La inmormantarea lui Constantin Noica. In prim plan Adrian Paunescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Barbu, Mihai Sora. Gabriel Liiceanu. Privirea monahului de la Rohia catre catharul de la Paltinis spune totul.
Motto: In “Jurnalul de la Păltiniş” nu s-a scris „nici un cuvânt, nici un cuvinţel, despre acei (numeroşi) care şi ei şi-au dovedit ataşamentul pentru tine, dragostea, aprecierea, respectul, nu mergând cu trenul şi autobuzul de la Bucureşti la Păltiniş, ci cu duba de la Bucureşti ori Piteşti la Gherla, Jilava, Aiud şi alte locuri asemănătoare”. – Extras dintr-o scrisoare a Monahului Nicolae Steinhardtcatre filosoful Constantin Noica interceptata si copiata de Securitate (DUI nr.207, vol.6, f.132)
La 25 de ani de la trecerea la Domnul a Monahului Nicolae de la Rohia, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale a organizat la Paris o noua conferinta comemorativa Martor, dedicată martirilor mărturisitori din temnițele comuniste și nu numai. Reproducem mai jos, filmul de prezentare a personalitatii Parintelui Nicolae Steinhardt realizat pentru acest eveniment. Dupa ce am publicat o Nota foarte interesanta din Dosarul de Securitate al monahului evreu – din care reiese ca stia ca se adreseaza unui informator al Securitatii – ne bucuram sa infatisam de data aceasta fotografii inedite pentru spatiul online, cu Parintelui Nicolae, insotite de o scrisoare in facsimil a Parintelui Dumitru Staniloae si de o alta a filosofului Constantin Noica, cat si de o fila de manuscris a Monahului de la Rohia, pentru a va delecta cu scrisul calugarului. Regretam faptul ca nu cunoastem autorii tuturor fotografiile pe care le reproducem, unele preluate dintr-un articol comemorativ din Jurnalul National iar altele, mai putin cunoscute sau chiar inedite, din Revista Verso, un numar special dedicat Monahului de la Rohia. De asemenea, atingem, fara comentarii, asa cum ne-a fost ea lasata de Parintele Nicolae Steinhardt, o problema care transcede perioada comunismului: Chestiunea “Catharilor de la Paltinis”. In acest sens publicam o serie de scrisori, unele interceptate si transcrise de Securitate, cat si textul polemic al Parintelui Steinhardt care-i viza pe “catharii” Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Vom continua comemorarea marturisitorului convertit la adevarata credinta in temnitele comuniste printr-o noua postare, cu noi imagini si cugetari binecuvantate.
1974 aprilie 3
Nota a informatorului “Gogu Pil” privind relatiile lui Nicu Steinhardt din strainatate si experienta detentiei
Primit: lt-col Popescu N.
Sursa: “Gogu Pil”
Nr. op. 0071/110/PN-0075
Casa – “Festival”
Strict secret
Ex. unic
Nota
“Pe ziua de 14 martie am fost vizitat de scriitorul Steinhardt Nicolae, fost coleg de liceu, domiciliat in str. Ion Ghica nr. 3. Este doctor in drept si in filosofie, ambele doctorate luate cu mentiunea Magna cum Laudae. A facut studii si in Anglia timp de 3 ani. Coleg de liceu si cu Constantin Noica, a pastrat de-a lungul anilor relatii de prietenie stransa cu acest doctrinar legionar notoriu.
– De cand nu l-ai mai vazut pe Noica?, am intrebat eu.
– A fost alaltaieri la mine. Ne vedem foarte des. Cand eu la el, cand el la mine – mi-a raspuns Steinhardt. Ne leaga conceptia comuna a spiritualitatii creatoare si stilul de viata si sobrietatea ascetica. (…)
Enil Cioran este apreciat in toata lumea si revendicat explicit de francezi, ca fiind cel mai reprezentativ filosof al acestui popor. Noica il depaseste la mare distanta pe Cioran. (…)
Am fost judecat si condamnat cu un grup de 25 de intelectuali si al doilea grup mai mic, pentru difuzarea de conceptii vrajmase oranduirii comuniste – ca dusmani ai clasei muncitoare. Eu nu trebuia sa fac parte din lot – cu coloratura legionara, in care majoritatea fusesera legionari, eu fiind evreu, deci un nonsens. Insa, figurand pe lista ca unul care avusese numeroase contacte cu Noica, seful grupului, anchetatorii au vrut sa faca din mine o unealta, un martor al acuzarii. Astfel, trebuia sa compar in proces. In capetele de acuzare impotriva lui Noica si a grupului, scorniri atat de neadevarate si de absurde – total necorespunzatoare realitatii si bunului-simt – m-au umplut de revolta, incat am refuzat sa le iscalesc declaratia, asumandu-mi raspunderea unor grave invinuiri, de care habar n-aveam. Anchetatorul meu – Simon se numea – evreu ca si mine, azi probabil e cel putin colonel in Securitate, ori in Israel, m-a batut intr-un mod bestial, ca sa cedez presiunilor; “nu iesi viu din inchisoare, daca nu te dai pe brazda si nu esti cu noi. Am sa te omor! Eu cu mana mea te distrug”. Si ma dadea cu capul de toti peretii. Am cunoscut si metoda cu ranga. Ma mir ca mai sunt zdravan acum, la cap, si pot sa judec. Pentru ca n-am vrut sa le fac jocul anchetatorilor, m-au introdus in lotul acuzatilor si am capatat 13 ani. Asa am devenit eu legionar. Am stat 6 ani inchis. M-am liberat de la Gherla, fara reeducare insa. De altfel si cei de la Aiud era impartiti in trei categorii: peste doua mii au acceptat reeducarea, fiind obligati sa semneze o declaratie cu acuzatii grave impotriva lui Codreanu, ca era imoral, sifilitic, redus ca intelect, in slujba hitleristilor, agent platit, betivan etc, fiind convinsi ca semnarea acestei declaratii este conditia eliberarii, caci asa li se spusese. Alte 125 de persoane n-au vrut sa iscaleasca si nici sa se supuna opiniei de reeducare si in sfarsit 26 de persoane au cerut sa ramana in inchisoare, nemaivand pe nimeni din rude in viata. Toti, fara execeptie, au fost eliberati, pentru ca asa dictau imprejurarile politice externe. Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Insa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata. Daca ar fi trait, n-ar fi existat omorarea lui Iorga, a lui Madgearu si nici crimele de la JiIava. (…)
Eu am stabilit relatii de mare prietenie cu monseniorul Ghika si cu alti catolici de seama, insa am imbratisat religia ortodoxa, consecvent sfaturilor confesorului meu de la Jilava, calugarul Dobjeuca (transcrierea gresita a informatorului, corect Dobzeu – n.a.), basarabean de origine, un adevarat sfant. Acum e la o manastire prin Husi. (…) Acest calugar m-a crestinat la Jilava, infruntand, si eu si el, rigorile restrictiilor si dispozitiilor care interziceau astfel de manifestari si convertiri (la 15 martie 1960 – n.n.). Cu acest prilej mi-am schimbat si numele din Aurel in Nicolae. (…)
Ce zici de Kissinger? Il apreciezi ca personalitate politica?
– Face jocul rusilor. Pentru mine e un tip dubios. Ii lasa pe rusi sa-si faca mendrele, acceptandu-le conditiile, santajele, cand se stie ca pericolul numarul unu al pacii si culturii omenirii sunt sovieticii.”
“Gogu Pil”
ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101
P 191 – 195 din CNSAS, Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan. Prefaţă: Toader Paleologu. Studiu introductiv: Clara Cosmineanu, Ed. Nemira, 2005, 395 p.
Profesorul Radu Ciuceanu la 20 de ani, in 1948, intr-o fotografie de la arestare, si la 85 de ani, la Academia Romana
Profesorul Radu Ciuceanu implineste azi 85 de ani. Ii dorim La Multi Ani! din toata inima, sanatate de la Dumnezeu, putere de munca si la cat mai multe lucrari despre teroarea bolsevica asmutita asupra bietei Romanii. Prezentam mai jos, in fotografii si imagini video, lansarea celui de-al patrulea volum de memorii al fostului detinut politic si deputat, doctor in istorie, fondator al Asociatiei Fostilor Detinuti Politic din Romania, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta si presedinte al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului – Academia Romana, insotita de un tulburator episod din cartea sa, intitulata “Prea mult intuneric, Doamne!”, despre Craciunul in cumplita inchisoare de la Pitesti. Un intuneric infrant prin Credinta, din care izvoreste acum lumina marturisitoare pentru generatiile viitoare.
Recenzie. “Urlă haita”- o carte de memorii ziditoare dăruită românilor, scrisă de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea. Frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948
de Florin Palas
“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.
Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.
Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.
Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”.
După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti.
Integral, impreuna cu filmari, explicatii si trimiteri catre articole folositoare privindu-i pe scaraoțchii de ieri si azi transformati in “ingeri ai luminii”, laZiaristi Online
Suntem onoraţi să vă invităm sâmbătă 29 oct. 2o11, ora 11,oo, la Fortul 13 Jilava (str. Sabarului 1, com. Jilava, jud. Ilfov), la ceremonia omagierii luptătorilor anticomunişti paraşutaţi de avioanele militare americane şi executaţi, alături de susţinătorii lor locali, la 31 oct. 1953.
Avînd în vedere regimul special al spaţiului unde va avea loc ceremonia, respectiv zona de protecţie a penitenciarului Jilava, este necesară anunţarea în prealabil a participării dvs. la unul din telefoanele de mai jos sau pe e-mail. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Pentru acces în zona de protecţie a penitenciarului Jilava, informaţii cu privire la participare, transport, protocol: Alexandru Onofrei – Tel. 0731807061 // 0722749249, E-mail: [email protected]
Un capitol oarecum obscur al confruntării românilor cu Securitatea şi cu regimul comunist se referă la activităţile voluntarilor români paraşutaţi de către serviciile secrete occidentale la sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cincizeci din secolul trecut. Pe măsură ce România era tot mai aservită URSS, mulţi anticomunişti au ales exilul, fie pentru a începe o nouă viaţă în lumea liberă, fie pentru a încerca, din afară, eliberarea ţării de sub tirania sovietică şi comunistă.
În Germania şi Austria se găseau mulţi legionari. Unii erau acolo încă din 1941 (după înfrângerea rebeliunii legionare ), alţii au dezertat din armată în timpul războiului din Vest. Dintr-un interviu realizat de Liviu Vălenaş cu Mircea Dimitriu, aflăm că după ce Tribunalul de la Nurnberg nu a încadrat mişcarea legionară în rândul formaţiunilor fasciste/naziste, serviciile secrete americane, franceze şi, mai puţin, engleze, au început colaborarea cu structurile legionare pentru a recruta persoane hotărâte sa fie trimise în România ocupată. Se punea în practică o decizie a C.I.A. În 1948 se înfiinţează Oficiul de Coordonare Politică (O.P.C.), aflat sub conducerea lui Frank Wisner şi care avea misiunea să se ocupe de recrutarea unor români din taberele de refugiaţi români aflaţi în Germania, Austria, Iugoslavia. Chestiunea se încadrează într-un plan mai general care avea ca obiectiv crearea unor reţele de agenţi ai Serviciilor Secrete britanice şi americane în ţările blocului sovietic. Oficiul de Coordonare Politică a acordat o atenţie deosebită emigraţiei române întrucât Wisner cunoştea bine realităţile de la noi, în timpul războiului conducând Biroul de Servicii Strategice (OSS) din România.
La scurt timp după încheierea războiului, occidentalii încep să înţeleagă faptul că alianţa cu URSS n-a fost tocmai fericită. Referindu-se la înfrângerea Germaniei, Winston Churchill spunea la Haga în 1948 că au omorât porcul cel mai slab. Preşedintele american Harry Truman şi cel al Franţei, Vincent Auriol şi-au dat acordul pentru recrutarea unor voluntari români care să fie pregătiţi şi trimişi în România ocupată. Iniţial franco-americanii au dorit să colaboreze cu Comitetul Naţional Român. Câtă vreme C.N.R. a fost condus de Nicolae Rădescu, „guvernul în exil” s-a bucurat de aprecierea americanilor. N. Rădescu a încercat să valorifice prevederile legii Lodge din 1948, lege prin care puteau fi înrolaţi în armata S.U.A., 50.000 de tineri din Europa de est. Legea propusă de senatorul republican Henry Cabot Lodge răspundea unei cerinţe a O.P.C. care viza pregătirea celor care urmau să fie trimişi dincolo de Cortina de fier. Înainte de elaborarea acestei legi şi de înfiinţarea O.P.C., George Kennan, autorul celebrei telegrame lungi susţinuse folosirea judicioasă a operaţiunilor acoperite care să încurajeze spiritul de independenţă şi de libertate al popoarelor est-europene. Demnitarii americani erau bine informaţi despre starea de spirit din România. Rudolf Schoenfield, şeful legaţiei S.U.A. spunea că „ românii aşteaptă cu mult dor fericita zi în care vor afla că ruşii au plecat şi-i vor găsi pe actualii conducători români atârnând la capătul câte unei frânghii”. Existau în occident peste 70.000 de români dispuşi să lupte pentru răsturnarea regimului comunist, iar generalul Rădescu spunea că aproximativ 20.000 ar putea uza de prevederile legii Lodge. Sensibilizaţi de emigranţii din Europa de Est, americanii au înfiinţat Comitetul Naţional pentru Europa liberă (N.C.F.E.), în primăvara anului 1949. Comitetul îşi propunea să realizeze unitatea grupurilor de emigranţi (cea românească era extrem de divizată- n.n.) şi să sprijine aceste emigraţii pentru reinstaurarea democraţiilor în ţările lor. Pentru a întreţine speranţa libertăţii în ţările ocupate de sovietici, N.C.F.E., a înfiinţat Radio Europa Liberă.
Interesul S.U.A. pentru românii aflaţi în emigraţie se explică şi prin faptul că autorităţile comuniste din România au desfiinţat Oficiul American de Informaţii, structură considerată de sovietici un „butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”. În procesele intentate funcţionarilor şi ofiţerilor de la acest oficiu, instituţia americană a fost prezentată ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” al cărei rol era să oprească „cursul României spre democraţie şi progres. La ordinul guvernului de la Bucureşti, S.U.A. au închis acest oficiu. Întrucât discuţiile cu Comitetul Naţional Român trenau, serviciile speciale franceze şi americane s-au orientat către emigraţia legionară. Oferta franco-americană a fost primită cu entuziasm de liderii legionari pentru că le oferea posibilitatea să restabilească legăturile cu legionarii din ţară, să-i reorganizeze, să înlesnească plecarea din ţară a celor în pericol şi să pregătească o răscoală populară care să izbucnească în cazul unui conflict ruso-occidental.
Despre relaţiile mişcării legionare cu anglo-americanii, de această dată relatează şi un Raport sintetic despre activitatea mişcării legionare în perioada 1944-august 1949, raport întocmit de securitate în 10 septembrie 1949.
Mircea Dimitriu (foto dreapta, in Germania, anul 1951, alaturi de Horia Sima), cel ales de O.P.C. pentru recrutarea legionarilor explică opţiunea franco-americanilor pentru oamenii săi prin faptul că „datele serviciilor secrete occidentale îi prezentau pe legionari ca fiind total anticomunişti”, că legionarii „sunt combatanţi, fără frică de moarte”. De operaţiune se ocupau serviciile secrete militare ale S.U.A. şi Franţei.
După 1949 Horia Sima a intrat în contact şi cu serviciile secrete militare engleze care s-au ocupat de pregătirea câtorva grupe de voluntari. Hotărârea occidentalilor de a pregăti voluntari din emigraţie pentru trimiterea lor în România a fost influenţată decisiv de informaţiile obţinute de Foreign Office, informaţii conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau faptul că rezistenţii beneficiază de sprijinul ţăranilor. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în rezistenţă sau de 60.000 după cum susţineau liderii rezistenţei. Oficiul pentru Coordonare Politică începe recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria, Iugoslavia.
Au fost recrutaţi 100 voluntari, 50 pentru paraşutare în România şi 50 pentru activitate contrainformativă, în afara României, pentu susţinerea primei activităţi. Pregătirea voluntarilor s-a realizat la Isny, Biberach, Lindau (în Germania), Longjoumeau, Montfermeil, Andilly, Chevilly la Rue (în Franţa). Centrele de instrucţie, finanţarea şi o parte a instructorilor erau în sarcina franco-americanilor. Alţi instructori erau desemnaţi de liderii legionari. Instrucţia consta în: însuşirea telegrafiei Morse, deprinderea de confecţionare a legitimaţiilor şi actelor de identitate false ( cu un chibrit şi tuş cel în cauză trebuia să poată confecţiona orice ştampilă), folosirea armei pentru apărare, identificarea locului de paraşutare, cunoaşterea amănunţită a acestuia şi interpretarea hărţilor militare.
În timpul instruirii s-au făcut cel puţin 10 salturi cu paraşuta. Se parcurgeau 20 de kilometri pe timp de noapte pentru perfecţionarea orientării în teren. S-au confecţionat aparate de emisie-recepţie de mici dimensiuni.
Şeful staţiei C.I.A. la Bucureşti, între 1949-1951, Gordon Mason susţine că agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul. Mason consideră că acţiunea „paraşutiştii” avea trei obiective: cunoaşterea forţei mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre activităţile armatei române şi sovietice, încurajarea luptătorilor de rezistenţă pentru acţiuni împotriva trupelor sovietice în cazul unui război. Numai în centrele amintite au fost pregătiţi în perioada 1950-1953, 100 de voluntari legionari. Alte sute s-au pregătit în Italia şi Grecia. Şeful operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, susţine că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Agenţii erau fie paraşutaţi, fie intrau pe mare sau pe căile ferate.
Pe scurt acestea sunt împrejurările în care are loc paraşutarea tânărului Mircea Popovici în noaptea de 1-2 octombrie 1952.
April 5th, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
