Victor Roncea Blog

Casa Verde construita de legionari in 1933, confiscata de comunisti in 1945 si transformata intr-un sediu al Regiei CFR si intr-o Scoala de Soferi este azi in renovari capitale. Arhitectura initiala a fost deja modificata prin demolarea arcelor care duceau la mormintele legionarilor – inclusiv al lui Corneliu Codreanu – reinhumati la 30 noiembrie 1940 chiar in curtea Casei Verzi si ulterior dezgropati de bolsevici. Nu este foarte clar cine face aceste modificari si renovari, pentru ca nu apare afisat nici un proiect si nici un beneficiar. Cladirea este revendicata de 20 de ani de urmasii lui Corneliu Codreanu, asasinat in 1938 la ordinul lui Armand Calinescu si al Regelui Carol al-II-lea, care, desi au toate dovezile necesare asupra proprietatii, sunt ignorati ca pe vremea comunistilor.

Redau mai jos un capitol inedit din cartea “Karl Marx, antisemit”:

Rabinul dr. David Şafran, care a fost arestat şi anchetat pentru că a refuzat să colaboreze cu rabinul “roşu” Moses Rosen, întocmai ca şi Marele Rabin dr. Alexandru Şafran, savantul cabalist, a reuşit să emigreze ulterior în Israel, unde a publicat un număr important de lucrări privind România. Eminenţa sa a fost un fidel şi îndelungat colaborator al publicaţiei B.I.R.E., care apărea în Franţa, scoasă de exilul romanesc anticomunist, fără a fi fost o publicaţie legionară, şi articolele Domniei sale au fost urmărite la vremea respectivă cu un viu interes. Printre cele mai interesante lucrări amintim: “Întrebări şi răspunsuri pentru generaţia mea” (Editura Haseber, Tel Aviv, 1969) şi “Karl Marx, antisemit” (Ierusalim, 1979), din care reproducem capitolul “Casa Verde” (pag. 106-115), în care Rabinul evocă întâlnirea din 11 ianuarie 1937, avută cu Căpitanul la Casa Verde din Bucureşti. Corneliu Zelea Codreanu şi David Şafran, care pe atunci nu era încă rabin, conversează de pe poziţii total diferite, însă reuşesc să comunice, fiecare transmiţând celuilalt mesajul său, în căutarea limpezirii ideilor. Reproducem în continuare această discuţie de principii, care a avut loc acum şaptezeci de ani, aşa cum apare ea povestita de Rabinul Şafran. (Radu Negrescu-Suţu)

“Începând din anul 1932, mişcarea legionară ia amploare. Sprijinită de partidele istorice, Iuliu Maniu şi Vaida Voievod, Dinu Brătianu şi Gheorghe Tătărescu s’au arătat binevoitori faţă de tineretul naţionalist extremist. A. C. Cuza şi Octavian Goga priveau cu simpatie la tânăra generaţie universitară, care lupta cu elan la înfeudarea monarhiei, întru convertirea masselor la acceptarea fascismului şi nazismului. La ultimele alegeri, legionarii au obţinut o treime din numărul deputaţilor, în fruntea mişcării evidenţiindu-se Căpitanul. Acesta era Corneliu Zelea Codreanu, care terminase doctoratul în drept la Grenoble (Franţa). El conducea mişcarea legionară cu autoritate, oferindu-i ca mistică şi simbol: zodia arhanghelilor Mihail şi Gavril.
Mişcarea legionară dispunea de mari fonduri băneşti. Puterea lor creştea vertiginos. Ei l-au ucis pe Armand Călinescu, primul ministru al lui Carol al II-lea, precum nu s’au sfiit să recunoască asasinarea primului ministru I. G. Duca, spre a ameninţa tradiţia politică a României, alături de mica Antantă. Tineretul universitar îşi căuta un mit. Steaguri, lozinci, ură şi aţâţare, cămaşa verde stropită cu imnuri-părăzi, presa care scuipa tone de gunoi şi otravă, bani ce curgeau cu duiumul de la ambasada germană bucureşteană, din cabinetul lui Manfred von Killinger -baronul măcelar din Praga, cum i se spunea- şi D-rul Fabrizius, toate aceste elemente au născut şi impus mitul lui Corneliu Zelea Codreanu.
Se spunea că şi Mihai, pe-atunci moştenitorul tronului, era adeptul legionarilor. Codreanu a deschis la Bucureştii-Noi un sediu al mişcării, unde se adunau corifeii să pună ţara la cale: era Casa Verde. Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Că el era un fanatic, de aceasta nu mă îndoiam. Mi s’a spus ca era un mistic profund, că iniţial nu duşmănea pe evrei, dar acceptând ideologia nazistă, a confecţionat “Cartea Căpitanului” după “Mein Kampf” a lui Hitler. Fiindu-i comodă lichidarea fizică şi economică a evreilor români, a devenit antisemit şi antidemocrat. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan… la Casa Verde.
Eu locuiam în Calea Griviţei, de voie şi nevoie participasem la câteva demonstraţii legionare, colegii mei studenţi ştiind ca sunt fecior de rabin. Unii dintre ei erau interesaţi ca să-l cunosc pe Codreanu. Pe linie principială, bazându-mă pe schimbul de scrisori publicate de Nae Ionescu în ziarul “Cuvântul” cu A. L. Zissu în oficiosul sionist “Mântuirea”, intuiam că din aceste încrucişări de spade se putea oarecum limpezi ideologia naţional-creştină. De aici, viziunea apocaliptică a apropierii dintre… adversari. Există-n această întâlnire un singur risc: acela al vieţii. Ce conta un jidov în plus, în acele vremuri de tristă amintire ! Aşa mi-am pus viaţa la mezat, şi conform informaţiei lui Mircea Vulcănescu, la 11 ianuarie 1937, a avut loc întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. Profesorii mei Dimitrie Gusti, Ion Petrovici şi Ion C. Petrescu fuseseră informaţi de mine asupra acestei întâlniri, ca să mă apere în… absenţa lor. Doar tata, veneratul rabi Hanoch Şafran, nu ştia nimic, că mergeam în întâmpinarea morţii mele…
Am ajuns la Casa Verde la ora 1 şi 20. Cred ca nici un picior de jidan n’a călcat vreodată pragul Casei Verde. Straja grea era afară, dar strajă şi mai aprigă am descoperit înăuntru. Curajul meu era ca al unui om anormal, ce caută să vadă, să convingă sau să conrupă un naţionalist extremist, să acorde o bucăţică de respect unui… pui de jidov, care caută cinstit să-şi apere neamul şi credinţa. Înaintea cui? Pentru ce?
Codreanu mă privea curios. Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio, prima întrebare ce mi-a adresat-o, a fost aceasta:
– Ce spune iudaismul despre arhanghelii Mihail şi Gavril?
I-am răspuns cinstit:
– Noi nu credem în Arhangheli. Chiar despre Iisus, datele din Talmud sunt sărace şi sporadice. Ca să-l mai potolesc în arhi-cunoştinţele sale, l-am apostrofat:
– Oare aveţi elemente ebraice în cultura Dv, pentru a urmări ideea misticii creştine? Aceasta, nu pentru a-mi etala cunoştinţele mele ebraice, ci spre a discuta corect, pe textologie !
Nu mi-a răspuns. Părea că mă cântăreşte, mă măsoară aprig, spre a constata dacă adversarul lui merită măcar un răspuns. Ca să-l îmbun, i-am completat:
– În Talmud, se menţionează deosebirea dintre evrei şi celelalte popoare, în sensul acesta: “Cine-i de preferat, un profet ori un înţelept? Stau faţă-n faţă un înţelept evreu sau neevreu, sau un profet evreu sau neevreu, cine are întâietatea? Înţeleptul, chiar dacă nu e evreu”. Pe linia priceperii, un neevreu e mai capabil câteodată decât un evreu.
Codreanu îmi zâmbi. Nu ştiu dacă l-am câştigat, dar am intuit că-i place maniera în care mă explic. La acest preambul, care indică bunăvoinţă din partea mea, de a-l atrage în discuţie, Codreanu ripostă cu blândeţe (ceea ce părea potrivnic firii sale), astfel:
– Cum vezi d-ta, ca fiu de rabin, sau cum judecă mistica iudaică pe Arhanghelii Mihail şi Gavril, spre deosebire de mistica creştină? Nu caut o apropiere, ci drumuri, căutări, încrucişări spirituale…
I-am explicat că iudaismul nu crede în misticism. Însuşi Rabi Shimon ben Iohay autorul “Cărţii strălucirii” -Sefer hazoar-, nu e agreat de mari figuri iudaice ca Rabi Iohanan ben Zakay sau Maimonide, mai târziu, în secolul XII. Singurul care sprijină mistica e Rabi Akiba ben Iosef, ars de soldaţii Romei, care au cucerit Israelul. Noi suntem raţionalişti. Acceptăm minunea ca o expresie divină, dacă e însoţită de trudă permanentă, ca o condiţie sine qua non. Mistica caută să demonstreze existenţa supranaturalului. Credinţa dovedeşte cum prezenţa Domnului e vie, eternă. Distanţa dintre credinţă şi mistică e mare, adâncă. După aceasta, am notat următoarea menţiune:
– Nu fac aici un curs universitar. Nici nu am, poate, capacitatea necesară. Am venit aici să vă cunosc.
– Doar atât, pentru a mă cunoaşte? Şi în spatele cunoaşterii, nimic altceva? – spuse Codreanu, cu un dubiu în cuvintele sale…
– Aveţi dreptate. În spatele ei, este ideea: respectul vieţii umane. Aşa cum porunceşte Talmudul: “Respectă pe tatăl şi pe mama ta, respectă-i în viaţă ca şi în moarte”. Datori suntem a-l preţui pe om, în viaţă, şi dincolo de viaţă. Am impresia ca mişcarea legionară a lichidat respectul, din momentul când omul s’a născut ca evreu…
Parcă l-am atins cu fierul roşu. Am avut impresia că şi-a strivit în buze o straşnică înjurătură. Pumnii îi erau încleştaţi. Nervos, şi-a scos batista ca să-şi şteargă sudoarea. Deschise geamul. Pe masă erau flori şi fructe. Înşfăcă un măr, muşcând din el de zor. Eu m-am apropiat de flori, ca să sorb din frumuseţea naturii, căci puritatea umană lasă de dorit. Codreanu lichidă mărul, îşi şterse buzele cu spatele mâinii, apoi cu un calm forţat, mă întrebă:
– Oare evreii cred în Ioan Botezătorul, sfântul inspirat al creştinismului?
– Aşa cum nu suntem convinşi de misiunea mesianică a lui Iisus din Natrat, la fel nu credem în Ioan Botezătorul, i-am răspuns calm.Îl văd supărat, cu ochii lui sentimentali fulgerând a scântei invizibile, după care mă apostrofează:
– În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!
– Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e minciună. Acestea sunt realităţi.
Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:
– Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Eu cred în sfânta cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile !…
Îl vedeam că suferă, că nu poate ieşi din impas. Cercam să-i respect crezul, frământarea. Dar un gând straniu mă cuprinse. L-am provocat, când i-am spus:
– Vreau să ştiu unde-i adevărul mişcării legionare. Există un adevăr al credinţei, care promovează viaţa, nu moartea. Şi crucea sprijină viaţa. Atunci de ce evreul e socotit un cetăţean de rangul şapte? De ce sunt ucişi evrei, fără socoteală? Oare există o sfinţenie mai acută pe pământ ca viaţa omenească !? Cine asasinează, mai trebuie elogiat? Oare prin aceasta, nu lezăm crucea lui Iisus, martiriul lui pentru salvarea umanităţii?!
M-am liniştit puţin. I-am lăsat şi lui răgaz pentru meditare. După câteva minute, am completat:
– Oare crucea nu se cere apărată, ca alţii să n’o pângărească?
Zelea Codreanu mă privi cu ură. Nu mai era căldură, omenie. Săgeata din ochii lui calzi mă urmărea cu duşmănie grea, care se prăvălea ca bolovani grei, în următoarele cuvinte rostite ca un tunet:
– Noi nu lezăm simbolul crucii. Noi o apărăm, de duşmanii dinăuntru şi din afară. Ce legătură există între iudaism şi crucea sfântă? Lămureşte-mă, fecior de rabi, dacă ştii !
Titlul “fecior de rabi”, am avut impresia că mi l-a dat în ironie, poate şi ca o batjocură. M-a durut. I-am ripostat că şi eu mă pregătesc pentru rabinat. Aşa cum eu respect preoţia, la fel e dator şi el sa preţuiască rabinatul. Apoi i-am completat hotărît:
– Eu nu fac politică. Credinţa şi politica sunt două lumi separate. Cine face politică religioasă, acela a părăsit de mult credinţa. Credinciosul e convins că există un Dumnezeu, o dreptate imanentă. În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic, sau mai mare. Va întâmpina suferinţa ca o experienţă, iar moartea cu seninătate. Cu credinţa, omul se naşte. Credinţa nu se vinde, nu se cumpără. De aceea nu pricep legătura dintre credinţă şi antisemitism. După ea, antisemitismul e o barbarie. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. După evrei, mântuirea sau mesianismul trebuie să elibereze umanitatea de povara războaielor, crimelor, fărădelegilor. Oare nu s’au întrebat creştinii de ce până azi nu l-am acceptat pe Iisus nazariteanul, care a fost şi a rămas in tradiţia talmudică un evreu, poate chiar un bun evreu?
Codreanu îmi zâmbi. Aveam impresia că nu-mi dă crezare, că se socoate superior mie. Poate că-n mistica creştină era mai versat ca mine. Dar în trăire religioasă, cred că-l depăşeam. Eu căutam fondul, logica, bunul simt. El se lega de aspecte exterioare, de mişcări de masse, folosind lozinci şi chemări care jenează morala arhanghelilor. Ei şi-au jertfit viaţa pentru un ideal generos.Codreanu mă privi curios, interesat. Spre a-mi dovedi că m-a înţeles, mă întrebă care este morala şarpelui, din imaginea clasică a arhanghelilor Mihail şi Gavril.
– Răspunsul meu e simplu: şarpele, în iudaism, simbolizează păcatul. Se confundă cu păcatul. El apare în Biblie pentru prima oară, când Hava îi cade victimă. Din cauza şarpelui, Adam şi Hava mănâncă mărul din Pomul Vieţii -Etz hadaat-, care-i pomul cunoaşterii, care deosebeşte binele de rău. Plata pentru om a fost groaznică: a pierdut dreptul la eternitate, înlocuind-o cu experienţa. Care este fructul dramei. Cu cât omul cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Dacă omul rămânea etern, însăşi viaţa căpăta un alt sens. Şi arhanghelii creştini luptă cu suferinţa. Dacă înving şarpele, înseamnă că lupta lor e pozitivă. Oare au reuşit arhanghelii în strădaniile lor? Nu mai există războaie? În această luptă satanică, crucea nu-i pângărită? Preoţii legionari nu poartă crucea şi revolverul? Oare papii nu s’au războit cu regii, impunând dreptatea cu forţa? Ce-i oare Evul Mediu altceva decât victoria sângelui asupra unor masse lipsite de morală? Unde stă scris că credinţa poate convinge numai prin sabie?
Codreanu îmi opri elanul argumentării:
– Eşti un om inteligent. Nu discuţi doar. Îţi trăieşti argumentele. Aproape că m-ai convins şi pe mine cu justeţea logicii d-tale. Massele însă au nevoie de alte formule. Massele trebuie electrizate. Formulele trebuie să fie ca o bombă, un bumerang. Massele nu se supun din convingere, ci din folosul încăierărilor ideologice.
M-am simţit ars cu fierul roşu. Am ripostat revoltat:
– Te rog să mă ierţi. Nu accept o asemenea logică. Massele nu-s o turmă oarbă, insensibilă, ci sunt alcătuite din oameni. Care intuiesc adevărul. Ei ştiu să vadă unde-i mătrăguna şi unde apare trandafirul. Massele n’au nevoie de sloganuri. Dacă mişcarea legionară foloseşte argumente mistice, atunci şi mistica se cere apărată. Hotărât. Am impresia că d-ta te eschivezi de un răspuns. Am venit aici ca să nivelăm argumentele noastre. Eu nu fac politică. Sunt credincios. Nu facem aici trafic de conştiinţă. Nu discută aici un viitor rabin cu o figură aleasă din lumea creştină. Amândoi căutam limpezirea ideilor. Poate că din lumina ce va apare, vom curma răul, falsuri, neînţelegeri voite, dureri ce pângăresc viaţa. Înaintea Domnului, cu toţii, neamuri ca şi individ, suntem egali. În această clipă, suntem viabili. Peste o clipită, sau după zile ori ani, ispita ori moartea ne pot amarnic încerca. De ce să ne fie greu ca să găsim cărarea de aur a bunului simţ? După Lao Tse, filosof chinez, tsa-the king -cărarea de aur- e o cumpănă care leagă punţi şi poveri, spre limpezirea vieţii. De aceea aştept din partea conducătorului mişcării legionare un răspuns echitabil, capabil de a mă satisface. Iartă-mi cutezanţa, dar rămân pe poziţie. Ba aştept satisfacţie, pentru credinţa cea ultragiată.
Corneliu Zelea Codreanu tăcu. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20. Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s’au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într’o situaţie delicată. De afară răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate.
Îl văd cum se ridica, îmi întinde mâna şi-mi spune:
– Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n’am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.
Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.
Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937. A venit rebeliunea. Stelescu a fost lichidat în patul lui din spitalul Colţea. Horia Sima a vrut să termine cu Antonescu. Legionarii au luptat între ei, şi au fost ucişi mii de evrei, ca şi figuri alese ca Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Apoi forţele legionare s’au împrăştiat în lume. Horia Sima continuă în Spania cu apologia urii. Parte dintre legionarii băgaţi de comuniştii români în puşcării au fost eliberaţi spre a fi exploataţi cu conştiinţa lor. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Giurescu, Radu Gyr au făcut bir cu fugiţii, vânzându-şi conştiinţa pentru un blid de linte. Din papucul lui Hitler, România a încăput sub mâna lui Ceauşescu, ţară prădată, idei incendiate, suflete răvăşite… Întreaga lume e o lavă de vulcan, ce adulmecă păreri, pericole. Ce va fi mâine? Cine poate să ştie ori să prevadă?!
Trăim în zodia decadenţei. Morala a decedat de mult. Comunismul înşeală, aidoma naţionalismului. Democraţia e un vis amar al unei decăderi imanente. Valorile, au sucombat de mult. Toate leprele sunt azi conducători cu iluzii, unele mai ciudate ca altele. Massele merg spre eşafod. Dreptatea, libertatea, adevărul, au decedat de mult. Şcoala, biserica, justiţia, slujesc Satanei. Care va fi obrazul lumii de mâine? Cine ştie? Cine are curajul să gândească? A gândi e un lux. A afirma ceea ce gândeşti e o cutezanţă, o utopie stranie!
Nu ştiu dacă am procedat bine, redând această convorbire cu Căpitanul. Am vrut ca să se vadă ideile preconcepute ale unui conducător politic. Care a plătit cu viaţa pentru convingerile sale, trăgând după el masse nevinovate, însetate şi ele după o bucăţică de dreptate. Sic pereat gloria mundi! ”
Casa Verde AlterMedia România