr Limba Română la București”
Un Erou Român vine pe 29 iulie la București, în Piața Constituției, la ora 17, să le spună românilor din întreaga țară ce înseamnă să lupți pentru Neam, Tricolor si Limba Română. Alexandru Leşco este românul care a luptat pe Nistru cu arma în mână împotriva ocupației rusești şi a executat 12 ani de temniță grea în Transnistria. Pentru România!
Suntem onoraţi că eroul nostru a răspuns invitației Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mureș si Asociației Calea Neamului de a participa la protestul din 29 iulie, atunci când români de pe întreg cuprinsul țării, împreună cu numeroase asociații, vor spune un NU ferm măsurilor antinaționale din Codul Administrativ, prin care limba maghiară devine a doua limbă oficială în stat. Lupta fraților basarabeni si a celor din Covasna, Harghita si Mureș pentru identitatea națională este un simbol pentru toți românii. Pe 29 iulie eroii vor fi printre noi, eroi ai României, din Basarabia, Covasna, Harghita, Mureș, din linia întâi a luptei pentru identitate, pentru Neam si Țară.
Doamne ajută!
COMUNICAT DE PRESĂ
Duminică, 29 iulie, românii din inima ţării, împreună cu frați din întreaga țară, protestează la Bucureşti împotriva adoptării Codului Administrativ
Motto: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (Mihai Eminescu)
Duminică, 29 iulie, începând cu ora 17, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi Asociația Calea Neamului organizează un marş de protest împotriva adoptării Legii privind Codul Administrativ al României, conform căreia limba maghiară devine în mod neconstituţional a doua limbă oficială în stat pe o arie ce depășește cu mult județele Covasna, Harghita şi Mureş.
Adunarea manifestanților se va face în Piața Constituției, la ora 17. După câteva scurte alocuţiuni, la ora 18 vom porni în marș pe traseul: Bulevardul Unirii – Piața Unirii – Bulevardul I.C.Brătianu – Biserica Sfântul Gheorghe Nou (oprire la Troița din curtea Bisericii) – Piața Universității – Esplanada Statuilor (cu alocuțiuni la statuia lui Mihai Viteazul) – Bulevardul Regina Elisabeta – Piața Operei – Palatul Cotroceni, traseul avizat de Primăria Municipiului București.
La Palatul Cotroceni vom solicita preşedintelui României, Klaus Iohannis, să nu promulge Legea privind Codul administrativ al României, în forma adoptată de Parlament.
Prin eliminarea pragului de 20% pentru folosirea limbii materne a minorităţilor naţionale în administraţia locală, prin asigurarea dreptului de a utiliza limba maternă în instituțiile publice ale administrației publice centrale și reintroducerea cuvântului „etnic” în definiţia judeţului, prin diminuarea rolului prefectului, pentru a numai putea ataca deciziile emise de administrațiile publice locale, Legea privind Codul Administrativ al României nu face altceva decât să reducă aproape de disoluție autoritatea statului român în acele zone ale țăriiî n care populația românească este redusă numeric și să favorizeze obținerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic și formarea unei enclave etnice în inima României. Astfel, românii din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș, în care sunt numeric minoritari, nu vor mai avea nicio șansă de supraviețuire. Introducerea limbii maghiare în instituțiile de stat nu face decât să izoleze mai mult cele două comunități, română și maghiară, și să adâncească separatismul în relațiile interetnice.
Considerăm adoptarea Codului Administrativ un act de trădare naţională. În Camera Deputaților, care a avut calitate de for decizional, au votat pentru 175 de deputaţi (136 – PSD, 7 – PNL, 18 – UDMR, 12 – ALDE şi 2 de la minorităţi, https://www.cdep.ro/pls/steno/evot2015.Nominal?idv=20323). În urma acestui fapt, un grup de 50 de parlamentari (deputaţii PMP şi USR, trei deputaţi PNL şi şapte deputaţi neafiliaţi politic) a contestat Legea privind Codul Administrativ la Curtea Constituţională, sesizând neconstituţionalitatea unor articole ale acesteia.
Promulgarea Legii Codului Administrativ al României în forma adoptată de Parlament va avea consecințe grave pentru România.
Vom reveni în cursul acestei săptămâni cu precizări asupra organizaţiilor civice şi a personalităţilor care se alătură organizatorilor acestei ample manifestări pentru apărarea limbii române şi a identităţii naţionale româneşti, dar și cu alte detalii referitoare la desfășurarea manifestării.
Persoană de contact: Mihai Tîrnoveanu, preşedinte al Asociaţiei Calea Neamului şi vicepreşedinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, nr telefon: 0722/566606, adresă de email: [email protected].
Sfântu Gheorghe,
23 iulie 2018
Pentru conformitate,
Dr. Mihai Tîrnoveanu
Mesaj către românii din Covasna si Harghita de la un simplu român. Distribuiți vă rog, să ajungă la sufletele lor!
Frați și surori ale Inimii Țării, mergem pe 29 iulie la București nu împotriva vecinului vostru Janos, ci pentru ca limba noastră română să rămână singura limbă oficială în statul român. Prin Codul Administativ votat de un parlament care se gândește mai mult la tot felul de pensii speciale pentru aleși, se legiferează limba maghiară ca a doua limbă oficială în administratia CENTRALĂ, în prefecturi si deconcentrate (Casa de Pensii, Poștă, CAS, APIA, Garda Financiară, Inspectorat Scolar, etc). Să fiti constienti că astfel, prin filieră politică, respectiv prin UDMR se vor angaja în aceste institutii oameni care ori nu stăpânesc bine limba română ori nu vor vrea să o folosească în relatia cu voi. Aici nu este vorba de drepurile unei minoritati, aceste drepturi există deja cu prisosintă, stiti bine asta. In Covasna si Harghita mai ales, partial si în Mureș, va fi de-a dreptul vorba de înlocuirea limbii române cu cea maghiară în aceste institutii. Acest lucru se urmărește nu de către vecinul vostru Janos, ci de o formatiue politica oranizată pe criterii etnice, numită UDMR.
Români din Covasna si Harghita, priviti-vă în ochi martirii!
Pentru limba română, pentru identitatea națională au suferit si murit ai voștri.
Prin acest Cod Administrativ limba maghiară se extinde de la nivelul administratiei locale, la nivelul administratiei CENTRALE, anume în prefecturi si deconcentrate (Casa de Pensii, Poștă, CAS, APIA, Garda Financiară, Inspectorat Scolar, etc). Devine a doua limbă oficială în stat. Se vor înlocui în mare parte angajații români, cu membri ai UDMR. Rolul Prefectului va scădea considerabil. Abuzurile cu greu vor mai putea fi oprite. Acest Cod Administrativ, care NU este ÎNCĂ în vigoare, are rolul de a netezi calea spre o adevărată autonomie pe criterii etnice. Mii de români din întreaga țară vor fi alături de voi pe 29 iulie la București la protestul organizat de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mureș împreună cu Asociația Calea Neamului. Mobilizati-vă în ultimul ceas până când nu este prea târziu. Lăsați deoparte grijile de zi cu zi si luați atitudine. Concedii , nunți, cununii, botezuri, evenimente în familie, vor mai fi. ACEASTĂ CLIPĂ nu va mai fi. Dacă ACUM, când ÎNTREAGA țară privește spre voi, glasul vostru nu va fi auzit, regretele de pe urmă vor fi în zadar.
Priviti-vă în ochi martirii:
– Ioan Popovici, învăţător din Sfântu Gheorghe, în octombrie 1848 a murit, în condiţii neelucidate. Cei care cunosteau împrejurările morţii sale “înfricoşati, terorizaţi, răspundeau: n-am vazut, n-am auzit”.
– Ioan Ciucăşel, ofiţer român din Araci, împuşcat în bătalia de la Cornăţel din vara anului 1848, la vârsta de 46 de ani, “fiind primul martir cunoscut pe care l-a dat comuna Araci pentru idea de libertate”.
– Ţăran Gavril Ioan, a murit în timpul retragerii trupelor pe muntele Harghita, după lupta de la Albeşti, Sighişoara.
– Nicolae Muscă, căpitan din Subcetate, pe a cărei piatră funerară este menţionat că a fost “participant la rezbelul pentru libertate din 1848”,
– Iacob Gafton, din Subcetate, rănit în luptele din zona Chichişului, mort în 1848 în spitalul din Braşov; 21 bărbaţi români, ucişi în munţii Ciucului; șase bărbaţi români din Vidacut, jud. Harghita; cinci bărbaţi români în Tăureni, jud. Harghita; trei bărbaţi români în Chichiş, jud. Covasna; doi bărbaţi români din Zagon, jud. Covasna; doi preoţi români din Giurgeu-Bicazul Ardelean, fostul jud. Giurgeu, azi jud. Neamţ; un bărbat român din Întorsura Buzăului, jud. Covasna, ucis de “revoluţionarii” unguri în mod “tirăneşte”; un bărbat român din Ozun, jud. Covasna “ucis de insurgenţi în mod barbar”.
Anul 1849
– pr. Iacob Popovici din Poian, jud. Covasna, “omorât de oameni necunoscuţi”
Anul 1867
– pr. Petru Pop, protopop din Breţcu, liderul românilor din Treiscaune în timpul Revoluţiei din 1848/1849 – decedat în 1867 – “lovitu de cătăni”.
Anul 1918
– pr. Ioan Coman din Sita Buzăului – condamnat la moarte prin spânzurătoare, pentru trădădare de “patrie”, după trei ani de temniţă în Ungaria, este eliberat sub forţa evenimentelor, dar mizeriile şi tratamentul la care a fost supus în timpul detenţiei a condus la moarte sa la 6 noiembrie 1918, la vârsta de doar 47 de ani.
Anul 1921
– plutonier de jandarmi Ioan Tatu din Aita Mare, sergent jandarm Ioan Grindeanu din Aita Mare, “căzuţi la datorie pe altarul patrie”, în confrutări armate cu localnicii.
Anul 1940
– Dumitru Rusan din Zăbala, omorât cu violenţă de concetăţenii maghiari
– Nicolae Braşoveanu din Zăbala , -“-
– Ioan Braşoveanu din Zăbala, -“-
– Ioan Sandu din Zăbala, -“-
– David Păcurar din Belin, -“-
– Gheorghe Roman din Zagon, -“-
– Simion Gavrilă din Zagon, -“-
– Gheorghe Anton din Zagon, -“-
– Alexandru Bobina din Covasna, -“-
– Bogdan Stefan din Aita Seacă, -“-
– Avram Baicu din Păpăuţi, -“-
– Nicolae Boldea, epitropul bisericii din Breţcu, Ioan Boldea şi Nicolae Boldea jr. fii lui Nicolae Boldea – după ce bătrânul Boldea şi fii săi au fost bătuţi, schingiuiţi şi torturaţi îngrozitor, în ziua de 16 septembrie 1940, o grupă de soldaţi maghiari, cu concursul unor localnici de etnie maghiară, i-au condus în vârful muntelui Măghieruş unde i-au legat de câte un brad şi i-au împuşcat.
– Ioan Popescu, consilier bisericesc din Mărtănuş – în zilele de 15-20 septembrie 1940, a fost bătut şi schingiuit şi apoi omorât cu topoarele şi aruncat pe o grămadă de gunoi, de unde după mai multe zile a fost luat şi înmormăntat.
– Ilie Ţepeş, român din Tulgheş (Hagota). Pe data de 1 octombrie 1940, în Ditrău s-a petrecut una din crimele cele mai abominabile din cei patru ani de dominatie maghiară. Pădurarul român, în trecere prin Ditrău, a fost maltratat de un grup de 22 persoane, civili şi militari maghiari,care l-au tăiat şi apoi l-au aruncat de la etaj pe pavajul pieţii.
Anul 1944
– Ioan Pop din Corbu, mort înainte de 20 aprilie 1944, într-un lagăr de muncă fortată din Ungaria, unde au mai fost deportaţi 80 de români din Corbu începând cu anul 1940.
– Gheorghe Stoica din Corbu, mort înainte de 20 aprilie 1944, într-un lagăr de muncă fortată din Ungaria, unde au mai fost deportaţi 80 de români din Corbu începând cu anul 1940.
– Ioan Ciomaciu, oier din Covasna
– Dumitru Gavrilă, oier din Covasna, (tinerii ciobani români au fost linşaţi în mod sălbatic de mai mulţi locuitori din Pachia în frunte cu primarul localitaţii la data de 28 august 1944)
– 13 ostaşi români ucişi în ziua de 13 septembrie 1944, de către localnici de etnie maghiară din Aita Seacă şi aruncaţi într-o groapă comună în vechiul cimitir al satului.
– Ioan Ardelean, notar, în toamna anului 1944 a fost împuşcat în apropierea satului Imper. Soţia sa, însărcinată în luna a șaptea, a fost siluită şi apoi îngropată sub o stivă de lemne.
– Dinu Dumitru, militar grănicer în Filiaş, judeţul Odorhei, l-au împuşcat pe la spate şi apoi i-au scos dinţii.
– doi grăniceri români din Comandău, ucişi de localnici.
Anul 1947
– pr. Alexandru Coşocariu din Corbu; la 21 aprilie 1941 a fost crunt bătut şi lasat în agonie, fiind condamnat la opt ani de închisoare pentru o pretinsa conspiraţie împotriva siguranţei statului; ca urmare a suferinţelor din detenţie, moare în anul 1947
Anul 1948
– pr. Ioan Rafiroiu, protopop din Târgu Secuiesc, după martirajul suferit în detenţia din închisoarea de la Sfantu Gheorghe unde a fost intemniţat în perioada ianuarie – martie 1945, loc în care s-a “bucurat” de un regim special…. “ca şi cel mai mare criminal”, s-a îmbolnăvit grav psihic suferind cumplit până la obştescul sfârşit al vieţii, în vara anului 1948.
Anul 1951
– ieromonahul Dionisie Şova de la mănăstirea Făgeţel, la 3 august 1951 a fost gasit spânzurat în uşa mănăstirii, în urm alui gasindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit ca testamentul era fals.
Anul 1952
– Pr. Nicanor Filip din Barcani, mort în închisorile comuniste.
– Pr. Aurel Negoiescu din Întorsura Buzăului ( a construit biserica din Gheorgheni ), mort la canalul Dunăre – Marea Neagră.
Dumnezeu să-i odihnească, pe noi să ne răscolească!
Întrebare pentru procurorii militari: Guvernul, când îşi asumă şi execută operaţiuni anti-umane, nu este responsabil în integralitatea lui de propriile lui acte… criminale?!
Dacă ANI şi DNA existau pe vremea lui Ion Iliescu şi Petre Roman, Andrei Pleşu ar fi fost ridicat pentru explicaţii. În contextul în care Pleşu şi-a publicat toate cărţile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracţiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN. Să explicăm:
“Pleșu Andrei (ministru plătit în timpul și din banii celor care erau bătuți și mureau pe străzi în 1989-1990) se autodenunță, chipurile, ironic (dacă tot sunt prescrise pedepsele, ce mai contează?). Cică Liiceanu Gabriel a primit „cadou” o “carcasă” (fosta Editura Politică), iar despre patrimoniu, banii din cont, liniște totală! Acești indivizi deja au ocupat wc-ul istoriei, mai jos decât nivelul hoților de buzunare…”, scrie cu obidă pe Facebook Bogdan Munteanu, fratele lui Marian Munteanu.
Chiar dacă aprecierea la adresa fostului ministru al Culturii poate părea cam dură, Bogdan Munteanu are toate motivele să o facă. Pe 14 iunie, după ce au spart cu topoarele intrarea în Universitatea Bucureşti, minerii aproape i-au omorât pe amândoi fraţii. Lui Marian Munteanu minerii au vrut să-i taie capul iar lui i-au făcut corpul o rană vie şi l-au crezut mort. După ce şi-a pierdut cunoştinţa s-a trezit în sângele cald din fântâna de la Arhitectură, alături de trupurile maltratate ale celorlalţi studenţi din Universitate şi Arhitectură. Fără să se poată mişca, auzea ca prin ceaţă “raportul” criminalilor către un superior, despre el: “L-am omorât pentru că era înarmat”. Într-adevăr: Bogdan Munteanu era înarmat. Cu libertatea. Şi alte arme albe, pe care le agită şi acum: cuvântul, gândirea, rugăciunea…
Bogdan Munteanu, stânga, cu plămânul perforat. Foto: Getty Images
Minerii care au vrut să-l ucidă pe Bogdan Munteanu aveau în buzunar, primit încă de la gară, ziarul Adevărul, fosta Scânteie a CC al PCR, organul de bază al propagandei sovietice şi feseniste, în care pe prima pagină, alături de un perdaf la adresa “golanilor” şi a “violenţei” lor, scris de Cristian Tudor Popescu, trona şi un editorial al domnului Andrei Pleşu.
Din spaţiul unde pe vremurile răfuielilor bolşevicilor cu “duşmanii poporului” se lăbărţa figura de batracian a lui Silviu Brucan, ministrul Culturii din Guvernul Petre Roman sugera, cu ambiguitatea-i binecunoscută, că România, din cauza fenomenului anticomunist din Piaţa Universităţii, a luat “chipul schimonist al libertăţii”. Sigur, putea fi o figură de stil.
O altă formă de stil, de data aceasta de viaţă, a fost însă consolidarea pe plan naţional şi internaţional a regimului criminal Iliescu-Roman, după Mineriadă, prin rămânerea sa şi în Guvernul Petre Roman II. Jurământul de credinţă l-a dat în faţa lui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, pe 3 iulie 1990, la nici 20 de zile de la măcelul asupra studenţilor.
Nici nu se răciseră încă trupurile soţilor Ceauşescu când, în plină “Revoluţie”, Andrei Pleşu acceptase să facă parte din Guvernul FSN 1. Acum, când încă mai erau călduţe trupurile morţilor de la Mineriadă, trebuia să meargă înainte.
Deci da, Bogdan Munteanu, ca orice “legionar” din Piaţa Universităţii, are dreptul să fie mai dur cu distinsul filosof şi disident Andrei Pleşu, inventatorului conceptului, aplicat cu osârdie, de”rezistenţă prin mâncare”. Disidenţă din strada Paris sau, în ultimă fază… palatul de vară al Marucăi Cantacuzino, de la Tescani, administrat de la Gospodăria de Partid de Viorel Hrebenciuc şi unde Tudor Octavian, Eugen Mihăescu, Alex. Mihai Stoenescu şi Radu Portocală afirmă că-i făceau vizite Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu, exilatul de la Focşani, pe… 23 august 1989.
Apoi, în februarie 1991, când domnul Gabriel Liiceanu privatiza fosta Editura Politică a Partidului Comunist Român, primită de la dl. ministru Pleşu, tovarăşul său la bine şi la greu din excursiile la Paris, Berlin şi Heidelberg, pe vremea odiosului regim comunist, acum co-fondatori ai Grupul pentru Dialog Social, Bogdan Munteanu încă respira cu greutate. Plămânul perforat în urma vizitei minerilor la Bucureşti nu se refăcuse. Dimineaţa mai scuipa sânge. Dl. Pleşu se resimţea şi el. În ianuarie, pe 2, încă cu sarmaua-n gât, îşi dăduse, în sfârşit, demisia, din Guvernul Roman 2. Dar nu pentru morţii de la Mineriadă sau pentru arestaţii ilegal, dintre care unii mai erau încă, total abuziv, în detenţie. Nu. Ci pentru fugărirea Regelui Mihai pe autostradă. Foarte frumos. Un gest de mare demnitate! Pe 7 ianuarie îşi revine însă şi-şi anulează demisia. Continuă apoi să facă parte şi din Guvernul Roman 3 şi depune un nou jurământ în faţa lui Ion Iliescu, de care se ţine până în octombrie 1991, când pică odată cu “baiatul cu puloverul”.
În aparenţă, pentru un an rămâne, pentru prima oară într-o lungă perioadă, în afara sistemului bugetar dar nu şi în afara celui de grup. Revine însă cu aplomb în ianuarie 1993, când statul, respectiv chiar preşedintele Ion Iliescu îi oferă, cu deferenţă, plata integrală a revistei “Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie, tipar, portar. E vremea când Iliescu limita apariţia ziarului “România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La “Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri.
Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română merge ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să ne facă un total, pentru o firmă, cu zeci de angajaţi şi cheltuieli pe măsură, timp de 11 ani? Au urmat alte funcţii călduţe, sub toate regimurile: ministru de Externe cu omletă rece dar bursă de 1.000.000 de mărci de la Fundaţia Volkswagen, ministru secretar de stat la CNSAS încercând să perieze dosarele de turnători DIE ale soţiei şi altor “rezistenţi prin mâncare”, consilier prezidenţial, beneficar al banilor negri ai lui Dinu Patriciu şi subaltern al traficantului de copii Cristian Burci. Şi, după cum se vede, #rezistenţa continuă!
Dar nu numai Pleşu este subiectul, ci şi comeseanul lui de rezistenţă prin tăcere – vorba Hertei Muller -, Gabriel Liiceanu, la care ne vom referi imediat. Trebuie să recunoaştem însă că, într-adevăr, pare suspectă ieşirea explicativă a lui Pleşu, după 27 de ani de la săvârşirea faptei. Respectiv emiterea unui ordin de ministru dubios, pe care îl prezentăm mai jos şi care, se pare, este ilegal, pentru simplul fapt că nu a fost publicat şi în Monitorul Oficial. Ca atare, dacă e luată puţin la scărmănat privatizarea Editurii Politice a PCR, actuala Editură Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu, aceasta ar putea fi, la rândul ei, la fel de ilegală. Aceasta este însă, treaba organelor în drept.
În primul rând, observăm la Ordinul în cauză, Nr. 82, nişte ciudaţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie! Haloimăsul e general. Iată Ordinul:
Cât priveşte patrimoniul, dacă acesta nu exista, după cum invocă azi Pleşu şi Liiceanu, de ce este prevăzut în Ordin? Într-un articol pe această temă, din timpul “Epocii Băsescu”, respectiv din 2013, jurnalistul Ion Spânu afirmă în noul Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format şi din “mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”.
În schimb, într-un interviu din vechiul Cotidianul, citat de Hotnews (deci sursă “factuală”, nu trebuie să mai vin cu alte două, nu? 🙂 ), de pe vremea când ziarul se afla în portofelul de la spate al lui Sorin Ovidiu Vântu, împachetându-i pe toţi marii deontologi ai presei, de la Buşcu şi Sorin Avram la Turcescu şi Cristian Teodorescu, Liiceanu se disculpă, antologic, în felul următor:
“Cind Editura Humanitas s-a privatizat, in februarie 1991, aportul fostei Edituri Politice, recte al statului, la nou constituita SRL a fost de 23,46% dintr-un capital de 6.500.000 de lei, adica 1.524.900 de lei.
Ca sa ne dam seama ce insemna asta, transpunind in euro (ECU, pe atunci) la cursul mediu BNR din anul 1991 suma amintita, obtinem ca echivalent 17.365 de euro. Mentionez ca acest capital (al fostei Edituri Politice) a fost stabilit, asa cum era legal, in urma unei evaluari.
Imi amintesc ca, nemaiavind ce lua in calcul, evaluatorii au tras in sus cit au putut de “valoarea” bibliotecii amintite. In concluzie, “imensul patrimoniu al Editurii Politice” preluat de Humanitasul de astazi a constat in 17.300 de euro!
Cum vi se pare, domnule Teodorescu, comoara “fostei Edituri Politice” pe care huzureste Humanitasul? 17.000 de euro! Doua Dacii Logan de azi! Cu imbunatatiri.”
Povestea este, evident, de Radio Erevan. Dacă i-am fi lăsat să o continue pe Fantazi si Tapalaga ajungeam să credem ca Editura Politică a fost o bicicletă Pegas care nu i s-a dat lui Liiceanu ci i s-a luat, iar bietul filosof fără operă a venit cu bani de-acasă să-l publice pe Pleşu. Dragoste mare! Care este, însă, realitatea cifrelor? Nu o să înghiţim şmecheria de strada Covaci cu moneda fictivă ECU şi o să discutăm, la obiect, în dolari:
“HOTARIRE Nr. 238 din 29 martie 1991 privind modificarea cursului oficial al leului
EMITENT: Guvernul Romaniei
aparuta in MONITORUL OFICIAL Nr.66 din 29 martie 1991
Guvernul Romaniei hotaraste:
ART. 1
Se autoriza Banca Nationala a Romaniei sa modifice cursul oficial de schimb al leului de la 35 lei pentru 1 dolar S.U.A. la 60 lei pentru 1 dolar S.U.A.
Noul curs oficial al leului se aplica cu incepere de la data de 1 aprilie 1991.
ART. 2
Regimul cursului oficial fata de dolar si alte valute se stabileste de catre Banca Nationala a Romaniei.
PRIM – MINISTRU PETRE ROMAN ” (Sursa: Camera Deputaţilor)
Ca atare, în februarie 1991, când s-a “privatizat” Humanitas, suma de 1.524.900 de lei făcea 43.568 dolari şi nu invenţia lui Liiceanu de mai sus. Totodată, dacă o împărţim la salariul destul de gras al lui Liiceanu, de 6000 de lei, constatăm că i-ar fi ajuns timp de 254 de luni, adică pentru plata lui de către stat încă vreo 21 ani, până în 2012. Parcă mai venim de-acasă, nu? Cei care au trăit acele vremuri ştiu însă că un apartament era cotat la vremea aceea cam cât o Dacie şi costa circa 100.000 de lei (o mai zic şi altii aici). Ca atare, patrimoniul Editurii Politice era estimat, mai concret, la un bloc cu 16 apartamente. Căutând pe net azi ca să-i cumpărăm dlui Liiceanu un astfel de bloc, am găsit unul la Cluj, cu 15 apartamente (foto aici) si unul la Chişinău, cu trei etaje şi 16 apartamente (foto aici). La executări i-am mai găsit unul, evaluat la 1.569.475 lei – foarte aproape de suma de mai sus -, respectiv circa 344.940 Euro.
Cum ar fi două Loganuri cu îmbunătăţiri ceva mai complexe, eventual din aur masiv…
Adendă:
Despre impostura, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, doi scriitori de anvergură mondială:
“Drumul Crucii” din 9-27 martie 1992, debutul Reintregirii spirituale a Romaniei
In 1992, la implinirea a 74 de ani de la hotararea Sfatului Tarii, care proclama Unirea Basarabiei cu Romania, un grup de studenti (din Basarabia si din tara) strabat tara in pelerinaj, din oras in oras, purtand pe umeri o cruce, din Piata Stefan cel Mare din Chisinau pana in Piata Universitatii din Bucuresti. Basarabenii au purtat crucea cu randul, sute de kilometri, uneori in ploaie si viscol, si au fost intampinati cu onoruri militare de garnizoanele prin care a trecut marsul. Armata si Biserica au fost principalele institutii ale statului care au sprijinit “Drumul Crucii”.
Procesiunea a fost insotita de sute de mii de romani, atat pe traseul din tara, cat si la de la intrarea in Capitala pana la Patriarhie si apoi in Piata Universitatii. Actiunea a fost prima operatiune de anvergura prin care s-a initiat refacerea legaturii dintre Chisinau si Bucuresti, sub semnul Crucii si a fost organizata de Liga Studentilor – Universitatea din Bucuresti, cu sprijinul a doua organizatii de tineret din Romania si Republica Moldova (Miscarea Pentru Romania si Organizatia Tineretului Crestin-Democrat din Moldova). Initiatorii si coordonatorii “Drumului Crucii” au fost George Roncea, de la Bucuresti si Veaceslav Ceremus, seful OTCD de la Chisinau. “Drumul Crucii” a fost o punte simbolica de contact si a facut parte dintre proiectele de relansare a tematicii Basarabiei in atentia opiniei publice din Romania. Profesorul Ilie Badescu, de la Universitatea Bucuresti si academicianul Vladimir Trebici, celebru continuator al scolii de la Cernauti au fost suporterii entuziasti ai proiectului studentesc iar mentorii actiunii au fost Parintele Cleopa, Parintele Galeriu, Parintele Dumitru Staniloae, care au induhovnicit si binecuvantat pe cei care si-au asumat sarcina reluarii luptei pentru Basarabia. La randul sau Patriarhul Romaniei a conferit Crucea Patriarhala, cea mai inalta distinctie care poate fi acordata laicilor, tuturor celor care au participat la procesiune. Actiunea a oferit suport public si temei Bisericii Ortodoxe Romane pentru intreprinderea celei mai importante miscari de refacere a unitatii nationale a Romaniei. In data de 14 septembrie 1992 a fost reactivata Mitropolia Basarabiei iar in 19 decembrie 1992, reactivarea a fost binecuvantata de catre Sinod si a fost intarita printr-un act patriarhal si sinodal.
Din momentul reactivarii Mitropoliei, a inceput o lupta surda intre oamenii Moscovei invesmantati in haine preotesti si reprezentantii BOR. Au avut loc numeroase incidente violente initiate de rusofoni si sprijinite de autoritati impotriva preotilor care doreau intoarcerea la Biserica Romana. Guvernul Moldovei a refuzat sa ia in considerare existenta Mitropoliei Basarabiei, careia i-a fost negat statutul legal. O adevarata batalie juridica a fost initiata de Vlad Cubreacov deputat in Parlamentul Moldovei din partea Frontului Popular Crestin Democrat, (astazi PPCD) reprezentant al Republicii Moldova in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si membru al Consiliului Eparhial al Mitropoliei Basarabiei. Lupta a durat peste un deceniu si nu s-a ispravit inca. La 13 decembrie 2001 CEDO a hotarat ca Republica Moldova a incalcat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la 27 martie 2002 hotarirea CEDO intrand in vigoare cu titlu definitiv. Cazul Mitropoliei Basarabiei a fost considerat drept unul dintre primele trei cazuri importante din lume derulate pe parcursul anului 2002. Pentru prima oara Rusiei i se da peste mana. Ca urmare a hotararii CEDO Mitropolia Basarabiei a fost recunoscuta si admisa in legalitate la 30 iulie 2002. In momentul de fata se afla pe rol deschiderea litigiului privind patrimoniul care trebuie recuperat de Mitropolia Basarabiei ca succesoare de drept a vechii Mitropolii. – Victor Roncea / ZIUA / Martie 2005
Ucisi in 13 iunie 1990de ZiaristiOnlineTV Cea mai mare parte din filmările de mai sus şi de mai jos au fost realizate pentru Liga Studenţilor de Eugen Popescu – alături de mine, care fotografiam – şi pierdute odată cu venirea minerilor (noi am ascuns casetele pe 14 iunie dimineaţa, când am văzut că vin minerii, într-o ladă de PSI cu nisip din Arhitectură). Ulterior filmările au apărut pe piaţă în condiţii neelucidate. Cu siguranţă, morţi sunt mult mai mulţi. Aceştia sunt cei pe care i-am văzut şi eu, unul dintre ei plecând la Domnul din braţele noastre…
Ziaristi Online v-a ţinut la curent cu evoluţia Dosarului Mineriadei în mai multe faze. În exclusivitate am anunţat că Adrian Sârbu va plăti: Pentru ce ar putea fi inculpat Adrian Sârbu în Dosarul Mineriadei. REMEMBER. “Este a patra oară când Adrian Sârbu dă declaraţii în acest Dosar istoric. Normal ar fi să-i fie schimbată încadrarea de martor în aceea de învinuit”, scriam pe 20 octombrie a.c. Iată că s-a întâmplat. Procurorii militari cu care am petrecut aproape o zi pentru a-mi fi înregistrată ultima depoziţie s-au ţinut de cuvânt, finalizând prima parte a Dosarului până de Crăciun. Cinste lor! (Victor Roncea)
PS: Desigur, luăm în calcul şi ca acest anunţ să facă parte de fapt dintr-o banală operaţiune psihologică cu miză politică. Vom vedea imediat după Crăciun.
Marian Munteanu pe patul de spital de unde a fost arestat in iunie 1990. Foto: Andrei Iliescu
Victor Roncea, victimă a mineriadei: “Am trăit o moarte alături de Marian Munteanu. Toate loviturile ticăloase de azi renasc sentimentul camaraderesc al solidarităţii”
– Un interviu apărut în luna iunie, valabil şi azi. –
S-au împlinit 26 de ani de la Mineriadă și de curând au reapărut acuzele kaghebiste care au fost trimise către tinerii din Piața Universității în ’90, adresate azi tot liderului de atunci, Marian Munteanu. Răul ne urmărește nestingherit de atâta timp. Dar și bunele intenții au rămas intacte. Dovadă e și Victor Roncea, un tânăr licean făcut terci de mineri atunci, care nu și-a schimbat atitudinea nici azi, în ciuda trecerii anilor, în ciuda perseverenței cu care îl atacă pe Marian Munteanu (și îi atacă pe foștii manifestanți) feseniștii noi și vechi.
Reporter: Victore, mai dor rănile de la mineriadă? Sau democrația-pansament în care trăim le-a vindecat?
Victor Roncea: După cum ai pus întrebarea nu pot să nu-mi răsara-n minte versurile lui Radu Gyr: “Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor”… Ce “democraţie-pansament”? Poate democraţie-nechezol! Ştiţi că ultima strofă din acest “Îndemn la luptă” sublim trebuia să se afle pe Monumentul Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă, recent inaugurat după lungi amânări? Iat-o: “Înfrant nu esti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./Adevăratele înfrangeri,/ sunt renunţările la vis”. Pe cine putea să deranjeze aceste versuri? Ce om fără inimă poate cenzura un imens poet al închisorilor, cu 22 de ani de calvar concentraţionar, la 26 de ani de la “căderea comunismului”? Credeţi că un om normal ar putea interzice, de exemplu, unui comunist, să-şi pună pe un monument versurile poeziei “Slavă veşnică lui Lenin”? E dreptul lui. De ce li se interzice însă foştilor deţinuţi politici anticomunişti acest drept? Cum foarte bine amintea Excelenţa Sa, Tamar Samash, ambasadoarea Israelului în Românie, într-un interviu în care-şi mărturisea dragostea pentru Eliade: “Este şi o vorbă: Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi lupta pentru dreptul tău de a o spune”. Asta e democraţia. “Pansament”? Poate, dar refolosit, nespălat şi plin de puroi şi viruşi!
„În Piaţa Universităţii 1990 am respirat cel mai puternic sentiment al libertăţii din întreaga mea viaţă”
Rep.: Aș vrea să te rog să evoci pentru tinerii studenți de azi ce ați pățit voi. Mulți nu știu ce a fost în Piața Universității și nu-și pot imagina grozăvia care a urmat protestului pașnic al „golanilor”. Fă o radiografie a evenimentelor, că tot te-am întrebat de răni.
V.R.: În Piaţa Universităţii 1990 am respirat cel mai puternic sentiment al libertăţii din întreaga mea viaţă. Sigur, şi cel din 1989 a fost extrem de profund; atunci lacrimile ţâşneau numai rostind primul vers al lui “Deşteaptă-te, române!”. Dar sentimentul de libertate din Piaţa Universităţii era de plenitudine, o libertate absolută, care te învăluia şi ne dădea o putere extraordinară. La urma urmei eram doar nişte puşti care ne opuneam doar cu credinţa noastră şi pletele-n vânt unui monstruos sistem comunistoid manevrat de agenţi veroşi ai KGB şi GRU, fantomele trecutului acum aflate călari pe viitorul nostru. Este adevărat: coalizasem zeci de mii de români, care respirau acelaşi aer al libertăţii. Dar eram, totuşi, o mână de oameni. Care am trăit 52 de zile efervescenţa unor locuitori privilegiaţi ai primei “Zone libere de neocomunist” a României. Dar alegerile din 20 mai ne-au trezit la realitate. Nu te puteai opune majorităţii care, aşa cum era, manipulată, dezinformată, minţită – de “colegii” de la Adevărul, Dimineaţa, Azi şi, mai presus de toate, de TVR – era majoritate. Şi votase: 85% pentru Iliescu şi FSN. Pe 20 mai asociaţiile studenţeşti şi mare parte din cele civice s-au retras din Piaţă, urmând ca reprezentanţii lor să apere în continuare greviştii foamei, aflaţi pe peluza din faţa Teatrului Naţional, şi care militau pentru o Televiziune independentă şi Punctul 8 de la Timişoara – proiectul lustraţiei adoptat de organizatorii Pieţei Universităţii, Liga Studenţilor condusă de Marian Munteanu şi celălalte organizaţii partenere. Eu unul nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei privind evenimentele din 13 – 15 iunie, începute prin “curăţirea” pieţei, la ordinele lui Iliescu şi Roman, şi culminate cu apocalipsa minerească. Nu cred că a fost o tentativă de lovitură de stat în care noi am fost carne de tun. Cred în schimb că am asistat pe propria noastră piele la reacţia bolnavă a unor personaje găunoase care gândeau în această paradigmă conspiraţională tocmai pentru că erau parte a unei conspiraţii, respectiv cea care a decapitat statul român prin uciderea lui Ceauşescu şi desfiinţarea Securităţii. Gândiţi-vă că noi în Piaţa Universităţii militam exact pentru ce urmau să devină priorităţile României de abia peste decenii: reîntoarcerea în matca vechii Europe, aspiraţia la NATO, alianţa strategică cu Statele Unite, reunirea cu Basarabia, o Românie a valorilor culturale naţionale, lustraţie, anticorupţie… Cei care ne-au călcat în picioare, prin victimele ingineriilor lor malefice, bietele jucării umane numite mineri, se opuneau tocmai acestor valori. Pentru că serveau interesele sovietice. Iată, nici după 26 de ani n-am scăpat de ei. Lupta este aceeaşi. Cam asta e situaţia, pe scurt.
„Trupurile lor, hainele lor, făcute franjuri, şiroiau de sânge. Fântâna de la Arhitectură era roşie de sângele lor”
Rep.: Azi, dacă fiul tău ar vrea să facă același lucru, ce i-ai spune, să stea acasă sau să meargă în Piață?
V.R.: Dar cine l-ar putea opri?! Mi-aduc aminte că pe 21 decembrie ne-am aruncat vreo opt într-o Dacie condusă de un profesor, artist plastic, ca să ajungem la Romană. Sunt sigur că toţi copiii celor care au fost în Piaţă ar face la fel. Probabil ar fi primii. Dacă ar mai exista o Piaţă a Universităţii aş invita 22.000.000 de români să-i prindă gustul libertăţii. Dar şi acesta e viciat azi. Nimic nu mai e ingenuu.
Rep.: Mă uit uimit cum Marian Munteanu a primit recent aceleași epitete ca la mineriadă, „legionar”, „fascist” etc. Păi ce facem, Victore, mineriada continuă și azi latent?
V.R.: Exact! E ridicol! Puiuţii vopsiţi ai agenţilor de ieri sunt de data aceasta deghizaţi şi multiplicaţi în tot felul de figuranţi cu ştaif ai “societăţii civile” şi “deontologi” penibili aruncători de sentinţe sforăitoare pe nări. Urmăriţi titlurile din Adevărul, Dimineaţa, Azi (organele FSN) şi cele din presa care l-a atacat acum pe Marian Munteanu. Câtă lipsă de imaginaţie! Plagiat total! Sunt sigur că vor plăti. În instanţă, desigur. Reacţia lor denotă frică. Nu ştiu de ce, că noi am fost paşnici de când suntem…
Rep.: Ba chiar și „securist” văd că-l scot pe Marian Munteanu. Tu, care ai luat-o pe coajă alături de el, cum te simți să vezi că azi este scos Marian Munteanu drept ticălosul numărul 1 al țării, ba legionar, ba securist, toate lăturile în capul lui?
V.R.: “Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. E o luptă de 2000 de ani. Era 14 iunie dimineaţa, acum fix 26 de ani. În cursul nopţii de 13 luasem decizia dramatică de a rămâne în Universitate, respectiv Arhitectură, pentru a apăra instituţiile de ce ştiam că urma să vină. Văzusem morţii din noaptea aceea, unul căzut chiar în braţele noastre. Din turnul Arhitecturii am asistat la invadarea Pieţei de lămpaşe într-un vuiet infernal şi spargerea uşii Universităţii cu topoarele. Coborât din Arhitectura, când târât când luat pe sus, în lovituri de bâte, furtune, lopeţi, cizme, topoare, am ajuns în dreptul fântânii. Acolo erau fraţii noştri din Universitate. Trupurile lor, hainele lor, făcute franjuri, şiroiau de sânge. Fântâna de la Arhitectură era roşie de sângele lor. Aceste lucruri nu se uită niciodată. Am trăit o moarte alături de Marian Munteanu. Toate loviturile ticăloase de azi, date pe urmele necicatrizate ale celor rămase de ieri, de la mineri şi agenţii FSN, renasc sentimentul camaraderesc al solidarităţii. Numai că de data aceasta nu mai suntem nişte simpli tineri cu pletele-n vânt. Cine ştie să evalueze cunoaşte şi unde şi la ce nivele şi în ce structuri se află azi majoritatea membrilor activi şi a liderilor Ligii Studenţilor, formaţi în anii ’90. Şi de aceea le mulţumim celor care ne coalizează din nou, după 25 de ani, pentru aceleaşi idealuri.
„Sunt în partidul lui Marian Munteanu şi ştiu că şi el este în partidul meu: partidul România”
Rep.: În mod normal, dacă era adevărat că Marian Munteanu era securist, ar fi trebuit ca voi, care i-ați fost alături, să fiți primii revoltați. Dar văd că fac pe ofuscații tot ăia care-l făceau „legionar” mai deunăzi.
V.R.: Să fim serioşi! Sunt cercetător la CNSAS de 10 ani. Biata jurnalistă de la “Adevărul” care a înghiţit pe nemestecate făcătura securiştilor lui Iliescu o să înghită şi mai greu tot ce îi va da Burci să înghită după ce va fi silit de instanţă să sponsorizeze “Alianţa noastră” prin despăgubirile pe care i le va solicita Marian Munteanu.
Rep.: Intri în politică în partidul lui Marian Munteanu?
V.R.: Sunt în partidul lui Marian Munteanu şi ştiu că şi el este în partidul meu. Eu din 21 decembrie 1989, el chiar de dinainte: partidul România.
Rep.: Politica presupune decizii, în cazul unor alegeri care-l validează pe un politician. Ce decizii ai lua tu ca politician ales legat de mineriadă?
V.R.: În primul rând m-ar interesa să stăvilim mineriada împotriva sufletelor copiilor noştri şi a pruncilor României, ucişi cu zecile de milioane din decembrie încoace. O Românie întreagă – cu toate geniile ei potenţiale, darul lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate – a fost ucisă prin avorturi, de 26 de ani. O altă Românie, cea tânără, este mutialată în mare parte de agresiuni programatice împotriva sufletului şi psihicului ei. Mineriada noastră a fost o joacă de copii pe lângă ce suferă naţiunea asta de atunci şi până azi.
„96% dintre români cred în Dumnezeu. Acum e democraţie şi vor trebui să asculte de noi, cei ce ne dorim Catedrala”
Rep.: Altfel care sunt sau ar trebui să fie principalele obiective ale partidului lui Marian Munteanu sau al vostru (cum vrei să-i spui)?
V.R.: Alianţa se numeşte a noastră, deci te include şi pe tine, pentru că se adresează tuturor românilor. Cred că această întrebare trebuie să i-o puneţi chiar lui. Eu nu sunt politician. În ce mă priveşte, m-aş mulţumi cu redarea demnităţii naţionale.
Rep.: Fenomenul Piața Universității a avut și o tentă creștină, s-au spus rugăciuni, ba chiar au fost prezente și niște măicuțe de la o mănăstire. În toamnă însă, în aceeași piață, pe fondul unor mitinguri anti-politicieni s-a scandat „Vrem spitale, nu catedrale”. Tu te regăsești în noul val, al oponenților Catedralei care se construiește în București?
V.R.: Părintele Galeriu a ţinut slujbe în Piaţă. Marele poet mistic Ioan Alexandru a îngenuncheat zeci de mii de români cu ruga lui pentru Hristos. Balconul era străjuit de o icoană a Maicii Domnului, de la Putna, şi de portretele lui Mihai Eminescu, “omul deplin al culturii române”. Nu a fost doar o tentă. Întreaga manifestaţie a avut o profunzime creştină care ne aducea pe unde nevăzute şi acea libertate de care vorbeam mai devreme. Nu cred că există un “val” al oponenţilor Catedralei Mântuirii Neamului. Despre ce vorbim? V-aţi uitat în sondaje? 96% dintre români cred în Dumnezeu. Ce val? Bolşevicii Partidului Comunist din România reprezentau vreun “val”? Ghinion, ca să citez un clasic în viaţă. Acum e democraţie şi vor trebui să asculte de noi, cei ce ne dorim Catedrala, asemenea lui Eminescu şi a Regilor şi Patriarhilor României.
Rep.: Am uitat un lucru important: tu ai fost victima mineriadelor împreună cu fratele tău, George Roncea. Tu sau George ați vorbit vreodată după mineriadă cu Miron Cozma? Azi, când și el îl acuză pe Iliescu și Roman că i-a instigat și că au infiltrat securiști printre mineri, voi, familia Roncea l-ați iertat pe Cozma?
V.R.: N-am fost victime. Victime au fost minerii. Iar dacă au fost securişti, respectivi SRI-işti, aceştia ne-au salvat pe noi de demenţa subumanităţii, cum a fost în cazul meu. Apoi, daca i-am iertat pe unii dintre colegii tăi cum nu l-am putea ierta pe Cozma? E şi el un biet smintit…
Rep.: Au murit tineri nevinovați, Victore, iar Iliescu, vinovatul, trăiește. N-om fi noi bolnavi ca nație dacă lăsăm ca așa ceva să se petreacă?
V.R.: Îşi va primi şi el răsplata, staţi liniştit. Iar cine e bolnav să stea deoparte. Îl vom ajuta. Ceilalţi să pună mâna pe sapă şi coasă. Am semănat cu lacrimi, vom secera cu bucurie.