Public aici un extras din Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică si Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder. Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin, Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova în analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin, Profeţiile asupra neamurilor, Cântarul păcatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe, Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari, Albania ortodoxă şi câteva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică, O dihotomie geografică sau geopolitică?, Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică, Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanică a comerţului, Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”, Periferia sistemului – organul centrului, Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor, Teoria competiţiei pentru putere, Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică. Dupa parerea mea, Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii este cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea sursei – Ziaristi Online. Iata extrasul privind Rusia, Romania si Ortodoxia:
Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari
Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:
eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;
tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);
Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);
Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;
fanarioţii promovau o politică pro-turcă;
„Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;
„Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;
„uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.
„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.
Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:
Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;
Ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;
Naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.
Jean Parvulesco, poet, prozator, eseist, doctrinar politic, considerat drept un geniu de cei care l-au cunoscut, s-a stins, la Paris, in varsta de 81 de ani, in urma unei operatii chirurgicale la care inima nu a rezistat. A fost inmormantat ieri.
Prieten pana in ultima clipa a vietii cu istoricul si criticul de arta Radu Varia, autorul acestui document fotografic in care il vedem mai sus, in 2005, alaturi de marele pictor Horia Damian, el a fost un apropiat al scriitorului Dominique de Roux, creatorul revistei Les cahiers de L’Herne, si a lui Constantin Tacou, succesorul acestuia. Legat de avangarda cinematografiei franceze prin Jean-Pierre Rassam si Erich Rohmer, Jean Parvulesco a aparut chiar intr-o secventa a filmului acestuia, Le genou de Claire.
Tendintele actuale ale conspiratiei mondialiste comanda efectelor circumstantiale ale istoriei vizibile. Ai nostri, cei care suntem dincolo de “Europa ca mister”, noi comandam cauzelor, pentru ca sunt cauzele cele care ne comanda, in mod direct. Cauzele invizibile, abisale, escatologice si providentiale, “cauzele primare”. Terorii ratiunii democratice totalitare, noi opunem linia de front a irationalitatii dogmatice a istoriei insasi.
Prophétique et activiste, l’oeuvre romanesque de Jean Parvulesco est le vecteur d’un engagement personnel total contre le ” mystère d’iniquité ” et pour l’avènement de l’être sur les décombres apocalyptiques de l’Histoire.
Jusqu’à présent, tous ses romans auront été comme autant de modalités de ce combat final, comme autant de dévoilements de son enjeu mystique. Mais avec Un retour en Colchide, Jean Parvulesco procède à un fantastique retournement de perspective : ce n’est plus dans le monde réel, ou prétendument tel, que tout se joue, mais dans celui des essences pures et de leurs épiphanies, cette Colchide idéale dont l’auteur, troquant la plume du romancier ” noir ” pour le calame du chroniqueur ” blanc “, invente et inventorie ici les voies d’accès, les passes (et aussi les impasses).
Foarte putin cunoscut in Romania, filosoful mistic Jean Parvulescu (Parvulesco in Franta), nascut in 1929, conspirator si contra-conspirator, a murit, ieri, la Paris. Anuntul a fost facut de geopoliticianul rus Alexandr Dughin, cu care intemeiase o legatura de maestru-ucenic (vezi mai jos un studiu despre “Galaxia GRU”). Conform marturiilor lui Dughin, intarite de Parvulescu in convorbirile pe care am avut privilegiul sa le am cu el, romanul nostru este “nasul” gruparii de tineret a lui Putin “Nashii” (“Ai nostri”), ca autor al conceptului (in opozitie cu “Ei”), pus in practica in Rusia de geopoliticianul rus. O personalitate arhi-complexa, de talia prietenilor sai, Mircea Eliade si Vintila Horia sau René Guénon si Ezra Pound, Jean Parvulescu, fugit in anii ’40 din tara si ramas de atunci in exil, a fost un nationalist in toata puterea cuvantului, actionand, de exemplu, pentru tara sa adoptiva, in Organizatia Armata Secreta care activa in Algeria la sfarsitul aniilor ’50. Faimos in literatura si cultura franceza, Jean Parvulescu, jucat de actorul Jean-Pierre Melville, este “imortalizat” intr-un film al lui Jean-Luc Godard si François Truffaut, “À bout de souffle” – “Fara suflare” (1960), raspunzand la intrebarea “Care este cea mai mare ambitie a sa?” cu replica: “Sa devin nemuritor. Si apoi sa mor”.
A publicat peste 30 de carti, dintre care nici una nu a fost tradusa in romaneste. Titlurile lor sunt edificatoare: incarcate de mister si fulgere ale unor idei socante. Pe langa tratatele si eseurile sale vizionare de geopolitica, asemenea lui Eliade, Parvulescu a creat mai multe romane semi-fantastice cu cheie, in care denunta Conspiratia Aqvariana si ofera ultima solutie: intoarcerea la traditie si crestinism, militand pentru un stat crestin condus de un om al Bisericii. Dupa ce inca din anii ’80 scrie despre un proiect al “incalzirii globale” si modificarilor climatice planetare dezvoltat in nordul Alaskai (HAARP), intr-unul dintre romanele sale fundamentale, de acest tip, “conspirationist”, intitulat “Steaua Imperiului Invizibil”, Parvulescu scrie impotriva “demonilor democratiei” adusi si raspanditi de New Age si Noua Ordine Mondiala, motiv pentru care este catalogat de unii drept “ultimul mare fascist” iar de altii, la fel de neintelegatori, drept “esoterist”.
Scriitoarea si jurnalista Mirela Roznoveanu, emigrata in Statele Unite dupa 1990, povesteste despre o intalnire a sa cu Jean Parvulescu:
“Am avut prilejul sa il cunosc pe Jean Parvulescu acum cativa ani la Paris. Este un personaj straniu, amestec de geniu si legenda, o minte originala si paradoxala. Pacat ca romanii nu au nici o idee despre opera lui.
Jean Parvulesco: “Je pense que l’heure est vraiment venue pour reconnaître qu’en réalité toutes les littératures européennes ne constituent qu’une seule grande littérature, expression d’une même civilisation et d’un même destin, d’une même prédestination.“
La foarte inceputul anilor ‘60, dupa spusele Aurorei Cornu, Jean Parvulesco l-a convins pe Dominique de Roux sa infiinteze o editura pe care cei doi au numit-o L’Herne, mai tarziu cumparata si foarte bine ingrijita de Constantin Tacou. L-am cunoscut pe regretatul Costa Tacou, i-am vizitat editura si casa, un palat din apropierea gradinii Luxembourg, prilej cu care am baut sampanie in sufrageria imensa de la al nu stiu catelea etaj si i-am admirat tapiseriile din secolele al 16-lea si al 17-lea in vara anului 2000. Cu acel prilej am descoperit ca atit Costa cit si mama mea se trageau din acelasi sat de aromani din nordul Greciei, si ca eram practic veri, chiar daca indepartati.
La prestigioasa editura L’Herne, in faimoasele Cahiers de l’Herne au aparut Céline (1963), Ezra Pound, Mircea Eliade, Edgar Allan Poe, Jorge Luis Borges, Henri Michaux, Gérard de Nerval, Bertolt Brecht, William Butler Yeats, Samuel Beckett si inca alti peste o suta de autori. Aurora Cornu povesteste numeroase anecdote despre acest inceput la care ea a fost martora, printre altele cum Dominique de Roux i-a oferit lui Ezra Pound apartamentul lui din Paris ca sa locuiasca si ca Dominique s-a mutat la rude. Asta ca sa il convinga pe Ezra Pound (stramtorat financiar) sa-i dea un manuscris spre publicare. Formula publicarii in Cahiers de l’Herne era (si a ramas) un manuscris original insotit de ample comentarii critice, deci o tratare monografica a autorului caruia ii era dedicat numarul. In ce priveste numarul despre Celine, tot Aurora Cornu povesteste ca Jean Parvulesco, ea si Dominique de Roux au trebuit sa trudeasca din greu pentru a obtine un manuscris original de la Lucette Destouches, vaduva acestuia”.
Ultimii ani si i-a dedicat descalcirii prin incalcire a conspiratiilor actuale din spatiul euro-atlantic si euro-asiatic, conturand conceptul de eurasianism versus atlanticism si cucerindu-l pe geopoliticianul rus Alexandr Dughin, unul dintre teoreticienii miscarii nationaliste ruse respectat si incurajat de liderul rus Vladimir Putin. Prin Parvulescu Dughin a imbratisat ideea Romaniei Mari si a unei aliante pan-ortodoxe fara a fi si pan-slaviste, tinand cont de trecutul incarcat al celor doua popoare, roman si rus (din pacate, strategii KGB/GRU sunt mai puternici pe teren decat ar putea fi influenta lui Parvulescu asupra gandirii lui Dughin). Ultimile sale carti aparute anul aceste sunt romanul fantastic Un retour en Colchide si volumul de “investigatii geopolitice” despre “conspiratia permanenta”, publicat la inceputul anului, “Confirmarea Boreala”, despre conceptul de “Marea Europa”, in care Rusia lui Putin joaca un rol primordial. Coincidenta face ca in 2005, in timp ce Parvulescu publica la Paris teoria sa despre Axa Paris-Berlin-Moscova (cu prelungire la New Delhi si Toki0) in lucrarea “Vladimir Putin si Eurasia” eu publicam la Bucuresti despre cealalta Axa si “Noua Romaniei la Marea Neagra”. Coincidenta este cu atat mai haioasa cu cat dupa ani am aflat ca era sa aleg exact aceeasi fotografie de coperta ca si Jean Parvulescu. Este, cred, momentul in care ii suscit interesul si incepe sa ma caute, dupa ce imi transmite un mesaj personal prin Ioan Grosan, care il vizitase la Paris. In ciuda incrucisarilor noastre de Axe, ne apropiem si ne regasim, impartasindu-ne viziuni nationale comune. Am avut norocul sa aflu astfel, prin conversatiile pe care le aveam cand si cand, cateva crampeie din gandirea fabuloasa a acestui geniu nestiut al Romaniei.
Ca multi mari ganditori romani, a murit intr-o mansarda. A lasat in urma, pe langa opera sa vie, cinci copii si 14 nepoti.
Ultima sa mare dorinta era sa se intoarca acasa, in Romania. Era fascinat de-a dreptul de Sfintii Inchisorilor si minunile lor si vroia sa mearga in pelerinaj la Aiud si Manastirea Petru Voda. Era convins ca martirii anticomunisti au facut ca neamul romanesc sa supravietuieasca si sa iasa de sub comunism cu credinta in Mantuire.
Agresiunea lui Hitler împotriva URSS a reprezentat o catastrofă eurasiană. După războiul fratricid dintre cele două popoare înrudite geopolitic, spiritual şi metafizic, dintre două regimuri de orientare anti-atlantistă, Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler, victoria Rusiei era de fapt echivalentă cu înfrângerea, din moment ce toate experienţele istoriei au demonstrat că Germania nu se va putea împăca niciodată cu o pierdere, deoarece învingând Germania, învingătorul chiar prin victoria lui înnoadă iţele unui viitor conflict, sădeşte seminţele unui război viitor.
Yalta l-a determinat pe Stalin să se solidarizeze cu Aliaţii, adică exact cu acele forţe care au fost cei mai feroci dușmani ai Eurasiei. Stalin, înţelegând perfect legile geopoliticii şi fiind deja susţinător deschis al orientarii eurasiatice, nu se putea sa nu înţeleaga cu cine s-a „aliat”.
Imediat după înfrângerea germană, Stalin a început să facă un nou plan geopolitic, al Pactului de la Varşovia, integrând ţările est-europene în atmosfera Rusiei Sovietice.
Acum intervine primul conflict şi dezacord cu atlantiștii. Până în 1948 Stalin şi-a ascuns intenţiile sale continentale şi chiar a aprobat crearea statului Israel. Apariţia Israelului a fost strategia majoră a Angliei (a atlantismului în general) prin care îşi consolida influenţa militară, economică şi ideologică în Orientul Mijlociu. Dar deja în 1948, folosind înainte de toate lanţul de comandă politică internă al armatei (Jukov Vasilevskiy, Ștemenko), Stalin s-a reîntors către geopoliticienii eurasieni ortodocşi, a restaurat epurările anti-atlantiste din interiorul guvernului şi a pronunţat „condamnarea” pentru Israel, considerându-l ca fiind o formaţiune anti-continentală generată de „spionii anglo-saxoni”.
Moartea lui Stalin coincide foarte ciudat cu momentul atât de tensionat şi dramatic pentru îndeplinirea planurilor sale eurasiene, când perspectiva unei noi uniuni continentale URSS-China era foarte prezentă, şi care ar fi putut schimba schema logică a aliniamentului de puteri planetare, aducând revanşa pentru Marea Ordine a Eurasiei. Dacă luăm în calcul aceste cauze şi trăsăturile geopolitice ale demersurilor post-staliniste în URSS, versiunea despre asasinarea lui Stalin (avansată de către mulţi istorici europeni) devine mai mult decât probabilă. Eroii principali presupuși de către majoritatea istoricilor în asasinarea lui Stalin au fost NKVD-ul şi şeful ei, sinistrul Beria, cel mai mare duşman al GRU, al Statului Major al Armatei şi al Eurasiei. (Este important să avertizăm că părerile autorului despre Beria s-au schimbat substanţial de când acest document a fost scris, odată cu noi elemente ale interpretării istorice aduse la lumină de istoricii ruşi. Astfel, în revista „Elementy” nr. 9, a apărut un articol de A. Potapov, Eurasia şi serviciile secrete, care prezenta un punct de vedere total diferit despre Beria şi rolul său.)
În 1953, opt ani după pseudo-victorie, a existat un singur pas înaintea victoriei adevărate a Eurasiei (ca şi în 1939). Dar în locul ei, lumea a văzut Căderea Titanului.
18. Misiunea „polară” a generalului Ștemenko
Conform lui Jean Pârvulescu, începând cu a doua jumătate a anilor 40, o figură cheie în lobby-ul geopolitic sovietic a fost general-colonelul sovietic Serghei Mateevici Ștemenko (1907-1976). Susţinătorii lui de rang înalt au fost mareşalul Jukov şi generalul Aleksandr Poskrebișev (care, conform unor surse, îndeplinea pe lângă Stalin o misiune similară celei îndeplinite de Martin Bormann pe lângă Hitler: era un vehicul al ideilor germanofile).
Acest text a fost iniţial publicat ca Partea III-a din “Conspirologia” (Analiza Conspiraţiilor) – de Aleksandr Dughin
PARTEA I – ÎNAINTE DE 1945
1. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei
Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.
Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu aparţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor este datorată divergenţelor geopolitice radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.
November 23rd, 2012 
VR 
Posted in 
Tags: 
