Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
Nicador Zelea Codreanu despre Parintele Justin Parvu:
AM FOST CONTEMPORANI CU UN MUCENIC
(…) Acestea sunt informaţiile ”oficiale”, dar noi vă oferim, ca de obicei, şi altele.
Părintele schimbase de fapt temniţa comunistă cu cea ”democratică”: era permanent supravegheat. Nu avea o clipă de singurătate, fiind mereu ”secondat” ba de un călugăr, ba de o măicuţă; chiar şi în chilie.
La invitaţia sfinţiei sale, În august 2009 am fost să-l vedem şi să vorbim. Scena care a avut loc atunci o păstrăm întipărită în memorie: Părintele a făcut un semn măicuţei care-l îngrijea ca să ne lase singuri. Dar monahia, insensibilă la solicitarea arhimandritului, nu s-a urnit din loc. Stareţul a repetat gestul, mai insistent. Măicuţa nici gând să plece, îşi tot făcea de lucru prin chilie. A fost nevoit să se răstească. După cca. un minut s-a dus să verifice dacă nu asculta la uşă! Ştia sfinţia lui ce ştia…
Dormea două-trei ore pe zi, iar numărul celor care veneau să-l vadă, să-i ceară sfatul sau binecuvântarea sau să se spovedească, era de-a dreptul alarmant: sute de oameni se aşezau cu corturile pe tăpşanul din faţa mănăstirii, aşteptându-şi rândul şi câteva zile pentru a reuşi să vorbească măcar câteva minute cu părintele. Erau oameni din toată ţara, inclusiv români din străinătate. Stareţul primea câte 150 de oameni pe zi! Fabulos! Mai ales dacă ne gândim la vârsta pe care o avea când se petreceau acestea: 90 de ani!
Şi alt fapt, mai puţin cunoscut, dar foarte important, este acela că sub îndrumarea sa Mănăstirea Petru Vodă a reeditat ”Pidalionul, cârma Bisericii Ortodoxe”. Cartea cuprinde regulile Bisericii Ortodoxe stabilite de Sf. Apostoli, de cele şapte Sinoade Ecumenice şi de Sfinţii Părinţi; au fost adunate de Sf. Sinod al Constantinopolului în 1802, din tomurile sinodale ale Bisericii Ortodoxe, de aceea cartea se numeşte ”Cârma Bisericii Ortodoxe”. Canoanele au fost traduse din greceşte de Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi, unul dintre sfinţii noştri, şi au fost tipărite la Mănăstirea Neamţ. Abia în 2007, prin strădania călugărilor de la Mănăstirea Petru Vodă, au fost republicate, după mai bine 150 de ani de uitare! Dumnezeu să-i răsplătească şi să-l odihnească pe mult pătimitorul păstor, Părintele Iustin!
Despre filmuletul postat pe internet fara binecuvantare, cu niste maicute cantandu-i de ziua Parintelui “Sfanta Tinerete Legionara”, chestiune pentru care Parintele Justin a fost anchetat de Procuratura, Nicador Zelea Codreanu considera: “Primul comentariu ar fi ca m-am gandit ca este la mijloc o falsificare a filmului, ca filmul este un fals care sa duca la defaimarea parintelui Iustin Parvu”.
Repere Biografice:
– Nascut in Bucuresti pe data de 27 septembrie 1935; cel mai mic fiu al locotenentului Horia Zelea Codreanu (1905 – asasinat la Buc. 1941), cel de-al treilea frate al Capitanului Miscarii Legionare;
– 1942 – 1946 – clasele primare la Scoala Maicii Domnului;
– 1946 – 1951 – Liceul Cantemir Voda;
– 1951 – exmatriculat din cauza apartenentei la familia legionara Zelea-Codreanu;
– 1951 – 1953 – se angajeaza in ”campul muncii” ca muncitor si urmeaza liceul la seral, absolvindu-l;
– 1953 – 1955 – soldat – dar nu la instructie, ci in Rezervele de munca, unitate speciala pentru copiii ”dusmanilor poporului”, de munca fortata; dupa 1989 acesti ani s-au echivalat cu detentia politica;
– 1955 – 1961 – jucator de rugby la echipa de prima divizie ”Aripile Brasov”; obtine diploma de antrenor de rugby;
Dat mereu afara de peste tot din cauza ascendentei, este, pe rand:
– controlor tehnic de noapte la autobuzele garajului ITB;
– sofer pe curse interjudetene IRTA;
– sofer pe ambulanta – cu aceasta ocazie participa in prima linie la revolutia din decembrie 1989; nu-si ia certificat de revolutionar;
– in 2000 se hotaraste sa ia atitudine fata de deviatia simista; infiinteaza Asociatia non-profit Actiunea Romana pentru a-si putea
desfasura activitatea legionara (conferinte, editare de carti etc.);
– in 2002 devine membru al Senatului Legionar reinfiintat in tara de dr. comandant legionar Ionel Zeana, reunind toti legionarii din tara si strainatate ramasi fideli liniei codreniste;
– in 2003 fondeaza ziarul Cuvantul Legionar al carui director este pana la moarte, scriind sute de articole;
– in 2009 ii apare cartea ”Miscarea Legionara – exprimari necenzurate” (culegere de articole);
– se stinge din viata la 14 februarie 2014, in urma unei grele suferinte (cancer) si este inmormantat la cimitirul Bellu ortodox, langa mama sa.
Protocronismul este o prioritate in raport cu ideea de sincronism. Adica, noi nu gafaim in urma altora, ci putem cateodata lua startul inaintea lor. S-a spus ca aceasta conceptie protocronica este falsa fiindca noi am intrat in cadrul culturii moderne, dupa alte popoare, deci nu putem da lucruri noi inaintea acelora, din moment ce am venit dupa ele. Aceasta este o judecata…
În captivitatea istoriei. Această parafrază din titlu la celebrul îndemn al neo-kantienilor de întoarcere la Kant (Zurück zu Kant!), îl are, de astă dată, drept călăuză, în ce-l priveşte pe Dante, pe Edgar Papu.
În analiza importanţei artei, Edgar Papu întreprinde o interesantă paralelă între Faust şi meşterul Manole. El porneşte de la premisa că după cum simbolul aspiraţiei către cunoaştere îşi află cea mai înaltă expresie în persoana lui Faust, tot astfel năzuinţa opusă îşi găseşte cel mai desăvârşit purtător în făptura mistică a Meşterului Manole.
Astazi, 30 martie 2013, se implinesc 20 de ani de la moartea marelui carturar roman de valoare universala Edgar Papu (1909 – 1993). Coincidenta istorica face ca tot intr-o zi de 30 septembrie, insa in urma cu 24 de ani, sa mearga spre Ceruri un alt mare carturar al culturii romane, pe deasupra si nevolnic monah, Parintele Nicolae Steinhardt. Nicolae a ales calea Rohiei. Edgar Papu a fost crestinat la catolicism de rit oriental de insusi Monseniorul Vladimir Ghica – declarat chiar zilele trecute “martir pentru credință” de către noul Papa Francisc – si s-a casatorit cu Angela, fiica de preot ortodox (foto dreapta). Ce-i mai leaga pe cei doi: amandoi s-au nascut evrei, amandoi s-au crestinat pe pamant romanesc, amandoi au facut inchisoare politica, fiind eliberati cu decretul din 1964, de dupa desovietizarea structurilor de forta, amandoi au iubit poporul roman si amandoi au suferit pentru Romania. Amandoi au lasat o mostenire inestimabila acestui neam, in care s-au izbavit.
In absenta oricaror manifestari culturale omagiale pe masura staturii impresionante a eseistului si criticului literar Edgar Papu, portalul Ziaristi Online propune cititorilor sai o serie de articole comemorative care sa atinga personalitatea acestui geniu al Romaniei, a carui memorie este terfelita si azi, de aceeasi si aceeasi dusmani ai poporului roman.
Considerat “parintele protocronismului romanesc” modern, dupa Hasdeu (“Etymologicum magnum Romaniae”) si Densusianu (“Dacia preistorica”), Edgar Papu a fost supus unui adevarat linjas pe termen lung, de cele mai multe ori cei care il executau fiind total lipsiti de orice cunostinta asupra operei si valorilor exprimate de marele ganditor. Ce este asadar protocronismul (gr. protos – primul și chronos – timp)? Sintetizat, este “un curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica”. Sau: “o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei” (Theodor Codreanu). Conform acestui curent, continuitatea romaneasca si crestineasca pe acest pamant a contribuit definitoriu si primordial la dezvoltarea civilizatiei europene.
Parintele Staniloae avea sa explice despre prefacerile europene dupa nasterea, crucificarea si invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos: “Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.” (“De ce suntem ortodocsi”, Revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991, via Roncea Ro).
“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta”. Paradoxal, pentru detractorii teoriei protocronismului, acest citat nu-i apartine lui Edgar Papu si nu a fost publicat pe vreun site “extremist”, “tracoman”, “dacoman” sau “national-comunist” ci este reprodus din New York Times ( NYT – 30 noiembrie 2009) si este scris de John Noble Wilford, care afirma, prezentand expozitia internationala “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C. – see also Origins: A History of Beginnings.” ca “civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor” (Enciclopedia Romaniei online).
Teoria incriminata de dusmanii de ieri si azi ai Romaniei a fost creionata de Edgar Papu pentru prima oara in eseul „Protocronismul românesc” (Revista “Secolul XX”, 1974) si explicata mai pe larg in lucrarea “Din clasicii noştri” (Editura Eminescu, Bucuresti, 1977). Dezvoltata ca un curent cultural, teoria lui Edgar Papu avea sa fie anihilata de la cel mai inalt nivel al Partidului, printr-un personaj funest, care s-a dovedit ulterior a fi un veritabil agent sovietic, disparut misterios din Romania dupa 1989, dupa inscenarea propriei inmormantari: Gheorghe (Gogu) Radulescu, vicepreședinte al Consiliului de Stat al României Socialiste, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist din Romania (foto dreapta, amuzandu-l pe N. Ceausescu).
Denigratorii lui Edgar Papu au sustinut si reafirmat incontinuu ca protocronismul reprezinta platforma de edificare a “national-comunismului” lui Ceausescu. Dar faptele demonstreaza cu totul si cu totul altceva: profesorul Theodor Codreanu arata: “În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul “Profesorii mei de limba română”, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între care şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră” (“Edgar Papu si minoratul culturii romanesti”). De altfel, “national-comunistul” Edgar Papu avea sa fie aparat din exil de insusi Mircea Eliade, cel care impartasea aceleasi idei cu nedreptatitul de la Bucuresti: „Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea”. “Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti?”, se intreaba profesorul Theodor Codreanu.
In urma articolului nomenclaturistului comunist, de infierare a protocronismului, Edgar Papu a fost interzis a doua oara, dupa perioada de detentie ispasita sub acuzatia de “uneltire contra ordinii sociale”. Suzana Gadea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, interzice aparitia Dreptului la replica al profesorului Edgar Papu la atacul venit din varful piramidei agentilor sovietici. Incepe cea de a treia perioada de marginalizare din viata profesorului, dupa ce o “Comisie Simionescu”, insarcinata cu epurarile in mediul universitar, trasa in 1948 ordinul “sa fie lasat fara statut social” – pentru ca “este un element idealist, mistic, nesigur” -, urmat apoi de incarcerarea sa din 1961. O moarte civila din care, totusi, “neolegionarul” Edgar Papu – “o minune de neam davidic în neamul românesc”, dupa cum il defineste profesorul Ilie Badescu – a inviat si ramane viu, in memoria fiintei culturale si a constiintei nationale. De amintit, intr-o paranteza: Gogu Radulescu este vazut pana in ultimele clipe ale regimului comunist, de-a dreapta lui Ceausescu, in aparitia sa televizata din sediul CC al PCR in care acesta se exprima pe tema evenimentelor de la Timisoara (20 decembrie 1989). In aceeasi seara, Gogu Radulescu avea sa urmareasca o piesa a uneia dintre amantele sale, Valeria Seciu, la Teatrul Mic. Din masina neagra cu numar mic a demnitarului comunist aveau sa coboare, impreuna cu acesta, criticii Zigu Ornea si… Nicolae Manolescu. (Vedeti siCazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii. Reteaua din Retea: de la Komintern la Neokomintern si Un document original halucinant. Semnaturile intelectualilor patriei pentru eliberarea lui Gogu Radulescu, membru CPEx al CC al PCR. EXCLUSIV).
Peste ani, acelasi Nicolae Manolescu avea sa contribuie la asa-numitul “Raport Tismaneanu” in care protocronismul era din nou “infierat”, cu aceeasi “manie proletara” ca si in articolul membrului CPEx al CC al PCR, Gogu Radulescu (foto dr.). De notat, ca, exact in acelasi timp in care “apologetul national-comunismului” Edgar Papu isi spunea rugaciunile salvatoare in celulele inchisorilor comuniste in care fusese aruncat, criticul “anti-comunist” Nicolae Manolescu scria: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Nicolae Manolescu, ,,Înnoire”, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.). Si inca: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964). Delirul continua si in 1965: “Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” (Sursa: Cotidianul.ro).
Ca un element de turnesol, se cuvine sa amintim ca, in timp ce Manolescu gireaza si astazi adevarate atacuri la adresa lui Eminescu si a fiintei nationale, ultima carte a profesorului Edgar Papu, la care a lucrat, aproape orb, pana in cea din urma clipa a vietii sale, aparuta postum la Editura Princeps (Iaşi, 2005), îngrijită de fiul sau, Vlad-Ion Papu, si cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, a fost Eminescu într-o nouă viziune (Vedeti aicicronica profesorului Theodor Codreanu). Eminescu, “omul deplin al culturii românesti” dupa cum il considera colegul sau de crez si generatie Constantin Noica, si despre care Edgar Papu afirma: “Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru.” (www.mihaieminescu.ro).
“Pe Edgar Papu mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, Edgar Papu şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii”, il evoca pe marele disparut esista Magdalena Albu intr-un articol cu titlul Edgar Papu – fluviul unei conștiințe exemplare. ”În ghearele anchetatorilor şi temnicerilor au încăput şi figuri cu totul candide, din specia celor care nu pot omorî o muscă, dar care intrau în programul de decimare, de exterminare a inteligenţei creatoare româneşti”, scria profesorul Mihai Ungheanu despre arestarile lui Constantin Noica, Vasile Voiculescu si Edgar Papu, in lucrarea sa fundamentala, “Holocaustul culturii române“.
“În zilele noastre planeta apare încă dominată de Ananké, cumplita zeiţă a nevoii. Să nu fi ajuns, oare, omul la putinţa de a se elibera din lanţurile ei? Trecută de „păcatele tinereţii”, săvîrşite în trecutul nevîrstnic al secolului XX, omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă. Deoarece adîncul acestei conştiinţe omeneşti cuprinde. în stare matură, comori mai bogate decît tot aurul lumii, valorile lăuntrice sînt chemate să comande şi asupra „situaţiei date”, şi asupra „nevoii”, pe care sfîrşitul de veac le impune, în pragul unui nou mileniu. România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru”, sintetiza Edgar Papu valentele protocronismului in articolul sau “Prolog catre viitor“.
Mentionam ca articolul de mai jos a fost cenzurat, peste ani, de acelasi “anti-comunist” Nicolae Manolescu, la o aparitie in Romania literara. Asadar, in premiera, versiunea integrala despre EDGAR PAPU – LA CEASUL DREPTĂȚII, prezentata de fiul sau, Vlad-Ion Papu, la ceas comemorativ. Marturia memorialistica impresionanta a eseistului Vlad-Ion Papu, care isi propune sa puna in circulatie internationala ideile parintelui sau, si caruia ii multumim in mod deosebit, este urmata de un interviu video din anii ’90, prezentat de Fundatia culturala “Edgar Papu”.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe marele carturar Edgar Papu!
Profesorul Ilie Badescu: “Să facem azi, la 20 din anii de veșnicie ai blândului cărturar „să nu se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”, cum spune poetul, prin darul acestui om nepereche : Edgar Papu, om de legendă și de baladă, minune de neam davidic în neamul românesc.”
După ce refuză oferta de a se înscrie în partidul comunist, găsind că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu sentimentele sale religioase, mai ales că în urma convertirii – sub influenţa Monseniorului Vladimir Ghyka (la al cărui proces de beatificare îşi va aduce şi el mărturia şi în amintirea căruia îl va boteza Vlad pe singurul său fiu) – la catolicismul de rit oriental, este epurat din învăţământ şi nevoit să devină colaborator extern la Institutul de Lingvistică, unde a contribuit la redactarea primului volum al Dicţionarului general al limbii române (1951–1953).