Bucuresti. Piața Universitatii (Str. Biserica Enei), 13.06.1990. Fotografie de Codruța Drăgoescu / Agerpres
Am găsit întâmplător în Arhiva Agerpres o fotografie cu mine fotografiind. Agitația surprinsă se petrecea pe 13 iunie 1990, pe la orele prânzului. Mă văd tuns, fără pletele din timpul Pieței Universității, în mână cu un Mamiya Sekor sau poate cu aparatul foto Praktika al prietenului meu, Felix Goldstein, cu care făceam schimb de aparate din când în când. Mă tunsesem singur, cu o zi înainte, pentru dosarul de încheierea anului la Tonitza. Lucram la ziarul Glasul al Ligii Studenților, sub îndrumarea fotografilor americani Tina Leto și Kevin Craig, care veniseră special în România, după decembrie 1989, pentru a oferi cursuri de fotografie studenților și tinerilor reporteri în devenire. Am fotografiat în acea zi cu ambele aparate, spre disperarea lui Felix, care a rămas fără el după ce reușise însă să prindă o fotografie care a făcut turul planetei, fiind difuzată chiar în acea zi de Reuters grație lui Emanuel Pârvu (o vedeți mai jos). Pe 14 iunie, la primele ore ale dimineții, după ce am urmărit „live” intrarea minerilor în Piață și spargerea cu topoarele a ușilor de la Universitate, cele două aparate aveau să fie confiscate de mineri și poliție împreună cu multe dintre filmele realizate în acea zi. Minerii credeau că sunt cutii cu droguri. Așa li se spusese… A mai scăpat o singură rolă de film, pe care am pitit-o în chiloți și am reușit să o păstrez ascunsă în cele trei zile de lagăr, pe cimentul unui hangar de la Măgurele, unde cei răpiți din Institutul de Arhitectură am fost încarcerați alături de alți circa 600 de reținuți ilegal, în Unitatea Militară 0575 a Ministerului de Interne. Fotograme de pe acest unic film salvat le-am publicat pe-aici și au reușit să fie expuse într-o expoziție națională itinerantă, la 30 de ani de la încheierea Fenomenului Piața Universității. M-am întristat să aflu că autoarea fotografiei Agerpres, Codruța Drăgoescu-Semănaru, o fotojurnalistă de mare clasă, a plecat la Domnul înainte de vreme, chiar anul acesta, lăsând în urmă o fiică, acolo unde se retrăsese, într-o comună cu un nume frumos: Vârfuri. Aș fi vrut să-i mulțumesc. Și ea a fost acolo. Și ea a fost, apoi, bătută de mineri. Dumnezeu să o odihnească! Vremuri…
PS: Mulțumesc Agenției naționale de presă Agerpres pentru că mi-a pus la dispoziție această imagine-document, cel puțin pentru mine. Fotografia lui Felix, aici, cu troika Armată-Miliție-Securitate în acțiune:
Întrebare pentru procurorii militari: Guvernul, când îşi asumă şi execută operaţiuni anti-umane, nu este responsabil în integralitatea lui de propriile lui acte… criminale?!
Se mai poate scrie ceva nou despre Mineriada din 13 – 15 iunie 1990? O-ho! Şi încă cum! Este suficient să te apuci să studiezi puţin Dosarul Mineriadei – de care a fost deposedat recent magistratul militar Ion Vasilache, printr-o pensionare cam forţată şi cel puţin ciudată -, pentru a descoperi noi şi noi informaţii, care conturează ipoteze cu ramificaţii din ce în ce mai apropiate de… Moscova. De ce n-au intrat până acum jurnaliştii patriei între zecile de mii de file ale Dosarului Mineriadei? Habar n-am! Comoditate? Habarnageală? Deprofesionalizare? Cel mai probabil toate la un loc. Eu unul am avut ocazia sa stau pe Dosar, chiar şi la propriu, în mai multe rânduri: când am adus împreună cu Liga Studenţilor zeci de declaraţii şi mărturii; apoi pe vremea când Dan Voinea îl fuşerea; cu ocazia audierilor şi declaraţiilor repetate de-a lungul anilor; pe holurile instanţei cât şi, mai recent, pentru a-mi satisface nevoia de a aprofunda aspecte pe care le cunoşteam, din stradă şi din alte documente la care am avut acces de-a lungul anilor, dar nu şi din mărturiile protagoniştilor de la vârful sistemului de represiune. Aşa că am solicitat, pentru documentarea mea şi a Asociaţiei Victimelor Mineriadelor din România, cât şi pentru edificarea unei doamne judecătoare, toate declaraţiile fostului ministru de Interne, Mihai Chiţac (foto), date în acest Dosar. Ce am descoperit mi-a reconfirmat presupunerile.
“Teroriştii” au acţionat şi pe 13 iunie
Da, am văzut morţii lui 13 iunie 1990, cel puţin trei, împreună cu fratele meu. Unul a murit în braţele noastre. Dragoş Drumea. Împuşcat în gât. Era noaptea de 13 spre 14 iunie, orele 2 şi ceva… Mai trăisem astfel de situaţii cu doar şase luni în urmă, în decembrie 1989. Am transportat atunci muribunzi şi răniţi la Spitalul de Urgenţă, doar pentru a fi aproape împuşcat ca “terorist”. Da, am scăpat cu viaţă şi acum, în noaptea plină de fum a lui iunie 13, ca şi alte dăţi când s-a tras asupra mea, de data aceasta după ce un glonţ s-a înfipt în stâlpul Magazinului Romarta de care mă lipisem, chiar deasupra capului meu. Urma se vede şi azi, în piatra de Viştea (cred) astupată impropriu cu ghips. Cel mai important este că am văzut şi focul de armă. Nu venea din rândurile paraşutiştilor desfăşuraţi – şi ei cu muniţie de război, de care s-a abuzat aiurea – pe Calea Victoriei, ci de la ultimul etaj al blocului din spatele Hotelului Bulevard. Scenariul teroriştilor s-a repetat şi în iunie ’90. Un alt biet tânăr a căzut secerat. O ambulanţă cu însemne franţuzeşti a apărut din senin şi l-a ridicat. Am aflat că a murit pe 15 iunie, după ce ajunsese la… Poliţia Capitalei. Alţi doi morţi căzuseră, după-amiază, la Ministerul de Interne, în urma unor împuşcături despre care nu se ştie nici azi de unde veneau: din interior sau din exterior. Am apucat să-l mai văd pe unul, transportat pe braţe de oameni. Sângele îi şiroia pe caldarâm.
După IMGB şi SRI am ajuns la Măgurele
Am văzut toate desfăşurările de forţă din centrul Capitalei, începând cu dimineaţa lui 13 iunie, în Piaţa Universităţii, cu venirea muncitorilor de la IMGB (care “face ordine”), bătăliile între poliţişti şi protestatari, arderea autobuzelor MAI şi apoi debandada de la Poliţia Capitalei şi Ministerul de Interne, cu provocările, devastările şi incendiile de rigoare. Da, eu sunt cel care a stins focul de la SRI, centrul de presă, clădirea aceea micuţă din cărămidă roşie de lângă sediul de la “lanţuri”, palatul “Curentului” lui Pamfil Şeicaru ajuns pe mâna Securităţii. Nu-mi plăcea că ardeau diverse benzi. Venind din lumea televiziunii şi a fotografiei, cu respect faţă de arhive, mă enerva distrugerea lor. În plus, aveam experienţă de la “revoluţie”, când am încercat să sting cu camarazii mei focul din Sala Tronului, de la Palatul Regal – Muzeul Naţional de Artă. M-am oprit atunci doar când a început să se tragă în noi cu trasoare şi mitralierele grele de pe tancuri. Devenisem “terorişti”. Ca orice “terorist” care se respectă am stat în stradă, după ce ne-am prins de confiscarea revoltei anticomuniste, până după 12 ianuarie. Ulterior am revenit oricând a fost nevoie (seria de manifestaţii şi contra-manifestaţii) . Pe 22 aprilie blocam cu prietenii Piaţa Universităţii.
Experienţa asta a contat pe parcursul desfăşurării Fenomenului Piaţa Universităţii şi a momentului de apocalipsă al lui, încheiat cu venirea minerilor, maltratarea şi arestarea noastră, a celor din Arhitectură şi Universitate, şi ulterior deţinerea noastră ilegală la unităţile fostelor trupe de Securitate, de la Măgurele şi Băneasa sau prin spitalele bucureştene. Eram “rodaţi”. Dar asta este altă istorie, despre care o să vă povestesc, poate, mâine. Ca să vă spun atunci şi părerea mea despre Marian Munteanu. Acum să ne întoarcem la documente.
Tromboanele şi şopârlele lui Chiţac
Am solicitat declaraţiile ministrului demis de Iliescu pe 13 iunie seara, controversatul Mihai Chiţac, activ şi la Timişoara în decembrie 1990, pe care noi îl apelam în Piaţă cu “Chiţac, Chiţac – să fie ras în cap!”, acum răposat. Omul fusese acolo, între ei, el însuşi unul dintre artizanii “curăţirii” Pieţei Universităţii. Mulţumesc Secţiei Parchetelor Militare că m-a edificat. O serie de dileme s-au spulberat după parcurgerea acestor declaraţii. Haideţi să vedem, în premieră, ce tromboane dar şi ce informaţii veridice a lăsat, cu limbă de moarte, Mihai Chiţac:
“Luni, 11 iunie
La ora 16.00 am fost convocat împreună cu şeful IGP gral. Diamandescu la o şedinţă de lucru la Palatul Victoria. Şedinţa a fost condusă de Ion Iliescu, fiind prezenţi: Petre Roman, Gelu-Voican Voiculescu, N.S. Dumitru, Gheorghe Robu, Victor Stănculescu, Vasile Ionel, Virgil Măgureanu, Dan Predescu (primarul Capitalei), dr. Iacob (adjunct al ministrului Sănătăţii), Mugurl Florescu (procuror) şi alte câteva persoane. (… )
În şedinţa de la Guvern din 11 iunie, s-a prevăzut ca evacuarea Pieţei să aibă loc în ziua de 12 iunie, stabilindu-se şi principalele măsuri ce trebuie luate de către ministerele şi celălalte organe participante. Faţă de măsurile stabilite în şedinţă, am avut două propuneri”, scrie Chiţac, respectiv ca intervenţia să aibă loc pe 13, pentru ca forţele MAI să aibă timp de pregătire şi ca Armata să vină în ajutor.
Arme chimice: 2200 de fiole lacrimogene din stocul de război
Vasile Ionel, pe atunci Şeful Marelui Stat Major şi suspect de kaghebită ca şi azi, refuză, cel puţin declarativ, alăturarea Armatei la operaţiune. Cu toate acestea, pe 13 iunie, el este cel care dă ordin ca asupra manifestanţilor să se folosească arme chimice, fiole lacrimogene de război, aruncate din elicoptere, după cum afirmă Chiţac ulterior. 2200 de fiole, cu aprobarea şi la cererea lui Ion Iliescu. Şi tot el coordonează manevrele militarilor prin Capitală. Ministrul Victor Stănculescu părăsise ţara pe 12 iunie, cu direcţia Berlin. În Jurnalul Garnizoanei Bucureşti, aşa cum a fost publicat în facsimil, parţial, de Ziaristi Online, în urmă cu câţiva ani, apare că la ora 17.45 “se primeşte ordinul preşedintelui să se folosească gazele lacrimogene în zona Ministerului de Interne”.
Iliescu vrea 5000 de muncitori
La şedinţa din 11 iunie, Ion Iliescu propune “soluţia”: aducerea muncitorilor de pe marile platforme industriale. “4000-5000”, ar fi spus Iliescu. “Şi să fie pregătite încă unul sau două schimburi”. Sarcina îi revine lui N.S. Dumitru, prim-vicepreşedinte al FSN “toţi fiind de acord cu această soluţie”. Adevărat, primul “contingent” a intervenit violent pe 13 iunie, când, sub sloganul “IMGB face ordine”, muncitorii au spart geamurile de la intrarea în Institutul de Arhitectură. Însă, ceva ciudat tot s-a petrecut, după cum semnalează Chiţac: celălalte platforme aşteptate, Pipera şi 23 August, nu şi-au mai trimis oamenii. Chiţac afirmă sub jurământ, în faţa procurorilor, ca FSN-ul a mai ţinut apoi o şedinţă restrânsă, la Scroviştea, când Iliescu a revocat propunerea fără însă a se comunica Ministerului de Interne, ca să nu se mai bazeze pe acest sprijin.
“Dacă M.I. ar fi cunoscut acest lucru, poliţia nu ar fi intervenit şi ca urmare nu ar fi avut loc turbulenţele din după amiaza zilei de 13 iunie”, subliniază Chiţac.
Petre Roman conspiră Planul
Împreună cu Petre Roman, Chiţac întocmeşte planul de “curăţire” a Pieţei, cu “sarcinile şi misiunile tuturor celor angajaţi în operaţiunea de eliberare a pieţei”. “Pentru ca acţiunea să nu fie deconspirată, Petre Roman mi-a cerut să nu îl dactilografiez”, scrie Chiţac. Ca să dovedească că nu minte, Chiţac depune la dosar o copie a documentului olograf. Originalul îl păstrează, afirma fostul învinuit.
Ca notă de culoare şi gust al regimului FSN, Chiţac ne aminteşte cum Procurorul General Gheorghe Robu “a transmis prin TVR şi Radio un comunicat prin care cerea forţelor de ordine să ia măsuri pentru redarea în circulaţie a Pieţei Univeristăţii. Se petrecea pe 12 iunie la ora… 23.
La ora 4.30 are loc intervenţia.
Monica Macovei, recomandată de Procurorul General al FSN
Cel puţin 260 de persoane sunt reţinute şi duse la Măgurele. Aici, Chiţac inserează în apărarea sa declaraţia Monicăi Macovei, pe atunci procuror, în care afirmă că la Măgurele nu ar fi văzut “nici un act de violenţă”. Acum, şefa M10 susţine că se referea la faptul că nu a văzut violenţe în declaraţiile reţinuţilor. Chestie de interpretare. Situaţia face obiectul unui proces în care subsemnatului i se cer… 10.000 de euro doar pentru că am publicat acest document, respectiv chiar declaraţia lui Chiţac în care este citată fosta procuroare. Vremuri… De notat şi afirmaţia lui Chiţac, că însuşi Procurorul General Gheorghe Robu a desemnat-o pe Monica Macovei să se ocupe de acest caz (facsimil). “Decizia de a fi duşi la Magurele era cuprinsă în planul de acţiune semnat de mine şi aprobat de Petre Roman”, afirmă fostul Ministru de Interne.
Iliescu s-a dat la fund, Cozma îşi oferă serviciile
Chiţac mai susţine că Iliescu nu a mai fost de găsit la telefon după începerea altercaţiilor cu manifestanţii, “acesta practic lasându-ne baltă”. La ora 14.00 este sunat la telefon “de un lider al Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului” care îl anunţă că “minerii sunt în măsură să vină la Bucureşti pentru a restabili ordinea”. Miron Cozma este numele lui, după cum confirmă într-o altă precizare. “Domnule ministru, minerii din Valea Jiului sunt în pregatire avansată să vină la Bucureşti”, i-a spus Cozma lui Chiţac, care susţine că a refuzat serviciile minereşti.
Cu Poliţia Capitalei în flăcări, generalul Diamandescu bea un whisky în papuci
La scurt timp, pe la ora 15.00, afirmă Chiţac, i-au fost tăiate comunicaţiile, de nişte băieţi pe care i-a găsit cotrobăindu-i prin birou – respectiv într-o casetă de sub covor – şi care s-au prezentat ca fiind de la “Unitatea T”. Mai de dimineaţă Iliescu îi reproşase că eliberase fără aprobarea sa lotul de persoane reţinute în Piaţa Universităţii, tăierea comunicaţiilor putând fi o consecinţă a acestei acţiuni. Nu este clar însă cum au ajuns băieţii respectivi sub covor… Nici staţia nu-i mai mergea, pentru a putea lua legătura, pe teren, cu generalul Diamandescu, responsabilul de “debarasarea” Pieţei. Era bruiată, scrie Chiţac. Ditamai ministrul de Interne se deplasează atunci la sediul IGP din Şoseaua Ştefan cel Mare. Aici – surpriză: îl găseşte pe Diamandescu – care într-o ultimă comunicare prin staţie îi transmisese că se află la Intercontinental – în papuci şi cu o porţie de whisky, vizionând un meci! Aceasta în timp ce oraşul ardea şi – aşa cum aminteşte şi Miron Mitrea în memoriile sale – observatori străini cu stagii la Moscova şi activitate comunistă subtilizau filmările cu împuşcaţii de la Ministerul de Interne, de unde tocmai plecase Chiţac. Reproşându-i că în acest timp sediul Poliţiei Capitalei e în flăcări, Diamandescu i-ar fi răspuns, din papuci:“Lăsaţi, dl ministru, că se descurcă ei!”.
Chiţac mai susţine că şeful pompierilor, col. Vornicu, ar fi refuzat să deplaseze autospeciale de la alte secţii din Capitală pentru a stinge incendiile. “Asta dovedeşte că el nu a vrut să intervină”, declară Chiţac.
Vine Ursu
Ziua lui Chiţac se încheie apoteotic, când, la ora 23.45 este sunat de şeful UM 0215, colonelul Florin Calapod, pentru a i se comunica că a fost eliberat din funcţie. Face un puseu de tensiune şi se retrage la un hotel al IGP din str. Paul Greceanu. La ora 8.30 se deplasează la Minister, unde îşi află biroul devastat de “lovituri de pietre şi sticle incendiare”. Noaptea, biroul îi fusese vizitat de Magureanu, Gelu-Voican şi N.S. Dumitru. Găseşte însă la locul lor documentele secrete, pistolul şi muniţia. De acolo se prezintă la Guvern unde Iliescu şi Petre Roman îl anunţă prin decret pe noul ministru, Doru Viorel Ursu.
Arme vechi pentru vremuri noi
Aceasta e povestea pe scurt, compilată. Asupra istoriei se revine în mai multe declaraţii, cu diverse adăugiri. De exemplu, într-o declaraţie de inculpat din 19 februarie 2001, Chiţac susţine că în după amiaza zilei de 13 iunie din depozitul de armament de la sediul Poliţiei Capitalei s-ar fi sustras “peste 130 de arme de diferite tipuri şi calibre şi o mare cantitate de muniţie”. Dacă chiar aşa e – ceea ce mă îndoiesc profund – în mod sigur acestea nu au fost luate de manifestanţi. Altfel ar fi trebuit să vedem pe străzi “peste 130” de oameni cu arme în mâini, trăgând în toate direcţiile. Ceea ce nu a fost cazul.
“Să facem praf ceea ce se poate face praf. Asta e soluţia!”
În 2007, pe 18 iunie, Chiţac reiterează că şeful serviciului secret UM 0215 – care “preluase o parte din atribuţiile Securităţii” – i se subordona de fapt lui Iliescu şi Roman. Tot acum contestă – normal! – o frază formulată la o şedinţă a Biroului executiv al Guvernului, din 10 mai 1990, în care Chiţac este consemnat astfel în stenograma întâlnirii:
“Cei din Piaţă şi din alte pieţe de oraşe sunt hotărâţi să rămână în aceste locuri şi să facă scandal, în continuare, contrar tuturor legilor… Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de poliţişti între ei şi să facem praf ceea ce se poate face praf. Asta e soluţia!”
La aceeaşi audiere, Chiţac mai susţine că a aflat de morţii din 13-14 iunie 1990 în… 1998!
Mâna Moscovei pe teren
O notă interesantă iese în evidenţă cu privire la activitatea “pe teren” a unor personaje cu legături moscovite, ca colonelul Dimitrie (Kuki) Borislavski, cumnatul lui Petre Roman, şi contramiralul Cico Dumitrescu, care a solicitat MApN intervenţia armată. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, Chiţac afirmă tranşant că “nu avea nici o atribuţie să se implice în acţiuni militare ale Poliţiei”. “Consider că primea dispoziţii din altă parte”, conchide fostul ministru de Interne.
Din aceeaşi declaraţie aflăm că gen. Nicolae Şchiopu, adjunctul “corbului” Vasile Ionel, îi comunică faptul că însuşi Ion Iliescu a dat ordinul să fie trimise trupe ale Armatei la Televiziune şi Guvern, fapt confirmat şi de acelaşi Jurnalul al Garnizoanei Bucureşti menţionat mai sus, în care se “certifică” şi “rebeliunea legionară”, informaţie transmisă tot prin răspândacul Ion Iliescu.
“Mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare”
“Ora 19.45:
Preşedintele Iliescu informează pe prim adjunctului ministrului apărării naţionale că pe sediul Poliţiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare”. (facsimil)
La ora 19.50 deja se pregăteşte muniţia în toate unităţile alertate, conform aceluiaşi document. Mai târziu, la ora 2.45, pentru că Iliescu nu doarme, este informat că asupra subunităţilor care au acţionat pe Calea Victoriei “grupurile de turbulenţi au folosit arme de foc”.
La ora 5.00 sosesc în Gara de Nord primele patru trenuri cu mineri din Valea Jiului.
Video cu Parintele Galeriu la vernisajul expozitiei de fotografii Victor Roncea “ZIUA A TREISPREZECEA”, de la Galeriile Teatrului National din Bucuresti, 13 Iunie 1997
“Privind imagini din piata Taksim imi aduc aminte de Piata Universitatii din iunie 1990. La vremea aceea eram corespondent al AFP care pe atunci isi avea sediul la Inter, si nu putine au fost noptile cand n-am ajuns acasa ca sa putem “tine aproape” de manifestatia maraton care a inceput in 22 aprilie si s-a incheiat pe 15 iunie. Interesul pentru Romania era urias. Trimiteam fotografii la foc continuu si nu tin minte sa fi fost o singura zi in care sa nu fi transmis cel putin o imagine. Am si acum acele fotografii trimise (sau cel putin o parte din ele) si aproape toate filmele asa ca aceste imagini ma ajuta mult acum sa reconstitui povestea acelor zile.
11 iunie 1990 a fost o zi foarte agitate, tensiunea care avea sa atinga punctual culminant cateva zile mai tarziu, era in crestere. Fortele de ordine au aparut in cateva reprize.
Ziua de 12 a decurs calm, aparent nimic neprevestind ce avea sa se intample. Protestatarii primisera un ultimatum sa se retraga, dar nu era primul asa ca spuneau ca nu vor pleca.
In dimineata zilei de 13 iunie pe la 6 si ceva politia intervine in forta si asist la primele arestari de la Arhitectura (foto mai jos cu doi studenţi arestaţi – n.m., V.R.). Apoi pentru cateva ore piata a fost pustie, masini cu apa stropeau bulevardul si echipe de la salubrizare strangeau gunoaiele. Pe la 11:30 a inceput nebunia. Forte de ordine cu taburi si blindate, protestarii care aruncau cu pietre si incediaza masini, oameni alergand pe strazi, scene socante care m-au amintit de revolutie. Vremea devenise schimbatoare, cerul senin alterna cu reprize scurte de ploaie. Am iesit imediat pe strazile de langa Inter si piata Universitatii dar nu puteam ramane mult caci trebuia sa transmit. Ieseam cate 20-30 min “trageam” ce puteam apoi urcam in camera-laborator unde developam filmele, maream pozele, bateam textul si transmiteam prin telefon. Aparatul de marit si expunerea hartiei controlate manual (adica chiar cu mainile) erau singurele metode de prelucrare. Calitatea era rudimentara iar timpul de transmisie era imens. Textul il scriam cu o mica masina de scris. Pentru o transmisie color trebuiau lipite si niste repere CMYK, necesare la alinierea culorilor. Scoteam microfonul telefonului si in locul lui cuplam mufele unui aparat care citea linie cu linie poza 18×24 care se invartea pe un tambur (un stramos al unui scaner reflectiv combinat cu un fax primitiv) Asta era “tehnica” pe atunci.
Pe la 11 noaptea am facut o ultima iesire pentru ziua aceea si in dreptul Romartei Copiilor am auzit gloante suierand pe langa mine si ricosand in peretii blocului.
Pe la ora 5 ale dimineatii zilei de 14 totul parea ca se terminase. Intr-o liniste sinistra cu soarele care tocmai incepea sa rasara in ochi, dinspre Piata Victoriei intr-un uruit infiorator (care pe masura ce se apropia s-a transformat in tropait grotesc) o umbra hidoasa se apropia constant intr-un crescento tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piata Universitatii. Cand s-a luminat mai bine am urcat la etajul I pe balconul circular si am inceput sa fotografiez asaltul. Minerii loveau tot ce le iesea in cale, barbati, femei, copii. Din cand in cand priveau spre mine si imi faceau semne amenintatoare cu batele. Am transmis primele imagini si aflu ca pe la 9:30 urma sa aterizeze o cursa de la Sofia unde fusesera alegeri, asa ca toate agentiile asteptau intariri.
Cateva ore mai tarziu impreuna cu colegul venit am coborat in piata cu doua F3-uri si toate obiectivele din dotare. Toate agentiile erau acolo. Aparent minerii isi consumasera parca primele momente de furie dar am vazut destule scene incredibile. Mi-aduc si-acum aminte cum minerul pe care tocmai il fotografiam a ridicat bata sa ma loveasca dar cumva spre norocul meu nu stiu prin ce resort mana i s-a oprit chiar in momentul cand l-am imortalizat. Spre ora 12 am ajuns la sediul PNTCD, apoi imi amintesc ca am facut ceva poze pe la Bucur Obor si la spitalul de urgenta unde Marian Munteanu tinea o conferinta de presa. Dupa-amiaza a trebuit sa raman in hotel, si nici a doua zi n-am mai iesit la pozat fiindca trebuia sa developez si sa transmit filmele colegului francez. Noroc ca el avea un Leaf (o masina mai “smechera” care transmitea direct de pe film) asa ca munca mea de laborator a fost ceva mai usoara.
Cam asta pot sa spun ca a fost “contributia” mea la documentarea posteritatii cu acele momente teribile din ceea ce avea sa se numeasca Mineriada 13-15 iunie, si ale carei evenimente au socat lumea intreaga.”
Decizia de inculpare a tartorului mineriadei din iunie 1990, Ion Iliescu, nu reprezintă o noutate pentru autorul acestor rânduri. Vizitele pe care le-am întreprins la Parchet în ultima perioadă, în calitate de martor şi victimă a evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990, conduceau către această acţiune iminentă. Conform estimărilor noastre, circa 70 de alţi responsabili ai regimului Iliescu ar trebui inculpaţi pentru crime contra umanităţii şi complicitate la aceste crime. La această cifră se adaugă şi cei 20 de procurori-anchetatori ai celor peste 1000 de reţinuţi ilegal la Unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa. Printre aceştia se află şi Monica Macovei. De asemenea, unul dintre cei anchetaţi ar putea fi chiar cel care a instrumentat Dosarul Mineriadei, ca şi pe cel al Revoluţiei, blocând inculparea vinovaţilor timp de peste două decenii. Este vorba de generalul Dan Voinea.