Moştenirea Părintelui Justin, chiar dacă în plan concret este formată din trei Mănăstiri (Petru Vodă, Paltin – Petru Voda, şi Poarta Albă), mai larg vorbind, s-ar putea spune că e fiecare om căruia el i-a adus mântuirea. Moştenirea Părintelui Justin “nu este din lumea aceasta”. Ea este Cerească, Dumnezeiască: harul lui Dumnezeu, Evanghelia trăită, prezenţă şi transcendenţă.
Doar aşa, ca ucenic al Sfinţilor Părinţi – nu numai al duhovnicilor săi Antim Găină de la Mănăstirea Secu sau Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria, ci al tuturor Sfinţilor, pe care i-a citit cu zel toată viaţa, i-a ascultat şi i-a urmat în învăţături şi nevoinţe, ca ucenic al Sfinţilor Apostoli, pe care i-a imitat în mărturisire şi mucenicie, ca ucenic al Mântuitorului, pe Care L-a purtat printre noi, doar plin de darul Duhului a putut Părintele Justin să fie Părinte al Bisericii şi Voievod al Neamului. Doar silindu-se clipă de clipă, zi de zi, să fie creştin adevărat, monah adevărat, preot adevărat, a făurit în inimile românilor o ţară ca Soarele cel Sfînt, Hristos.
Cine vrea să se numească ucenic al său, să se cerceteze pe sine dacă are o astfel de viaţă şi o astfel de urmare a învăţăturii Predaniei şi Scripturii, ca a sa. Cine vrea să facă ceva pentru Biserică, pentru Ţară, altă cale nu e decât aceeaşi: Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea Sfinţilor Părinţi. Cine vrea să-şi arate recunoştinţa pentru darul ceresc pe care Părintele Justin i l-a agonisit, să împlinească singurul lucru de trebuinţă omului pe pămînt: să-şi construiască o relaţie personală cu Hristos, ascultătoare de Biserica Triumfătoare. Fără Darul Duhului nimic nu se poate realiza pentru sufletul propriu sau pentru al aproapelui, pentru popor sau omenire. Cugetul ortodox şi Sfintele Taine ale Bisericii sunt condiţiile fundamentale pentru dobîndirea Darului Duhului Sfînt.
Ucenic adevărat al Părintelui Justin e cel ce cugetă ortodox (nu crezând propriilor păreri, ca sectanţii) şi cinsteşte patristic Sfintele Taine, precum şi el s-a ostenit. Ucenic al Părintelui Justin e acela care ţine seama de ce a făcut, rostit şi scris personal Părintele. Ucenic al Părintelui Justin e acela care se jertfeşte pe sine, nu cere altora să se jertfească pentru el. Ucenic al Părintelui Justin e acela care are blândeţea dumnezeiască spre vrăjmaşii personali şi mânia dumnezeiască spre vrăjmaşii Bisericii. Ucenic al Părintelui Justin e acela care zi şi noapte plânge pentru mântuirea poporului român şi a întregii omeniri, nu care petrece în distracţii şi iscodiri deşarte. Ucenic al Părintelui Justin e cel care ca soluţie a României vede propria sfinţire, nu vânturări lumeşti. “Să se cerceteze fiecare pe sine, şi aşa să bea din potirul” dragostei dumnezeieşti care a fost, este şi va fi în veci Părintele Justin.
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos – valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune.
De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic.
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt.
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că… Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o “Ortodoxie” în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini?
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul “Ortodoxie”, când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera “dreapta închinare” (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști – oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh – nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos!
O teribilă armă a dracului este generalizarea – păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie – așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea – iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice.
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor – iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos.
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut – o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.
“(…) La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin sunt (…).
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.“
“Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor.” – Interviu cu Parintele Justin in Glasul Monahilor realizat de Maica Fotini
O armata de demoni se invarte in cercuri asupra unei biserici, a unei manastiri, gata sa se asmuta asupra celor mai mult sau mai putin nevolnici, ne spunea Parintele Calciu intr-unul dintre ultimele sale interviuri. Cand patrund in cel mai slab, rezultatele se vad imediat: apar lipsa de unitate, lipsa de pocainta, lipsa de ascultare, lipsa de smerenie. Primele trei sunt lasate de Parintele Justin drept Testament obstii sale si fiilor sai duhovnicesti din intreaga lume. Toate au fost incalcate de ratacitul monah Teodot, devenit celebru dupa ce a fost promovat asiduu de dusmanii Bisericii. La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin pe acest pamant sunt Gabriel Gioacas de la blogul “apologeticum” si Vasile Vieru alias “saccsiv”, un fost puscarias cu veleitati naziste, pana cand i-am explicat chiar eu, cu mila, ca nazistii sunt anticrestini viscerali, la fel ca si bolsevicii (Apropo, “frate” Vasile, banii pe care ti i-am tot dat, din mila, cand imi veneai la poarta, da-i tu, te rog, acum, cand ai timp, la asezamantul de copii de la Paltin-Petru Voda, ca din partea familiei tale, ca nu ma supar). Exista si alte persoane in spatele urii raspandite de acestia, cu care este hranita, cu nesat, ura anticrestina pe care am amintit-o? Foarte posibil. Caci apropiatii manastirii stiu cand si cum au ajuns cele doua personaje cu tinichele de coada in preajma manastirilor, numind-o aici si pe cea de maici, unde fostul “frate” Gabriel, actualmente insuratel, s-a facut folositor, profitand de constitutia mai slaba a colegelor noastre de sub pom. Au aparut, din pamant, la sabotare si monitorizare, cand Parintele si-a enuntat avertismentul sau categoric fata de inregimentarea electronica a romanilor.
Adevarati gardieni ai politicii corecte “ortodoxe”, cei doi analfabeti vrednici de mila au inceput, din anonimatul lor, vorbind la persoana intai plural, sa se autoerijeze ca purtatori de cuvant si emisari ai Manastirii si sa dea note de buna purtare, conform ordinelor pe care le primeau si inca le primesc de la controlorii lor para-dughinisti. De ura “ortodoxa” a celor doi panslavisti m-am lovit eu insumi (“S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau”), cand am fost portretizat in fata Parintelui, pe la spate, evident, in stil “crestinesc”, drept “agent si cetatean american”. Dar Parintele Calciu ce era? Cetatean rus, cumva? Parintele Justin, cu harul sau dumnezeiesc, dupa ce i-a invartit putin pe degete pe cei doi, cat sa creada ca le-a iesit misiunea, m-a chemat apoi la el pentru a ma lasa sa inteleg ca experienta il obliga sa tina seama si de guzganii si libarcile care-i misuna prin chilie. “Macar pe-astia ii stiu; daca ii dau afara imi vin pe cap altii, mai destepti”, spunea Parintele celor apropiati.
Acum, Parintele a plecat putin; mai precis trebuie sa-si faca datoria in doua locuri: si in cer si pe pamant. Considerand-o o lipsa, cei doi, animati de hoardele din spatele lor, isi indreapta atacurile de data aceasta chiar si asupra fiilor duhovnicesti ai Parintelui din obstile de monahi si monahii de la Petru Voda. Ce om este acela care, urandu-l pe aproapele sau ignora ca ponegreste chipul lui Dumnezeu intiparit in adancul fiintei fiecaruia?
Profitand de problemele grave pe care le are monahul Teodot, cei doi si-au reprodus cu succes Modus Operandi-ul prin care au provocat primul scandal de anvergura impotriva Manastirii Petru Voda si a Parintelui Justin, ce a dus pana la anchetarea penala a Parintelui, la 92 de ani (!). Este vorba de scandalul filmuletului de la aniversarea Parintelui, cu maicutele cantand “Sfanta tinerete legionara”. Filmat in intimitatea chiliei Parintelui si pus pe net, fara binecuvantare, de romul Gioacas, pentru a fi preluat imediat de Hotnews, cantecelul a dus la defaimarea Manastirii la nivel national, fara drept de apel.
Exact la fel si acum: filmarea anonimului “apologeticum” in care monahul Teodot tine un “discurs legionar” este preluata cu nesat de acelasi portal sorosist Hotnews, generand printr-un tavalug atent manageriat un nou scandal, de data aceasta pretins international. Pana si Patriarhia este obligata sa intervina, cam in pripa insa si cu o oarecare satisfactie nu tocmai duhovniceasca, fara a se consulta cu Mitropolia si sectia Iasi a Serviciului Roman de Informatii (SRI) – desi avea posibilitatea sa o faca, inclusiv la nivel central -, folosind eronat pluralul acolo unde era cazul de admonestat un singur calugar, si acela un provocator clasic, inregimentat pe cai straine sau, in cel mai bun caz, un ratacit demn de mila.
De notat ca acest nou scandal survine celui in care aceleasi personaje, monahul Teodot si Gabriel Gioacas, sustinuti acerb de fostul puscarias victima a mentalitatii de tip francmasonic Vasile Vieru, au purces la profanarea mormantului Parintelui Calciu, dezgropandu-i osemintele in miez de noapte, fara binecuvantarea staretului Hariton lasat de Parintele Justin si fara nici un fel de slujba religioasa, ceea ce contravine tuturor cutumelor ortodoxe. Toti cei 80 de calugari ai Manastirii, intre care se numara monahi si ieromonahi cu viata sfanta si fosti detinuti politic camarazi ai Parintelui Justin, au hotarat eliminarea celor doi din Manastire si sanctionarea lor dura. Din motive cunoscute doar de IPS Teofan si de sectia SRI Iasi – dar care, pot sa afirm eu, tin de monitorizarea retelei rusesti care actioneaza de la Pungesti pana in sanul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei – cei doi tovarasi au primit cea mai mica pedeapsa si continua sa conteste argumentele ortodoxe expuse in sinaxele manastiresti, dupa cum evidentiaza si un Comunicat oficial al Manastirii Petru Voda, ierarhul locului hotarand, in ciuda vointei obstii monahale, sa fie lasati sa activeze de capul lor in continuare.
Mai mult, desi cazul era penal, colegii de la Mesagerul de Neamt evidentiaza in articolul Diversiunea Teodot sau dublul limbaj al Bisericii Ortodoxe faptul ca Mitropolia a mintit organele de ancheta, afirmand in fals ca “dezgropămintea s-a făcut în cadrul unui ceremonial religios, cu slujbă conform canoanelor și, prin urmare, iese din discuție profanarea.”
Colegii nostri nemteni observa, pe buna dreptate: “Iarăși apare cel puțin ciudată poziția Mitropoliei, în condițiile în care se știa că trupul a fost scos noaptea, pe ascuns și fără slujbă! Teodot a precizat clar că el a postit două zile înainte, iar slujba s-a făcut după 2 zile, în fața mormântului gol. Să ne reamintim declarația lui Teodot: „Noi l-am scos înainte de slujba de parastas, el era aici înainte de slujbă, scos de noi. Acolo am lăsat câteva oase…”
De ce Mitropolia are această atitudine în fața lui Teodot, dacă acesta a încălcat atât legile Bisericii, cât și pe cele lumești? Dacă nu luăm în calcul faptul că acțiunile sale folosesc Mitropoliei, este foarte greu de înțeles, chiar făcând apel la învățăturile din Cărțile Sfinte.”
E, aici, cum am spus, trebuie inteles ca, uneori, oficialii unor institutii, chiar si cei ai Bisericii, sunt siliti, in interes national, sa accepte si situatii care contravin cailor Domnului. Bunaoara cea in care se afla IPS Teofan acum: si blamat de presa de buna credinta si boscorodit de Patriarhie.
Dupa “recluziunea” unui sejur de 30 de zile la un schit, monahul Teodot, se afirma in Comunicatul oficial amintit, “s-a reîntors în Mănăstire şi continuă să susţină public că nu a greşit, ci toată Biserica greşeşte în acest caz, iar cea de a doua persoană a renunţat la viaţa monahală şi ne acuză în continuare prin presă”. Aceasta din urma, Gabriel Giocas, dupa cinci ani de “fratietate”, simtind ca misiunea lui e pe cale sa fie deconspirata, si-a luat talpasita – nu inainte de a sterge, profesionist, toate datele de pe hardurile si serverele Manastirii. La o saptamana dupa plecarea de la Manastire s-a si insurat, schimband gazda, de data aceasta sub acoperamantul parintelui Mihai Valica de la Vatra Dornei, un preot bine scolit in strainatate si prieten cu Dan Puric si prof. Pavel Chirila, ultimii doi fiind sustinatorii ferventi ai proiectul fantezist de la Aiud neagreat de Parintele Justin. Culmea, Razvan Codrescu, la randul sau prieten cu Dan Puric dar in acelasi timp angajat si editor al lucrarilor lui Pavel Chirila si Mihai Valica, este autorul unor material caustic in care ii considera pe monahul Teodot si pe Gabriel Gioacas, actualul protejat al parintelui Valica, impreuna cu sustinatorii lor, “o mana de psihopati” – vedeti CAZUL CALCIU: PSIHOZA MOAŞTELOR. Nimeni nu poate sa lamureasca de ce nici acum nu este respectat Testamentul Parintelui Calciu, in care se afirma negru pe alb, dupa prorocia cu dezgroparea sa, ca cere “să fie legaţi preoţii care m-au văzut…”!
Este de subliniat ca acest nou scandal a fost lansat exact in perioada in care Manastirea Petru Voda urma sa anunte inceperea demersurilor pentru canonizarea Parintelui Gheorghe Calciu, drept marturisitor anticomunist cu 22 de ani de inchisoare, actiune aruncata total in umbra de ecourile “discursului legionar” al monahului Teodot, in conditiile in care Biserica Catolica deja a beatificat un numar de fosti detinuti politici din perioada comunista, unguri si romani, dintre care cel mai cunoscut este Printul Vladimir Ghica.
Intentia de “tanacizare” a operei Parintelui Justin a fost stravezie, mai ales in reactia presei “prietene” ortodoxiei, antrenata si adapata de aceleasi bloguri anonime, “apologeticum” si “saccsiv”. Petru Voda ca un al doilea Tanacu este exact ceea ce isi doresc toti cei ce urasc Manastirea inchinata martirilor si marturisitorilor inchisorilor antihristice bolsevice. Iar asa cum toti cei ce il iubesc pe Parintele Justin iubesc Romania, toti cei ce urasc Manastirea si actioneaza impotriva ei si a ucenicilor Parintelui nu pot decat sa il urasca de fapt pe Parintele Justin si lucrarea sa sfanta pe acest pamant romanesc. Ba chiar sa urasca Ortodoxia si Romania, dupa cum arata si fostii detinuti politici legionari din cadrul Fundatiei “George Manu” in doua luari de pozitie fara precedent: un Comunicat prin care condamna ura raspandita de blogul “apologeticum” impotriva Bisericii stramosesti, afirmand ca modalitatea de actiune a celor din spatele lui Gabriel Gioacas“serveste unor interese straine legionarismului, ortodoxiei româneşti, şi chiar străine ţării noastre“ si altul prin care explica intr-un mod extrem de elegant si elocvent sminteala “Cazului Teodot” – O precizare necesară: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură.
Compromiterea lucrarii Parintelui, sub a carui calda figura consternata tintuita pe blogurile in cauza se insiruie mizerii ordinare, exprimate abrupt intr-un limbaj extrem de violent si voit provocator, de asemenea instigator contra propriei Biserici nationale, ar putea avea repercusiuni atat asupra Manastirii cat si asupra intentiei cunoscute de canonizare, pe viitor, a Duhovnicului Neamului, impotriva careia lucreaza inca de pe acum Institutul “Elie Wiesel” impreuna cu clasicul vrajmas, aflat, dupa cum se vede, mana in mana cu excrescente fetide ca “apologeticum” si “saccsiv”.
Ca atare, a ajuns sa devina evident chiar si pentru un observator mai putin avizat cum cei trei “apologeti”, propavaduind “corectitudinea ortodoxa” – dar incalcand fara rusine atat Testamentul Parintelui Calciu cat si Testamentul Parintelui Justin – s-au autodemascat ca vase ale raului, bieti agenti ai Antihristului de teapa talharului ce n-a vrut sa recunoasca nici in ultimul ceas dumnezeirea Mantuitorului rastignit pe cruce. Si nu numai atat. Pentru ca ceea ce era o evidenta doar pentru specialisti – devierea lucrarii Parintelui pe o panta panslavista, operatiune in care au fost si sunt implicati mult mai multi agenti, ceva mai scoliti decat cei doi bloggeri apocaliptici de duzina, si nu ma feresc sa clarific ca lantul se intinde de la versatul navetist de Chisinau Danion Vasile la mai maruntul slujitor de Tiraspol Savatie Bastovoi – a fost devoalata acum in “discursul legionar” al lui Teodot, din care nu lipsesc laudele repetate la mareata Rusie ortodoxa, “salvatoarea neamului”, mai ceva ca FSN-ul si ai lui (ca sa nu mai vorbesc de FSB), cu care n-ar strica sa ne unim cat mai repede ca sa scapam de NATO si UE. O singura intrebare am pentru “corect ortodocsii” care raspandesc un asemenea mesaj: a introdus sau nu “pravoslavnicul” Putin pasapoarte biometrice la tot poporul?
Cu bezmeticeala asta a lor de bezbojnici ignora cu desavarsire cuvantul Duhovnicului. Si anume: “Din punct de vedere crestin, avem o deschidere spre Rusia lui Dostoievski şi Serafim de Sarov. Dar din punct de vedere geografic si politic, ei cu panslavismul lor urmaresc sa ne supuna. Cu traitorii pe care ii avem noi in Romania, cu miile de martiri, ramanem independenti!”
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.
“Uneşte Doamne, Iisuse Hristoase, cu sfânta, apostolească şi soborniceasca Ta Biserică pe cei ce s-au depărtat de la dreapta credinţă şi care, întunecându-se cu eresurile, se află întru pierzare, luminându-i cu strălucirea cunoştinţei Tale.
Mântuieşte, Doamne şi miluieşte pe cei ce mă urăsc, mă dosădesc şi mă asupresc şi nu-i lăsa pe dânşii să piară pentru mine ticălosul.”
Prin limbajul provocator şi iresponsabil, blogul Apologeticum nu face decât să servească, conştient sau inconştient, unor interese străine legionarismului, ortodoxiei româneşti, şi chiar străine ţării noastre.
Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director Alexandru Florian a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”. Vestea demontării plăcii a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş.
Fundatia “George Manu”:
Comunismul, din nou legitimat?
de Preot prof. Marius Vișovan
În concluzie, cine demonizează Mișcarea Legionară lovește direct sau indirect în toată rezistența anticomunistă și amputează o mare parte a memoriei naționale și a identității românești creștine. Rezultatul ? Vom fi un popor mutilat sufletește cu creierul spălat. Iar comunismul va fi reabilitat în fața istoriei. Primul pas în acest sens se face acum sub ochii noștri. Oare dintre marile voci ale gândirii și culturii naționale actuale va avea cineva curajul să ia atitudine ? Acum, până nu e prea târziu ?
O precizare necesară: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură
de Fundaţia “George Manu”
Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului (Teodot) de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii care ar dovedi înclinaţii de simpatie sau înţelegere pentru aceste repere naţionale, care s-au întâmplat să fie legionari? Adică preoţii să nu mai aibă dreptul moral şi legal să slujească parastase şi să ţină cuvântări în memoria celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi neam sub teroarea comunistă?
Foştii deţinuţi politici legionari din Fundaţia „George Manu“ doresc să precizeze că blogul “Apologeticum” nu reprezintă un punct de vedere legionar. Mai mult, prin limbajul provocator şi iresponsabil prin care este jignită Patriarhia B.O.R. şi printr-o serie de alte exprimări inacceptabile, folosite în repetate rânduri, loveşte inclusiv în adevăratul legionarism, care înţelege să se manifeste numai în limitele decenţei şi ale bunului simţ, adică în numele unor principii fundamentale ale educaţiei legionare. Un legionar adevărat nu jigneşte niciodată instituţia Bisericii.
La Târgul de carte Gaudeamus am primit o confirmare puternică a stării creştinătăţii noastre, graţie albumului de fotografii Părintele Justin Mărturisitorul (Ed. Mica Valahie, 2013), un substanţial album foto semnat de Cristina Nichituş Roncea, textele, mai exact, Cuvintele Părintelui Justin fiind extrase din interviuri realizate de monahia Fotini, monahul Filotheu si jurnaliştii Florin Palas şi Victor Roncea.
Ce se poate reţine, zdrobitor, că marii noştri monahi, cu predicile lor geniale, sunt călăuzele neamului, dar adesea ei sunt un glas în pustie, aşa cum a fost şi glasul Părintelui Justin, fiindcă între Cuvintele lui, cuvinte dumnezeieşti, şi practica din fruntea ţării e o prăpastie de netrecut. Nu e aforism de-al părintelui care să fi avut ecou în viaţa diriguitorilor acestei ţări. Părintele face apel la unitate, dimpotrivă, pe firmamentul politicii e dezbinare.
Un alt aspect zdrobitor este faptul că Părintele Justin a fost legionar, făcând închisoare alături de alţi mari părinţi duhovnici şi arhierei, ca Parintele Arsenie Papacioc şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. Părintele Justin asimilează legionarismul Bisericii lui Hristos. Legionarii pe care i-a cunoscut părintele în închisoare au fost martiri întru credinţă.
Faptul că fusese preot militar voluntar pe Frontul de Est nu l-a privat pe monahul Justin de închisoare, dimpotrivă, martiriul său a fost parcă fără capăt, parcurgând eroic, ca un purtător de cruce, toate închisorile comuniste. Iisus spunea că cine vrea sa Îl urmeze – aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur – trebuie întâi să se lepede de sine, apoi să îşi ia crucea şi în al treilea moment divin să “Îmi urmeze Mie”. Se pare că toţi martirii întru Hristos au năzuit spre un asemenea ideal. O sfinţenie pământească incredibilă. Şi Părintele Justin face parte din stirpea marilor martiri ai ortodoxiei si ai lumii. Cine îi va cunoaşte viaţa (1919 – 2013), va afla în ce fel a devenit şi s-a identificat cu faptele unui adevărat martir întru Hristos. El a întemeiat în satul natal, Petru Vodă, de sub coama Ceahlăului, faimoasa mănăstire în care şi-a dăruit harul, devenind un Mărturisitor apostolic.
Şi totuşi acest sfânt al neamului, face o mărturisire copleşitoare: “Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”.
Însuşi reportajul lui Victor Roncea, cum a ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cum l-a cunoscut pe Părintele Justin, se numeşte “Ultimul arhanghel al românismului”.
Deci suntem în faza acestor ultimi mari creştini, ultimi mari mărturisitori ai ortodoxiei. Se adevereşte astfel teama Bisericii ordodoxe profunde faţă de denaturarea credinţei strămoşeşti. Agresiunea asupra ortodoxiei a fost adesea semnalată, dar nu s-a spus că ea se petrece din interior, că a slăbit puterea credinţei în sânul slujitorilor bisericii, dintre care unii se ocupă mai mult de treburile necuratului.
Părintele Justin făcea mereu apel la unitate, ca românii să nu poată fi dezbinaţi, aşa cum încearcă ungurii, cu o agresiune tot mai mare. Se pare că e ultimul apel, fiindcă de la preşedinţie la ultimul librar de la Târg are loc o incredibilă dezbinare, fiecare face numai ce-l taie capul, transformând România într-o ţară ca un ham la o sanie apocaliptică de care trag câinii în toate direcţiile.
În faţa acestei realităţi, albumul Cristinei Nichituş Roncea pare o oază, pare că vine dintr-o altă lume, iar ceea ce vedem şi citim arată ca o carte de muzeu, despre un muzeu viu al spiritualităţii româneşti.
În România, adevăraţii monarhi au fost monahii!
Eu nu l-am filmat pe Părintele Justin. Am făcut peste 50 de filme religioase, am cuprins cam tot ce înseamnă viaţa monahală în România, am ajuns şi la Mănăstirea Petru Vodă, dar Părintele Cleopa a introdus o poruncă la vremea respectivă, pe care au respectat-o şi alţi monahi: “Nu vom mai accepta să fim filmaţi, nu ne vom mai lăsa intervievaţi de TVR până când acest post nu-şi schimbă menirea. E un post păcătos. De două mii de ani, noi, monahii, luptăm să-i educăm pe enoriaşi, să menţinem poporul la focul virtuţilor creştine, iar păcătoşii de la televiziuni luptă împotriva noastră, cu filme vulgare, cu emisiuni deşănţate, cu destrăbălare. Până pornografia nu va dispărea de la TVR şi alte posturi, noi nu vom mai da nici un interviu, nu vom mai apărea pe nici o sticlă”. Cu un astfel de mesaj s-a stins Părintele Cleopa, unul dintre ultimii profeţi ortodocşi ai neamului.
Dar Cristina Nichituş Roncea a avut noroc, fiindcă Părintele Justin s-a lăsat fotografiat de ea, care a surprins şi stările ultime ale bătrâneţelor sale, inclusiv înmormântarea, de o măreţie monarhică. Fiindcă la noi, în România, adevăraţii monarhi au fost monahii! Şi acest noroc, este şi norocul nostru, al cititorilor, al beneficiarilor acestui album, care este ca un testament sfânt, plin de duh, de spirit românesc, de mesaj către o Românie creştină, ortodoxă, aşa cum a fost ea din veacuri.
În acest album întâlnim deci o altă Românie, România profundă, a marilor spirite şi tradiţii, care azi, sub ochii noştri, sub tot felul de forme şi manifestări, cum este şi acest Târg Gaudeamus, piere, dispare, este ca o ultimă imagine, dar care trebuie să fie ca o icoană, să ne obsedeze, să-i obsedeze mai ales pe cei ce duc România într-o direcţie greşită, o smulg din rostul ei milenar, din rădăcinile ei fireşti. Ultimii creştini ai României vor fi ei oare mai puternici decât tăvălugul orb, decât bulgărele sălbatic al unei realităţii scoase din ţâţâni, fără control, fără identitate?
Scriitorul Grid Modorcea (Mitica-Puiu Modorcea) s-a nascut pe 9 ianuarie 1944 la Galati. Dupa terminarea Liceului „V. Alecsandri” din Galati (1963), Modorcea face studii universitare de matematica la Galati si la Bucuresti. In 1974 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti, sectia teatrologie-filmologie. Ulterior a lucrat, succesiv, la Casa de Filme 3, Centrala Romania Film si Studioul „Al. Sahia”, iar dupa 1990 la Televiziunea Romana (Redactia “Viata Spirituala”). Doctor în arte cu teza „Actualitatea ca mijloc de comunicare” la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Membru al Uniunii Cineaștilor din 1977, membru al Uniunii Scriitorilor din 1990 si prodigios cineast, scenarist, dramaturg, prozator, critic, jurnalist si publicist.
Ziarul Ceahlaul: Vasile Muraru despre părintele Iustin Pârvu
Minunea primei icoane de la Mănăstirea Petru Vodă aduse de actorul născut în comuna Girov
”Cine vede acum raiul ăla care s-a făcut la Poiana Teiului crede că aşa a fost dintotdeauna. Acolo nu a fost nimic. A fost o poiană unde toţi care eram din zonă păşteam vacile, visam, ne jucam. A fost viziunea părintelui Iustin Pârvu să întemeieze pe locul respectiv o mănăstire. Şi iaca pe locurile alea ce a putut face! Şi de la ce a început?…, dintr-un container unde ţinea slujbele şi venea lume, dormea acolo. Părintele mai mult priveghea, nici nu ştiu când dormea.
I-am spus părintelui că vreau să fac şi eu ceva deosebit pentru mănăstire. Vreau să donez icoana de praznic a mănăstirii cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. – Da, cum vrei, a zis părintele.
Şi am plecat în turneu prin ţară, am vorbit cu pictori de la Tulcea, de la Sibiu. Şi la un moment dat , la Târgovişte, naşul băiatului meu, care era directorul CEC-ului, auzind cum vorbeam la telefon cu pictorii de icoane, mi-a zis: – Păi am un pictor de icoane, soţia lui lucrează la CEC. Hai să mergem până la el acasă, să vorbim cu el. Pe pictor îl chema Oprea şi picta la Cristeşti o biserică. I-am spus: – Aş vrea o icoană de hram pentru o mănăstire, dar n-am spus ce hram. – Sigur, am una pictată deja, o recondiţionez. V-o aduc acuma, să vedeţi dacă vă place mărimea. Şi ce credeţi că a adus – chiar icoana cu sfinţii Arhangheli , exact hramul mănăstirii Petru Vodă. Vă daţi seama ce am simţit – era o minune. Am dus-o părintelui. Întâi a pus-o la un loc de cinste, în biserică. Pe urmă, apărând icoane ferecate în argint, a pus-o în paraclis, apoi la protocol – fiind o icoană de suflet”, a mărturisit emoţionat maestrul Vasile Muraru într-un interviu acordat acordat jurnalistului Victor Roncea și postat de acesta pe mai multe site-uri, scrie ziarul Ceahlaul.
Parintele Cleopa catre Vasile Muraru despre Parintele Justin: “Să ţii aproape – îţi va fi de mare ajutor”
Marturisirea lui Vasile Muraru despre Parintele Justin Parvu a fost reprodusa cuvant cu cuvant de portalul oficial al Manastirii Petru Voda, fiind considerata importanta pentru reliefarea valorii legaturii Duhovnicul Neamului cu mirenii si a ascultarilor pe care le-au facut si le fac ucenicii Parintelui intru slava lui Dumnezeu si a neamului romanesc:
“Actorul Vasile Muraru, născut în comuna Girov, l-a cunoscut pe Părintele Justin încă din anii 60-70, cînd era la Mănăstirea Secu. De atunci a rămas cu multă evlavie către sfinţia sa şi peste ani, cînd părintele a întemeiat Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli – Petru Vodă, s-a implicat în construcţia mănăstirii şi în obţinerea aprobării sinodale pentru ridicarea de la statutul de schit la cel de mănăstire. Chiar dacă aceste lucruri le acoperă cu discreţie şi modestie, Părintele Justin i-a rămas întotdeauna recunoscător pentru sprijinul activ şi permanent dat mănăstirii noastre. Interviul de mai jos a fost luat de ziaristul Victor Roncea în ziua de 16 Octombrie 2013, după ce acesta i-a oferit albumul de fotografie „Părintele Justin Mărturisitorul”.”
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge plin cu apă vie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Dulcea mea Marie!
Bucură-te floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur, veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Ploaia cea de mană!
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Blândă fericire!
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Sfânta mea Marie!
Părintele Constantin Catană, m-rea Văratec: „Pentru Moldova, Părintele Justin Pârvu a rămas portret de mare duhovnic şi apărător al Ortodoxiei”
Părintele Constantin Catană, Mănăstirea Văratec: “Mi-aduc bine aminte, când l-am întâlnit la Mănăstirea Secu, aşa cum am mai spus, era o umbră de om, cu chipul său bizantin, purta în el o remarcabilă dispoziţie duhovnicească şi la Sf. Biserică, psalmodia împreună cu noi, atât de corect şi stăruitor către Dumnezeu cu rugăciunea şi dăruire de sine. Aveam modelul vieţii lângă noi, împins de vitregia vremurilor, la umilinţă. (…)
Astăzi, înţeleg şi mai bine că Părintele Justin de la Sf. M-re Petru Vodă, prin răbdare, a cunoscut cele două suferinţe: una este cea a propriei suferinţe, venită din presiunea din exterior, pe motiv de adevăr şi de credinţă, care i-a adus încarcerarea şi cea de a doua suferinţă a fost pentru celălalt, pentru aproapele, ca să-i fie bine şi să ducă viaţa fără de păcat. Dar şi una şi alta au fost bine purtate, chiar dacă trupul i s-a veştejit, sufletul i-a rămas puternic şi curat.
Dacă pentru Ardeal, Părintele Arsenie Boca a rămas „o statornică mângâiere”, pentru Dobrogea, Părintele Arsenie Papacioc a rămas „taina credinţei întru ştiinţă curată”, pentru Moldova, Părintele Justin Pârvu a rămas „portret de mare duhovnic şi apărător al Ortodoxiei”.” – Integral laAtitudini – Revista Manastirii Petru Voda
Pătrunzând adânc în ţinutul Neamţului, până spre trecătorile Ardealului, dincolo de muntele Petru Vodă, şi pătrunzând iarăşi tăcerea pădurilor, se ajunge la schitul de lemn întemeiat anul trecut prin „tăria” unui monah. E Părintele Justin Pârvu, figură de „luptător al minţii”, unul din duhovnicii prin ale căror rugăciuni s-a ţinut vie zeci de ani societatea românească răstignită de comunism.
Omul care a cunoscut în cei 16 ani de detenţie politică – între care mulţi ani de ocnă – răul condiţiei umane până în străfundurile sale, nu se mai poate detaşa de suferinţa lumii. În anii ’70 şi ’80, la Mănăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ, zeci şi sute de oameni (“tot combinatul Săvineşti”, se spunea), aşteptau zilnic să-şi verse durerea şi să-şi răstignească speranţa „în chilia lui, îngropat în popor” (cum îl definea un alt călugăr). Aceasta e imaginea foarte puţin celebră în înalta societate a Părintelui Justin, un mare cunoscător din lăuntru al societăţii laice.
Şi acum, în pustia de la Petru Vodă, oamenii vin ziua şi noaptea să găsească „punctul de sprijin” în durere, cu convingere că monahul, „aşezându-se” în suferinţa lor îi poate ajuta, prin Darul lui Dumnezeu să întrevadă fericirea.
Aici monahismul e „mai contemporan” societăţii decât noi înşine, vieţuitorii ei, pentru că e mai clar-văzător. Iar speranţa are o „faţă” distinctă.
O privire directă în cauza răului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adâncă. De aceea, dialogul care urmează e impregnat cu afirmaţii paradoxale – un balaur nevăzut între iubire şi dreptate – şi răstiri parţiale, aluzive ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat. – Integral laManastirea.Petru-Voda.Ro – Singura pagina electronica oficiala a Manastirii Petru Voda
Jurnalul National: “Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani
Părintele Justin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trecut luna trecută în lumea îngerilor, a cunoscut faptul că va muri în anul 2013. Sfinţia sa ar fi ştiut acest lucru încă de acum nouă ani, potrivit declaraţiei unui martor ocular, respectiv a scriitoarei Aspazia Otel Petrescu (foto dreapta, impreuna cu Parintele Justin Parvu).
Intr-un interviu acordat ziaristului Victor Roncea si publicat pe blogul acestuia (corect: acordat profesorului Florin Palas si preluat de Roncea Ro si Ziaristi Online), scriitoarea afirmă: “Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!”.
Interviul integral poate fi citit AICI.”
Avraam a priceput că nu Dumnezeu nu avea nevoie de ceva anume de la el, nici măcar de jertfă. Dumnezeu voia să fie ascultat şi să I se vorbească cu dragoste, ca unui Tată. De aceea l-a şi răsplătit pe Avraam atât de minunat.
Avraam era bătrân, şi filosof desăvârşit. Avea un nepot de frate, care ucenicea pe lângă el, îl iubea mult şi lua aminte la ce şi cum făcea bătrânul, şi aşa s-a deprins cu bunul-simţ, cu simţul dreptăţii de a face binele.
Când Dumnezeu a hotărât să răsplătească credinţa lui Avraam şi, dacă tot s-a arătat în chip de Treime Sfântă, să răsplătească şi necredinţa celor din Sodoma şi Gomora, tocmai când erau Ei (cei trei îngeri) pe cale de a intra în oraşele acelea blestemate, repede Lot, ca un bun ucenic al unchiului său, a ieşit în întâmpinare să-I apere de necuviinţa cetăţenilor.
Ca mulţi din ţara asta, Lot se necăjea şi se chinuia în sufletul său pentru răutăţile acelora, şi chiar dacă se socotea neputincios, iată că însuşi faptul de a nu suferi nedreptatea, de a o urî în inima lui, Dumnezeu a socotit-o ca faptă a desăvârşirii. Să dea Dumnezeu să facă aşa şi cu tot cel ce frământă cugetul său împotriva fărădelegii şi nădăjduieşte în Dumnezeu.
Ce a urmat, ştim: cetăţenii nu s-au sinchisit de sfinţenia oaspeţilor lui Lot, ci au vrut să facă şi lor ce făceau ei între ei, pentru că toată gândirea lor era cu totul pervertită de la adevăr, că patima asta face, aplică la orice subiect şi obiect al gândirii aceeaşi întipărire a dracului care prin ea stăpâneşte mintea.
Lot, drept fiind, le-a propus dreptatea, adică a face lucrurile fireşti, de aceea a oferit pe chiar fiicele sale. Ei însă l-au urât pentru că le-a amintit de firesc, şi pentru jertfelnicie. Lot preînchipuia aici pe Hristos, Care a fost urât de iudei tot pentru asta. Dumnezeu nu a lăsat în disperare şi n-a îngăduit dreptul să fie umilit, şi a lovit cu orbire pe cei fărădelege. Orbirea lor era deja, El doar a vădit-o.
Apoi Lot a fost scăpat de urgia care a distrus cele 2 cetăţi, şi a intrat într-o peşteră deosebi, ca să locuiască cu fetele sale. A sădit vie şi ea a dat rod. Peştera şi via sînt simboluri clare.
Neobişnuit cu vinul, a băut şi s-a îmbătat, şi astfel el singur s-a umilit. Robit fără voia şi fără ştirea sa de păcat, Lot s-a pocăit cu lacrimi amare. Ce chin trebuie că-i cuprinsese inima când s-a văzut necurat, el care iubise atât de mult curăţia. Cât de ruşine trebuie că-i era, lui care ura păcatele trupeşti! Ce întuneric îi strângea sufletul, lui care pierduse pacea conştiinţei şi care călcase credinţa sădită cu atâta migală în el de Avraam. Aşa că s-a rugat, şi cum o fi strigat el la Dumnezeu, ca să i se răspundă cu asemenea chemare: canonul său a fost să afle lemnul care mai rămăsese din Pomul Vieţii, şi să-l ude în fiecare zi, toată viaţa.
Greu canon! A aflat lemnul acela, o uscătură în pustie, pietrificat de vremi. L-a udat cu mare greutate cu apa Iordanului, în fiecare zi, până la moartea sa. Lemnul a prins rădăcini şi viaţă, şi a crescut mai falnic decât orice pom vreodată.
Nimeni nu mai văzuse asemenea lemn. Poporul israilit se minuna şi nu ştia ce să creadă: ce fel de lemn este acesta? Ce să facem cu el?
Să facem podoabe pentru Casa Domnului, au zis bătrânii.
Dar lemnul era atât de tare, că nu putea fi cioplit.
Şi crezând că dacă nu e primit de Dumnezeu, atunci trebuie că e vun lemn blestemat, au hotărât să-l arunce în cel mai spurcat loc: Scăldătoarea Oilor. Avea cinci pridvoare, cinci precum simţurile omeneşti.
Acolo într-un loc anume din bazinul acesta se aruncau toate necurăţiile când se pregăteau mieii de jertfă, în Ierusalim, la Templu.
Într-un alt loc anume tot acolo, după o vreme, se adunau mulţime de leproşi, orbi, şchiopi, surzi, ologi, şi toţi neputincioşii, fiindcă din vreme în vreme un înger se pogora şi binecuvânta apa, iar cine se pogora întâi (întâi!) se făcea sănătos DE ORICE BOALĂ era ţinut, zice Scriptura, nu doar de boala lui mai grea, ci de orice boală, de TOATĂ boala. Ce frumoasă preînchipuire a Sfântului Botez.
În locul unde se aruncau mizeriile şi scârbele s-a aruncat lemnul cel falnic şi greu.
După vremi, umplut de apă şi impregnat de necurăţii, lemnul devenise ca plumbul.
Din lemnul acela s-a hotărât să se facă Crucea lui Hristos.
Ca să fie mai mare ruşinea. Mai mare ocara Lui.
Ca blestemul să fie total.
L-au scos de acolo şi I l-au pus în spate.
Spatele bătut şi înroşit de sânge şi de răni deschise.
I l-au legat în spinare, să-l ducă în sus.
Era atât de slab de post, atât de ostenit.
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.
Poate că ar mai fi plâns cu lacrimi de sânge ca acum câteva zile, dar chipul nu-I mai era chip, bătut de preoţi şi soldaţi. Dar nu voia să plângă, ci mângâia femeile cele miloase care-L plângeau: nu pe Mine, ci pe voi să vă plângeţi!
În iad, Avraam şi Lot se cutremurau, se cutremurau. Inimile ardeau în ei ca celor de pe drumul de la Emmaus.
Am fost la Ierusalim. Eram tânără şi sănătoasă şi urcam cu fericirea Împărtăşaniei. Şi am ostenit. Nu era propriu zis urcuş în pantă, dar oboseam. Toţi obosim pe acel drum.
Sub tălpile lui Hristos care vindecase o ţară întreagă de toate bolile se striveau flori şi finice rămase de la intrarea împărătească pe care i-o făcuseră copiii, doar cu câteva zile înainte.
Aşa cum se măsoară Erele de la Hristos, ar trebui să se măsoare forţa gravitaţiei de la greutatea Crucii şi greutatea urcuşului şi greutatea tălpii de carne de om purtată pentru ca omul să zboare.
Stropi de sudoare de Dumnezeu curgeau printre pietrele golgotei. Au intrat în pământ, şi de atunci oricine calcă pe urmele Sale, se vindecă precum mai nainte orbul şi surdul de la agheasma Lui.
Şi apoi, cine nu pricepe că urcuşul Îl pogora mai în adânc, iar pogorârea L-a suit mai presus de toată făptura.
De aceea e nevoie de neprihănire ca să fii vrednic să porţi suferinţa lumii. Părintele Justin a avut nevoie de 95 de ani de permanentă silire de sine ca să ducă înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui, răstignirea lui pentru neam.
Vocaţia suferinţei nu e pentru masochişti, ci pentru cei care iubesc atât de mult Viaţa, că nu suportă să nu aibă întreaga omenire parte de Ea.
June 17th, 2020 
VR 
Posted in 
Tags: 
