Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

LUMINILE (ŞI UMBRELE) CENTENARULUI

Politica a subminat ultimele valori nealterate (I)

BURSA 08.10.2018

Reputatul istoric Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu pe tema Anului Centenar, a luminilor şi umbrelor lui, între cele din urmă numărându-se provocările eternizate ale unor forţe revanşarde, atât din vestul imediat al României, cât şi, evident, din răsăritul ei, dar şi excrescenţele lor din interiorul instituţiilor şi a societăţii româneşti. Despre acestea, profesorul Ioan Aurel Pop consideră că “unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara Româ­niei înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­neşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiaţi», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE”.

Cum după anul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri urmează aniversarea Tratatului de la Trianon – pentru care se pregăteşte asiduu ţara vecină, Ungaria -, istoricul Ioan Aurel Pop ne reaminteşte că “Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta”. Academicianul ne mai asigură că există modalităţi de îndreptare ale unor disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional (şi nu numai) şi că “Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale”.

Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Academiei Române

Victor Roncea: Cum apreciaţi trivializarea spaţiului public şi aducerea acestui limbaj în mijlocul cetăţii, pe toate televiziunile, chiar cu susţinerea deschisă şi extrem de vocală a unor intelectuali, coborâţi la limbajul pe care românii de odinioară îl puteau auzi doar în gropile de gunoi ale oraşului?

Academician Ioan Aurel Pop: Fenomenul ţine, cred, de “beţia” de libertate care i-a cuprins pe români după 1989. Frustrările acumulate în vremea celor peste patru decenii de comunism (de toate felurile, de la internaţionalis­mul proletar până la naţionalism) i-au împins pe români la tot felul de excese. Or, libertatea – ca orice lucru omenesc – nu este absolută, ci este limitată de felurite reguli ale modului de a trăi în comunitate. Dezlănţuirile triviale de după 1989 s-ar fi putut potoli şi echilibra dacă societatea noastră nu ar fi fost lovită de o calamitate teribilă: degradarea şcolii româneşti la niveluri greu de imaginat, urmată de scăderea bruscă a nivelului de cultură generală. În timp ce, sub comunism, şcoala era un etalon de viaţă, majoritatea românilor fiind educaţi la lumina dictonului “ai carte, ai parte!”, după 1989 a biruit proverbul “care pe care” în orice condiţii, dar fără educaţie.
Au ieşit în prim plan “şmecherii”, agramaţii, “băieţii deştepţi”, îmbogăţiţii peste noapte etc. Azi, românii nu mai ştiu carte, nu mai ştiu dacă goticul este un stil sau un material de construcţie, confundă iluminismul cu iluminatul, dar înjură birjăreşte, se ascund după iniţiale sau după pseudonime, dau sentinţe, îi judecă pe savanţi, confundă academia de poliţie cu Academia Română. Când urmăresc comentariile unora de la finalul unor articole mă înfiorez, pentru că văd cum se revarsă gratuit valuri de ură endemică, exprimate licenţios şi agramat, cum sunt terfeliţi oameni de onoare ai acestei ţări, cum indivizi care se numesc “nimeni” înjosesc personalităţi ale culturii etc. Remediul este cunoscut: educaţia serioasă, din familie şi din şcoală! O guvernare care nu pune accent pe educaţie, pe cultură, pe cercetare, pe sănătate culege roadele groaznice despre care vorbim.

Victor Roncea: Pentru a ne axa pe luminile (şi umbrele) Centenarului, vă rog să îmi spuneţi în primul rând care este părerea dumneavoastră despre sigla cu care s-a promovat acest an – “ROMANIA-100” – din care lipseşte noţiunea Marii Uniri şi care a creat confuzie în rândurile generaţiilor fragede, ajunse să creadă că România a împlinit anul acesta 100 de ani. Chiar şi un renumit intelectual public, fost ministru al învăţământului în vremea lui Ion Iliescu şi Petre Roman, a afirmat că el este “mai bătrân decât Româ­nia”. De asemenea, imaginea Româ­niei Mari, cea pe care cu adevărat o aniversăm, a lipsit cu desăvârşire din spaţiul public. Cum putem remedia această confuzie?

Academician Ioan Aurel Pop: Am mai spus că “România-100” este o formulare cel puţin nefericită! Eu nu înţeleg cum se fac aceste lucruri de mare impact în societate fără o minimă consultare. Se poate ca unii să creadă că istoricii nu sunt buni de nimic şi nici nu sunt când e vorba, de exemplu, de tehnologia construcţiei de autostrăzi, dar atunci când este vorba de istorie … Cum să spui, să sugerezi sau să scrii că România are 100 de ani, când Romanii (Valahii) sau Ţări Româneşti avem atestate de circa un mileniu? Că aceste Romanii sau Ţări Româneşti s-au unit relativ târziu (după 1859) – ca şi mulţimea de ţări italiene sau de ţări germane – este cu totul altceva! Pe bună dreptate, anumiţi reprezentanţi ai unei naţiuni vecine – mai mult orgolioase decât mari – au zis că România are 100 de ani, iar ţara lor 1000 de ani! Şi nu pot fi blamaţi, pentru că noi ne-am făcut-o singuri. Iar acel intelectual respectabil nu este istoric, ci filosof, altfel ar fi făcut necesara corecţie. Din asemenea limitări ale existenţei noastre ca stat, mulţi seamănă vânt pentru ca noi să culegem furtună, iar noi ne lăsăm cu laşitate, învăluiţi în ignoranţă, în bătaia vântului. Eu nici nu aş cultiva în spaţiul public cu insistenţă “România Mare”, decât ca pe o mare împlinire istorică. Acea Românie nu mai există (de exemplu, în Bucovina nordică proporţia românilor a ajuns sub 20%), iar în Cadrilater este aproape inexistentă) şi noi, contemporanii, nu trebuie să ne concentrăm asupra ei, ci asupra a ceea ce avem astăzi şi nu ştim să chivernisim bine. Avem o ţară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deşertul african!

Victor Roncea: Anul Centenar al Marii Uniri aproape a trecut şi nu putem reţine multe manifestări şi reali­zări notabile. Dacă au fost, acestea au fost mai curând acţiuni particulare sau ale unor grupuri profesionale dedicate istoriei ţării, fără sprijinul statului. Dumneavoastră ce cunoştinţă aveţi de astfel de acţiuni? Şi unde a fost statul român în toată această perioada?

Academician Ioan Aurel Pop: În anul Centenarului Marii Uniri, statul român s-a pierdut în certuri sterile, în scandaluri interminabile, în acuze nefondate, în compromiterea intelectualităţii şi în subminarea ultimelor valori care mai rămăseseră nealterate. S-au dat pensii preferenţiale, s-au vânat plagiatori şi securişti (reali şi imaginari), s-au promovat în funcţii de conducere cele mai incompetente personaje şi au fost descurajaţi toţi aceia care, cu bună credinţă, încercau să schimbe ceva în bine. Între timp, în ţară, s-au tăiat pădurile, s-au poluat natura şi cultura, au proliferat manelele, s-au ruinat drumurile şi căile ferate şi, colac peste pupăză, s-au apucat unii, după ureche, de Centenar. Au fost, fără îndoială, şi iniţiative bune, sincere şi necesare în acest sens. Am văzut simpozioane decente, urmate de volume substanţiale, am văzut busturi şi statui bine făcute şi bine amplasate, am văzut elevi duşi la locurile memoriei noastre de către ghizi şi profesori bine pregătiţi, dar, evident, am văzut şi multă improvizaţie, mult amatorism, mult kitsch, multe acţiuni bifate “ca să fie”. Statul a dat şi bani pentru programe serioase (roadele lor nu se văd încă toate), dar a dat şi unor pretinse “entităţi majore” care profanează spaţiul nostru cultural, a dat şi unor protocronişti notorii, a dat şi unor ONG-uri improvizate şi s-a codit să dea unor instituţii solide şi verificate de sute de ani …

Victor Roncea: Spre deosebire de degringolada organizată care a fost indusă în instituţiile statului responsabile de aniversarea Centenarului, Ungaria finanţează o Comisie Trianon 100 care se ocupă sistematic cu răspândirea în limbi internaţionale a unor studii revizioniste cu privire la Tratatul de la Trianon. Astfel de opinii am întâlnit şi în presa de limbă română din Româ­nia; îmi aduc aminte de un articol din publicaţia “Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în care se vorbea despre “injustul Tratat de la Trianon” şi “mitul Unirii de la 1 decembrie 1918”. Cum poate contracara Româ­nia, sau măcar Academia Română, o astfel de propagandă antiromânească şi ce părere aveţi de această campanie de “demitizare” dusă cam de aceleaşi grupuri de interese de ani de zile? Consideraţi că există o propagandă organizată atât de la vestul apropiat cât şi de la estul României?

Academician Ioan Aurel Pop: Un­garia are o experienţă a propagandei de model european mai veche decât a noastră cu cel puţin două secole şi, fireşte, mult mai subtil organizată. Ungaria nu anunţă niciodată cu surle şi trâmbiţe ceea ce vrea să întreprindă în domeniul promovării intereselor sale, ci o face mai întâi. Iar atunci când reuşita este sigură, statul vecin iese la rampă cu “artileria grea” bine instruită şi bine întreţinută. Ungaria nu face serate dedicate evenimentelor sale la ambasade sau numai la ambasade, ci în mari universităţi, în muzee, biblioteci celebre, în fundaţii şi asociaţii, în săli celebre din ţările unde are interese de apărat. Ungaria nu duce (numai) istorici unguri să ţină conferinţe des­pre “adevărurile” sale, ci cointeresează profesori şi cercetători străini să facă asta. Ungaria nu publică lucrări în limbi străine despre “geniul maghiar” la edituri ungureşti şi nu le trimite ambasadelor să le promoveze, ci plăteşte edituri de cel mai înalt prestigiu, din SUA, Anglia, Franţa, Germania etc., să facă asta. Ungaria nu strigă sus şi tare că ungurii i-au învăţat pe germani nemţeşte şi că ungurii au inventat scrisul înainte de sumerieni sau că sub Câmpia Panonică sunt tuneluri abisale care conduc la Atlantic ori în centrul pământului – cum facem noi cu dacii şi cu tracii noştri, cu tăbliţele de la Tărtăria ori cu peşterile din Bucegi -, ci lucrează exclusiv cu profesionişti, care ştiu să promoveze ştiinţific anumite realităţi sau să dea aparenţă ştiinţifică unor mituri naţionale. Noi, în schimb, dincolo de toate stângăciile, ne autoflagelăm şi nu recunoaştem nici realităţile evidente care ne-au marcat. Grupul de Dialog Social şi Revista 22 s-au axat în parte, sub pretextul corectării exagerărilor din vremea dictaturii comuniste, pe negarea unor evidente valori româneşti. Eu sunt cel dintâi care combat discursul encomiastic despre România Mare, dar de aici şi până la condamnarea Trianonului este distanţă lungă. Prin Tratatul de la Trianon, marile puteri ale lumii au recunoscut dreptatea noastră istorică, visul de a cărui jale “ne-au răposat moşii şi părinţii”, cum ar zice Goga. Atunci, la 1918-1920, a fost o aproape deplină armonie între voinţa de unire a românilor şi voinţa marilor puteri de a consfinţi o nouă arhitectură politică internaţională. Decât să deplângem soarta Ungariei, mai bine ne-am ocupa de noi şi de necazurile noastre. Doar că, unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara României înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­neşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere “privilegiaţi”, pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE. Academia Română are un program bine articulat de promovare a valorilor româneşti, de sărbătorire a Centenarului, de publicare a unor lucrări în limbi de circulaţie internaţională etc., dar nu poate face singură ceea ce se cuvine. Pentru toate acestea, este nevoie de o anumită coordonare la nivel naţional, iar această coordonare nu există sau este extrem de firavă.

Victor Roncea: Anul Centenar merge mai departe, spre sărbătorirea Trianonului. Cum ne pregătim pentru această mare aniversare?

Academician Ioan Aurel Pop: Tratatul de la Trianon a mai fost un pretext de atacare a intereselor româneşti şi a istoriei românilor şi cu alte prilejuri. În disputa istorică dintre cele două ţări, este clar că dreptul istoric a devenit un subiect caduc. Dacă unii dintre factorii de răspundere din ţara vecină vor relua argumente din arsenalul de acum 100 de ani, nu vor beneficia de atenţia lumii civilizate. Aceste argumente erau de genul: geniul civilizator al maghiarilor în Europa Central-Orient5ală şi în “Bazinul Carpatic”; dreptul Ungariei asupra unor pământuri şi popoare stăpânite de un mileniu; înapoierea slavilor şi românilor în raport cu maghiarii; migraţia târzie şi ascunsă a românilor din Balcani spre regiunile transilvane; caracterul pastoral al românilor; incapacitatea românilor de a administra Transilvania etc. Asemenea idei cu vădit caracter rasial, discriminatoriu şi jignitor nu au ce să caute în disputele Europei contemporane. În Transilvania actuală (luată în sens larg) circa trei sferturi din populaţie este de etnie românească, maghiarii reprezentând cam 16-17% din populaţia totală a provinciei. Membrii Academiei Române s-au străduit mereu să prezinte obiectiv aceste date privitoare la Transilvania. Fireşte, în focul disputelor acute din vremea celor două războaie mondiale şi din timpul regimului de dictatură comunistă, spiritele s-au mai încins, iar sentimentele au dominat raţiunea de ambele părţi. Aniversarea Trianonului – cu toate stângăciile românilor – nu va putea schimba lumea şi nici realităţile din Transilvania. Este evident că statul român trebuie să vegheze mereu la respectarea drepturilor minorităţilor, la respectarea drepturilor omului în general, fără de care nu se poate construi o Europă a viitorului. Iar Trianonul înseamnă pentru Româ­nia un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta.
Restul rămâne doar propagandă nostalgică, bună de studiat de către sociologi, politologi, psihologi.

A consemnat VICTOR RONCEA

(VA URMA)

Continuarea aici: IOAN AUREL POP: “Elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături. Trebuie să ținem la România. INTERVIU BURSA de Victor Roncea

• Share
• Tweet
• Pin
• Email