Moştenirea Părintelui Justin, chiar dacă în plan concret este formată din trei Mănăstiri (Petru Vodă, Paltin – Petru Voda, şi Poarta Albă), mai larg vorbind, s-ar putea spune că e fiecare om căruia el i-a adus mântuirea. Moştenirea Părintelui Justin “nu este din lumea aceasta”. Ea este Cerească, Dumnezeiască: harul lui Dumnezeu, Evanghelia trăită, prezenţă şi transcendenţă.
Doar aşa, ca ucenic al Sfinţilor Părinţi – nu numai al duhovnicilor săi Antim Găină de la Mănăstirea Secu sau Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria, ci al tuturor Sfinţilor, pe care i-a citit cu zel toată viaţa, i-a ascultat şi i-a urmat în învăţături şi nevoinţe, ca ucenic al Sfinţilor Apostoli, pe care i-a imitat în mărturisire şi mucenicie, ca ucenic al Mântuitorului, pe Care L-a purtat printre noi, doar plin de darul Duhului a putut Părintele Justin să fie Părinte al Bisericii şi Voievod al Neamului. Doar silindu-se clipă de clipă, zi de zi, să fie creştin adevărat, monah adevărat, preot adevărat, a făurit în inimile românilor o ţară ca Soarele cel Sfînt, Hristos.
Cine vrea să se numească ucenic al său, să se cerceteze pe sine dacă are o astfel de viaţă şi o astfel de urmare a învăţăturii Predaniei şi Scripturii, ca a sa. Cine vrea să facă ceva pentru Biserică, pentru Ţară, altă cale nu e decât aceeaşi: Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea Sfinţilor Părinţi. Cine vrea să-şi arate recunoştinţa pentru darul ceresc pe care Părintele Justin i l-a agonisit, să împlinească singurul lucru de trebuinţă omului pe pămînt: să-şi construiască o relaţie personală cu Hristos, ascultătoare de Biserica Triumfătoare. Fără Darul Duhului nimic nu se poate realiza pentru sufletul propriu sau pentru al aproapelui, pentru popor sau omenire. Cugetul ortodox şi Sfintele Taine ale Bisericii sunt condiţiile fundamentale pentru dobîndirea Darului Duhului Sfînt.
Ucenic adevărat al Părintelui Justin e cel ce cugetă ortodox (nu crezând propriilor păreri, ca sectanţii) şi cinsteşte patristic Sfintele Taine, precum şi el s-a ostenit. Ucenic al Părintelui Justin e acela care ţine seama de ce a făcut, rostit şi scris personal Părintele. Ucenic al Părintelui Justin e acela care se jertfeşte pe sine, nu cere altora să se jertfească pentru el. Ucenic al Părintelui Justin e acela care are blândeţea dumnezeiască spre vrăjmaşii personali şi mânia dumnezeiască spre vrăjmaşii Bisericii. Ucenic al Părintelui Justin e acela care zi şi noapte plânge pentru mântuirea poporului român şi a întregii omeniri, nu care petrece în distracţii şi iscodiri deşarte. Ucenic al Părintelui Justin e cel care ca soluţie a României vede propria sfinţire, nu vânturări lumeşti. “Să se cerceteze fiecare pe sine, şi aşa să bea din potirul” dragostei dumnezeieşti care a fost, este şi va fi în veci Părintele Justin.
„Eminescu este Biblia Românismului”, spune generalul. „Eminescu reprezintă pentru mine esența românității. Pe masa mea de lucru există Biblia și Eminescu – Opera Politică. Aceasta este esențială. Aceasta ne reprezintă. Opera Politică are valoarea permanenței, a eternității. Aceasta e România, prezentă, trecută și viitoare: Eminescu. E Biblia Românității. Acesta este Eminescu! Pentru mine, Opera Politică a lui Eminescu este esența Istoriei Românilor. Nu numai a Istoriei trecute. Nu. A Istoriei trecute, prezente și viitoare”, ne spune Radu Theodoru în exclusivitate. 28 iunie este una dintre cele mai triste zile din istoria românilor pentru că este și ziua când am pierdut Basarabia, în 1940, consemnează Glasul Istoriei. Opera Politică a jurnalistului Eminescu – “esența Istoriei Românilor” – poate fi găsită în forma sa integrală, sub forma editată de Academia Română și preluată de la vrednicul de pomenire academician Dimitrie Vatamaniuc, la www.Mihai-Eminescu.ro.
La 28 iunie 1883 are loc percheziționarea și devastarea tuturor sediilor odată cu desființarea de către Guvern a Societății Carpații, prin care prim-redactorul ziarului conservator „Timpul” Mihai Eminescu milita, inclusiv cu mijloace clandestine, pentru unirea Transilvaniei cu Țara Mamă în proiectul „Dacia Mare”.
Societatea Carpații era pregătită inclusiv pentru operațiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, și număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș și Crișana, teritorii românești aflate sub ocupație străină, cât și, evident, din ceea ce Societatea Carpații numea “România liberă”. Agenții secreți ai imperiilor urmăreau îndeaproape activitatea lui Eminescu în cadrul organizației naționaliste, așa cum demonstrează numeroasele raporte descoperite în Arhivele de la Viena. La 28 iunie 1883 este expulzat din România Émile Galli, directorul ziarului francez din București „L’Indépendence roumaine”.
La 28 iunie 1883 P. P. Carp, membru marcant al Lojii Steaua Românie și al Junimii, se afla la Viena în calitate de ministru plenipotențiar pentru a negocia un tratat secret cu Austro-Ungaria (la care aderă și Italia și Germania), de unde îi scrie lui Titu Maiorescu depeșa care a dus la anihilarea incomodului ziarist naționalist de la Timpul: “Mai potoliți-l pe Eminescu!”. 28 iunie era și ziua de naștere a lui Petre Carp, deci se poate spune că i s-a făcut un cadou pe măsura rangului său. La 28 iunie 1883, Eminescu s-a aflat la Capșa, local pe care nu îl frecventa de obicei.
Cercetătorul Dan Dulciu ne arată că la Capșa se afla la acea dată primul sediu al Legației SUA în România, de unde se și trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau și alți diplomați străini, nu numai cel american. Ambasadorul SUA pentru România și Balcani era dr. Eugene Schuyler, un foarte bun cunoscător al Rusiei și al situației spațiului de securitate de la Gurile Dunării și Marea Neagră, cu care Eminescu se întâlnise personal și discutase aproape până la miezul nopții, cu numai cinci zile în urmă, pe 23 iunie, la Titu Maiorescu acasă, conform jurnalului acestuia.
La 28 iunie 1883 expira un „ultimatum” dat de Austro-Ungaria după ruperea pentru 48 de ore a relațiile diplomatice cu România. La 28 iunie 1883 Germania amenință România cu războiul printr-o scrisoare amenințătoare trimisă de Bismark Regelui Carol I. La 28 iunie 1883, Carol I îi scrie de la Sinaia tatălui său, Karl Anton de Hohenzollern: „Dacă tonul presei românești este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerușinării, aceștia cer cu o nemaiauzită nerușinare pur și simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi tratați cu mai multă indulgență. Germanii iubesc banii românești, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra țării”, afirma Regele. Evenimentele în cascadă survin după ce, așa cum ne arată eminescologul Nae Georgescu, “raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutățit brusc după sărbătorile de la Iași din 6 iunie, când la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, în prezența lui Carol I, s-au rostit discursuri iredentiste (mai ales de către Petre Grădișteanu)”. Pe 6 iunie 1883, și tot la Iași, în acea seara, Eminescu recită pentru prima și ultima oară poemul național “Doina” în fața junimiștilor.
Tot în aceeași zi moare, în urma regimului la care a fost supus, camaradul său de luptă pentru România Mare, teologul și admirabilul compozitor Ciprian Porumbescu, cu care Eminescu se cunoscuse la Putna, la mare reuniune a tinerilor români din spațiul românesc, liber sau ocupat, la rândul său militant pentru “Dacia Mare” în cadrul Societății Arboroasa a românilor din Cernăuți. Peste numai 22 de zile, în contextul geopolitic încărcat și întunecat prezentat succint mai sus, Eminescu este condamnat la moarte civilă, după cum scrie profesorul Nae Georgescu, și este declarat nebun și internat cu forța la Sanatoriul Doctorului Șuțu, unde, peste alți șase ani avea să moară în condiții neelucidate până azi, așa cum demonstrează în studiile sale eminescologul Constantin Barbu.
La 28 iunie 1883, Eminescu scria, în ultimul editorial din Timpul: “Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Și răzbunarea a venit.
28 iunie 1883 consemnează practic prima arestare politică sub pretext psihiatric a unui ziarist român, pentru crezul și adevărurile sale, formulă uzitată apoi adesea de regimul comunist. Iată de ce Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a propus ca această zi să fie declarată oficial Ziua Națională a Ziaristului Român. Eminescu și colegii săi sunt, cu adevărat, așa cum el însuși scria, “agenții unei lumi viitoare”, “agenți ai istoriei” (un concept întâlnit și la Eliade), agenți ai Marii Uniri realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat în 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerare data reală a nașterii sale, 20 decembrie 1849) și ar mai fi creat și militat pentru România Mare încă mulți ani.
Decizie istorică a Sfântului Sinod al Bisericii naționale strămoșești: Biserica Ortodoxă Româna face Unirea!
Românii din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei – aflați sub ocupația ilegală și ilegitimă a Ucrainei xenofobe, în calitatea ei de succesoare a fostei URSS și moștenitoare a ticălosului Pact dintre criminalii lumii Stalin și Hitler -, sunt asteptați ACASĂ, în Mitropolia Basarabiei și Mitropolia Moldovei si Bucovinei! Amin!
“6. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei.
Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice.”
Doamne, ajuta!
“Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău, și a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuți. Patriarhia Română nu a acceptat și nu poate accepta niciodată consecințele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”.
Iată Comunicatul integral:
În ziua de 21 februarie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia:
1. Au fost apreciate acțiunile bogate și multiple realizate în Patriarhia Română în Anul Centenar 2018, care au culminat cu evenimentul sfințirii Altarului Catedralei Naționale din data de 25 noiembrie 2018.
2. Totodată, au fost evidențiate numeroasele activități social-filantropice, activități în valoare de peste 114 milioane de lei, aproximativ 24 de milioane de euro.
3. În mod deosebit, au fost apreciate activitățile ierarhilor și clericilor români, desfășurate în diaspora și în eparhiile din vecinătatea granițelor țării, pentru păstrarea identității, spiritualității și culturii române.
Privitor la situația bisericească din Ucraina, Sfântul Sinod a subliniat următoarele aspecte:
4. Timp de aproape 30 de ani nu a fost rezolvată problema schismei din Ucraina și nici nu s-a făcut apel la o mediere pan-ortodoxă, așa cum s-a procedat în cazul schismei din Bulgaria.
Constatându-se acest impas în rezolvarea situației, Patriarhia Ecumenică a acordat Tomosul de autocefalie ierarhilor, clericilor și credincioșilor care se aflau în schismă cu Biserica Ortodoxă Rusă și cu întreaga Ortodoxie, însă acest tomos a fost acceptat doar de către ortodocșii ucraineni care nu se aflau în comuniune cu Patriarhia Moscovei.
Prin urmare, problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin, și pentru că aici există o mare populație de etnie rusă, care păstrează legătura directă cu Patriarhia Moscovei.
5. Privitor la această situație bisericească tensionată din Ucraina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reiterează punctul de vedere exprimat anterior în cadrul ședințelor sale din 24 mai 2018 și din 25 octombrie 2018.
S-a recomandat atunci ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să identifice, prin dialog, o soluție a diferendului bisericesc amintit, prin păstrarea unității de credință, respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie) și restabilirea comuniunii euharistice.
În caz de nereușită a dialogului bilateral, este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente.
6. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei.
Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice.
În acest sens, este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statutului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română.
S-a menționat faptul că, în România, funcționează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990.
7. De asemenea, Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluționarea problemei ierarhilor şi preoților necanonici din Occident, care au aparținut fostului „Patriarhat al Kievului”.
În urma consultărilor menționate mai sus, Sfântul Sinod va exprima poziția sa oficială privind situația Ortodoxiei din Ucraina.
”Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui om politic, a unui guvern, a unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntași politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit.” – Profesorul Florin Constantiniu
Duminică, 2 decembrie 2018, Radio România Cultural a difuzat a doua parte a interviului înregistrat cu domnul general Aurel Rogojan interviu ce a avut drept punct de plecare conferința ”Eroii anonimi pe frontul secret al reîntregirii neamului” susținută la București în luna octombrie.
În volumul al II lea al ”Jurnalului de război 1917-1918”, Regina Maria scria:
”Oamenii noștri politici încă nu sunt pricepuți să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârșăvia omenească în general, și a guvernelor și a administrațiilor în particular, mă izbește cu o putere copleșitoare și îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.” ”Dacă va fi să murim, măcar să se știe că nu murim ca niște neghiobi orbi.”
Cuvinte aproape profetice, valabile nu numai pentru situația dramatică în care se afla România atunci, ciopârțită și jefuită de toți, ci și pentru prezentul cenușiu, labirintic și contorsionat.
Pentru a putea înțelege corect eforturile depuse în urmă cu 100 de ani, pentru realizarea Marii Uniri ar trebui să trecem în revistă câteva elemente geopolitice și geostrategice semnificative.
La începutul secolului trecut România deținea rezerve importante de petrol, cereale, lemn, indispensabile funcționării mașinăriei de război. Din punct de vedere al forțelor militare combatante, țara noastră a reușit să mobilizeze peste 500.000 de persoane. Victimele înregistrate în Primul război mondial au depășit cifra de 400.000, dintre care peste 250.000 au fost militari.
Resursele demografice și de materii prime dar și poziția geostrategică, au transformat teritoriul țării noastre într-o importantă țintă a serviciilor de spionaj ale Imperiului Austro-ungar, Imperiului Țarist, Bulgariei și Turciei.
Eforturile depuse de Secția I Informații din Marele Stat Major al Armatei Române au fost mult îngreunate chiar de politicieni sau oameni de cultură români, filogermani convinși sau cumpărați pe bani grei. Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaș, Dumitru Nițescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Braniște, generalul Zottu, coloneii A. Sturza, V. Verzea, Crăiniceanu, au colaborat cu oficialitățile germane fie din convingere, fie de teama unei stăpâniri rusești, fie din interese materialicești bine răsplătite.
În ”Capitala sub ocupația dușmanului. 1916-1918”Constantin Bacalbașa scria:
”Cucerirea cu armele nu poate avea valoare atât timp cât toate conștiințele vor fi de partea celor biruiți. Germanii au nevoie să cucerească și conștiințele printr-o propagandă zilnică de presă, lipsită de contradicția unei prese naționale. (…) Bucureștiul a avut în permanență o fabrică de născociri.”
Această Fabrică de născociri nu ar fi putut să funcționeze fără sprijinul material semnificativ primit din partea bancherului Rozelius, director al Societății petrolifere cu capital german Gunther, dar și al agentului comercial Hennen Vogel și al agentului de publicitate Iwerseen. Existau pe teritoriul țării noastre cele mai performante mijloace de interceptări radio, pentru controlul traficului comunicațiilor guvernamentale, ale Armatei, ale Ministerelor de Externe și de Interne.
Contraspionajul românesc a reușit în nenumărate rânduri să anihileze acțiunile spionajului străin. Cu un preț imens ! Schingiuri, arestări, hăituire continuă.
Nucleele informative din Banat, Cluj-Bistrița, Brașov-Bran, Oituz-Buzău și Bucovina de nord au compensat prin sacrificii imense decăderea morală a câtorva personalități politice ale vremii, care au împins România până pe buza prăpastiei. Generalul Traian Grozea, avocatul Spiridon Boita, învățătorul David Pop, profesorul Aurel Moldovan, profesorul Tofan și George Munteanu, Maria Bălan, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Iancu Panaitescu, Romulus Voinescu,Vasile Lucaciu, Vasile Stoica, sunt doar câțiva oameni care au scris istoria României cu un preț pe care puțini dintre noi, astăzi, am putea să îl plătim.
Domnul general Aurel Rogojan a evocat câteva din personalitățile românești de la începutul secolului trecut, cu un rol important în contraspionajul românesc, înfăptuitori fără statui ai României adevărate – România Mare.
“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.
Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” –Mihai Eminescu – Romanul Absolut
“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.”
Regele Ferdinand: “Suntem datori să ridicăm Biserica Mântuirii în capitala tuturor Românilor”
„Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului, aducem laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.
Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.
Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a decleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte.
Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus.
În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeș și Trei-Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.
Noi, poporul român, am avut fericirea a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur Stat național.
Deci și sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor Românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință.
Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.
Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.
Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”
“Pentru mine Catedrala Naţională reprezintă o încununare a unui efort multisecular al poporului român, acela de a construi o catedrală simbolică pentru toți românii. Cred că e o împreună lucrare cu înaintaşii noştri, adică cei care suntem fizic aici nu suntem singurii care am contribuit. Cred că și toate rugăciunile oamenilor au contat şi au mijlocit în fața lui Dumnezeu pentru ca lucrurile să se așeze cărămidă cu cărămidă și să ajungem astăzi să ne bucurăm de acest edificiu. E important să existe un loc reprezentativ pentru toţi românii, unde să ne adunăm, de aceea cred că în primul rând e o necesitate, nu un lux. Şi mai cred că ne va ajuta foarte mult, în aşa fel încât lucrurile să se așeze mai bine pe verticală și să ne bucurăm de această viziune a cerurilor, care este Catedrala Naţională.”
Regizorul Ioan Carmazan ne-a oferit un video inedit cu selecții din filmările sale de la primul clip Phoenix – Nunta și filmul Țapinarii, pe care il puteti vedea integral mai jos.
Profesorul Ilie Bădescu, unul dintre cei mai inteligenți oameni ai planetei (care o sa se supere din smerenie când o să citească ce am scris aici 🙂 ), totodată un intelectual pur creștin, împlinește azi 70 de ani.
Îl prezint în trei fotografii, o transmisie recentă de la Trinitas Tv – emisiunea Credință și Cultură, cu pr. Vasile Bănescu despre “Drogul intelectual al ideologiei” – și introducerea sa excepțională în problemele zilei de azi: “Coversiunea sistemelor – Pustiul postmodern şi deformările lumii” (PDF – Academia.edu).
La 90 de ani împliniți azi, Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic cu 15 ani de temniță grea și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, mai are o mare dorință: canonizarea camaradului său de rezistență anticomunistă, Părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana. “Părintele Gherasim Iscu a murit ca un martir. În plus, ceea ce nu se prea vorbește despre el este că starețul de la Tismana este de fapt omul care a salvat Tezaurul național de bolșevici. Banca Națională i-a cam ignorat pe adevărații autori ai salvării aurului României… NKVD-iștii care ne-au anchetat nu i-au iertat asta! Mai mult: el ne-a ajutat foarte mult, pe mine și pe generalul Carlaonț, pentru rezistența noastră armată. Apoi a suferit cumplit la Penitenciarele din Craiova, Aiud, Poarta Albă și Tg. Ocna, alături de Sfântul Închisorilor – cum i-a zis Nicu Steinhardt – Valeriu Gafencu și ceilalți tineri mărturisitori. Pentru că propăvăduia neclintit dreapta credință, pe Dumnezeul Iubirii. Nu se cunoaște cum s-ar cuveni jertfa lui supremă. Cu ultimele lui puteri a rugat să fie dus pe priciul celui care îl torturase, la rândul lui suferind. L-a spovedit și l-a împărtășit mărturisindu-i dragostea și iertarea sa și primindu-i pocăința și salvându-i sufletul. În aceeași noapte – de Crăciun! – au murit amândoi. “Cred s-au dus în Rai ținându-se de mână”, a scris Richard Wurmbrand. Are toate meritele pentru a intra în Calendarul Sfinților Bisericii Ortodoxe Române și am inițiat deja demersurile pentru acest lucru pe care sper să-l văd împlinit cât mai sunt pe aici cu voi. Altfel, vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța.”
Profesorul Radu Ciuceanu, recent decorat de Patriarhul României, a fost sărbătorit azi printr-un Te Deum la Sfânta Mănăstire Radu Vodă. Îi urăm din toată inima La Mulți Ani!
,,Săvârşitu-s’au!” Cerul și pământul, iarăși împreună, pentru cea dintâia oară dela păcatul vechiului Adam, și-au țipat în noapte durerea: ,,astăzi s’a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape…”; și s’a spintecat catapeteasma bisericii.
Ce cald și greu e aerul în noaptea asta! Cald și greu de rugăciune. Căci chiar dacă noi nu ne mai rugăm, undeva cântă pentru noi îngerii și se roagă sfinții. Pentru noi; pentru păcatele noastre; pentru neîntelegerea și împietrirea noastră, care e cel mai greu păcat. Stau numai și cumpănesc ce lipsă de raport e între noi și vremuri. Și cum trecem cu ochii închiși pe lângă porțile împărăteşti ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastră, a tuturor, să fie mai puțin însemnată decât o schimbare de guvern?
Mintea noastră nu ar fi fost mai clară, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastră nu ar fi fost mai largă și hoțărârea noastră nu ar fi fost mai rodnică după o săptămână de cufundare în noi înșine? Sau poate că așa a vrut Dumnezeu, că de data aceasta destinele noastre să se înnoade când își dă duhul pe Cruce mielul Domnului, când plesnește cerul sub fulgere în miros greu de pucioasă, când ne prohodim ,,Primăvara dulce” și stă pământul încordat în așteptarea bucuriei celei mari a Învierii? Cine știe!
Desigur, nimeni nu poate ști; dar evident e totuși un fapt: lipsa putinţei noastre de a lega văzutul cu nevăzutul lipsa de sevă metafizică a aplicării noastre la cotidian. Când începe o treabă, romanul își face mai întâi o cruce. De ce? Că să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci că să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, dela care totul purcede; că să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, că să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s’ar fi gândit? – mărturisirea și închinarea cotidiană a Paştilor.
Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotarârea lui Dumnezeu, s’au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei. Restabilindu-se – ca posibilitate numai, e adevărat, ca posibilitate la îndemâna celor cari înțeleg și vor – starea dela început, când omul trăia cumpănit și împăcat cu el însuși în Dumnezeu.
Starea asta fusese ruptă prin păcatul primului Adam: care adâncise, prin vina lui și a Șarpelui, o prăpastie între el și Făcătorul lui, origine a ţăcăelii, a sbuciumului și a chinurilor noastre. Pentru umplerea acestei prăpăstii îi fusese făgăduită dela început jertfa Mielului, singura care putea să ne răscumpere. Ea a venit. Prin pătimirea lui Christos, Dumnezeu și Om, cel de-al doilea Adam. În zilele astea ni se împlinește jertfa făgăduită – și mâine va răsuna imnul de bucurie a învierii, pecetea mântuirii noastre, puntea dintre văzut și nevăzut. Căci a înviat Dumnezeu-Omul, lăsând să irumpă realitățile de DINCOLO dincoace, și a înviat Dumnezeu – Omul, deschizând poarta celor de DINCOACE înspre Dincolo.
Vedeți ce posibilități mari, nebănuite ni se deschid și cum putem iarăși înnoda firul bucuriei contemplative, al echilibrului nostru vecinic, rupt prin ispita diavolului?
Să mărturisim deci Paștele. Să facem că cei simpli și adevărați semnul crucii la fiecare act al vieții noastre, slăvind și sfinţind orice gest și orice început, asigurându-le rodnicia. Căci omul nu poate trăi desprins de Dumnezeu și cazna lui nu poate rodi în afară de El. Să facem semnul crucii, care nu însemnează acceptarea suferinței, ci dimpotrivă chezășia mântuirii.
La locul Căpăţânii crucea de supliciu strălucește de toate nădejdile noastre împlinite. Nu vrem să coborâm strălucirea asta în noi? …
Să facem deci semnul crucii, mărturisirea Paştilor!
June 17th, 2020 
VR 
Posted in 
Tags: 
