Institutul de Sociologie “Dimitrie Gusti” al Academiei Române a organizat vineri, 27 Martie 2015, ora 12.00, Conferinţa publică “Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi întregirea statului român”.
Au prezentat lucrări spre dezbatere: Dr. Ioan C. Popa – sociolog, publicist, diplomat: “Dimitrie Gusti şi Problema Basarabiei” – cu referire şi la un proiect în folosul ONU şi al României; Dr. Ion Constantin – istoric, diplomat, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST): “Artizanii unităţii naţionale – Basarabia. Un proiect în perspectiva Centenarului Unirii”; Dr. Ilie Bădescu – director, Institutul de Sociologie: “Statul naţional întregit în lumina “conştiinţei martirice””. S-a lansat lucrarea “Scrieri” de Ion Buzdugan, Chişinău, 2014, Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei, ediţie îngrijită de Teodor Papuc şi Mihai Papuc, directorul Editurii, prezent la manifestare împreună cu istoricul Ion Ţurcanu de la Chişinău. În mod cu totul special, au participat şi urmaşi ai membrilor Sfatului Ţării, respectiv D-na prof. Ileana Pelivan-Pițurescu, nepoata lui Ioan Pelivan, împreună cu soțul său, Dl. prof. univ. dr. Ioan Pițurescu, şi Dl. Manuilă Dicescu, nepot al lui Pavel Dicescu, fost membru în Sfatul Țării, pe care îi puteţi vedea în fotografiile de mai jos. Publicul a fost constituit din specialişti.
La Conferinţa de la Casa Academiei, portalul Basarabia-Bucovina.Info a expus o selecţie de fotografii din proiectul “Artizanii Unirii – Martirii Basarabiei în imagini şi documente” realizat cu sprijinul CNSAS şi al Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău. Una din temele centrale ale dezbaterii, aşa cum a fost expusă de profesorii Ion Constantin şi Ilie Bădescu, priveşte necesitatea ca în perspectiva centenarului Unirii se se acţionaze coerent, pe linia planului de acţiune propus anul trecut de istoricul Mihai Taşcă, la Chişinău şi de Asociaţia Civic Media, la Bucureşti.
Din ziua aceea Oliţa n-a mai intrat în bordei, la mama însă venea şi numaidecât lăsa o fărâmitură pe mormântul ei: praznic pentru păsări.
Unde înnopta? Se uita de unde ies aburi, acolo stăpânul îşi făcea baie şi ea îl ruga s-o lase să doarmă în baie, pe laviţa udă şi goală. Până la o bucată de noapte era călduţ, pe urmă îi dârdâiau dinţii.
Când afară s-a încălzit, înnopta ba ici, ba colo, în tufari. Sub cap mânuţele ei, altă pernă nu avea. Somn de iepure era acela, cum ceva, sărea din culcuş: grozav se mai temea de şerpi.
Într-o dimineaţă, cum face ochi, dă de o fetiţă. Dormea, covrigel, lângă dânsa.
– U-ţa, tu eşti? se învioră Oliţa. De când nu te-am văzut! Ştii că a murit mama?
– Am auzit. Dumnezeu s-o ierte.
– Dar tu pe unde ai umblat?
– Prin cătune, ceream de pomană. M-au prins şi m-au adus înapoi.
Demult o frământa pe Oliţa un gând:
– Ştii ce, Uţa, hai să fugim mai departe, ca să nu ne mai găsească.
– Unde?
– Acasă! Poate că s-au dus ruşii de la noi.
– Da-a? îi flutură un zâmbet, pe care îndată îl şi înghiţi o umbră: Păi n-am pe nimeni la Bălţi, tata e în lagăr, mama a murit mai anţărţ.
– Te iau la Sofia.
– Merg, dar ştii, Oliţă, ce drum lung e până acasă? Tocmai opt mii de kilometri! Fără bilet, numaidecăt o să ne prindă.
– Am eu parale, Uţa, moş Capral n-a luat un bănuţ pentru sicriu.
Şi Oliţa i-a scos din papucul de buci unde îi ţinea ascunşi.
Să fi trecut o săptămână, nu mai mult, şi fetele erau pe un vapor care plutea pe râul Irtâş. Oglindă nu aveau, se uitau, bucuroase, în apă: sunt ele ori nu? Şi chiar se duc acasă?!
– Un craniu pe râu! strigă nu ştiu care.
Uţa şi Oliţa au tresărit. Să nu tacă marinarul acela? Ăsta, cică, e cap de moldovean deportat. “Nu departe de mal, spunea el, a fost un lagăr, pe mu-ulţi moldoveni i-au îngropat aici şi, cum râul mănâncă nisipul, ba un craniu, ba altul iese deasupra şi numai apa ştie unde îl duce…” Uţa n-a mai ajuns acasă, a rămas dădacă într-un oraş din Belarus.
Ca un pui de căprioară rănit şi fugărit de vânători tocmai de la capătul pământului, a intrat Oliţa în Sofia. Din ochii ei trudiţi izvorau când boabe de lumină, când fărâme de lacrimi. Râdeau şi plângeau.
O fântână de acasă îi ieşi în drum, avea o creangă de vişin în cumpănă. Mânuţele fetei încolăciră ghizdelele şi ea sărută căldarea.
– Bună dimineaţa, apă din Sofia, se uită Oliţa în fântână.
Era Duminica Mare. De ce satul e posomorât, pustiu, parcă e altul nu ştiu cum. Iată un om pe drum, nici nu întoarce capul, mai trece unul… Măcar s-o întrebe:
– Cine eşti, tu, fetiţo, care te speli la fântână? De unde vii?
Nimeni n-o cunoaşte. La casa surorii sale mai mari, când a ajuns, mai întâi a sărutat portiţa. Numai câinele cel cu un ochi a recunoscut-o.
A vrut să latre şi a rămas cu gura căscată, dând din coadă. Fetei nu i-au mai ajuns puteri să deschidă uşa, a căzut în prag, îmbrăţişându-l.
– Oliţa! ieşi din casă soră-sa Eftimia. Străinica noastră s-a întors! şi prinse a răcni de se adunară vecinii. Şi numai iată aleargă şi altă soră:
– Unde ai lăsat-o pe mama, Oli-ţa-a! îşi smulgea părul din cap.
Un vecin o trage de limbă şi altul o iscodeşte. Oliţa strânge capul între umeri: ce să le răspundă? O vorbă e destul ca s-o ducă înapoi la urşii cei albi.
Când s-a mai împrăştiat lumea, surorile au sclipuit ia acolo de-o mămăligă, era prăpădul foametei în Moldova.
Abia s-au aşezat la masă, afară, sub nuc. Mămăliguţa aburea între ei, şi văd că un om deschide portiţa şi vine, tăcând, vine, vine, apoi bagă degetele răşchirate sub mămăligă, o ia de pe masă şi unde o strânge la piept aşa fierbinte şi iese cu dânsa din ogradă. Ai casei au rămas buimăciţi, cu ia aşa nişte ochi.
– Păi dacă au măturat podurile ăştia cu steagul roşu, a zis sora Alexandra.
Mai stăteau încă la masă, când aud câinele Iătrând. O matahală de miliţian intră cu paşi mari în ogradă. Era cu puşcă.
– Olga Bujor, eşti arestată! atât l-a ajuns capul să zică şi unde scoate un cartuş din buzunar şi încarcă puşca.
Inima Oliţei se făcu cârcel.
– Gheorghe, îl roagă Eftimia, eşti din sat de la noi, las-o măcar o zi, e de la drum, mititica, şi-i dă un scaun: Ia stai cu noi la masă.
– Nu, am ordin ş-o duc azi la casa de stat.
Se umplu văzduhul de bocete, când o scotea pe Oliţa cu puşca din ogradă. Şi cum treceau pe lângă biserică, fetiţa a prins grai:
– Mă laşi să mă rog oleacă pentru mama? Acolo, unde mă duci, nu-s biserici.
Gheorghe se mută de pe un picior pe altul, mai trage o ţigară, fata nu-i. Oare n-a fugit? Şi intră în biserică cu puşcă cu tot şi cu chipiul în cap. Oliţa sta în genunchi cu o lumânare în mână.
– Gheorghe-hăi, Gheorghe, ai şi tu morţi, ce-ai intrat cu puşca în biserică? se apropie o femeie şi-i dă o lumânare.
– Dacă ai murit, să-ţi sufle într-un loc, se hlizeşte Gheorghe, ce-ţi mai trebuie lumânare?
– Doamne fereşte, îşi face cruce femeia.
– Hai, că o să-mi crească barbă aici, o înhaţă Gheorghe de mânecă pe Oliţa.
Supărată că i-a stins lumânarea, Oliţa îl întreabă afară:
– Bade Gheorghe, cui ţi-ai vândut sufletul? Satanei care ţi-a dat armă?
Gheorghe a holbat ochii: nu-i venea a crede ce iese din gura ei, da Oliţa îşi descărca sufletul:
– Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!
– Pe a ta o s-o mănânce întâi, ai uitat că eu am puşcă!
Unde a dus-o Gheorghe? La puşcăria din Bălţi.
Cât au ţinut-o acolo, de trei ori i-au mânat pe arestaţi pe jos, înconjuraţi de câini şi gardieni, tocmai la Gara de Nord, ca să-i aducă apoi îndărăt. Pe drum nu aveai voie să întorci capul înapoi, nici în stânga să te uiţi, nici în dreapta.
Odată, cum mergeau prin glod, unul care venea din urmă o întreabă în şoaptă:
– Eşti Oliţa Bujor?
– Da, răspunde ea şi nu întoarce capul.
– Fiica lui Vasile, calic de-o mână?
– Da, şi nu întoarce capul.
– Păi eu am fost cu Vasile într-un lagăr.
Oliţa uită şi de gardian; şi de tot şi se iţeşte înapoi să-I vadă pe omul acela, da gardianul când a urlat odată: “La pământ!” şi unde îi culcă pe toţi delaolaltă în mâzga drumului.
A doua zi mai caută-l pe omul acela. Dar şi pe puiul nostru rănit de căprioară l-au tot fugărit hainii de vânători cu câinii prin NOUĂ închisori până l-au adus în Siberia, unde şi-a dat mama sufletul… Prin câte i-a fost dat Oliţei să mai treacă, e o carte nouă. Acum să vedem ce s-a întâmplat când s-a reîntors peste mulţi ani acasă.
Era de acum mare, şi-a făcut casă, dar nu se lipea nici mâncarea, nici somnul de dânsa: unde – i tata? Câte puşcării erau în ţară, la toate a bătut în uşă. “Vasile Bujor? Caută-l în altă parte, aici nu-i…”
Când nu mai avea nici o nădejde că o să-i dea de urmă, odată, în Bălţi, o opreşte un
om a-alb la păr şi fără dinţi. Scârţâia când mergea, aşa de hrentuit era.
– Eşti Oliţa Bujor, a? şi se uită în jur. Am să-ţi spun ceva, dar aici mă tem. Stalin a murit, urechile lui însă au rămas.
“Doamne ! a împreunat mâinile Oliţa, d-apoi el e chiar omul cela care a stat cu mine în puşcăria din Bălţi!” Nu ştiau unde să se ascundă şi s-au băgat sub podul de peste Răut.
– Mă cheamă Nicolae Oloieru, abia descleşta omul gura, şi se tot uita în jur. Se temea să nu-l audă vreun peşte din râu. Eşti a llli Vasile, aşa-i? Oliţa a dat din cap. Apoi eu am fost cu Vasile.
– Şi unde-i tata?! îl apucă de mânecă femeia şi i se uită în ochi.
Omul a început a plânge:
– Dumnezeu să-l ierte, îşi face cruce. Straşnică moarte a mai avut acolo, în Siberia. Am fost într-un lagăr cu dânsul. Două zile a umblat bietul Vasile cu noi, la scos cărbuni. Cum era beteag de-a mână, de, l-au pus la păscut porcii, dar îl păzeau cu puşca. Când ne întorceam de la scos cărbuni, treceam chiar pe lângă ocol. Da eram ne-egri
şi slabi, numai oasele din noi. Odată Vasile tocmai închidea porcii. Unul Matei Oală, cum mergea înainte, se apucă cu mâna de inimă şi cade. Doi au încercat să-l ridice, gardienii nu i-au lăsat. Mult nu ne-am depărtat şi auzim un răcnet straşnic, după glas l-am cunoscut, era Matei Oală. Am înţeles că l-au aruncat în ocol să-l mănânce porcii. De răi şi flămânzi ce erau, nişte zmei nu alta, porcii aceia mâncau oameni. “Doamne, de ce mi-ai dat ochi să
văd asta!” tot striga Vasile, apucându-se de cap.
Crezi că am mai avut somn în noaptea aceea?
A doua zi, simţind carne de om în preajmă, porcii, în loc să pască, îl fugăreau pe Vasile, să-l rupă şi gata, abia a scăpat de gura lor.
Omul îşi trase sufletul, căutând în jur cu frică, apoi îşi aminti:
– Într-o dimineaţă ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au văzut, coviţăiau sălbatic. Ne-am apucat de mâini, da un coşcogeamite gardian, cu fruntea de-un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile a sărit să-l scape:
– Lăsaţi-l, e creştin, îi ruga el, că ştia de acum ruseşte.
– E creştin?! au rânjit obraznic gardienii. Atunci du-te tu în locul lui! Şi unde-l înşfacă pe Vasile de mâini şi de picioare şi-i fac vânt în ocol… Aşa mai ţipa, sărmanul, când îl sfâşiau de viu, de ţi se ridica părul măciucă. Eram hăt, dincolo de poartă, şi îl tot auzeam.
Seara, când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrenţe din hainele lui şi o bucată de papuc.
Oliţa a înmărmurit, încleştându-şi pumnii:
– Regimul canibalilor! îşi muşca ea buzele. L-au mâncat de viu pe tata, dar n-au putut să-l frângă!
Câţi bani a avut, pe toţi i-a cheltuit în după-amiaza aceea.
Bureza… Oamenii din Bălţi nu ştiau cine e femeia care stă pe pod şi dă de pomană ba o cămaşă, ba un prosop:
– De sufletul tatei, atât le spunea.
Când a încetat ploiţa, Oliţa a întors capul: undeva, dincolo de oraş, pe cerul Sofiei răsărise un curcubeu. Un fior cald îi străbătu sufletul…
Ta-are-i mai plăcea tatei Tricolorul!
Apşa de Jos a fost cea mai mare localitate românească din dreapta Tisei (acum are 7.600 locuitori), vecină cu Săpînţa. După 1947 din ea s-au desprins comunele Strâmtura, Peri şi Topcino, cu o populaţie de 2.420 locuitori.
Două coline în mijlocul satului Apşa de Jos, din Maramureşul din dreapta Tisei… Pe amândouă se înalţă două biserici de lemn care parcă străjuiesc localitatea. Una este de la 1561 şi are hramul Sf. Nicolae (foto), cealaltă – de la 1776, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Se spune că aici înainte ar fi fost un aşezământ monahal. Ar fi posibil, dat fiind faptul că în zonă a existat o bogată viaţă spirituală. Un exemplu grăitor este Mănăstirea Peri, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, ctitoria dinastiei voievodale a Drăgoşeştilor. La 13 august 1391, acest aşezământ monahal, printr-o diplomă a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, a fost ridicat la rang de Stavropoghie Patriarhală. Timp de 312 ani, aici a fost sediul central al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului. Din păcate, Mănăstirea Peri a fost distrusă şi desfiinţată în 1703 (*), în timpul răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rakoczi al II-lea.
În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Săpânța-Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Timp de 312 ani, în această biserică din piatră și-a avut sediul Episcopia Română a Maramureșului. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Drăgoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail, informeaza pe scurt si Wikipedia.
Mai concret, “in satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene ale lui Ioan Mihalyi de Apşa.
După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi”, dupa cum scrie si Parintele Profesor Mircea Păcurariu in Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.
Profesorul Nicolae Iuga, aminteste intr-un studiu despre Inceputurile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea, din care am citat mai sus, ca marele savant Nicolae Iorga considera ca la Manastirea Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată, intre anii 1434-1437, „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda Duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”. Manastirea a fost atacata de ungurii lui Rakoczi al II-lea in 1703. Conform altor surse istorice, edificiul monahal a fost distrus complet in anul 1761, de catre armata Imparatesei Maria Teresa aflata sub comanda generalului de origine austriaca Bukow (Adolf Nikolaus von Buccow), aflat in ofensiva armata impotriva ortodoxiei. In timpul operatiunilor sale in Transilvania, peste 150 de biserici si manastiri ortodoxe au fost distruse, cele ramase fiind fortate sa treaca la greco-catolicism. Spre dovada, Biserica Sf. Nicolae din Apsa de Jos, prezentata in acest documentar, are inscris pe pisania sa de azi un flagrant fals istoric, si anume ca este “Biserica Greco-Catolica din sec al XVI-lea, de la 1561“, cand uniatismul a patruns in spatiul istoric si etno-cultural romanesc prin forta tunurilor si santajul imparatesc austro-ungar de abia la sfarsitul sec al XVII-lea si inceputul sec XVIII-lea.
Cancelarul Bethlen Gabor, supranumit “Ţiganul”, unul dintre prigonitorii Cuviosului Sofronie de la Cioara, decreteaza la 1761: “Mănăstirile de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă şi să se facă raport Excelenţei sale guvernatorului (Adolf Nikolaus von Buccow – n.n) atât despre restituirea bisericilor, cât şi despre demolarea mănăstirilor. Iar dacă cineva s-ar opune în mod temerar prea înaltei porunci regale dată de mărita comisie să fie pedepsit negreşit cu moarte prin spânzurare sau prin pierderea capului, ca unii care dispreţuiesc poruncile regeşti şi tulbură pacea şi ordinea publică (3, II, p.240)“.
Despre asalturile generalului Bukow impotriva ortodocsilor scrie si invățătorul făgărășan Andrei Șovăiloviciu, în 1791: „…în anul 1761 venind un general Bukow cu mulțime de oaste și foarte cumplită, fiară sălbatică asupra neuniților s-au arătat, care au făcut milităria și au ars mânăstirile pe la toate satele de pe sub margini… Generalul Bukow fiind și în Făgăraș, multă răutate a făcut neuniților (ortodocșilor – n.n.), furci a făcut și le-a ridicat în mijlocul târgului, ca pe cei ce nu se vor pleca la uniație să-i spînzure și i-au prins și i-au îngrozit și i-au bătut fără de milă….” (Citat din Ștefan Meteș – Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului (Sibiu, 1930), p. 42 via Wikipedia)
In prezent, informeaza Basarabia-Bucovina.Info, in memoria stravechiului asezamant monahal romanesc de la Peri, Parintele Grigore Lutai, parohul Bisericii Nasterii Maicii Domnului din Sapanta (Cimitirul Vesel), cu sprijinul familiei Adamescu, a ctitorit in oglinda, pe malul stang la Tisei, Manastirea Sapanta-Peri cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, unde s-a ridicat si cea mai inalta biserica de lemn din lume, de 78 de metri, depasind-o cu 21 de metri pe cea de la Manastirea Barsana (foto mai sus sivideo-documentar mai jos).
“Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.
Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?
Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (…)
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (…)
A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.
Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1 – Integral laDoxologia
Cine a fost unchiul “cremat” al lui Sergiu Nicolaescu, oferit drept “exemplu”:
Nicolae Cambrea (n. 1900 – d. 1976) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. S-a născut în Gorj.
A fost șeful de stat-major al Diviziei a V-a, a fost luat prizonier de Armata Roșie în URSS în anul 1942.
Cu gradul de colonel, Nicolae Cambrea a fost comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război), încălcându-și astfel jurământul de credință față de țară și Rege. A militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501).
În cartea sa de memorii, “Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică” [1], Radu Mărculescu [2], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal/Susdhal: “În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. [3]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagar: “În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (…) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: „M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!”.”[4].
“Comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS” Lavrentiy Beria îi comunică generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat “strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major [6].
Generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, cl. III cu spade (prin DR 3232/11.11.1946).
Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare[7] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu “generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic “Călugărul Alb” că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. [8].
În perioada 2 mai – 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj.
La 9 ianuarie 1950, ministrul Apărării Emil Bodnăraș, în cadrul unui “Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. propune la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: “M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. [9].
Nicolae Cambrea și-a publicat memoriile în 1966, la “Editura pentru literatură”, sub titlul “Din amintirile unui ostaș”.
“Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luand cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adanc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și indrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.” scrie autorul în cartea sa de memorii [10].
Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice. În 1972, Nicolae Cambrea este eliberat din funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni a Republicii Socialiste România [11].
Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker[12], a ales să fie incinerat, model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.
Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker “Tudor Vladimirescu – Debrețin”: “Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin… în c.r”
Anaid Gallery, cu sprijinul ICR organizeaza expozitia unor fotografi rusi: “Siberia, the place to hide away”, informeaza pop-artistul Eugene Al Pann. “Din comunicat reiese ca ce bine e acu’ in Siberia ( un soi de propaganda). Ce rau imi pare ca a pierdut bunicul pozele cand a fost el la … “hide away” in Siberia, deportat adica. Bah mai lasati-ne cu astia de ne-au mai invatat odata cum e cu arta – realista!”, scrie artistul Eugene Al Pann pe contul sau personal de Facebook, dupa care mai face o mentiune: “ICR al carui program il urmaresc de ceva vreme (caci cheltuie banii mei din impozite) e o organizatie care promoveaza minunatele idei internationaliste ale kominternului mai mult decat orice. Va rog sa ma combateti daca gresesc”.
Personal am crezut mai intai ca este o gluma. Romania sa promoveze… Siberia? Cand de-abia ne promovam pe noi, cand cu frunza sus cand cu frunza jos… Si sa mai sponsorizeze si exposcursia unor fotografi rusi la Bucuresti ca sa ne bucuram si noi – cat mai ales bunicii nostri care au mai reusit sa ajunga acasa din Gulag – de frumusetile Siberiei? Desigur, parea ca Eugene al Pann este putin rautacios pentru ca a ajuns la Los Angeles Comikaze Expo cu Greuceanu pe barba lui, nu ca “curatorul” ICR Cristian Negrea cu benzile desenate porno la New York, pe banii nostri.
Cititi mai jos gargara lor, de-mi vine sa vars (va rog sa ma combateti daca gresesc):
Anaid Art Gallery – prezintă „Siberia – the place to hide away” curator Alexandra Semenova
Artişti: Alexander Kuptzov, Dinara Hafizova, Tatiana Antonuk, Vasilina Popova, Gleb Pokrov, Roza Mozhayskaya, Alexey Akimov (RU) şi Marjan Teeuwen (NL)
Joi, 24 noiembrie 2011, ora 19.30. ANAID ART GALLERY – vernisajul expoziţiei „Siberia – the place to hide away” curator Alexandra Semenova cu participarea artiştilor: Alexander Kuptzov, Dinara Hafizova, Tatiana Antonuk, Vasilina Popova, Gleb Pokrov, Roza Mozhayskaya, Alexey Akimov din Krasnoyarsk, Rusia si Marjan Teeuwen din Hertogenbosch, Ţările de Jos.Publicul amator de artă contemporană va putea viziona expoziţia în perioada 24 noiembrie – 8 decembrie 2011.
Expoziţia cuprinde o întrepătrundere de fotografii şi video-uri realizate în Siberia, despre Siberia, prezentând totodată practicile artistice contemporane din regiune.
Interesul întregii lumi pentru Siberia este destul de stabil şi de răspândit. Spaţiul siberian ocupă un loc destul de mare pe harta lumii – este posibil să comparăm această zonă cu cea a întregii Uniunii Europene. Siberia este mitologică, greu de descifrat, plină de legende şi un loc al faptelor istorice pline de hazard. Pe de-o parte, miturile despre Siberia sunt binecunoscute: frig de neînchipuit pe tot parcursul anului, urşi pe stradă, beţivi, exilaţi şi condamnaţi din celelalte regiuni ale lumii şi aşa mai departe. Mai degrabă o imagine deprimantă. Pe de altă parte, Siberia este unul dintre locurile din lume ce prezintă caracteristici locale originale diferite de globalismul monoton. Şi este important ca omul contemporan să fie conştient de faptul că există locuri în lume unde poţi trăi după alte reguli şi ordini. Am putea spune că, potrivit unor simboluri eshatologice, Siberia ar putea fi unul dintre acele rare locuri unde te poţi ascunde de catastrofele globale sau de anumite lucruri care sunt în egală măsură deprimante.
Dar aceste lucruri sunt doar mituri. Siberia contemporană s-a integrat în procesul de globalizare destul de bine. Şi dacă vii astăzi într-un mare oraş siberian, vei vedea acelaşi tip de spaţiu urban ca pretutindeni, acelaşi tipuri de magazine de brand cunoscute peste tot in lume etc. De asemenea, vei vedea că arta contemporană se dezvoltă în cadrul aceloraşi tendinţe ca oriunde în alt colţ de lume, deoarece astăzi trăim într-o lume a informaţiei libere.
Expoziţia „Siberia – the place to hide away” prezintă modul contemporan de a investiga ideile siberiene aflate la limita dintre mitologie şi realitate prin utilizarea fotografiei si video-ului.
Cea mai mare parte a expoziţiei constă în fotografii realizate de grupul „Siberian character”. Acest grup este curatoriat de fotograful Alexander Kuptzov şi reuneşte următorii fotografi: Dinara Hafizova, Tatiana Antonuk, Vasilina Popova, Roza Mozhayskaya, Gleb Pokrov. De peste un an, aceşti artişti au încercat să surprindă în fotografiile lor mentalitatea tipica siberiană şi să conecteze această idee cu modurile de abordare ale fotografiei. În această expoziţie veţi putea vedea fosta perioada sovietica în cadrul unei arhive pe care nimeni nu doreşte să o despacheteze, nu acele vederi glamour „Welcom to Siberia”, ci poveşti de familie filosofice, sentimentale şi dureroase etc.
În cadrul expoziţiei vor fi proiectate două video-uri. „Incredible journey of Italian in Siberia”, de Alexey Akimov, va avea ca punct de analiză modul de a depăşi stereotipurile privind Siberia şi „Destroyed house in Krasnoyarsk” de Marjan Teeuwen, ce prezintă experienţa artei contemporane în spaţiul siberian şi constă în fotografiile unei instalaţii sau a unei picturi tridimensionale abstracte într-o casă de lemn.
Expoziţia a fost realizată cu ajutorul Institutului Cultural Român din Bucureşti, România.
Alexandra Semenova este istoric de artă, doctorand şi curator şef al departamentului de artă contemporană al Muzeului de Artă Contemporană din Krasnoyarsk, Siberia, Rusia. Totodată, Alexandra Semenova este cea care coordonează bienala şi proiectele destinate spaţiului public din cadrul acesteia. Alexandra Semenova este câştigătoarea unui stagiu în cadrul programului european EUNIC, de a cerceta timp de două luni de zile mediul artistic românesc. În perioada 1 octombrie – 30 noiembrie Alexandra Semenova va cunoaşte artişti, va vizita muzee şi galerii intrând în contact atât cu creatori, cât şi cu cei care promovează arta contemporană românească. Întreaga cercetare a Alexandrei Semenova în România a fost susţinută de Institutul Cultural Român din Bucureşti, România prin programul EUNIC.
Un act revoltator de tradare nationala al Guvernului Boc, ignorat pana acum si de SRI si Presedintele Romaniei, seful dobitocului care a semnat cu manuta lui porcaria, respectiv respingerea cinstirii victimelor facute de bolsevicii sovietici in Basarabia si Bucovina din motiv ca Tismaneanu vrea sa monopolizeze “condamnarea comunismului” si sa instituie doua aberatii la pachet: 23 august ca „Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului” şi 21 august ca „Zi de comemorare a victimelor comunismului din România”. Actiunea este indreptata exact impotriva politicii lui Traian Basescu privind “recastigarea demnitatii nationale” si a declaratiilor sale despre apararea drepturilor romanilor din jurul granitelor in “anul romanilor”.
Culmea ticalosiei: Proiectul, aflat la Camera Deputatilor, primeste aviz negativ “in unanimitate” din partea Comisiei pentru Drepturile Omului, condusa de reprezentantul tiganilor Nicolae Paun, exact in aceeasi zi in care se voteaza cu brio proiectul lui, respectiv instituirea “Zilei pentru comemorarea dezrobirii romilor“ (care aduce garle de bani de la Guvern pentru bairamul de 20 februarie cat si un monument de 300.000 de euro in centrul vechi al Bucurestilor!). Insusi numele Legii votate e de cosmar relevand cretinomania deputatilor romani: se comemoreaza dezrobirea romilor? Hello? Chiar toti deputatii sunt retardati? Nu, se pare ca nu chiar toti. 6 au votat contra, 10 s-au abtinut si restul, 259, au fost de acord cu “comemorarea dezrobirii”. Inseamna ca se va aniversa inrobirea?
Tot in acelasi registru al handicapatismului “alesilor neamului” se incadreaza Nota de respingere semnata de Emil Boc – pentru care, daca va mai reveni vreodata dictatura militara in Romania sper sa faca cel putin inchisoare. Cititi bine aici Nota scrisa – din informatiile mele – de Mihail Neamtu, unul dintre servitorii de casa ai lui Tismaneanu: „Considerăm că propunerea legislativă menţionată trebuie analizată plecând de la realitatea că evenimentele la care face trimitere s-au produs în teritorii care fac parte astăzi din alte state, respectiv Republica Moldova şi Ucraina. Acestea sunt deja comemorate în statele respective, în cadru mai mult sau mai puţin oficial. După lansarea Raportului Comisiei din Republica Moldova, masacrul de la Fântâna Albă, deportările şi foametea ce au urmat ocupaţiei sovietice vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Aici se impune precizarea că localitatea Fântâna Albă, unde s-a comis doar unul dintre Katyn-urile romanesti, nu se află în Republica Moldova şi nici în Basarabia istorică, ci în nordul Bucovinei, respectiv in Ucraina de azi, scrie romanul de la Chisinau Vlad Cubreacov intr-o dramatica avertizare publica de ultima clipa. Iar Proiectul vorbeste si de victimele “deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. Deci si de romanii deportati in Kazahstan si Siberia!
Carevasazica, intr-un act oficial al Guvernului Romaniei, semnat personal de premierul Emil Boc, se afirma ca nu vrem sa comemoram victimele romane ale pogromurilor si deportarilor sovietice pentru ca… stie handicapatul care i-a scris nota lui Boc, acestea “vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Care “stat vecin”, analfabetule? Ucraina? Dobitocilor! Si ce pizda mamii voastre are de a face faptul ca s-ar comemora in alt stat cu realitatea, ca sunt zeci si sute de mii de romani ucisi de URSS? Evreii nu-si mai comemoreaza victimele in Israel pentru ca o fac nemtii si polonezii si patagonezii la Auschwitz? Iar noi trebuie sa asteptam cuminti ca Guvernul rus si Kazahstanul sa inceapa comemorarea romanilor din Gulaguri? Pai nu suntem noi Tara mama a romanilor? O fi fosta URSS si nu stim noi? Cam cate palme ar merita trogloditul care a scris Nota semnata de Boc?! Sa mai amintesc si ca manualul rollerist de falsificat istoria Romaniei, autointitulat “Raportul Tismaneanu”, nu continea in forma originala nici un rand despre crimele comise de bolsevici in Basarabia, Bucovina, Transnistria, Tinutul Herta?! Si a trebuit sa stergem noi pe jos la Ziua cu acest jeg uman de Tismaneanu ca sa-l oblige Basescu sa introduca inca un capitol despre crimele comunismului in Basarabia? Iata, crede ca acum a venit ceasul razbunarii. S-ar putea insa, sa se insele amarnic…
Proiectul, cu toate avizele negative de gat, inclusiv cel al Comisiei de Politica Externa a Senatului, unde-si fac veacul diversi patrihoti, va ajunge marti, 1 martie, in plenul Camerei Deputatilor, la votul final. Voi reveni, desigur, asupra subiectului. Dar acum imi e prea scarba de aceste scursuri care ne conduc. “Numai o minune mai poate schimba soarta proiectului de lege despre care am vorbit aici. Atâta că nu-mi prea amintesc când s-a produs ultima minune în politica românească”, scrie romanul de la Chisinau. Nimic mai adevarat!
Iata avertismentul lui Vlad Cubreacov:
Guvernul României, contra proiectului de lege pentru comemorarea deportaţilor basarabeni şi bucovineni
de Vlad Cubreacov
Mai multe publicaţii şi agenţii de presă de la Chişinău şi Bucureşti s-au grăbit să ne anunţe zilele acestea că vom avea în România o zi a comemorării victimelor ocupaţiei sovietice. La aflarea veştii ne-au bucurat sincer. Numai că înariparea noastră sufletească s-a potolit repede, deîndată ce ne-am interesat mai îndeaproape de iniţiativa în cauză. Şi ne-am gândit să scriem despre acest subiect, pe care îl aducem mai cu seamă în atenţia acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care şi-au redobândit (cu mult greu) cetăţenia română şi, din patru în patru ani, sunt chemaţi la urne să se pronunţe asupra aleşilor lor din Parlamentul de la Bucureşti. Este bine ca alegătorii să-şi cunoască aleşii.
Care este, de fapt, povestea? În luna mai anul trecut, deputatul Tudor Panţîru de la Bucureşti (PSD, circumscripţia electorală nr. 43 Diaspora, colegiul uninominal nr. 2) a iniţiat o propunere legislativă (PI-x nr. 796/2010) intitulată „Lege pentru instituirea Zilei naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. Proiectul cuprinde trei articole şi spune următoarele: „1. Se instituie ziua de 1 aprilie ca Zi naţională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie. 2. Cu prilejul Zilei naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte activităţi menite să cinstească memoria acestor români. 3. În perioada 31 martie – 2 aprilie, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni despre perioada ocupaţiei sovietice din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia, tratând evenimentele tragice menţionate la art. 1.” O expunere de motive a însoţit propunerea legislativă. Deputatul Panţîru face trimitere, între altele, la Rezoluţia nr. 1723 din 28 aprilie 2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care aceasta califică foametea organizată de regimul stalinist şi soldată cu moartea a milioane de oameni nevinovaţi, inclusiv în Republica Moldova, ca fiind o crimă împotriva umanităţii. Atât.
Itinerarul acestui proiect de lege a fost destul de sinuos. El a fost semnat la 11 mai 2010. Peste trei zile, la 14 mai, el este prezentat în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor (Preşedinte Roberta Alma Anăstase – PD-L) şi înaintat la Senat (Preşedinte Mircea Dan Geoană – PSD). La 24 noiembrie 2010 Senatul a respins această propunere legislativă. Totuşi, urmând procedurile în vigoare, vicepreşedintele Senatului, Teodor Meleşcanu (PNL), a trimis, la 25 noiembrie 2010, propunerea legislativă, spre dezbatere, în Camera Deputaţilor.
Acum, soarta proiectului de lege depinde exclusiv de voinţa deputaţilor din Cameră. Aceştia, aparţinând diverselor grupuri politice, vor ţine cont de avizele comisiilor sesizate, iar majoritatea parlamentară (PD-L – UDMR) – de avizul guvernului instalat de ea. Să vedem care este situaţia la capitolul avize.
Aşadar, Consiliul Legislativ a emis, la 16 iunie 2010, un aviz pozitiv. Avizul Consiliului Legislativ este unul formal, nu se referă la fondul iniţiativei deputatului Tudor Panţîru, ci doar la faptul că aceasta se încadrează în categoria legilor ordinare. Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale, convocată în şedinţă la 15 decembrie 2010, în urma dezbaterilor, a hotărât cu unanimitate de voturi să îi acorde aviz negativ. Din respectiva comisie parlamentară fac parte 9 membri, dintre care 5 aparţin majorităţii de guvernământ (Marius Cristinel Dugulescu – PD-L, Florin Postolachi – PD-L, Mircea Lubanovici – PD-L, Lucian Riviş-Tipei – PD-L şi Attila Varga – UDMR), iar alţii 4 aparţin opoziţiei (Nicolae Păun – minoritatea ţigănească, Gigel-Sorinel Ştirbu – PNL, Virgil Pop – PNL şi Sergiu Andon – PSD). La 8 februarie 2011, Comisia juridica, de disciplină şi imunităţi a adopat un aviz pozitiv.
Soarta proiectului de lege rămâne însă incertă dat fiind avizul negativ al Guvernului. Un punct de vedere oficial al Guvernului, semnat de premierul Emil Boc (PD-L), a fost formulat la 20 august 2010. Premierul Emil Boc opinează: „Considerăm că propunerea legislativă menţionată trebuie analizată plecând de la realitatea că evenimentele la care face trimitere s-au produs în teritorii care fac parte astăzi din alte state, respectiv Republica Moldova şi Ucraina. Acestea sunt deja comemorate în statele respective, în cadru mai mult sau mai puţin oficial. După lansarea Raportului Comisiei din Republica Moldova (se are în vedere Comisia Cojocaru – nota noastră), masacrul de la Fântâna Albă, deportările şi foametea ce au urmat ocupaţiei sovietice vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Aici se impune precizarea că localitatea Fântâna Albă nu se află în Republica Moldova şi nici în Basarabia istorică, ci în nordul Bucovinei. Premierul PD-L – UDMR continuă: „În acest moment, nu există o zi de comemorare a victimelor comunismului din România. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – condus de Vladimir Tismaneanu-n.n. – a propus instituirea zilei de 23 august ca „Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului” şi a celie de 21 august ca „Zi de comemorare a victimelor comunismului din România”. Astfel, considerăm că este nepotrivit ca statul român să stabilească o zi de comemorare pentru anumite episoade legate de istoria comunismului din zona geografică ce cuprinde România, înaintea stabilirii celor două zile comemorative menţionate anterior”. Arătând, în plus, că iniţiatorul proiectului de lege „nu precizează sursele financiare necesare aplicării măsurilor propuse, încălcându-se astfel dispoziţia art. 138 alin. (5) din Constituţia României”, premierul Emil Boc anunţă Parlamentul că, „având în vedere considerentele menţionate, Guvernul nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative” si semneaza personal.
Cunoscând acum toate acestea, înţelegem că şansele de a fi adoptat ale proiectului de lege iniţiat de deputatul Tudor Panţîru sunt cât se poate de incerte. Dacă ţinem cont de configuraţia politică a Camerei Deputaţilor de la Bucureşti, am putea spune chiar că aceste şanse sunt, practic, nule. De ce? Pentru că Guvernul Boc se opune, iar guvernul înseamnă PD-L şi UDMR şi pentru că cele mai mari partide din opoziţie (PSD şi PNL) fac în această chestiune front comun cu guvernarea. Minorităţile (altele decât cea maghiară), în special numeroasa minoritate ţigănească (zisă rromă), prin reprezentantul său Nicolae Păun, de asemenea se opun. Să fie oare acesta un motiv pentru care iniţiativa deputatului Panţîru nu a mai fost semnată de nici un alt deputat sau senator, nici măcar dintre colegii săi de partid?
Toate datele si avizele, negative si pozitive (spre cinstea lor, Comisie Juridica si Comisia pentru Cultura) si continuarea groaznicei alerte publice la Ziaristi Online
Premiera in lumea crestina romaneasca: Biserica Catolica beatifica primul martir al temnitelor comuniste, ucis la Aiud: Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, dupa cum se poate citi (foto stanga). Rusinea cade atat pe statul roman, care isi bate joc si azi de memoria sutelor de mii de fosti detinuti politici cat si, mai ales, pe Biserica Ortodoxa Romana, unde se afla depuse de ani de zile cereri similare pentru martirii ortodocsi romani, cum ar fi sfintii mucenici Valeriu Gafencu sau Ilie Lacatusu (vezi mai jos marturii Video despre Sfintii Inchisorilor). Anii trecuti, Biserica Catolica a beatificat un numar important de polonezi ucisi pentru credinta lor si pentru apartenenta la rezistenta anticomunista, ca si, de altfel, Biserica Ortodoxa Rusa, care a canonizat martiri ai Gulagurilor sovietice. Prezint mai jos comunicatul Conferintei Episcopilor din Romania si ofer un link util pentru Patriarhia Romana: Marturii despre martiriul lui Valeriu Gafencu. Noaptea Patimirilor – film documentar realizat de Radu Dinu cu marturisitorii inchisorilor comuniste. In atentia BOR. Parintele Justin: Sfinţii din Aiud – glasul care strigă în pustiu.
Episcopul Bogdánffy de Oradea va fi beatificat în acest an
Este primul martir catolic din România, din timpul comunismului, ridicat la cinstea altarelor
Episcopul romano-catolic Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953), Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, mort la 3 octombrie 1953 în închisoarea de la Aiud, va fi beatificat, la 30 octombrie 2010, în Catedrala romano-catolică din Oradea.Va fi primul martir pentru credinţă al Bisericii Catolice din România, din perioada comunistă, ridicat la cinstea altarelor.
La 27 martie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul referitor la martiriului episcopului. În aceste zile Episcopul romano-catolic de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a întâlnit la Vatican pe Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru a stabili împreună data şi locul beatificării.
“Vestea beatificării Episcopului Bogdánffy aduce mare bucurie în întreaga Biserică Catolică din România. Desigur, Bogdánffy, ca preot şi episcop, a slujit Dieceza de Oradea şi Satu Mare, dar ca martir pentru credinţă dă bucurie întregii Biserici Catolice”, a declarat Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România.