Gala premiilor UZPR pe anul 2018 a avut loc în studiourile Televiziunii Române. În competiţie au participat aproape 100 de jurnalişti din toată ţara, care au trimis producţii de presă scrisă şi online, de radio şi televiziune, reviste şi carte de publicistică, informează cea mai veche societate profesională a jurnaliştilor din România. UZP a fost înfiinţată acum 100 de ani, la 11 ianuarie 1919, pe fondul celebrării naţionale a Marii Uniri şi la propunerea ziaristului Pamfil Şeicaru, proaspăt întors ca voluntar de pe front, unde fusese decorat de Ferdinand I Întregitorul cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler pentru faptele sale de vitejie. Profesorul universitar de ziaristică şi eminescologul Nae Georgescu l-a prezentat în cadrul Galei pe Victor Roncea drept “un căutător al adevărului care trăieşte mai intens decât mine acest paradox ziaristic: pasiune mare, caldă, în căutare adevărului, adevăr care este rece, declanşând astfel o perpetuă mişcare complementară” (video TVR, mai jos).
În cuvântul de deschidere a Galei, preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, a punctat participarea de excepţie, masivă, la concurs, care, conform acestuia, “demonstrează interesul jurnaliştilor pentru competiţiile Uniunii şi, de asemenea, valoarea şi talentul care definesc presa profesionistă din România”. Printre cei premiaţi s-au aflat autorii unora dintre cele mai relevante lucrări de publicistică din întreaga ţară. Victor Roncea a mulţumit şi a dedicat acest premiu şi Armatei Române la Centenarul de anul acesta al eliberării Budapestei de comunişti şi a blocarii avansului bolşevic asupra Europei, una dintre temele abordate în interviurile de Centenar publicate în BURSA. “Să nu uităm să sărbătorim şi Centenarul Eliberării Budapestei, la 4 august anul acesta, la Arcul de Triumf!”, a mai spus ziaristul premiat de UZP.
Urându-vă La Mulți Ani! vă îndemn să urmăriți Concertul tradițional (sper eu, de-acum încolo) – de Crăciun, de Ziua Națională sau de Sfântul Andrei, Apostolul Românilor – al Armatei și Bisericii. Dumnezeu să binecuvânteze România și să ne ajute să trăim și noi măreața înfăptuire a înaintașilor noștri: România Mare! Make Romania Great Again!
”Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui om politic, a unui guvern, a unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntași politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit.” – Profesorul Florin Constantiniu
Duminică, 2 decembrie 2018, Radio România Cultural a difuzat a doua parte a interviului înregistrat cu domnul general Aurel Rogojan interviu ce a avut drept punct de plecare conferința ”Eroii anonimi pe frontul secret al reîntregirii neamului” susținută la București în luna octombrie.
În volumul al II lea al ”Jurnalului de război 1917-1918”, Regina Maria scria:
”Oamenii noștri politici încă nu sunt pricepuți să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârșăvia omenească în general, și a guvernelor și a administrațiilor în particular, mă izbește cu o putere copleșitoare și îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.” ”Dacă va fi să murim, măcar să se știe că nu murim ca niște neghiobi orbi.”
Cuvinte aproape profetice, valabile nu numai pentru situația dramatică în care se afla România atunci, ciopârțită și jefuită de toți, ci și pentru prezentul cenușiu, labirintic și contorsionat.
Pentru a putea înțelege corect eforturile depuse în urmă cu 100 de ani, pentru realizarea Marii Uniri ar trebui să trecem în revistă câteva elemente geopolitice și geostrategice semnificative.
La începutul secolului trecut România deținea rezerve importante de petrol, cereale, lemn, indispensabile funcționării mașinăriei de război. Din punct de vedere al forțelor militare combatante, țara noastră a reușit să mobilizeze peste 500.000 de persoane. Victimele înregistrate în Primul război mondial au depășit cifra de 400.000, dintre care peste 250.000 au fost militari.
Resursele demografice și de materii prime dar și poziția geostrategică, au transformat teritoriul țării noastre într-o importantă țintă a serviciilor de spionaj ale Imperiului Austro-ungar, Imperiului Țarist, Bulgariei și Turciei.
Eforturile depuse de Secția I Informații din Marele Stat Major al Armatei Române au fost mult îngreunate chiar de politicieni sau oameni de cultură români, filogermani convinși sau cumpărați pe bani grei. Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaș, Dumitru Nițescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Braniște, generalul Zottu, coloneii A. Sturza, V. Verzea, Crăiniceanu, au colaborat cu oficialitățile germane fie din convingere, fie de teama unei stăpâniri rusești, fie din interese materialicești bine răsplătite.
În ”Capitala sub ocupația dușmanului. 1916-1918”Constantin Bacalbașa scria:
”Cucerirea cu armele nu poate avea valoare atât timp cât toate conștiințele vor fi de partea celor biruiți. Germanii au nevoie să cucerească și conștiințele printr-o propagandă zilnică de presă, lipsită de contradicția unei prese naționale. (…) Bucureștiul a avut în permanență o fabrică de născociri.”
Această Fabrică de născociri nu ar fi putut să funcționeze fără sprijinul material semnificativ primit din partea bancherului Rozelius, director al Societății petrolifere cu capital german Gunther, dar și al agentului comercial Hennen Vogel și al agentului de publicitate Iwerseen. Existau pe teritoriul țării noastre cele mai performante mijloace de interceptări radio, pentru controlul traficului comunicațiilor guvernamentale, ale Armatei, ale Ministerelor de Externe și de Interne.
Contraspionajul românesc a reușit în nenumărate rânduri să anihileze acțiunile spionajului străin. Cu un preț imens ! Schingiuri, arestări, hăituire continuă.
Nucleele informative din Banat, Cluj-Bistrița, Brașov-Bran, Oituz-Buzău și Bucovina de nord au compensat prin sacrificii imense decăderea morală a câtorva personalități politice ale vremii, care au împins România până pe buza prăpastiei. Generalul Traian Grozea, avocatul Spiridon Boita, învățătorul David Pop, profesorul Aurel Moldovan, profesorul Tofan și George Munteanu, Maria Bălan, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Iancu Panaitescu, Romulus Voinescu,Vasile Lucaciu, Vasile Stoica, sunt doar câțiva oameni care au scris istoria României cu un preț pe care puțini dintre noi, astăzi, am putea să îl plătim.
Domnul general Aurel Rogojan a evocat câteva din personalitățile românești de la începutul secolului trecut, cu un rol important în contraspionajul românesc, înfăptuitori fără statui ai României adevărate – România Mare.
“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.
Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” –Mihai Eminescu – Romanul Absolut
“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.”
Regele Ferdinand: “Suntem datori să ridicăm Biserica Mântuirii în capitala tuturor Românilor”
„Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului, aducem laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.
Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.
Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a decleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte.
Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus.
În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeș și Trei-Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.
Noi, poporul român, am avut fericirea a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur Stat național.
Deci și sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor Românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință.
Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.
Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.
Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”
“Pentru mine Catedrala Naţională reprezintă o încununare a unui efort multisecular al poporului român, acela de a construi o catedrală simbolică pentru toți românii. Cred că e o împreună lucrare cu înaintaşii noştri, adică cei care suntem fizic aici nu suntem singurii care am contribuit. Cred că și toate rugăciunile oamenilor au contat şi au mijlocit în fața lui Dumnezeu pentru ca lucrurile să se așeze cărămidă cu cărămidă și să ajungem astăzi să ne bucurăm de acest edificiu. E important să existe un loc reprezentativ pentru toţi românii, unde să ne adunăm, de aceea cred că în primul rând e o necesitate, nu un lux. Şi mai cred că ne va ajuta foarte mult, în aşa fel încât lucrurile să se așeze mai bine pe verticală și să ne bucurăm de această viziune a cerurilor, care este Catedrala Naţională.”
Reputatul istoric Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu pe tema Anului Centenar, a luminilor şi umbrelor lui, între cele din urmă numărându-se provocările eternizate ale unor forţe revanşarde, atât din vestul imediat al României, cât şi, evident, din răsăritul ei, dar şi excrescenţele lor din interiorul instituţiilor şi a societăţii româneşti. Despre acestea, profesorul Ioan Aurel Pop consideră că “unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara României înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâneşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiaţi», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE”.
“Din moment ce “elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, că aceştia sunt loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele şcolare “inamicul” numit istorie şi mai ales cel numit Istoria românilor”, se revoltă academicianul.
Cum după anul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri urmează aniversarea Tratatului de la Trianon – pentru care se pregăteşte asiduu ţara vecină, Ungaria -, istoricul Ioan Aurel Pop ne reaminteşte că “Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta”. Academicianul ne mai asigură că există modalităţi de îndreptare ale unor disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional (şi nu numai) şi că “Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale”.
Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Academiei Române – Partea a II-a.
Victor Roncea:Academia Română a dat un şir de martiri sub comunism, de la Nichifor Crainic, închis 15 ani fără nicio condamnare, la Alexandru Lapedatu şi Gheorghe Brătianu, ucişi în temniţele bolşevice. Cum îi evocă Academia Română? Pregătiţi un volum special prin Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei?
Academician Ioan Aurel Pop: În 1948, adică acum 70 de ani, Academia Română a fost aproape distrusă. Zeci de academicieni au fost excluşi din înaltul for, o mare parte dintre ei au fost întemniţaţi, iar unii şi-au sfârşit zilele în detenţie, mai ales la Sighet, dar şi în alte părţi.
Academia va marca, desigur, aceste triste şi tragice evenimente. Istoricii din cadrul instituţiei au studiat toate aceste lucruri, au cercetat în arhive, au cules mărturii orale, au studiat jurnale, memorii, documente, articole, studii şi cărţi despre acest subiect.
Până la sfârşitul acestui an, Academia va organiza în Aulă un simpozion comemorativ închinat acestor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti ajunse victime ale unui regim de represiune, care a urmărit decimarea elitei noastre. Sunt convins că, în urma acestei manifestări, vor rezulta noi contribuţii menite să fie reunite într-un volum.
“Unii decidenţi au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă şi chiar primejdioasă”
Victor Roncea:Întrebarea precedentă este pusă cu gândul la manualele de istorie de azi care nu cuprind aproape deloc referiri la această jertfă imensă adusă de poporul român în perioada regimului comunist, ca şi despre rezistenţa armată îndelungată din munţi, unică în spaţiul ex-sovietic, întreţinându-se şi azi falsa ştampilă denigratoare aplicată românilor, de “popor vegetal”. De asemenea, regretatul academician Dinu C. Giurescu deplângea atât conţinutul acestor manuale, cât şi reducerea orelor de Istorie. Care este opinia dumneavoatră şi cum poate fi îndreptată această situaţie? Cum poate un tânăr din România de azi să beneficieze de o educaţie sănătoasă (care să înfrângă hipnoza digitală) şi care credeţi că este o posibilă soluţie de ieşire a României din criza de subcultură în care se zbate (de la “Generaţia Pro” am ajuns la “Generaţia Facebook”, care nici măcar nu mai citeşte, ci dă doar “Like”)?
Academician Ioan Aurel Pop: Să le luăm pe rând! Manualele de istorie nu mai pot reflecta nimic. După experimente penibile, cu “Decebal – buze senzuale” şi cu poezii de Ştefan Roll pe post de izvoare istorice, ar fi putut să urmeze o echilibrare a situaţiei, fiindcă aveam şi avem încă specialişti buni. Dar am pierdut între timp obiectul muncii, pentru că orele de istorie s-au redus ori s-au scos cu totul. Cu alte cuvinte, ajungând în epoca digitalizării şi chiar a robotizării, unii decidenţi au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă şi chiar primejdioasă. Minţile spălate pe care vor să le edifice unii dintre aceşti lideri nu mai au nevoie de cunoştinţe istorice, fiindcă acestea îl pot instrui pe individ, îl pot învăţa să distingă între un templu grec şi o biserică barocă, îi pot deschide mintea cu referire la valori, la morală, la spiritul critic. Evident, unii, naivi şi stupizi – dacă nu ar fi şmecheri sau mercenari – cred că prin eradicarea istoriei ca formă de cunoaştere a vieţii oamenilor se distruge spiritul naţional. Cred că dacă elevii învaţă câte ceva despre actele de demnitate din trecut, inclusiv despre jertfele alor noştri, despre rezistenţa din munţi sau despre anumite priorităţi româneşti în lume, tinerii ar putea deveni mândri de neamul lor şi l-ar putea iubi prea mult. Din moment ce “elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, că aceştia sunt loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele şcolare “inamicul” numit istorie şi mai ales cel numit “istoria românilor”. Situaţia s-ar putea schimba doar prin introducerea unui program raţional şi armonios de educaţie, în cadrul căruia raportul dintre domeniile ştiinţele exacte şi disciplinele cele sociale şi umane să fie unul judicios. Până atunci, în loc să pregătim oameni inventivi care să fie capabili să facă roboţi, pregătim noi de-a dreptul roboţi umani, buni ca să execute ordinele unor “aleşi”.
Primul pas este cunoaşterea martirilor este cunoaşterea faptelor lor şi evidenţierea semnificaţiei actelor lor
Victor Roncea:Cum ar putea fi promovate marile şi autenticele valori intelectuale ale României la nivel european şi internaţional?
Academician Ioan Aurel Pop: Oamenii, care sunt fiinţe supuse erorii şi coruptibile (în sensul dat termenului de Jean-Jacques Rousseau), au nevoie de educaţie ca să se umanizeze. Soluţia este, prin urmare, o educaţie armonioasă şi echilibrată, plină de cunoştinţe extrase din experienţa de viaţă a omenirii. Ceea ce se face mai mult azi la şcoală – în ciuda celor care combat memorarea mecanică – se bazează pe tehnici şi nu pe cunoştinţe profunde, pe idei perene, pe valori care s-au validat. Cu alte cuvinte, îi învăţăm pe copii şi pe tineri să folosească laptopul, tableta, telefonul mobil, să acceseze date variate, să comunice electronic, să intre pe baze de date şi pe reţele de socializare, să completeze o fişă, să extragă bani de la bancomat, să scrie un comentariu politic sau unul sportiv etc.. Altfel spus, oamenii devin treptat mecanisme, încetând să mai fie subiecţi sociali. Evident, se mai poate remedia această stare, dar cine să ne asculte?
Victor Roncea:Între numele uitate sau chiar complet necunoscute ale militanţilor pentru Marea Unire pedepsiţi pentru patriotismul lor se regăsesc Martirii Basarabiei şi ai Transilvaniei. Nu este prea cunoscut faptul că ruşii, chiar în timpul primei ocupaţii, din 1940, i-au căutat cu liste negre făcute de NKVD pe toţi cei care au votat şi luptat pentru unirea Basarabiei cu ţara în 1918. Cei mai mulţi au fost deportaţi sau/şi ucişi în lagăre. La fel, în Transilvania, autorităţile ungare şi cele locale maghiare care s-au activat după Diktatul de la Viena au ucis şi chinuit români care în 1918 ajutaseră la înfăptuirea Marii Uniri. Unde ar trebui să fie locul acestora, cu excepţia celui ocupat în galeria eroilor necunoscuţi ai neamului? Academia ar putea colabora cu Biserica naţională pentru canonizarea unora dintre aceste mari modele de românism?
Academician Ioan Aurel Pop: Natural, sunt mai multe moduri de a-i răsplăti pe eroi şi toate societăţile civilizate au făcut şi fac asta. Primul pas este cunoaşterea acestor sacrificaţi, cunoaşterea faptelor lor şi evidenţierea semnificaţiei actelor lor. Or, asta nu se poate face fără disciplinele identitare, fără istorie, fără geografie, fără etnografie, fără limba şi literatura română, fără latină, fără istoria bisericii etc.. Academia Română s-a înfiinţat ca să creeze România, să susţină acest imens edificiu, să cultive limba, istoria şi folclorul şi să educe poporul în spiritul conservării şi augmentării identităţii noastre de români. Nu voi înţelege niciodată de ce, pentru unii “analişti” şi “formatori de opinie”, este legitim să fii “bun american”, sau englez, sau francez, sau german, dar este greşit să fii român! Fireşte, Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale.
“Parcă-i văd aievea vorbind, plângând şi grăbind spre Alba Iulia”
Victor Roncea:Care personalităţi ale Marii Uniri şi ce mari fapte premergătoare Unirii vă sunt mai îndrăgite?
Academician Ioan Aurel Pop: Mi-s dragi cu toţii şi parcă-i văd aievea vorbind, plângând şi grăbind spre Alba Iulia. În Basarabia, a devenit antologic Alexei Mateevici, “moldoveanul” care a scris cea mai frumoasă poezie închinată limbii române. Din Bucovina, îl rechem pe Ciprian Porumbescu, care şi-a pus tot dorul de ţară în “Balada” sa ori în opereta “Crai Nou”. În Transilvania, sunt mulţi, dar sunt vegheaţi de “Badea George” (Gheorghe Pop de Băseşti), cel care s-a dus bătrân şi bolnav pe Câmpul lui Horea, la Bălgrad şi care s-a stins la scurtă vreme după 1 Decembrie 1918, cu vorbele “Sloboade, Doamne, pe robul tău!”. A putut să meargă la Domnul numai după ce a făurit unirea românilor, numai după ce şi-a văzut împlinit marele său vis pământesc! Ca fapte, văd în trecut şi bune şi rele, aşa cum sunt şi oamenii, autorii faptelor. Noi, ca orice popor, nu am fost nici malefici şi nici angelici, ci am fost oameni. Fapte mari au fost cele ale plugarului care ştia să pornească plugurile, ale oierului înfrăţit cu natura, ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ale lui Horea şi Tudor, ale lui Cuza şi Carol I, ale descoperitorului insulinei, ale inventatorului avionului, ale autorului “Istoriei românilor din Dacia Traiană” şi ale multor altora.
Victor Roncea:Care este dictonul dumneavostră favorit?
Academician Ioan Aurel Pop: Sunt multe şi mai ales proverbele latineşti pe care le comentez cu studenţii mei şi care sunt un adevărat izvor de înţelepciune. Acum îmi vine în minte unul închinat echilibrului: Est modus in rebus, adică “Este rânduială în lucruri”. Cu alte cuvinte, în viaţă nu poţi să faci tot ce vrei sau tot ce-ţi trece prin minte, ci numai ceea ce se cuvine, în raport cu semenii tăi, cu binele individual şi public, cu ordinea umană şi cosmică. “Rânduiala” aceasta din lucruri vine din experienţa trecutului omenesc şi priveşte spre viitor, cu scopul conservării umanităţii şi a omeniei, dar şi a părţii din omenire care se cheamă patrie. În cazul nostru, partea din omenire este România şi dacă ţinem la lumea aceasta privită drept cosmos, atunci trebuie să ţinem la România.
Victor Roncea:Ce ar putea să ne reunească?
Academician Ioan Aurel Pop: O, foarte multe! Eminescu ar zice “râul, ramul”, care ne vorbesc în limba lor tăcută. Ne pot uni strămoşii, care-şi dorm somnul de veci pe văile şi pe dealurile noastre. Cel mai bine ar fi să ne unească grija pentru viitor, adică pentru copiii şi nepoţii noştri, pentru că ţara nu este a noastră – ca să facem cu ea experimente riscante şi jenante – ci este a urmaşilor noştri, cum ar zice Ştefan cel Mare, prin pana lui Delavrancea. Ne-ar trebui un dram de adevăr şi unul de dreptate, aureolate de bunătate, iar toate acestea se pot obţine prin educaţia dobândită în familie şi în şcoală.
Reputatul istoric Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu pe tema Anului Centenar, a luminilor şi umbrelor lui, între cele din urmă numărându-se provocările eternizate ale unor forţe revanşarde, atât din vestul imediat al României, cât şi, evident, din răsăritul ei, dar şi excrescenţele lor din interiorul instituţiilor şi a societăţii româneşti. Despre acestea, profesorul Ioan Aurel Pop consideră că “unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara României înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâneşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiaţi», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE”.
Cum după anul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri urmează aniversarea Tratatului de la Trianon – pentru care se pregăteşte asiduu ţara vecină, Ungaria -, istoricul Ioan Aurel Pop ne reaminteşte că “Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta”. Academicianul ne mai asigură că există modalităţi de îndreptare ale unor disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional (şi nu numai) şi că “Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale”.
Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Academiei Române
Victor Roncea:Cum apreciaţi trivializarea spaţiului public şi aducerea acestui limbaj în mijlocul cetăţii, pe toate televiziunile, chiar cu susţinerea deschisă şi extrem de vocală a unor intelectuali, coborâţi la limbajul pe care românii de odinioară îl puteau auzi doar în gropile de gunoi ale oraşului?
Academician Ioan Aurel Pop: Fenomenul ţine, cred, de “beţia” de libertate care i-a cuprins pe români după 1989. Frustrările acumulate în vremea celor peste patru decenii de comunism (de toate felurile, de la internaţionalismul proletar până la naţionalism) i-au împins pe români la tot felul de excese. Or, libertatea – ca orice lucru omenesc – nu este absolută, ci este limitată de felurite reguli ale modului de a trăi în comunitate. Dezlănţuirile triviale de după 1989 s-ar fi putut potoli şi echilibra dacă societatea noastră nu ar fi fost lovită de o calamitate teribilă: degradarea şcolii româneşti la niveluri greu de imaginat, urmată de scăderea bruscă a nivelului de cultură generală. În timp ce, sub comunism, şcoala era un etalon de viaţă, majoritatea românilor fiind educaţi la lumina dictonului “ai carte, ai parte!”, după 1989 a biruit proverbul “care pe care” în orice condiţii, dar fără educaţie.
Au ieşit în prim plan “şmecherii”, agramaţii, “băieţii deştepţi”, îmbogăţiţii peste noapte etc. Azi, românii nu mai ştiu carte, nu mai ştiu dacă goticul este un stil sau un material de construcţie, confundă iluminismul cu iluminatul, dar înjură birjăreşte, se ascund după iniţiale sau după pseudonime, dau sentinţe, îi judecă pe savanţi, confundă academia de poliţie cu Academia Română. Când urmăresc comentariile unora de la finalul unor articole mă înfiorez, pentru că văd cum se revarsă gratuit valuri de ură endemică, exprimate licenţios şi agramat, cum sunt terfeliţi oameni de onoare ai acestei ţări, cum indivizi care se numesc “nimeni” înjosesc personalităţi ale culturii etc. Remediul este cunoscut: educaţia serioasă, din familie şi din şcoală! O guvernare care nu pune accent pe educaţie, pe cultură, pe cercetare, pe sănătate culege roadele groaznice despre care vorbim.
Victor Roncea:Pentru a ne axa pe luminile (şi umbrele) Centenarului, vă rog să îmi spuneţi în primul rând care este părerea dumneavoastră despre sigla cu care s-a promovat acest an – “ROMANIA-100” – din care lipseşte noţiunea Marii Uniri şi care a creat confuzie în rândurile generaţiilor fragede, ajunse să creadă că România a împlinit anul acesta 100 de ani. Chiar şi un renumit intelectual public, fost ministru al învăţământului în vremea lui Ion Iliescu şi Petre Roman, a afirmat că el este “mai bătrân decât România”. De asemenea, imaginea României Mari, cea pe care cu adevărat o aniversăm, a lipsit cu desăvârşire din spaţiul public. Cum putem remedia această confuzie?
Academician Ioan Aurel Pop: Am mai spus că “România-100” este o formulare cel puţin nefericită! Eu nu înţeleg cum se fac aceste lucruri de mare impact în societate fără o minimă consultare. Se poate ca unii să creadă că istoricii nu sunt buni de nimic şi nici nu sunt când e vorba, de exemplu, de tehnologia construcţiei de autostrăzi, dar atunci când este vorba de istorie … Cum să spui, să sugerezi sau să scrii că România are 100 de ani, când Romanii (Valahii) sau Ţări Româneşti avem atestate de circa un mileniu? Că aceste Romanii sau Ţări Româneşti s-au unit relativ târziu (după 1859) – ca şi mulţimea de ţări italiene sau de ţări germane – este cu totul altceva! Pe bună dreptate, anumiţi reprezentanţi ai unei naţiuni vecine – mai mult orgolioase decât mari – au zis că România are 100 de ani, iar ţara lor 1000 de ani! Şi nu pot fi blamaţi, pentru că noi ne-am făcut-o singuri. Iar acel intelectual respectabil nu este istoric, ci filosof, altfel ar fi făcut necesara corecţie. Din asemenea limitări ale existenţei noastre ca stat, mulţi seamănă vânt pentru ca noi să culegem furtună, iar noi ne lăsăm cu laşitate, învăluiţi în ignoranţă, în bătaia vântului. Eu nici nu aş cultiva în spaţiul public cu insistenţă “România Mare”, decât ca pe o mare împlinire istorică. Acea Românie nu mai există (de exemplu, în Bucovina nordică proporţia românilor a ajuns sub 20%), iar în Cadrilater este aproape inexistentă) şi noi, contemporanii, nu trebuie să ne concentrăm asupra ei, ci asupra a ceea ce avem astăzi şi nu ştim să chivernisim bine. Avem o ţară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deşertul african!
Victor Roncea:Anul Centenar al Marii Uniri aproape a trecut şi nu putem reţine multe manifestări şi realizări notabile. Dacă au fost, acestea au fost mai curând acţiuni particulare sau ale unor grupuri profesionale dedicate istoriei ţării, fără sprijinul statului. Dumneavoastră ce cunoştinţă aveţi de astfel de acţiuni? Şi unde a fost statul român în toată această perioada?
Academician Ioan Aurel Pop: În anul Centenarului Marii Uniri, statul român s-a pierdut în certuri sterile, în scandaluri interminabile, în acuze nefondate, în compromiterea intelectualităţii şi în subminarea ultimelor valori care mai rămăseseră nealterate. S-au dat pensii preferenţiale, s-au vânat plagiatori şi securişti (reali şi imaginari), s-au promovat în funcţii de conducere cele mai incompetente personaje şi au fost descurajaţi toţi aceia care, cu bună credinţă, încercau să schimbe ceva în bine. Între timp, în ţară, s-au tăiat pădurile, s-au poluat natura şi cultura, au proliferat manelele, s-au ruinat drumurile şi căile ferate şi, colac peste pupăză, s-au apucat unii, după ureche, de Centenar. Au fost, fără îndoială, şi iniţiative bune, sincere şi necesare în acest sens. Am văzut simpozioane decente, urmate de volume substanţiale, am văzut busturi şi statui bine făcute şi bine amplasate, am văzut elevi duşi la locurile memoriei noastre de către ghizi şi profesori bine pregătiţi, dar, evident, am văzut şi multă improvizaţie, mult amatorism, mult kitsch, multe acţiuni bifate “ca să fie”. Statul a dat şi bani pentru programe serioase (roadele lor nu se văd încă toate), dar a dat şi unor pretinse “entităţi majore” care profanează spaţiul nostru cultural, a dat şi unor protocronişti notorii, a dat şi unor ONG-uri improvizate şi s-a codit să dea unor instituţii solide şi verificate de sute de ani …
Victor Roncea:Spre deosebire de degringolada organizată care a fost indusă în instituţiile statului responsabile de aniversarea Centenarului, Ungaria finanţează o Comisie Trianon 100 care se ocupă sistematic cu răspândirea în limbi internaţionale a unor studii revizioniste cu privire la Tratatul de la Trianon. Astfel de opinii am întâlnit şi în presa de limbă română din România; îmi aduc aminte de un articol din publicaţia “Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în care se vorbea despre “injustul Tratat de la Trianon” şi “mitul Unirii de la 1 decembrie 1918”. Cum poate contracara România, sau măcar Academia Română, o astfel de propagandă antiromânească şi ce părere aveţi de această campanie de “demitizare” dusă cam de aceleaşi grupuri de interese de ani de zile? Consideraţi că există o propagandă organizată atât de la vestul apropiat cât şi de la estul României?
Academician Ioan Aurel Pop: Ungaria are o experienţă a propagandei de model european mai veche decât a noastră cu cel puţin două secole şi, fireşte, mult mai subtil organizată. Ungaria nu anunţă niciodată cu surle şi trâmbiţe ceea ce vrea să întreprindă în domeniul promovării intereselor sale, ci o face mai întâi. Iar atunci când reuşita este sigură, statul vecin iese la rampă cu “artileria grea” bine instruită şi bine întreţinută. Ungaria nu face serate dedicate evenimentelor sale la ambasade sau numai la ambasade, ci în mari universităţi, în muzee, biblioteci celebre, în fundaţii şi asociaţii, în săli celebre din ţările unde are interese de apărat. Ungaria nu duce (numai) istorici unguri să ţină conferinţe despre “adevărurile” sale, ci cointeresează profesori şi cercetători străini să facă asta. Ungaria nu publică lucrări în limbi străine despre “geniul maghiar” la edituri ungureşti şi nu le trimite ambasadelor să le promoveze, ci plăteşte edituri de cel mai înalt prestigiu, din SUA, Anglia, Franţa, Germania etc., să facă asta. Ungaria nu strigă sus şi tare că ungurii i-au învăţat pe germani nemţeşte şi că ungurii au inventat scrisul înainte de sumerieni sau că sub Câmpia Panonică sunt tuneluri abisale care conduc la Atlantic ori în centrul pământului – cum facem noi cu dacii şi cu tracii noştri, cu tăbliţele de la Tărtăria ori cu peşterile din Bucegi -, ci lucrează exclusiv cu profesionişti, care ştiu să promoveze ştiinţific anumite realităţi sau să dea aparenţă ştiinţifică unor mituri naţionale. Noi, în schimb, dincolo de toate stângăciile, ne autoflagelăm şi nu recunoaştem nici realităţile evidente care ne-au marcat. Grupul de Dialog Social şi Revista 22 s-au axat în parte, sub pretextul corectării exagerărilor din vremea dictaturii comuniste, pe negarea unor evidente valori româneşti. Eu sunt cel dintâi care combat discursul encomiastic despre România Mare, dar de aici şi până la condamnarea Trianonului este distanţă lungă. Prin Tratatul de la Trianon, marile puteri ale lumii au recunoscut dreptatea noastră istorică, visul de a cărui jale “ne-au răposat moşii şi părinţii”, cum ar zice Goga. Atunci, la 1918-1920, a fost o aproape deplină armonie între voinţa de unire a românilor şi voinţa marilor puteri de a consfinţi o nouă arhitectură politică internaţională. Decât să deplângem soarta Ungariei, mai bine ne-am ocupa de noi şi de necazurile noastre. Doar că, unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara României înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâneşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere “privilegiaţi”, pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE. Academia Română are un program bine articulat de promovare a valorilor româneşti, de sărbătorire a Centenarului, de publicare a unor lucrări în limbi de circulaţie internaţională etc., dar nu poate face singură ceea ce se cuvine. Pentru toate acestea, este nevoie de o anumită coordonare la nivel naţional, iar această coordonare nu există sau este extrem de firavă.
Victor Roncea:Anul Centenar merge mai departe, spre sărbătorirea Trianonului. Cum ne pregătim pentru această mare aniversare?
Academician Ioan Aurel Pop: Tratatul de la Trianon a mai fost un pretext de atacare a intereselor româneşti şi a istoriei românilor şi cu alte prilejuri. În disputa istorică dintre cele două ţări, este clar că dreptul istoric a devenit un subiect caduc. Dacă unii dintre factorii de răspundere din ţara vecină vor relua argumente din arsenalul de acum 100 de ani, nu vor beneficia de atenţia lumii civilizate. Aceste argumente erau de genul: geniul civilizator al maghiarilor în Europa Central-Orient5ală şi în “Bazinul Carpatic”; dreptul Ungariei asupra unor pământuri şi popoare stăpânite de un mileniu; înapoierea slavilor şi românilor în raport cu maghiarii; migraţia târzie şi ascunsă a românilor din Balcani spre regiunile transilvane; caracterul pastoral al românilor; incapacitatea românilor de a administra Transilvania etc. Asemenea idei cu vădit caracter rasial, discriminatoriu şi jignitor nu au ce să caute în disputele Europei contemporane. În Transilvania actuală (luată în sens larg) circa trei sferturi din populaţie este de etnie românească, maghiarii reprezentând cam 16-17% din populaţia totală a provinciei. Membrii Academiei Române s-au străduit mereu să prezinte obiectiv aceste date privitoare la Transilvania. Fireşte, în focul disputelor acute din vremea celor două războaie mondiale şi din timpul regimului de dictatură comunistă, spiritele s-au mai încins, iar sentimentele au dominat raţiunea de ambele părţi. Aniversarea Trianonului – cu toate stângăciile românilor – nu va putea schimba lumea şi nici realităţile din Transilvania. Este evident că statul român trebuie să vegheze mereu la respectarea drepturilor minorităţilor, la respectarea drepturilor omului în general, fără de care nu se poate construi o Europă a viitorului. Iar Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta.
Restul rămâne doar propagandă nostalgică, bună de studiat de către sociologi, politologi, psihologi.
În primul rând pentru că este vorba de o inițiativă civică pornită de la firul ierbii. Nu este inițiată de vreun partid politic. Este actul cel mai democratic posibil și m-aș bucura ca oamenii să aibă cât mai mult de spus, pe viitor, în această manieră, un succes real pentru democrația noastră. Practic este dincolo de politică iar tevatura făcută de partidele de opoziție care practic au oferit o asemenea miză guvernului, nu a fost deloc corectă pentru cetățenii ce au pornit acest demers.
În al doilea rând pentru că este o veche idee susținută de Coaliția pentru Familie încă de acum cinci ani, în cadrul forumului constituțional din 2013. Atunci modificarea a fost acceptată și validată de către participanții la forum și peste noapte Crin Antonescu și Victor Ponta au convenit să o scoată din proiectul de Constituție, la presiunea venită din afară. Peste ani însă iată că vocea oamenilor a fost mai puternică și s-a făcut auzită.
În al treilea rând este câștigul pe care societatea îl are prin dezbaterea ce a însoțit referendumul. Căsătoria rămâne o valoare pentru statul român, conform Codului Civil, o valoare conștientizată acum de societate. Există un trend global de impunere, în detrimentul majorității, a unor valori ale minoritarilor, acest subiect este obturat de regulă de către mass-media. Referendumul a scos la lumină aceste realități iar opinia publică a putut se se poziționeze în mod corect. Agenda LGBT a fost politizată pe plan global iar a bagateliza derapajele din unele țări înseamnă să fii dezinformat sau de rea credință.
Aproape 4 milioane de cetățeni au fost la vot, 91% votând DA în contextul unor dezinformări grave.La ultimele alegeri partidul majoritar a strâns 3 milioane de voturi, deci nu este puțin. Toate dezinformările cu formularul (vezi Andrei Pleșu), cu autobuzele pesedeului (vezi USR), cu „iubirea nu votează” (vezi Andreea Bălan) nu au ținut. Oamenii au mers și au votat, cu copiii lor de mână. Au votat în ciuda tututror miștourilor mondene.
Iar ei sunt împreună în continuare, în familii, în comunități, și se vor întoarce într-o zi.
Efectul Trump în România sau 6-7 octombrie ca 21-22 decembrie 1989
Victor Roncea
Să fim conștienți: Referendumul pentru Căsătorie este poate cea mai mare bătălie a acestui neam de când ne-am pierdut țara sub cizma bolșevică și ne-am regâștigat-o, fie și doar pentru câteva zile, în decembrie 1989. M-am bucurat să văd că Trinitas Tv a pus în video un gând de-al meu, prin acest clip despre semnificația luptei din 1989 și ziua de azi. Așa este, cum au surprins redactorii postului de televiziune al Patriarhiei. Purul și simplul adevăr: “Noi nu am stat acasă”. Astăzi e mult mai ușor. Nu trebuie să ne mai confruntăm cu armele cu glonț pe țeavă ale regimului comunist. Ne confruntăm, e drept, cu armele minciunii în masă, armele unei distopii totalitariste antiumane, în fapt, așa cum spune profesorul Ilie Bădescu, o excrescență a embrionilor bolșevici maghiari și sovietici de acum 100 de ani. Dar după ce le dăm deoparte, mai rămâne un singur lucru de făcut: să votezi! Priviți peste Ocean. Așa a câștigat Donald Trump alegerile, în ciuda faptului că 90% din media, toate ONG-urile din salba lui Soros și o mare parte din sistemul conspirat al “statului contra statului” erau impotriva lui. Dar a învins! Cu acest simplu dar cât de puternic drept al fiecăruia: dreptul la vot, oricare ar fi el. Drept câștigat la noi de noi, cei care nu au stat acasă în 1989. Nu-l arunca la coș, române, că nu se știe dacă îl vei mai putea recupera vreodată. Mergi la vot, pentru familia ta, pentru țara ta, pentru credința ta și vei câștiga. Va fi cea mai mare victorie a poporului român de după decembrie 1989! O adevărată încununare pentru Anul Centenar! Aceasta ne va fi Marea Unire, în trupul Bisericii, având în vedere că, la fel ca și acum 100 de ani, tot Basarabia va fi cea care ne va sprijini, cu un mare DA! Așadar tot ce ne-a mai rămas să facem este ca pe 6 și 7 octombrie să mergem la vot, “cu îndrăzneală sfîntă”, toți cei care am semnat, împreună cu încă un prieten sau o rudă care nu au apucat să o facă. Oricine nu va face acest lucru conștient – așa cum spune și Părintele Iustin Garleanu, mărturisitor de pe frontul intern al României, din Harghita și Covasna – va abdica de la valorile creștine ale neamului acesta și își va călca în picioare atât propria căsătorie – taina sfântă a cununiei în cer și pe pământ – cât și viitorul copiilor lui. Mai mult, ca să fie clar, în opinia mea – confirmată zilele acestea și de duhovnici și preoti profesori -, oricine nu merge la acest Referendum conștient de însemnătatea gestului său și de valoarea votului său păcătuiește împotriva Duhului Sfânt, împotriva Adevărului și a Vieţii care sunt de la Dumnezeu Duhul Sfânt, așa cum ne învață si Sfântul Nicolae Velimirovici. Cine nu își va apara familia și neamul și Biserica – conștient de gestul său – atentează direct la viața propriului neam și se va situa singur în afara Bisericii sale, tăgăduind Adevărul și Viața. “Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte Adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e Duh şi Adevăr” – spune Sfântul. Nu păcătui de moarte împotriva propriului neam, române. Alege Adevărul și Viața, alege Iubirea, alege-L pe Hristos. Știm că dușmanii Adevărului și Vieții nu se vor lăsa și deja au pregătită placa cu frauda. Să nu ne pese. Adevărul va triumfa! “Eu nu mă lepăd de Hristos, oricare ar fi consecințele.”, dă mărturie de credință Manuela Hărăbor. Asemenea ei, și noi! La vot, pentru țară și tot neamul românesc, din cer și de pe pâmânt, pentru pruncuții nenăscuți încă și mântuirea lor! Să dea Dumnezeu să ne împărtășim peste doar câteva zile cu sfânta bucurie a biruinței pentru România. Depinde și de noi. Doamne, ajută! AMIN!
1. Chemarea celor 3 milioane poate fi auzită. Când 3 milioane de români strigă se presupune că alți măcar șase milioane aud. Cu toate acestea chemarea are o rază de audiție publică ceva mai scurtă, conform sondajului sociologic efectuat de CURS. Acesta a stabilit că cei ce își declară participarea la referendum ating o cifră între 6-7 milioane, ceea ce înseamnă că fiecare dintre cei 3 milioane a fost auzit de ceva mai mult decât de încă o persoană. Desigur că cei care strigă sunt cei ce se aud și-n veacul de-acum și-n cel de apoi, cum sună versurile așa de frumoase ale lui Eminescu („auzi, departe strigă slabii// și asupriții către noi// e glasul blândei Basarabii//ajunsă-n veacul de apoi”). Prezența la Referendumul pentru Căsătorie este adeverirea conștientizării celor care cred că lumea nu este alandala, că oamenii trăiesc în stări așezate, în cea mai cuprinzătoare formă de comunitate omenească, constituită din părinți și copii, din afini (soți și soții), din frați și surori de consângenie. Chemarea celor 3 milioane către alte 15 milioane la un Referendum pentru căsătorie, copii, familie, viață este confirmarea nu numai că lumea prețuiește familia ci și că poporul cere legiuitorului să stipuleze în legea fundamentală funcționarea instituției prin care dreptul universal la legătura liber consimțită dintre un bărbat și o femee, ca soț și soție, este garantat tuturora, fără de nici o excepție, fără a deveni obligație pentru cei ce-o refuză. Instituția care garantează accesul tuturora, fără de nici o excepție, la unirea liber consimțită dintre un bărbat și o femee, este căsătoria. Altfel spus, Referendumul cere legiuitorului să menționeze căsătoria ca fiind instituția universală care ocrotește acea relație dintre un bărbat și o femeie care face posibile părinția, și progenia, adică nașterea de copii și frăția lor. Referendumul cere legiuitorului să așeze căsătoria dintre un bărbat și o femeie între instituțiile fundamentale ale societății și s-o ocrotească. Să sintetizăm, așadar: căsătoria este instituția prin care bărbatul și femeia (oricare bărbat și oricare femeie) au dreptul să-și unească viețile pentru a deveni afini, adică soț și soție, și părinți de copii, mijlocind astfel manifestarea celorlalte două trăsături care completează forma comunitară universală de existență numită familie și anume progenia și frăția. Fără cele patru stări, unitatea în trup și suflet a bărbatului cu femeiea, părinția, progenia și frăția, societatea își pierde structura nucleară, puterea asupra veacului și bucuria responsabilității asupra locului și a timpului care i-au fost dăruite de Dumnezeu cu petecul de cer sub care sălășluiește în veac.
2. Chemarea la referendum este chemarea la recunoașterea a patru drepturi universale ale omului. Chemarea la referendum este chemarea la o recunoaștere și o confirmare, recunoașterea și confirmarea dreptului universal al tuturor bărbaților și al tuturor femeilor de a-și uni viețile printr-o legătură specială dintre un bărbat și o femeie pentru a deveni soț și soție, mamă și tată, adică părinți de copii născuți din trupul, sângele și sufletul mamei lor. Fiind o instituție universală, căsătoria dintre un bărbat și o femeie permite transfigurarea afinității dintre aceștia în progenie, adică în rod de copii și astfel devine posibilă și activă părinția, filiația și frăția. Fiindcă este o instituție universal umană și deci un drept universal, căsătoria trebuie recunoscută și garantată în și prin legea fundamentală a societății pentru a fi ocrotită. Drepturile universale trebuie ocrotite în legea fundamentală a oricărei societăți pentru a fi siguri că nimeni și nimic nu le vor știrbi. Drepturile universale nu au natură constrângătoare și ca atare oricine poate refuza să se folosească de ele, dar pentru ca refuzul folosinței unui drept să nu se transforme în contestarea lui, legea trebuie să le consfințească prin atributul lor de drept și prin cel de universalitate. Desigur că orice drept odată folosit atrage după sine obligații legate de folosința lui în așa fel încât să fie preîntâmpinate deopotrivă folosințele eronate care aduc știrbiri dreptului însuși. Însă obligația decurge din decizia de liberă folosință a unui drept și nu se poate substitui dreptului însuși. Instituția căsătoriei este cadrul de realizare, de împlinire a acelui drept universal, prin care un bărbat și o femeie decid să-și unească viețile, devenind una în trup și în suflet, pentru a dobândi acces la celelalte două drepturi universale ale omului, părinția și progenia, cea care face posibilă realizarea celui de-al patrulea drept universal al omului, filiația, adică dreptul oricui de a fi și a se considera fiul sau fiica mamei și tatălui lor. Când în unele societăți, dreptul filiației este știrbit, cum s-a putut vedea din cazurile comentate în presă pentru unele societăți nordice, ne dăm seama cât de însemnată este ocrotirea acestui al patrulea drept universal, filiația, posibil numai prin instituția căsătoriei. Întrucât instituția căsătoriei dintre un bărbat și o femee este singura formă universală care poate garanta accesul și deci realizarea celor patru drepturi universale ale omului, ea trebuie definită clar în legea fundamentală a societății și ocrotită la acest nivel, adică la scara drepturilor și normelor constituționale.
3. Veniți la referendum căci nu știrbiți nimic și pe nimeni, ci mărturisiți pentru toți. Veniți la referendum pentru a confirma că vă pasă de drepturile voastre universale și că luptați cu arma democratică a refrendumului pentru ocrotirea lor. Referendumul pentru familie nu încalcă alte drepturi, precum ar fi dreptul de a refuza căsătoria și deci de a asculta de o altă orientare a intimității personale. Există, desigur, forme incomplete de comunitate familială și acestea nu sunt știrbite de referendum fiindcă în articolul 26, aliniatele 1 și 2 din Constituție se spune expres că și aceste forme sunt ocrtotite de Constituție. Iată conținutul articolului 26: (1) „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” și (2) „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Prin urmare ocrotirea liberei orientări a intimității este consfințită în căsătorie. Cu atât mai mult se cere consfințită și clar definită acea orientare a inimității destinată rodului de prunci pe lume, adică tocmai căsătoria dintre un bărbat și o femee. Referendumul pentru familie vine să completeze drepturile în Constituție nu să le știrbească pe cele deja prevăzute. Fiind nutrit de imperativul completitudinii drepturilor universale ale omului, referendumul este profundamente moral, democratic și ocrotitor. Participarea la referendum este o formă de conștiință mărturisitoare, este mărturisirea care confirmă nu infirmă. Este o atitudine nobilă și frumoasă, ocrotitoare mai ales cu cei mai fragili de pe lume, cu mama și pruncuțul ei. Pe aceștia îi mărturisim participând la Referendum.
EDIȚIE SPECIALĂ: De ce votăm DA
Invitați: Prof. Dr. Ilie Bădescu, Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române; Conf. Dr. Paula Popoiu, Directorul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj; Pr. Ionuț Corduneanu, Vicar Administrativ Patriarhal; Ciprian Olinici, Consilier Patriarhal #SpuneDApentruFamiliaTa 6 – 7 octombrie
Evenimentul zilei: “Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi Asociația Calea Neamului organizează, duminică, un marş de protest față de adoptarea Legii privind Codul Administrativ al României. Actul normativ este contestat ca urmare a faptului că „limba maghiară devine în mod neconstituţional a doua limbă oficială în stat pe o arie ce depășește cu mult județele Covasna, Harghita şi Mureş.”
Alexandru Leșco: ,,Nu credeam că voi ajunge vreodată să apăr Limba Română la București”
Un Erou Român vine pe 29 iulie la București, în Piața Constituției, la ora 17, să le spună românilor din întreaga țară ce înseamnă să lupți pentru Neam, Tricolor si Limba Română. Alexandru Leşco este românul care a luptat pe Nistru cu arma în mână împotriva ocupației rusești şi a executat 12 ani de temniță grea în Transnistria. Pentru România!
Suntem onoraţi că eroul nostru a răspuns invitației Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mureș si Asociației Calea Neamului de a participa la protestul din 29 iulie, atunci când români de pe întreg cuprinsul țării, împreună cu numeroase asociații, vor spune un NU ferm măsurilor antinaționale din Codul Administrativ, prin care limba maghiară devine a doua limbă oficială în stat. Lupta fraților basarabeni si a celor din Covasna, Harghita si Mureș pentru identitatea națională este un simbol pentru toți românii. Pe 29 iulie eroii vor fi printre noi, eroi ai României, din Basarabia, Covasna, Harghita, Mureș, din linia întâi a luptei pentru identitate, pentru Neam si Țară.
Doamne ajută!
COMUNICAT DE PRESĂ
Duminică, 29 iulie, românii din inima ţării, împreună cu frați din întreaga țară, protestează la Bucureşti împotriva adoptării Codului Administrativ
Motto: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (Mihai Eminescu)
Duminică, 29 iulie, începând cu ora 17, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi Asociația Calea Neamului organizează un marş de protest împotriva adoptării Legii privind Codul Administrativ al României, conform căreia limba maghiară devine în mod neconstituţional a doua limbă oficială în stat pe o arie ce depășește cu mult județele Covasna, Harghita şi Mureş.
Adunarea manifestanților se va face în Piața Constituției, la ora 17. După câteva scurte alocuţiuni, la ora 18 vom porni în marș pe traseul: Bulevardul Unirii – Piața Unirii – Bulevardul I.C.Brătianu – Biserica Sfântul Gheorghe Nou (oprire la Troița din curtea Bisericii) – Piața Universității – Esplanada Statuilor (cu alocuțiuni la statuia lui Mihai Viteazul) – Bulevardul Regina Elisabeta – Piața Operei – Palatul Cotroceni, traseul avizat de Primăria Municipiului București.
La Palatul Cotroceni vom solicita preşedintelui României, Klaus Iohannis, să nu promulge Legea privind Codul administrativ al României, în forma adoptată de Parlament.
Prin eliminarea pragului de 20% pentru folosirea limbii materne a minorităţilor naţionale în administraţia locală, prin asigurarea dreptului de a utiliza limba maternă în instituțiile publice ale administrației publice centrale și reintroducerea cuvântului „etnic” în definiţia judeţului, prin diminuarea rolului prefectului, pentru a numai putea ataca deciziile emise de administrațiile publice locale, Legea privind Codul Administrativ al României nu face altceva decât să reducă aproape de disoluție autoritatea statului român în acele zone ale țăriiî n care populația românească este redusă numeric și să favorizeze obținerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic și formarea unei enclave etnice în inima României. Astfel, românii din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș, în care sunt numeric minoritari, nu vor mai avea nicio șansă de supraviețuire. Introducerea limbii maghiare în instituțiile de stat nu face decât să izoleze mai mult cele două comunități, română și maghiară, și să adâncească separatismul în relațiile interetnice.
Considerăm adoptarea Codului Administrativ un act de trădare naţională. În Camera Deputaților, care a avut calitate de for decizional, au votat pentru 175 de deputaţi (136 – PSD, 7 – PNL, 18 – UDMR, 12 – ALDE şi 2 de la minorităţi, https://www.cdep.ro/pls/steno/evot2015.Nominal?idv=20323). În urma acestui fapt, un grup de 50 de parlamentari (deputaţii PMP şi USR, trei deputaţi PNL şi şapte deputaţi neafiliaţi politic) a contestat Legea privind Codul Administrativ la Curtea Constituţională, sesizând neconstituţionalitatea unor articole ale acesteia.
Promulgarea Legii Codului Administrativ al României în forma adoptată de Parlament va avea consecințe grave pentru România.
Vom reveni în cursul acestei săptămâni cu precizări asupra organizaţiilor civice şi a personalităţilor care se alătură organizatorilor acestei ample manifestări pentru apărarea limbii române şi a identităţii naţionale româneşti, dar și cu alte detalii referitoare la desfășurarea manifestării.
Persoană de contact: Mihai Tîrnoveanu, preşedinte al Asociaţiei Calea Neamului şi vicepreşedinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, nr telefon: 0722/566606, adresă de email: [email protected].
Sfântu Gheorghe,
23 iulie 2018
Pentru conformitate,
Dr. Mihai Tîrnoveanu
Mesaj către românii din Covasna si Harghita de la un simplu român. Distribuiți vă rog, să ajungă la sufletele lor!
Frați și surori ale Inimii Țării, mergem pe 29 iulie la București nu împotriva vecinului vostru Janos, ci pentru ca limba noastră română să rămână singura limbă oficială în statul român. Prin Codul Administativ votat de un parlament care se gândește mai mult la tot felul de pensii speciale pentru aleși, se legiferează limba maghiară ca a doua limbă oficială în administratia CENTRALĂ, în prefecturi si deconcentrate (Casa de Pensii, Poștă, CAS, APIA, Garda Financiară, Inspectorat Scolar, etc). Să fiti constienti că astfel, prin filieră politică, respectiv prin UDMR se vor angaja în aceste institutii oameni care ori nu stăpânesc bine limba română ori nu vor vrea să o folosească în relatia cu voi. Aici nu este vorba de drepurile unei minoritati, aceste drepturi există deja cu prisosintă, stiti bine asta. In Covasna si Harghita mai ales, partial si în Mureș, va fi de-a dreptul vorba de înlocuirea limbii române cu cea maghiară în aceste institutii. Acest lucru se urmărește nu de către vecinul vostru Janos, ci de o formatiue politica oranizată pe criterii etnice, numită UDMR.
Români din Covasna si Harghita, priviti-vă în ochi martirii!
Pentru limba română, pentru identitatea națională au suferit si murit ai voștri.
Prin acest Cod Administrativ limba maghiară se extinde de la nivelul administratiei locale, la nivelul administratiei CENTRALE, anume în prefecturi si deconcentrate (Casa de Pensii, Poștă, CAS, APIA, Garda Financiară, Inspectorat Scolar, etc). Devine a doua limbă oficială în stat. Se vor înlocui în mare parte angajații români, cu membri ai UDMR. Rolul Prefectului va scădea considerabil. Abuzurile cu greu vor mai putea fi oprite. Acest Cod Administrativ, care NU este ÎNCĂ în vigoare, are rolul de a netezi calea spre o adevărată autonomie pe criterii etnice. Mii de români din întreaga țară vor fi alături de voi pe 29 iulie la București la protestul organizat de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mureș împreună cu Asociația Calea Neamului. Mobilizati-vă în ultimul ceas până când nu este prea târziu. Lăsați deoparte grijile de zi cu zi si luați atitudine. Concedii , nunți, cununii, botezuri, evenimente în familie, vor mai fi. ACEASTĂ CLIPĂ nu va mai fi. Dacă ACUM, când ÎNTREAGA țară privește spre voi, glasul vostru nu va fi auzit, regretele de pe urmă vor fi în zadar.
Priviti-vă în ochi martirii:
– Ioan Popovici, învăţător din Sfântu Gheorghe, în octombrie 1848 a murit, în condiţii neelucidate. Cei care cunosteau împrejurările morţii sale “înfricoşati, terorizaţi, răspundeau: n-am vazut, n-am auzit”.
– Ioan Ciucăşel, ofiţer român din Araci, împuşcat în bătalia de la Cornăţel din vara anului 1848, la vârsta de 46 de ani, “fiind primul martir cunoscut pe care l-a dat comuna Araci pentru idea de libertate”.
– Ţăran Gavril Ioan, a murit în timpul retragerii trupelor pe muntele Harghita, după lupta de la Albeşti, Sighişoara.
– Nicolae Muscă, căpitan din Subcetate, pe a cărei piatră funerară este menţionat că a fost “participant la rezbelul pentru libertate din 1848”,
– Iacob Gafton, din Subcetate, rănit în luptele din zona Chichişului, mort în 1848 în spitalul din Braşov; 21 bărbaţi români, ucişi în munţii Ciucului; șase bărbaţi români din Vidacut, jud. Harghita; cinci bărbaţi români în Tăureni, jud. Harghita; trei bărbaţi români în Chichiş, jud. Covasna; doi bărbaţi români din Zagon, jud. Covasna; doi preoţi români din Giurgeu-Bicazul Ardelean, fostul jud. Giurgeu, azi jud. Neamţ; un bărbat român din Întorsura Buzăului, jud. Covasna, ucis de “revoluţionarii” unguri în mod “tirăneşte”; un bărbat român din Ozun, jud. Covasna “ucis de insurgenţi în mod barbar”.
Anul 1849
– pr. Iacob Popovici din Poian, jud. Covasna, “omorât de oameni necunoscuţi”
Anul 1867
– pr. Petru Pop, protopop din Breţcu, liderul românilor din Treiscaune în timpul Revoluţiei din 1848/1849 – decedat în 1867 – “lovitu de cătăni”.
Anul 1918
– pr. Ioan Coman din Sita Buzăului – condamnat la moarte prin spânzurătoare, pentru trădădare de “patrie”, după trei ani de temniţă în Ungaria, este eliberat sub forţa evenimentelor, dar mizeriile şi tratamentul la care a fost supus în timpul detenţiei a condus la moarte sa la 6 noiembrie 1918, la vârsta de doar 47 de ani.
Anul 1921
– plutonier de jandarmi Ioan Tatu din Aita Mare, sergent jandarm Ioan Grindeanu din Aita Mare, “căzuţi la datorie pe altarul patrie”, în confrutări armate cu localnicii.
Anul 1940
– Dumitru Rusan din Zăbala, omorât cu violenţă de concetăţenii maghiari
– Nicolae Braşoveanu din Zăbala , -“-
– Ioan Braşoveanu din Zăbala, -“-
– Ioan Sandu din Zăbala, -“-
– David Păcurar din Belin, -“-
– Gheorghe Roman din Zagon, -“-
– Simion Gavrilă din Zagon, -“-
– Gheorghe Anton din Zagon, -“-
– Alexandru Bobina din Covasna, -“-
– Bogdan Stefan din Aita Seacă, -“-
– Avram Baicu din Păpăuţi, -“-
– Nicolae Boldea, epitropul bisericii din Breţcu, Ioan Boldea şi Nicolae Boldea jr. fii lui Nicolae Boldea – după ce bătrânul Boldea şi fii săi au fost bătuţi, schingiuiţi şi torturaţi îngrozitor, în ziua de 16 septembrie 1940, o grupă de soldaţi maghiari, cu concursul unor localnici de etnie maghiară, i-au condus în vârful muntelui Măghieruş unde i-au legat de câte un brad şi i-au împuşcat.
– Ioan Popescu, consilier bisericesc din Mărtănuş – în zilele de 15-20 septembrie 1940, a fost bătut şi schingiuit şi apoi omorât cu topoarele şi aruncat pe o grămadă de gunoi, de unde după mai multe zile a fost luat şi înmormăntat.
– Ilie Ţepeş, român din Tulgheş (Hagota). Pe data de 1 octombrie 1940, în Ditrău s-a petrecut una din crimele cele mai abominabile din cei patru ani de dominatie maghiară. Pădurarul român, în trecere prin Ditrău, a fost maltratat de un grup de 22 persoane, civili şi militari maghiari,care l-au tăiat şi apoi l-au aruncat de la etaj pe pavajul pieţii.
Anul 1944
– Ioan Pop din Corbu, mort înainte de 20 aprilie 1944, într-un lagăr de muncă fortată din Ungaria, unde au mai fost deportaţi 80 de români din Corbu începând cu anul 1940.
– Gheorghe Stoica din Corbu, mort înainte de 20 aprilie 1944, într-un lagăr de muncă fortată din Ungaria, unde au mai fost deportaţi 80 de români din Corbu începând cu anul 1940.
– Ioan Ciomaciu, oier din Covasna
– Dumitru Gavrilă, oier din Covasna, (tinerii ciobani români au fost linşaţi în mod sălbatic de mai mulţi locuitori din Pachia în frunte cu primarul localitaţii la data de 28 august 1944)
– 13 ostaşi români ucişi în ziua de 13 septembrie 1944, de către localnici de etnie maghiară din Aita Seacă şi aruncaţi într-o groapă comună în vechiul cimitir al satului.
– Ioan Ardelean, notar, în toamna anului 1944 a fost împuşcat în apropierea satului Imper. Soţia sa, însărcinată în luna a șaptea, a fost siluită şi apoi îngropată sub o stivă de lemne.
– Dinu Dumitru, militar grănicer în Filiaş, judeţul Odorhei, l-au împuşcat pe la spate şi apoi i-au scos dinţii.
– doi grăniceri români din Comandău, ucişi de localnici.
Anul 1947
– pr. Alexandru Coşocariu din Corbu; la 21 aprilie 1941 a fost crunt bătut şi lasat în agonie, fiind condamnat la opt ani de închisoare pentru o pretinsa conspiraţie împotriva siguranţei statului; ca urmare a suferinţelor din detenţie, moare în anul 1947
Anul 1948
– pr. Ioan Rafiroiu, protopop din Târgu Secuiesc, după martirajul suferit în detenţia din închisoarea de la Sfantu Gheorghe unde a fost intemniţat în perioada ianuarie – martie 1945, loc în care s-a “bucurat” de un regim special…. “ca şi cel mai mare criminal”, s-a îmbolnăvit grav psihic suferind cumplit până la obştescul sfârşit al vieţii, în vara anului 1948.
Anul 1951
– ieromonahul Dionisie Şova de la mănăstirea Făgeţel, la 3 august 1951 a fost gasit spânzurat în uşa mănăstirii, în urm alui gasindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit ca testamentul era fals.
Anul 1952
– Pr. Nicanor Filip din Barcani, mort în închisorile comuniste.
– Pr. Aurel Negoiescu din Întorsura Buzăului ( a construit biserica din Gheorgheni ), mort la canalul Dunăre – Marea Neagră.
Dumnezeu să-i odihnească, pe noi să ne răscolească!
Două scrisori, una din Basarabia şi a doua din Transilvania – legată şi de Campania pentru bustul lui Eminescu la Carei -, plus cazul dramatic al Dnei. Dr. Camelia Smicală, ai cărei copii – cetăţeni români – au fost răpiţi şi sunt în prezent abuzaţi psihic şi fizic de către statul finlandez, mă obligă să revin pe blog, cu o oarecare frecvenţă, ceva mai redusă, dar sper compensatorie prin calitate. Cu această ocazie vă transmit şi salutul călduros al academicianului Dinu C. Giurescu de Ziua Independenţei României, însoţit de asigurarea: “Suntem cu ochii pe voi!” (ştiu ei cine).
Stimati membri ai Consiliului National al Audiovizualului,
In editia de ieri seara (marti, 29 aprilie 2014) a emisiunii lui Rares Bogdan “Jocuri de Putere” de la Realitatea Tv s-a discutat sub titlul “Cui apartine Transilvania” despre Cazul Boia – Liiceanu, respectiv despre ultima carte a eseistului aparuta la Humanitas, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. Invitati in studio, un lector universitar la SNSPA, Adrian Niculescu, si jurnalistul Octavian Hoandra de la Ziua de Cluj. Invitati, prin telefon, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, academicianul Ioan Aurel Pop si, din studioul Realitatea Tv de la Cluj, istoricul Ion Novacescu (foto sus). Conform afirmatiilor realizatorului, Lucian Boia, ultimul Secretar cu Propaganda al PCR pe Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti, si editorul sau, Gabriel Liiceanu, urmeaza sa compara impreuna intr-o alta editie a emisiunii “Jocuri de Putere”.
Prestatia pretinsului istoric Adrian Niculescu (foto dreapta), un sustinator infocat dar fara argumente al lucrarii lui Lucian Boia, la randul ei o rescriere a istoriei care nu se bazeaza pe nici un document sau fapta reala, fiind practic o interpretare eseistica intr-o nota personala, cu tuse antiromanesti grotesti, a generat inclusiv revolta Inaltpreasfintitului Andrei Andreicut, Mitropolitul Clujului, Maramuresului si Salajului. Acesta a intervenit in direct in apararea Bisericii Ortodoxe, acuzata mincinos de Adrian Niculescu ca ar fi blestemat Armata Romana impotriva faptuirii Marii Uniri. Pozitia Inaltpreasfintitului Andrei a fost sustinuta, telefonic, si de PS Lucian Muresean al Bisericii Unite cu Roma.
In finalul emisiunii, pentru a drege din asertiunile neadevarate si agresive facute pe parcursul transmisiei, Adrian Niculescu a tinut sa sublinieze ca pozitia respectiva a avut-o de fapt fostul mitropolit Vasile Mangra, care s-a sinucis la Budapesta. Corectat si asupra acestei noi inadvertente istorice – dupa cum a afirmat Ion Novacescu, Vasile Mangra a fost, de fapt, omorat la Budapesta, in circumstante ramase neclare – pretinsul istoric Adrian Niculescu, dupa ce s-a scuzat ca “asa a citit in Romania literara”, a repetat in direct, de cateva ori, mesaje aprobatoare ale actului criminal, in sensul ca “foarte bine ca a fost ucis” si “merita sa fie ucis”. Fapta de apologie a crimei in public se incadreaza in Art 324 Cod Penal si se pedepseste cu inchisoarea de la 3 luni la 3 ani.
Va rugam asadar, in calitate de “garant al interesului public şi unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale” cu misiunea “de a asigura un climat bazat pe libera exprimare şi responsabilitatea faţă de public în domeniul audiovizualului” sa procedati in consecinta si sa aduceti la cunostinta organelor competente aceasta fapta ilegala.
Va multumesc,
Victor Roncea
Pentru o punere in tema asupra subiectului, reproduc articolul din Ziua de Cluj, publicat sub semnatura lui Tiberiu Farcas, la data de 28 aprilie 2014:
Cutremur în tagma istoricilor: ardelenii nu ar fi vrut unirea cu România, în 1918
Lucian Boia, despre Marea Unire: Cei mai mulţi dintre români nu auziseră de „idealul naţional”
Un nou eseu istoric polemic, conţinând o serie de reinterpretări în jurul unor probleme cheie ale istoriei naţionale şi europene, propune cunoscutul istoric „deconstructivist” Lucian Boia, în volumul „Primul războiul mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, apărut la editura Humanitas. Volumul de 117 pagini poate fi achiziţionat de la librăria editurii din strada Universităţii, la preţul de 25 de lei.
Lucian Boia, cunoscut pentru o serie de cărţi incomode de istorie, care pun sub semnul întrebării mai ales modul în care istoriografia română s-a raportat la identitatea naţională, publică în cea mai nouă carte a sa o serie de opinii extrem de controversate despre destinul României în Primul Război Mondial, despre idealurile românilor transilvăneni şi raportarea lor la Imperiul Austro-Ungar.
ZIUA de CLUJ a selectat cele mai polemice afirmaţii ale istoricului Lucian Boia din acest volum şi a solicitat opinia unor istorici clujeni de orientări diferite pe marginea acestora.
Iată câteva paragrafe din carte: „Mitologică este invocarea unităţii naţionale ca un „vis de veacuri” al românilor, aşadar începând dintr-o vreme cînd nimeni în Europa nu urmărea asemenea proiecte. Mitologică şi cvasiunanimitatea care s-ar fi manifestat in sprijinul intrării României în război, alături de Puterile Antantei în vederea eliberării Transilvaniei. La fel şi trecerea sub tăcere a faptului că opţiunea pentru Transilvania însemna şi renunţarea (aparent definitivă) la Basarabia”.
“Ceea ce bate însă la ochi e faptul că Adunarea de la Alba Iulia nu avea cum să suplinească un referendum, nu doar românii erau în drept să decidă asupra viitorului Transilvaniei, ci toţi locuitorii acesteia. Aproape jumătate din populaţie nu a fost, aşadar, întrebată dacă doreşte sau nu să intre în frontierele României”.
„Peste toate Armata Română s-a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. I-a mai revenit şi misiunea, practic imposibilă, de a acoperi cel mai lung dintre fronturi. Între arcul munţilor Carpaţi şi întregul curs al Dunării de la intrarea fluviului în ţară până la mare, traversând şi frontiera terestră a Dobrogei”.
„… Corespundea „intrarea în acţiune” din august 1916 unui „ideal naţional”, împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult de spus! Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80 la sută din populaţie) şi neştiutori de carte (60 la sută), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji; probabil nici nu auziseră de „idealul naţional”. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice”, formată din persoane cu oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice”.
„Transilvania plus Bucovina păreau a fi o răsplată suficient de convingătoare pentru a uita cu totul cealaltă provincie românească, Basarabia, de care nici nu putea fi vorba în condiţiile alianţei cu Antanta, adică şi cu Rusia. ….aşadar intrarea în acţiune la 1916 nu avea cum să urmărească deplinul ideal naţional, ci un ideal naţional trunchiat, cu Transilvania şi Bucovina , dar fără Barasabia”.
Istoricul Ottmar Traşcă consideră că „Boia vine în istorie cu reinterpretări a unor fapte istorice controversate, şi asta e un câştig. Are o serie de volume bune, mai ales „Mit şi conştiinţă în istoriografie română”, care mi-a plăcut mult. Şi eu consider că România nu era pregătită să intre în primul război mondial. Încă nu am citit noua carte a lui Boia, pot să spun o opinie după ce o citesc”, a comentat doctorul în istorie Ottmar Traşcă.
Istoricul Ion Novăcescu este de altă părere: „Domnul Boia face un efort jalnic de a pune în discuţie, de a destructura ceea ce Brătianu a făcut. Faptul istoric a fost. Vine Boia acum, la patru ani inainte de a sărbători centenarul unităţii naţionale, şi pune în discuţie ce a făcut Brătianu. Acesta a făcut România Mare! Să vii să spui acum că Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu a fost legitimă, când s-a făcut în cel mai democratic mod cu putinţă, vot legiferat tot de Brătianu prin decret-lege, e complet exagerat. E hilar să judece ce alţii s-au făcut. S-a făcut unitatea românescă, asta e un fapt istoric de netăgăduit”.
Doctorul în istorie Ionuţ Ţene susţine, într-un editorial din napocanews.ro, că “pentru Boia marii istorici români de la Haşdeu, Pârvan, Iorga, la Giurescu, Panaitescu sau G. Brătianu au fost tributari naţionalismului şi autohtonismului ortodox, iar Biserica Ortodoxă Română (BOR) a profitat de comunism ca să lovească în greco-catolicism, ca ferment al occidentalizării României… pe Lucian Boia îl putem încadra mai corect într-un curent cultural de literaturizare a istoriei, nicidecum într-o ierarhie a istoricilor români contemporani”.
La lansarea volumului de la librăria Humanitas Cişmigiu, din Bucureşti, Lucian Boia a fost contrat de un naţionalist român care a afişat un banner pe care se putea citi sloganul „Credeţi-mă, sunt profesor de istorie”, scris sub o imagine cu Pinocchio.
July 31st, 2019 
VR 
Posted in 
Tags: 
