Victor Roncea Blog

Dupa ce Herta Muller i-a pus la punct pe intelectualii colaborationisti ai regimului comunist, de la Plesu si Liiceanu la Manolescu si Cartarescu, fara sa-i numeasca neaparat, cotidianele Adevarul si Evenimentul Zilei au lansat atacul cameleonilor, al celor care s-au simtit mai cu musca pe caciula. Dupa un perdaf pe care i l-a tras Manolescu, cu promisiunea unei a doua parti, in Adevarul de sambata, ieri, Liiceanu a atacat-o voalat pe laureata premiului Nobel, care l-a umilit la scena deschisa, la Ateneu. Astfel, intr-un interviu acordat HotNews (normal!), Liiceanu afirma practic ca Herta Muller nu isi merita premiul si ca acesta i-a fost acordat pe criteriu exclusiv politic. Interesant. Dar de ce nu i-a spus asta in fata, la Ateneu, cand incerca sa-i suga din aureola premiului Nobel? Iata cum o ataca Liiceanu pe Muller, prin invaluire (foarte “barbatesc”, nimic de spus), referindu-se la premiul Nobel pentru literatura obtinut anul acesta de Mario Vargas Llosa: “Sunt surprins. Ma dezobisnuisem de-a lungul ultimilor ani sa vad incununati cu premiul Nobel scriitorii pe care toata lumea ii considera ca fiind cei mai mari. Premiul Nobel s-a dat in ultimii ani dupa criterii, as spune, preponderent politice si uneori am avut de-a dreptul frustrari culturale cand am vazut inadecvarea dintre talentul literar al autorului si premiul pe care l-a primit. Nu inteleg cum se face ca premiul Nobel s-a orientat catre pura valoare literara. Cum se face ca Nobelul a revenit unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Nu mai exista distanta dintre valoarea literara si criteriile geo-politice.” Pam-pam.

In Evenimentul Zilei de azi, Cartarescu, aflat deja la a doua sa replica, plange ca un copil mic la tovarasa invatatoare laudandu-se cu faptele sale de vitejie sub Ceausescu: ca scria la cenaclul lui Manolescu si ca era publicat cu greu. Dar publicat. In tampenia sa de baietel “cu nasul in vant”, vorba Hertei Muller, “micul gigant” retard, vorba mea, comite insa o gafa incomensurabila, care-i devoaleaza de fapt crasa incultura politica, si nu numai, si nivelul cunoasterii fenomenului disidentei sub comunism: il plaseaza pe celebrul disident Vaclav Havel in inchisorile… Poloniei (foto)! Imaginati-va ca textul a trecut inainte de a fi publicat si pe la “mai-marii” EvZ, atoatestiutorii Ioana Lupea si scufita cu barba rosie Mircea Marian… Greu de crezut ca este o simpla eroare. E ca si cum ai vorbi despre scriitorul Paul Goma din… Bulgaria sau preotul anticomunist Gheorghe Calciu de la… Budapesta.

In privinta greutatilor pe care le intampina sub comunist, un (fost si viitor) coleg de presa, mai citit, i-a gasit in Almanahul Flacara din 1986 (al aceluiasi Paunescu pe care il face acum “canteret in struna al regimului” dar atunci il publica “cu greu”. Sau “la greu”? Struna o fi fost Cartarescu?! 🙂 ) raspunsul la un chestionar: Mircea Cărtărescu răspunzând la întrebarea „În ce ambianţă vă place să lucraţi?”. Iata-l:

“Majoritatea ideilor îmi vin pe stradă – aşteptând în staţii însorite de tramvai, fredonându-mă de-a lungul vitrinelor şi cinematografelor, sucindu-mi gâtul după femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât, fluierând „Don’t let me down” de Lennon…

Sau, în mijlocul crivăţului care învolburează fulgii în piaţa Bucur-Obor, când intru pe uşa din sticlă a patiseriei şi mă las moleşit de căldură şi de mirosul tartelor cu fructe…

Sau privind, minute întregi (deşi la şcoala unde predau mă aşteaptă o condică de semnat) în vitrina unui magazin de lanţuri, cuie, vopsele, chimicale, unelte agricole, plase de sârmă…

Atunci simt că graniţa dintre mine şi spaţiu şi forme şi culori şi sunete şi mirosuri este o nefericită prejudecată, şi că eu cu adevărat sunt tot ce percep.

Ajuns acasă, îmi notez în jurnal fulguraţiile verbale izolate din magma existenţei, aşa cum scoţi peştii exotici, cu plasa, dintr-un acvariu şi îi pui într-un borcan cu apă. Mă aşez, în cele din urmă, la bătrâna şi naiva mea „Erikă”, în spaţiul securizant al camerei mele, şi produc texte bune sau texte slabe.”

Continuarea la https://franckmelen.wordpress.com