În acelaşi set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat în urmă cu o lună de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.
Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc. Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300). “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA.
Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA. “Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”. “Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.
Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:
“Conducătorii acestor acţiuni sunt:
a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.
b) Mihail Roller, un evreu, care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului. A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.
c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.
d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”
Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc. Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…
Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru). Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.
Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”. O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.
La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. (Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).
În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurarilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihail Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.
Ah, era să uit de Tismăneanu. Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”. În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.
Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu. Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat în subordinea Academiei Române, a împlinit 20 de ani de la înfiinţare. Cu acest prilej, în Aula Academiei Române a avut loc Simpozionul internaţional “Fenomenul totalitar: între realităţi istorice şi abordări istoriografice”, informeaza Basilica.ro.
În deschidere, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a dat citire mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat Suferinţe adânci şi multe puse în lumină, informează Trinitas TV.
Preasfinţia Sa a oferit din partea Patriarhului României Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena domnului profesor dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului, iar pentru Institut Diploma de onoare Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi medalia omagială cu chipul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi susţinători ai Bisericii, dupa cum puteti viziona si in reportajul Trinitas de mai sus. In preambulul materialului nostru oferim o selectie ampla de fotografii de la manifestarea de exceptie iar in baza acestuia filmarile cu discursurile profesorilor Radu Ciuceanu si Octavian Roske din plenul Aulei Mari a Academiei Romane.
La eveniment a participat şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan. Înaltpreasfinţia Sa a susţinut prelegerea Închisoarea libertăţii şi libertatea închisorilor, publica ziarul Lumina, in editia de azi, impreuna cu fotografia de alaturi.
Căutarea adevărului istoric a stat la baza întemeierii Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
La aniversarea stiintifica au luat parte numeroase oficialităţi şi membri ai Academiei Române, sedinta omagiala fiind prezidata de presedintele Academiei Romane, Ionel Haiduc. În cei 20 de ani de activitate a INST au fost publicate zeci de volume care pun în lumină aspecte puţin cunoscute ale perioadei comuniste.
Şi Biserica Catolică a transmis un mesaj de felicitare din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti.
La final, din partea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului au fost oferite diplome de onoare dar şi medalii omagiale participanţilor, intre cei onorati de INST si Academia Romana numarandu-se inaltii ierarhi aflati de fata, oficialitati trecute si prezente, fosti detinuti politic, profesorii Ioan Scurtu, Dan Berindei, Ilie Badescu, Dinu Zamfirescu, Corneliu Turianu, George Potra, Cristian Paunescu, Mircea Suciu, s.a., cat si, In Memoriam, regretatii profesori Florin Constantiniu si Mihai Ungheanu (foto mai jos).
Pe un site dedicat memoriei artistului, scriitorului si luptatorului Raoul Sorban am descoperit un interviu foarte interesant realizat de Costan Mandrila, in care marele umanist, descendent al unei familii nobiliare romanesti din Transilvania, dezvaluie ca Imnul Israelului este “Cucuruz cu frunza-n sus”, cules de tatal sau, compozitorul Guilelm Sorban, autorul cunoscutelor melodii pe versuri de Eminescu, “Mai am un singur dor” si “Pe langa plopii fara sot”. Redau mai jos acest interviu memoriabil insotit de mai multe articole comemorative de pe portalul RaoulSorban.Ro care constat ca are si Pagina de Facebook.
Protocronismul este o prioritate in raport cu ideea de sincronism. Adica, noi nu gafaim in urma altora, ci putem cateodata lua startul inaintea lor. S-a spus ca aceasta conceptie protocronica este falsa fiindca noi am intrat in cadrul culturii moderne, dupa alte popoare, deci nu putem da lucruri noi inaintea acelora, din moment ce am venit dupa ele. Aceasta este o judecata…
În captivitatea istoriei. Această parafrază din titlu la celebrul îndemn al neo-kantienilor de întoarcere la Kant (Zurück zu Kant!), îl are, de astă dată, drept călăuză, în ce-l priveşte pe Dante, pe Edgar Papu.
În analiza importanţei artei, Edgar Papu întreprinde o interesantă paralelă între Faust şi meşterul Manole. El porneşte de la premisa că după cum simbolul aspiraţiei către cunoaştere îşi află cea mai înaltă expresie în persoana lui Faust, tot astfel năzuinţa opusă îşi găseşte cel mai desăvârşit purtător în făptura mistică a Meşterului Manole.
Astazi, 30 martie 2013, se implinesc 20 de ani de la moartea marelui carturar roman de valoare universala Edgar Papu (1909 – 1993). Coincidenta istorica face ca tot intr-o zi de 30 septembrie, insa in urma cu 24 de ani, sa mearga spre Ceruri un alt mare carturar al culturii romane, pe deasupra si nevolnic monah, Parintele Nicolae Steinhardt. Nicolae a ales calea Rohiei. Edgar Papu a fost crestinat la catolicism de rit oriental de insusi Monseniorul Vladimir Ghica – declarat chiar zilele trecute “martir pentru credință” de către noul Papa Francisc – si s-a casatorit cu Angela, fiica de preot ortodox (foto dreapta). Ce-i mai leaga pe cei doi: amandoi s-au nascut evrei, amandoi s-au crestinat pe pamant romanesc, amandoi au facut inchisoare politica, fiind eliberati cu decretul din 1964, de dupa desovietizarea structurilor de forta, amandoi au iubit poporul roman si amandoi au suferit pentru Romania. Amandoi au lasat o mostenire inestimabila acestui neam, in care s-au izbavit.
In absenta oricaror manifestari culturale omagiale pe masura staturii impresionante a eseistului si criticului literar Edgar Papu, portalul Ziaristi Online propune cititorilor sai o serie de articole comemorative care sa atinga personalitatea acestui geniu al Romaniei, a carui memorie este terfelita si azi, de aceeasi si aceeasi dusmani ai poporului roman.
Considerat “parintele protocronismului romanesc” modern, dupa Hasdeu (“Etymologicum magnum Romaniae”) si Densusianu (“Dacia preistorica”), Edgar Papu a fost supus unui adevarat linjas pe termen lung, de cele mai multe ori cei care il executau fiind total lipsiti de orice cunostinta asupra operei si valorilor exprimate de marele ganditor. Ce este asadar protocronismul (gr. protos – primul și chronos – timp)? Sintetizat, este “un curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica”. Sau: “o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei” (Theodor Codreanu). Conform acestui curent, continuitatea romaneasca si crestineasca pe acest pamant a contribuit definitoriu si primordial la dezvoltarea civilizatiei europene.
Parintele Staniloae avea sa explice despre prefacerile europene dupa nasterea, crucificarea si invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos: “Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.” (“De ce suntem ortodocsi”, Revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991, via Roncea Ro).
“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta”. Paradoxal, pentru detractorii teoriei protocronismului, acest citat nu-i apartine lui Edgar Papu si nu a fost publicat pe vreun site “extremist”, “tracoman”, “dacoman” sau “national-comunist” ci este reprodus din New York Times ( NYT – 30 noiembrie 2009) si este scris de John Noble Wilford, care afirma, prezentand expozitia internationala “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C. – see also Origins: A History of Beginnings.” ca “civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor” (Enciclopedia Romaniei online).
Teoria incriminata de dusmanii de ieri si azi ai Romaniei a fost creionata de Edgar Papu pentru prima oara in eseul „Protocronismul românesc” (Revista “Secolul XX”, 1974) si explicata mai pe larg in lucrarea “Din clasicii noştri” (Editura Eminescu, Bucuresti, 1977). Dezvoltata ca un curent cultural, teoria lui Edgar Papu avea sa fie anihilata de la cel mai inalt nivel al Partidului, printr-un personaj funest, care s-a dovedit ulterior a fi un veritabil agent sovietic, disparut misterios din Romania dupa 1989, dupa inscenarea propriei inmormantari: Gheorghe (Gogu) Radulescu, vicepreședinte al Consiliului de Stat al României Socialiste, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist din Romania (foto dreapta, amuzandu-l pe N. Ceausescu).
Denigratorii lui Edgar Papu au sustinut si reafirmat incontinuu ca protocronismul reprezinta platforma de edificare a “national-comunismului” lui Ceausescu. Dar faptele demonstreaza cu totul si cu totul altceva: profesorul Theodor Codreanu arata: “În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul “Profesorii mei de limba română”, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între care şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră” (“Edgar Papu si minoratul culturii romanesti”). De altfel, “national-comunistul” Edgar Papu avea sa fie aparat din exil de insusi Mircea Eliade, cel care impartasea aceleasi idei cu nedreptatitul de la Bucuresti: „Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea”. “Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti?”, se intreaba profesorul Theodor Codreanu.
In urma articolului nomenclaturistului comunist, de infierare a protocronismului, Edgar Papu a fost interzis a doua oara, dupa perioada de detentie ispasita sub acuzatia de “uneltire contra ordinii sociale”. Suzana Gadea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, interzice aparitia Dreptului la replica al profesorului Edgar Papu la atacul venit din varful piramidei agentilor sovietici. Incepe cea de a treia perioada de marginalizare din viata profesorului, dupa ce o “Comisie Simionescu”, insarcinata cu epurarile in mediul universitar, trasa in 1948 ordinul “sa fie lasat fara statut social” – pentru ca “este un element idealist, mistic, nesigur” -, urmat apoi de incarcerarea sa din 1961. O moarte civila din care, totusi, “neolegionarul” Edgar Papu – “o minune de neam davidic în neamul românesc”, dupa cum il defineste profesorul Ilie Badescu – a inviat si ramane viu, in memoria fiintei culturale si a constiintei nationale. De amintit, intr-o paranteza: Gogu Radulescu este vazut pana in ultimele clipe ale regimului comunist, de-a dreapta lui Ceausescu, in aparitia sa televizata din sediul CC al PCR in care acesta se exprima pe tema evenimentelor de la Timisoara (20 decembrie 1989). In aceeasi seara, Gogu Radulescu avea sa urmareasca o piesa a uneia dintre amantele sale, Valeria Seciu, la Teatrul Mic. Din masina neagra cu numar mic a demnitarului comunist aveau sa coboare, impreuna cu acesta, criticii Zigu Ornea si… Nicolae Manolescu. (Vedeti siCazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii. Reteaua din Retea: de la Komintern la Neokomintern si Un document original halucinant. Semnaturile intelectualilor patriei pentru eliberarea lui Gogu Radulescu, membru CPEx al CC al PCR. EXCLUSIV).
Peste ani, acelasi Nicolae Manolescu avea sa contribuie la asa-numitul “Raport Tismaneanu” in care protocronismul era din nou “infierat”, cu aceeasi “manie proletara” ca si in articolul membrului CPEx al CC al PCR, Gogu Radulescu (foto dr.). De notat, ca, exact in acelasi timp in care “apologetul national-comunismului” Edgar Papu isi spunea rugaciunile salvatoare in celulele inchisorilor comuniste in care fusese aruncat, criticul “anti-comunist” Nicolae Manolescu scria: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Nicolae Manolescu, ,,Înnoire”, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.). Si inca: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964). Delirul continua si in 1965: “Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” (Sursa: Cotidianul.ro).
Ca un element de turnesol, se cuvine sa amintim ca, in timp ce Manolescu gireaza si astazi adevarate atacuri la adresa lui Eminescu si a fiintei nationale, ultima carte a profesorului Edgar Papu, la care a lucrat, aproape orb, pana in cea din urma clipa a vietii sale, aparuta postum la Editura Princeps (Iaşi, 2005), îngrijită de fiul sau, Vlad-Ion Papu, si cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, a fost Eminescu într-o nouă viziune (Vedeti aicicronica profesorului Theodor Codreanu). Eminescu, “omul deplin al culturii românesti” dupa cum il considera colegul sau de crez si generatie Constantin Noica, si despre care Edgar Papu afirma: “Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru.” (www.mihaieminescu.ro).
“Pe Edgar Papu mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, Edgar Papu şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii”, il evoca pe marele disparut esista Magdalena Albu intr-un articol cu titlul Edgar Papu – fluviul unei conștiințe exemplare. ”În ghearele anchetatorilor şi temnicerilor au încăput şi figuri cu totul candide, din specia celor care nu pot omorî o muscă, dar care intrau în programul de decimare, de exterminare a inteligenţei creatoare româneşti”, scria profesorul Mihai Ungheanu despre arestarile lui Constantin Noica, Vasile Voiculescu si Edgar Papu, in lucrarea sa fundamentala, “Holocaustul culturii române“.
“În zilele noastre planeta apare încă dominată de Ananké, cumplita zeiţă a nevoii. Să nu fi ajuns, oare, omul la putinţa de a se elibera din lanţurile ei? Trecută de „păcatele tinereţii”, săvîrşite în trecutul nevîrstnic al secolului XX, omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă. Deoarece adîncul acestei conştiinţe omeneşti cuprinde. în stare matură, comori mai bogate decît tot aurul lumii, valorile lăuntrice sînt chemate să comande şi asupra „situaţiei date”, şi asupra „nevoii”, pe care sfîrşitul de veac le impune, în pragul unui nou mileniu. România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru”, sintetiza Edgar Papu valentele protocronismului in articolul sau “Prolog catre viitor“.
Mentionam ca articolul de mai jos a fost cenzurat, peste ani, de acelasi “anti-comunist” Nicolae Manolescu, la o aparitie in Romania literara. Asadar, in premiera, versiunea integrala despre EDGAR PAPU – LA CEASUL DREPTĂȚII, prezentata de fiul sau, Vlad-Ion Papu, la ceas comemorativ. Marturia memorialistica impresionanta a eseistului Vlad-Ion Papu, care isi propune sa puna in circulatie internationala ideile parintelui sau, si caruia ii multumim in mod deosebit, este urmata de un interviu video din anii ’90, prezentat de Fundatia culturala “Edgar Papu”.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe marele carturar Edgar Papu!
Profesorul Ilie Badescu: “Să facem azi, la 20 din anii de veșnicie ai blândului cărturar „să nu se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”, cum spune poetul, prin darul acestui om nepereche : Edgar Papu, om de legendă și de baladă, minune de neam davidic în neamul românesc.”
După ce refuză oferta de a se înscrie în partidul comunist, găsind că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu sentimentele sale religioase, mai ales că în urma convertirii – sub influenţa Monseniorului Vladimir Ghyka (la al cărui proces de beatificare îşi va aduce şi el mărturia şi în amintirea căruia îl va boteza Vlad pe singurul său fiu) – la catolicismul de rit oriental, este epurat din învăţământ şi nevoit să devină colaborator extern la Institutul de Lingvistică, unde a contribuit la redactarea primului volum al Dicţionarului general al limbii române (1951–1953).
Prof Dinu C. Giurescu: „Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata si de Camera Deputatilor inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”
EXCLUSIV Ziaristi Online: Documentul integral intitulat Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti
Profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.
“Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.“
IPS Hierotheos despre Romani: M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.
Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii române moderne este Delirul de Marin Preda. Apărut în ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fără nici o reclamă, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare şi ar fi dublat această cifră dacă, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietică a mărit interesul pentru carte, dar i-a fost şi fatal.
Partidul comunist de la Bucureşti i-a impus autorului să dea o nouă ediţie, în care să revină asupra tratării evenimentelor incluse în roman, anii intrării României în cel de-al doilea război mondial, şi această a doua ediţie a apărut, în luna august a aceluiaşi an, cu precizarea Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Volumul doi, anunţat de scriitor şi aşteptat intens de cititori, n-a mai apărut niciodată. În locul lui, Marin Preda a tipărit, în 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viaţa ca o pradă, şi peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pământeni. Succesul celor două cărţi a fost mare şi se explică şi prin tensiunea aşteptării părţii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, în vara anului 1980. Cartea şi-a avut ecourile ei postume, între care şi două ediţii: una în 1987, identică cu cea de a doua (cea revizuită), şi alta în 1991, scoasă de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe copertă: „ediţie necenzurată“, introducând capitolul scos de cenzură despre Stalin, şi scoţând un altul, pe motiv că n-ar fi făcut sau n-ar fi trebuit să facă parte niciodată din ediţia primă. După cum se vede, cartea are o istorie accidentată.
Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.
Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează –, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.
Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.
Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.
Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.
Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!
Cititi si: COMUNICAT DE PRESĂ (24 mai 2011)
REF: Mesaj de condoleanţe din partea preşedintelui României
Preşedintele României, Traian Băsescu, a transmis marţi, 24 mai a.c., un mesaj de condoleanţe familiei scriitorului Fănuş Neagu. Vă prezentăm acest mesaj:
„Am primit cu tristeţe vestea plecării dintre noi a scriitorului Fănuş Neagu. Personalitate însemnată a culturii române, Fănuş Neagu ne-a dăruit, prin întreaga sa activitate de peste 50 de ani, o operă valoroasă prin măiestria sa artistică şi prin forţa metaforei cu care a surprins perioada pe care a traversat-o. A fost simbolul unei generaţii care a asumat literatura ca expresie a libertăţii şi a valorii.
Fănuş Neagu va rămâne în amintirea noastră pentru devotamentul cu care s-a dedicat vocaţiei sale remarcabile de scriitor.
Sincere condoleanţe familiei, prietenilor şi tuturor celor care i-au rămas alături în suferinţă. Dumnezeu să-l odihnească!”
February 24th, 2017 
VR 
În acelaşi set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat în urmă cu o lună de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.
Posted in 
Tags: 
