Patriarhul Teoctist: “Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România!” 12 ani de la plecarea “Marelui Alb” (7 februarie 1915 – 30 iulie 2007). 12 citate ale Preafericitului Părinte şi un interviu din 2006 de Victor Roncea pentru ziarul ZIUA

July 27th, 2019

No Comments »

Parintele Patriarh Teoctist – Foto Karina Knapek

Patriarhul Teoctist, personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe Române, a trecut la cele veşnice în 30 iulie 2007. Astăzi s-a săvârşit pomenirea lui în Bisericile României. Veşnica lui pomenire din neam în neam!

Publicăm aici 12 citate care ne reamintesc de chipul luminos, vorba blândă și sufletul cald al Patriarhului Teoctist, transmise de Basilica şi Roncea.Ro:

În altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem şi voinţa divină ca acolo să fie altarul răscumpărător şi veşnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar şi în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul şi ajutorul credincioşilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România! – Integral la Părintele Patriarh Teoctist (7 Februarie 1915 – 30 Iulie 2007). Un interviu de Victor Roncea din 2006

De multe ori nu tot ce doreşti să faci îţi este de folos! Este mai bine să laşi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare şi cu înţelegere în viaţă.
Ortodoxia nu înstrăinează oamenii între ei, ci îi adună pe făgaşul învăţăturii Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi Părinti.
A stărui în dreapta credinţă şi în dreapta făptuire, cu orice preţ, rămane, aşadar, condiţia de neclintit a dobândirii vieţii celei adevărate şi a împărtaşirii din roadele Jertfei şi Învierii lui Hristos.
În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi.
A crede în Hristos înseamnă astăzi a te simţi responsabil în toate, pentru toate şi pentru toţi, înseamnă a fi gata de a “mărturisi”, în orice împrejurări, “pentru adevăr”, arătând lumii prin această că ai înţeles cu adevărat de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru noi: anume, pentru a face cu putinţă că firea noastră umană, cea căzută şi pătimaşă, să iasă de sub puterea păcatului şi a morţii, primind ca dar al iubirii dumnezeieşti preschimbarea ei, prin harul divin cel necreat, şi învrednicirea ei de Împărăţia Cerurilor.
Egoismul şi lăcomia înseamnă desfigurarea spirituală a omului, stagnare şi închidere păcătoasă în sine, refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu şi de semeni calea către mântuire, calea către semeni.
Cel ce biruieşte egoismul îşi întoarce privirea spre Iisus şi spre aproapele său. Astfel, viaţa sa nu va mai fi umbrită de tristeţe, descurajare sau lipsă de iubire, el va fi într-o necontenită căutare a oricărui prilej prin care să fie adusă, întru bucurie, laudă Mântuitorului său şi, totodată, să fie înlesnită mântuirea celorlalţi prin împreună-purtarea sarcinilor lor.
Împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos, devenim fii ai Tatălui Ceresc, martori ai Lui în faţa lumii în care trăim: în familiile noastre, la locul nostru de muncă, şi oriunde am întâlni vreun semen din orice colţ al pământului, să-l îmbrăţişăm cu dragostea şi cu dorul lui Hristos.
Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează.
Egoismul şi bucuria sunt, este adevărat, de neîmpăcat. Căci cel dintâi se hrăneşte din seva patimilor omului care nu mai vrea să ştie decât de el însuşi, în timp ce bucuria se naşte din iubirea care, altoită pe iubirea lui Hristos, vrea să ştie de Dumnezeu şi de aproapele, care trebuie ajutat atât material cât şi spiritual.
Conştientizarea valorii reale a persoanei umane presupune şi convingerea că drepturile fundamentale ale omului îsi au sursa supremă tot în învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.