“Drumul Crucii” din 9-27 martie 1992, debutul Reintregirii spirituale a Romaniei
In 1992, la implinirea a 74 de ani de la hotararea Sfatului Tarii, care proclama Unirea Basarabiei cu Romania, un grup de studenti (din Basarabia si din tara) strabat tara in pelerinaj, din oras in oras, purtand pe umeri o cruce, din Piata Stefan cel Mare din Chisinau pana in Piata Universitatii din Bucuresti. Basarabenii au purtat crucea cu randul, sute de kilometri, uneori in ploaie si viscol, si au fost intampinati cu onoruri militare de garnizoanele prin care a trecut marsul. Armata si Biserica au fost principalele institutii ale statului care au sprijinit “Drumul Crucii”.
Procesiunea a fost insotita de sute de mii de romani, atat pe traseul din tara, cat si la de la intrarea in Capitala pana la Patriarhie si apoi in Piata Universitatii. Actiunea a fost prima operatiune de anvergura prin care s-a initiat refacerea legaturii dintre Chisinau si Bucuresti, sub semnul Crucii si a fost organizata de Liga Studentilor – Universitatea din Bucuresti, cu sprijinul a doua organizatii de tineret din Romania si Republica Moldova (Miscarea Pentru Romania si Organizatia Tineretului Crestin-Democrat din Moldova). Initiatorii si coordonatorii “Drumului Crucii” au fost George Roncea, de la Bucuresti si Veaceslav Ceremus, seful OTCD de la Chisinau. “Drumul Crucii” a fost o punte simbolica de contact si a facut parte dintre proiectele de relansare a tematicii Basarabiei in atentia opiniei publice din Romania. Profesorul Ilie Badescu, de la Universitatea Bucuresti si academicianul Vladimir Trebici, celebru continuator al scolii de la Cernauti au fost suporterii entuziasti ai proiectului studentesc iar mentorii actiunii au fost Parintele Cleopa, Parintele Galeriu, Parintele Dumitru Staniloae, care au induhovnicit si binecuvantat pe cei care si-au asumat sarcina reluarii luptei pentru Basarabia. La randul sau Patriarhul Romaniei a conferit Crucea Patriarhala, cea mai inalta distinctie care poate fi acordata laicilor, tuturor celor care au participat la procesiune. Actiunea a oferit suport public si temei Bisericii Ortodoxe Romane pentru intreprinderea celei mai importante miscari de refacere a unitatii nationale a Romaniei. In data de 14 septembrie 1992 a fost reactivata Mitropolia Basarabiei iar in 19 decembrie 1992, reactivarea a fost binecuvantata de catre Sinod si a fost intarita printr-un act patriarhal si sinodal.
Din momentul reactivarii Mitropoliei, a inceput o lupta surda intre oamenii Moscovei invesmantati in haine preotesti si reprezentantii BOR. Au avut loc numeroase incidente violente initiate de rusofoni si sprijinite de autoritati impotriva preotilor care doreau intoarcerea la Biserica Romana. Guvernul Moldovei a refuzat sa ia in considerare existenta Mitropoliei Basarabiei, careia i-a fost negat statutul legal. O adevarata batalie juridica a fost initiata de Vlad Cubreacov deputat in Parlamentul Moldovei din partea Frontului Popular Crestin Democrat, (astazi PPCD) reprezentant al Republicii Moldova in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si membru al Consiliului Eparhial al Mitropoliei Basarabiei. Lupta a durat peste un deceniu si nu s-a ispravit inca. La 13 decembrie 2001 CEDO a hotarat ca Republica Moldova a incalcat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la 27 martie 2002 hotarirea CEDO intrand in vigoare cu titlu definitiv. Cazul Mitropoliei Basarabiei a fost considerat drept unul dintre primele trei cazuri importante din lume derulate pe parcursul anului 2002. Pentru prima oara Rusiei i se da peste mana. Ca urmare a hotararii CEDO Mitropolia Basarabiei a fost recunoscuta si admisa in legalitate la 30 iulie 2002. In momentul de fata se afla pe rol deschiderea litigiului privind patrimoniul care trebuie recuperat de Mitropolia Basarabiei ca succesoare de drept a vechii Mitropolii. – Victor Roncea / ZIUA / Martie 2005
In Memoriam Parintele Dumitru Staniloae (16 noiembrie 1903 la Vlădeni, Codlea/Braşov – 5 octombrie 1993, Bucuresti – inmormantat la Cernica)
La data arestarii, pentru apropierea sa de trecut fata de elita “gandirista” a Miscarii Legionare, conform Fisei matricole de la incarcerare, a fost declarat ca atare – LEGIONAR
Cititi de la Romania Uneste-te si revista Veghea un interviu la fel de extraordinar ca si fotografiile de mai sus, realizat de Crina si Florin Palas cu Teologul Absolut:
Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.
Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…
Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.
Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.
Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.
Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.
Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.
Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Noi suntem protolatinitatea
Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
“La Măgurele am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau unele declaraţii sub supravegherea unor poliţişti. Nu am văzut niciun act de violenţă.” – Procuror Monica Macovei
Fotografiile de mai jos au fost surprinse pe doua role de film in 13 iunie 1990 si salvate – dintre multe altele pierdute defintiv -, “prin mijloace specifice” (despre care, poate, o sa povestesc maine) in circumstantele unei rapiri din Institutul de Arhitectura, si a violentarii de catre mineri in Piata Universitatii si in plin sediu al Guvernului Romaniei, si apoi a unei detentii ilegale in conditii abominabile si chiar criminale la fosta Unitate de trupe de securitate de la Magurele. Semnaturile fotografiilor pe vertical, realizate cu ceva ani in urma, sunt atat de mari dintr-o greseala 🙂 . Oricum, le-am lasat asa dupa ce am descoperit ca circulau in spatiul public sub alte nume sau cu explicatii gresite (de exemplu, cea de aici apare intr-o carte de istorie ca fiind din 21 decembrie 1989…). Ar fi foarte multe de povestit despre Piata Universitatii. De fapt, chiar si din ce am scris de lungul anilor eu sau fratele meu – George Roncea: 14 iunie – ziua cand n-am murit… – lipseste partea cea mai simpatica: cum a fost cu adevarat in interiorul miscarii de tineret care a creat Fenomenul Piata Universitatii, cu cele 52 de zile de protest continuu in “Zona Libera de Neocomunism a Romaniei”. Poate alta data…
Vedeti si un video cu Parintele Galeriu, vorbind despre sufletul neamului romanesc la vernisajul expozitiei de fotografii Victor Roncea “ZIUA A TREISPREZECEA” din anul al saptelea – 13.06.1997 – de la Galeriile Teatrului National din Bucuresti
Buni. Bunica mea. A fost un om al carui crez in viata a fost sa faca bine. A avut o energie cum rar mai au oamenii de azi, energia unei generatii cu adevarat de sacrificiu, constienta de rolul ei, pana la moarte. In tot cazul, pe noi ne depasea in putere (la Mineriada din ’90 a venit sa bata cu bastonul in poarta Unitatii de la Magurele, unde eram “cazati”, cerand eliberarea noastra si pedepsirea lui Iliescu 🙂 ). La 90 de ani era inca verde ca bradul. Orice facea, facea acum, repede si bine. De abia in ultima perioada, spre 92, incepuse sa se cam supere pentru ca nu mai putea face totul singura, ca nu ne mai poate gati atatea feluri ca inainte… A crescut cinci nepoti si mai multi stranepoti, cu aceeasi vitalitate cu care si-a crescut fiica si fratii si surorile mai mici. Era ca painea lui Dumnezeu.
Nascuta in 1921 intr-un satuc din Prahova, pe numele lui Habud, comuna Sirna, a copilarit in casa parohiala a bunicilor dupa mama – parintele Ion Nicolescu, preot de tara, si Teodora, la randul ei fiica de preot (foto) – si la Sinaia, in “Vila Adina”, numita astfel de parintii ei, Steliana si Dumitru Alexandrescu, industrias din Ploiesti, dupa numele mezinei familiei. Parintele si doamna preoteasa, strabunicii mei, au avut noua copii: sapte fete si doi baieti. Nepoti ai lor aveau sa lupte pe frontul de Est, eliberand Basarabia ocupata si Transnistria bolsevizata fortat, si, apoi, sa-si dea viata pe frontul de Vest. Primul sot al Stelianei a murit asemenea, cazut in lupta, in primul razboi mondial, un alt razboi sfant, pentru Romania Mare. Vaduva si cu copii mititei, Steliana se recasatoreste cu Dumitru, la randul sau vaduv si cu copii, carora le mai adauga alti frati si surori, formand o mare familie cu vreo zece copii si cu proprietati la Sinaia, Ploiesti si Bucuresti. Nici una dintre ele n-a putut fi, inca, recuperata.
Buni, botezata Victoria, dupa numele uneia dintre surorile mamei sale (foto stanga), se casatoreste pe la 20 de ani cu Traian (foto impreuna cu tata-socru Dumitru, la Ploiesti), moldovean din Odobesti, fotograf si muzicant, la pian si clarinet, in orchestrele Mariei Tanase si Ioanei Radu, pe care il insoteste de-acum in turnee in intreaga tara. Reocuparea Bucovinei de catre Armata Rosie o gaseste la Cernauti, insarcinata in luna a noua, de unde reuseste insa sa fuga de mana cu fiica ei, Georgeta Agapia (foto mai jos), atunci in varsta de doi ani. Scapata de rusi si ajunsa cu greu la Bucuresti, copilasul abia nascut, fratele mamei mele, ii moare insa pe masa de spital de la Filantropia, in urma suflului unuia dintre bombardamentelor americane din 1944. A patimit intr-o singura luna cam ce ni se intampla si noua, azi, la nivel national…
“Eliberarea” ii sileste pe tinerii Victoria si Traian sa-si stearga trecutul si sa-si piarda urma, schimband adeseori orasele si profesiile, pana la o revenire in Capitala. El fusese apropiat de Asociatia culturala germano-romana si ea intrase de mica in Miscarea Legionara. Un secret pe care avea sa-l tina bine pastrat aproape o jumatate de secol. La inceputul anilor ’90, Buni, acum implicata in activitatile organizatoric-administrative ale Miscarii Pentru Romania (in sensul ca ne gatea – intregului batalion -, ne aranja sediul, ne punea perdele, ne salva cu banuti din agoniseala ei, etc, etc), MPR fiind un partid rezultat al Fenomenului Piata Universitatii 1990, este descoperita de Marian Munteanu in fotografii de arhiva ale Miscarii Legionare, comparate cu cele din tinerete ale bunicii, de la ea de acasa.
Aveau sa treaca inca vreo zece ani pana sa aflam ca activitatea ei nu presupunea doar participarea la fapte caritabile si de credinta sau marsuri (intr-unul dintre ele fiind chiar surprinsa fotografic si “data la ziar” – foto mai jos) ci si o munca de natura conspirativa, de mesager si cifror al unor ordine secrete, codate, pe care conducerea organizatiei prefera sa le transmita prin tineri bine verificati si, totodata, mai putin suspectati de serviciul lui Moruzov.
Serviciul de Informatii al Miscarii Legionare a ramas pana astazi o necunoscuta istorica, atat de bine a fost organizat. Istorici ai Serviciului Roman de Informatii (SRI) il crediteaza pe comandatul Ion Belgea (*) drept coordonator al SIMLR, organizatie secreta anticomunista ce avea sa conlucreze ulterior, din exil, cu forte ale CIA si NATO, impotriva ocupantilor bolsevici ai Romaniei. Istoria orala a Miscarii Legionare il pomeneste insa printre conducatorii conspirati ai Serviciului special legionar si pe parintele Duminica Ionescu, duhovnic al lui Corneliu Codreanu si tatal reputatului savant Vlaicu Ionescu. Bunica lucra direct cu Ilie Garneata, unul dintre fondatorii Miscarii Legionare. Cu toate acestea, in pofida trecerii timpului, cu greu reuseai sa-i smulgi vreo confesiune. Era fidela si azi legamantului dat. O viata de fidelitate, pentru un ideal.
Isi revenise miraculos dintr-un atac cerebral din urma cu cativa ani, doar cu gandul de a mai sta putin cu nepotii si stranepotii, marile ei iubiri. In ultima perioada, dupa intoarcerea la Bucuresti dintr-o retragere programatica la Petru Voda, era macinata de durerile varstei dar, mai presus de asta, de ideea ca ar putea deveni o povara. Ceea ce nu-si dorea in ruptul capul. A adorat-o pe Maica Domnului asa ca, poate, nu e de mirare ca noul atac, in urma caruia a plecat la Domnul, avea sa vina la inainte praznuirea Nasterii Maicii Domnului, incepandu-si apoi drumul spre Ceruri la odovania praznicului Maicii Domnului, in prag de Inaltarea Sfintei Cruci. Cu doar o saptamana inainte il rugase pe parintele paroh, venit de Sfanta Maria, la Adormire, sa vina sa o spovedeasca si sa o impartaseasca, ceea ce s-a si intamplat. Radia apoi de fericire si calm, totodata, de liniste sufleteasca. A mai apucat sa ne aiba, la capataiul ei, aproape pe toti, nepotii si stranepotii ei, maxima bucurie a vietii ei. Invingatoarea Victoria, victorioasa pana in ultima clipa.
Pomenirea de noua zile a avut loc la trista comemorare dubla a unui 22 septembrie, exact la 45 de ani de la savarsirea mamei sale, aflata acum alaturi de ea.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace in rand cu dreptii Sai!
Ramane cum am stabilit: Nu ne lasam!
Parintele Ion Nicolescu, bunicul bunicii, cand a fost dezgropat, dupa zeci de ani de la moarte, a uimit tot satul Habud: era intreg si frumos mirositor. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
(*) Nota:Ion Belgea, licentiat in filosofie, ziarist si bibliotecar la Academia Romana, a fost unul dintre comandantii legionari fideli lui Corneliu Codreanu si apreciat de acesta, conducator al “Razletilor”, aflat in grupul strans care lua decizii in perioada ultimei incarcerari a Capitanului Miscarii Legionare. Eliminat prin tradare de Horia Sima, presupus agent al lui Moruzov, Ion Belgea avea sa fie arestat si internat in lagarul de la Miercurea Ciuc, in iunie 1938, alaturi de Nae Ionescu si Mircea Eliade, printre multi alti intelectuali de dreapta si fruntasi legionari ai elitei romanesti interbelice, fiind ucis in masacrul din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, in lagarul de la Vaslui, impreuna cu alte sute de legionari asasinati salbatic in intreaga tara, fara judecata, la ordinul lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu. In acelasi act oribil al unui sir nesfarsit de crime impotriva poporului roman a fost ucis si parintele Duminica Ionescu. Iar Vlaicu Ionescu avea sa faca inchisoare sub comunisti doar pentru ca era fiul tatalui sau. Refugiat dupa eliberare in Statele Unite a devenit unul dintre cei mai celebri romani ai lumii, ca decodificator al previziunilor lui Nostradamus.
Evenimentul va avea loc la Sala Stoicescu din Palatul Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti (Bdul M. Kogălniceanu nr. 36-46), miercuri, 7 martie 2012, începând cu ora 14:30, si va fi moderat de domnul Dorin Matei, preşedintele Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, informeaza Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni. In curand vom publica extrase din Studiul doamnei Ionelia Toarcă pe Ziaristi Online.
Majoritatea dintre noi este de acord că astăzi România este lipsită de repere morale, iar mass-media este printre principalii vinovaţi de asta, dar nu numai ea, suntem şi noi cei vinovaţi, fiindcă girăm prin interesul nostru emisiunile şi apariţiile de această natură. De aceea avem clasa politică pe care o merităm, de aceea trăim aşa cum trăim, fiindcă în loc să muncim şi să ne facem treaba, fiecare în treaba lui şi pentru bunăstarea lui, căscăm gura şi stăm ca la meci în faţa dezbaterilor sterile din politica internă, în timp ce plan extern se petrec mari mutaţii şi evenimente care ne vor afecta direct, fără milă, iar noi habar nu avem de ele. Şi nimeni nu ne atenţionează.
Am fost un tânăr care voia libertate. Peste mine a trecut şi Piaţa Universităţii (Partidul „Mişcarea pentru România” al lui Marian Munteanu) şi deziluzia numită C.D.R (Emil Constantinescu). Nădăjduind că va fi mai bine, am ajuns la 44 de ani.
Postam, la randul nostru, aceste informatii, facand precizarea ca acesta este doar inceputul unor dezvaluiri care vor provoca o adevarata disectie asupra modului de operare al “grupului 22 pentru Romania”, o operatiune de intoxicare, in plin Razboi Rece, a opiniei publice occidentale si de spionaj. Andrei Plesu si (nu numai) sotia sa s-au aflat in epicentrul operatiunii.
Cu tristeţe în suflet anunţăm mutarea la Domnul a fratelui nostru Florin. Dumnezeu să-l ierte! Trupul neînsufleţit se află depus la Capela cimitirului Străuleşti II. Priveghiul va începe la ora 22.30, miercuri 3 august, iar înmormîntarea va fi joi, 4 august la ora 12.30. (Revista Axa)
Cititi mai jos unul dintre articolele de piatra care striga ale scriitorului Florin Stuparu si vedeti aici ultimul fragment de film realizat de Florin, cu doar o zi inainte de tragicul accident care i-a curmat viata, in noaptea de 1 spre 2 august, la inceputul postului Sfintei Marii, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe care o iubea cu toata inima sa. Dupa cum transmite Monahul Filotheu de la Manastirea Petru Voda, este vorba de o transpunere in video a ultimei sale lucrari, Erminia Bisericii Ortodoxe – ilustrata cu fresce de la Manastirea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil inchinata marturisitorilor din inchisorile comuniste, pe care nu a putut sa o publice din pricina de costuri. Dupa cum vedeti in acest scurt fragment profetic, vrajmasul este ucis. Ar merita ca cei ramasi sa reuseasca publicarea ei, spre vesnica pomenire a robului lui Dumnezeu, Florin. Dumnezeu sa-l ierte!
LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)
de Florin Stuparu
„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).
Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu
Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.
Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).
Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”).
Puţine însemnări adunate de FLORIN STUPARU
despre părintele nostru întru Hristos, JUSTIN PÎRVU, din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos,
CĂRORA TUTUROR LE MULŢUMESC ŞI LE ROG MÎNTUIRE, prin rugăciunile şi lacrimile Stareţului nostru Justin,
care vrea să ne nască întru Hristos pe noi, toţi cei care i-am călcat cîndva pragul
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvanteaza lucrarea aceasta savarsita intru sfant numele Tau!
CUVÎNT DE ÎNCEPUT
Cîndva, prin 1991-92, am aflat că un oarecare bătrîn Justin Parvu, la 72 de ani, ridică mănăstire undeva în munte, pe un drum forestier ce se pierde în pădure. Că slujeşte sub cerul liber sau într-o magazie de scînduri. Nu ştiam ce e aceea mănăstire, fiind cu totul străin de Ortodoxie. Şi nici măcar nu am cerut să văd vreo fotografie de la Petru Vodă; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui bătrîn, am simţit o căldură în inimă, fără să ştiu de ce, şi mai ales fără să ştiu că încălzirea inimii (nu a minţii) este semn al unui gînd bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la înşelătorul diavol. Mai tîrziu, cînd am ajuns să fiu cîţiva ani vecin de aproape cu părintele Iustin şi apoi să-mi fac casă în preajma mănăstirii, am înţeles ce însemna acel simţămînt.
Cartea de faţă – pe care puteam să o scriu, poate mai bine, demult – este urmarea acestei înţelegeri, după putinţa mea de acum. Ce încerc să arăt în paginile care ne stau înainte, prin mărturiile părintelui şi ale celor apropiaţi lui? Că un om lipsit de orice putere lumească, dar insuflat de Hristos-Dumnezeu prin Sfîntul Său Duh, ajunge să adune în jurul lui şi să povăţuiască o mulţime de credincioşi, întemeind o obşte creştină – alcătuită din monahi şi din mireni uniţi între ei, dar nu amestecaţi – care se lărgeşte mult dincolo de hotarele aşezămîntului propriu-zis. Şi aceasta într-o vreme cînd obştea creştină, acea adunare a doi-trei în numele lui Hristos (Matei 18:20), nu mai poate fi găsită în „lume”. Căci Creştinii umblă la biserică, dar nu mai sînt Biserică; împlinesc un obicei de Duminică, dar nu mai vieţuiesc împreună creştineşte, adică osebiţi de aceia mulţi care trăiesc în chip păgînesc ori de-a dreptul diavolesc. La fel stau lucrurile şi în viaţa monahală, a cărei tradiţie a fost curmată în anii ’50 de către stăpînirea comunistă. Căci – dacă judecăm drept, fără a ne lăsa înşelaţi – vedem bine că am ajuns aproape de acele vremuri cînd „monahii vor vieţui ca mirenii şi mirenii ca dracii”, după zicerea înainte-văzătorilor cu duhul. Acum este începutul vremii aceleia cea mai de pe urmă, cînd necredinţa pustieşte aproape cu desăvîrşire sufletele celor botezaţi. Pentru aceasta zicea Mîntuitorul: „Dar Fiul Omului, cînd va veni, va găsi oare credinţă pe pămînt?” (Luca 18:8). Zicere pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei, în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur, o tîlcuieşte astfel: „Prin chipul întrebării, Mîntuitorul însemnează rărirea credincioşilor ce se vor afla atunci [la a doua venire a Sa]. Căci atîta va stăpîni atunci «fiul fărădelegii» [Antihristul, vezi la Pavel], încît «să-i amăgească şi pe cei aleşi, de va fi cu putinţă» [vezi la Evanghelie]. Deci, venind Domnul pe nori, nu va afla credinţă pe pămînt, fără numai întru puţini.” Şi aceasta de ce? Pentru că, „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), după cuvîntul cel nemincinos al Mîntuitorului Hristos. E vorba de dragostea credincioşilor pentru Hristos şi de aceea a unora pentru alţii întru Hristos.
Aceasta a încercat şi încearcă să facă părintele Iustin, în marea sa dragoste pentru Hristos şi pentru aproapele: să adune oameni care – cu toate păcatele şi neputinţele lor – au măcar o oarecare dorinţă de a trăi după Hristos, urmînd porunca dragostei, într-o lume care luptă împotriva Acestuia mai mult ca niciodată în trecut şi îi goneşte pe următorii Lui într-un chip încă mai sălbatic şi mai viclean decît în vremea vechii stăpîniri păgîne. Cu aceştia se împlineşte, încă o dată, cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului întrupat: „Acestea vă poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul! Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar – pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume – de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:17-19).
Urmarea a fost că, în cîţiva ani, obştea de la Petru Vodă – alcătuită la început din „doi-trei fraţi şi un dulău mare ciobănesc”, cum povesteşte părintele – a ajuns să cuprindă cîteva zeci de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrînele de la azil, copiii de la aşa-zisa „şcoală” (de fapt, un cămin-internat) şi cîteva familii care şi-au făcut casă în preajma mănăstirii. Pe lîngă aceştia, trebuie să-i socotim şi pe monahii şi monahiile trimişi de la Petru Vodă să întemeieze alte schituri şi mănăstiri, care au rămas însă legaţi de stareţul lor în ciuda depărtării geografice. Încă mai sînt acei nenumăraţi mireni din toată ţara care socotesc mănăstirea ca pe a doua lor casă, iar pe bătrînul Iustin ca pe adevăratul lor părinte. Şi toată această lucrare, pornită cu adevărat de la nimic, se datorează – o zic încă o dată – jertfelniciei dintotdeauna a părintelui. Căci el a trăit întreaga viaţă împresurat de oameni, pe care nu numai că i-a îngăduit, dar a căutat să-i ajute cu tot ce a putut: cu fapta, cu sfatul şi cu povăţuirea. Mare nevoinţă şi mare dragoste este aceasta: a te lipsi de liniştea singurătăţii, mai ales ca monah, cuvînt care tocmai asta însemnează: om care trăieşte singur. În copilărie, părintele Iustin era înconjurat de tovarăşii din sat, al căror povăţuitor se alesese. În închisorile comuniste, a trăit ani de zile între sute de camarazi, acesta fiind unul din chinurile gîndite de temniceri (alături de chinul izolării, la fel de greu de răbdat). În mănăstirile pe unde a petrecut începînd cu anul 1964, a fost căutat de tot mai mulţi oameni, mai întîi din Neamţ, iar apoi din întreaga Moldovă. Iar acum, de cînd e stareţ, din toată ţara. De cînd are mănăstirea lui, părintele a ajuns să petreacă singur în chilia sa de nici 9 metri pătraţi – plină de cărţi (pe care nu apucă să le citească) şi de tot felul de lucruri primite de la credincioşi, pe care el le împarte nevoiaşilor – a ajuns aşadar să petreacă singur nu mai mult de 5-6 ceasuri pe zi: 1-2 înainte de slujba de la miezul nopţii şi 3-4 după slujbă. Sau mai puţin, sau deloc, de multe ori. „Aceasta – mi-a spus – e datoria noastră: să stăm înaintea oamenilor.”
O carte subţire, precum este aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit să facă părintele pentru Biserica zilelor noastre. De aceea, mărturiile scrise sînt însoţite de numeroase fotografii, ajungîndu-se la forma unei cărţi ilustrate în care cuvintele şi imaginile se întregesc unele pe altele, în dorinţa de a face cît de cît cunoscută această pildă de lucrare creştină a călugărului şi preotului lui Dumnezeu Iustin Pîrvu.
La sfîrşitul acestui mic cuvînt, trebuie neapărat să fac o adăugire: cartea este închinată întîi de toate părintelui nostru stareţ, precum e de la sine înţeles, dar şi tuturor fraţilor cu care am petrecut la Petru Vodă şi a acelora cu care voi mai petrece. Dintre ei, numai foarte puţini au cuvîntul în cuprinsul lucrării, lucru pentru care îi rog să mă ierte. În gîndul meu au fost toţi, şi nădăjduiesc că într-o viitoare ediţie voi putea să adaug şi zicerile lor, pe cît e cu putinţă.
Florin Stuparu, octombrie 2007
* * *
Florin Stuparu a fost membru fondator al Miscarii pentru Romania (1991) si al gruparii Scara (1996).
Dintre lucrarile sale, unele editate alaturi de monahul Filotheu de la Manastirea Petru Voda:
1. “Anul 1848 la romani”, 2001, nepublicata – editor si autor 2. Rugaciunile Postului Mare, Egumenita, 2003 3. Ceaslov, dupa editia Neamt 1874, nepublicat 4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tilcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Manastirea Petru Voda, 2003 5. doua numere din Oglinda vremii 6. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005 7. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni si a Epistolei a doua catre Corinteni, Sophia, 2005 8. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005 9. Rugaciunile Sfintului Efrem Sirul, Scara, 2006 10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolelor catre Galateni, Efeseni, Filipeni si Coloseni, Sophia, 2006 11. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Nasterea si Intruparea Cuvantului, Sophia 2007 12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tilcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007 13. “Justin”, Scara, 2007 14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006 15. Sfintul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tilcuire la Apocalipsa, ed. Sophia, 2007 16. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Moartea si Invierea Domnului, Sophia, 2008 17. Margaritare – Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor sfinti si dascali, ed. Sophia, 2009 18. Vietile, Acatistele si Paraclisele Sfintilor Grabnic Ajutatori Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009 19. Sf. Efrem Sirul, Plinsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010 20. Cartea omului sau Un barbat si o femeie de la facerea si pina la innoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010 21. Cuvinte impotriva betiei si pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010 22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, ed. Scara, 2010 23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundatia Iustin Pirvu, 2010 24. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Evrei, Sophia, 2011 25. Cartea ascultarii, Sophia, 2011
26. Arhiep. Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii si Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, in curs de aparitie
27. Arhiep. Evghenie Vulgaris – Tilcuire la Pentateuh, in curs de aparitie la Ed. Sophia
28. Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, traducere si note de Cuv. Gherontie Dascalul si Sf. Grigorie Dascalul, in curs de aparitie la ed. Sophia
March 27th, 2017 
VR 
Posted in 
Tags: 
