Placerea de a scrie la “Contemporanul” pentru Ceausescu si la “Catavencu” pentru Vintu
„Aici se înscriu două episoade cu totul neobişnuite din colaborarea mea cu Ivaşcu. Retrăind atmosfera de la începutul anilor ’60, îmi dau seama că nu părea normal, lui Ivaşcu, poate, mai puţin decât altora, ca un critic literar să scrie pur şi simplu despre cărţi, fără nici o altă implicare, să-i zicem politică. Asa ca, atunci cand din proprie initiativa, am vrut sa scriu despre muncitorul roman si literatura la un 23 August, desi mirat a acceptat sa publice. Asa nu mai trebuia el sa puna pe cineva. Am scris abnegatie”Înnoire” si a aparut in “Contemporanului”, chiar a doua zi, pe 24 august 1962. Am acceptat, la rugamintile fierbinti ale prietenului si subalternului meu Cristian Teodorescu, sa ofer in exclusivitate pentru “Catavencu”, un mic extras din acel articol revolutionar. E drept, i-am ramas intr-un fel pe state distinsului poet (a debutat la mine, la “Romania literara”, parca adus de Mirciulica Dinescu) Sorin Ovidiu Vintu, care m-a facut milionar, pentru ca asa-i place lui, dupa cum spune, sa-si bage intelectualii in buzunarelul de maruntis de la vesta. Asadar, are toata indreptatirea sa ma “debuteze” si el pe mine, acum, in “Catavencu” cu “Innoirea” mea. Iata:
“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. Dar nu numai muncitorul reflecta chipul omului nou. Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune, dupa cum ne-au trasat-o diferitele forte politice conducatoare: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.”
Asta scriam in 1962, asta credeam si in 1992, cand i-am pacalit la directivele cui trebuie (he, he!) pe fraierii de legionari si le-am luat banii pentru Alianta Civica impreuna cu alinatoarea batranetilor lui Gogu, tovarasa Ana. Fiica de legionar, doar, ca si mine! Ce daca tatal ei a murit de inima rea cand a iesit din inchisoare si a vazut ce fiica are?! Ce, il iubea si ea pe Lenin! N-avea voie? Vai, si ce versuri frumoase scria. Si-acum imi dau lacrimile… “Slava vesnica lui Lenin”, “Candoarea ca un zid va masura dragostea mea, Partid”, “Noaptea uda ca o ploaie”, “Vibratoarele de Arges”… Ce vremuri!
Recitand colectivului despre tovarasul Gheorghe Gheorghiu Dej
Dar sa ma-ntorc la “Contemporanul” si al doilea episod cu Ivascu. Primise atatea felicitari pentru cantarea mea de 23 august, in ’62, incat, in ’64 m-a rugat, ca si Cristi Teodorescu azi, sa scriu, daca se poate, mai inaltator si mai innoitor. Tinuse minte cat de mult a contat pentru Partid, textul meu despre “Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană” si Ghe Gheorghiu Dej, aparut in numarul 18 din “Contemporanul”. M-a pus chiar sa-l recit, cu voce tare, colectivului. Am fost si sunt profund emotionat, si-acum, cand retraiesc acel moment:
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:
«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…».
Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării.”
Desi unii radeau pe la colturi, in redactie, eu nu i-am luat in seama si am continuat cu elan:
“Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“
A XX-a aniversare a Eliberarii patriei de sub jugul fascist
“Bravo, mai, baiete!”, mi-a spus Ivascu. Tot asa sa scrii pentru maretul eveniment ce vine: a XX-a aniversarea a Eliberarii patriei de sub jugul fascist. M-am pus pe scris, constiincios si responsabil de insarcinarea de seama, pe care marele George Ivascu mi-o incredinta, din nou. Asa am scris, cu patrundere, textul aparut pe 21 august 1964, in anticiparea sarbatorii de peste doua zile:
“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…”
Calinescu m-a facut “ipochimen”, Ceausescu – om
Nu stiu de ce, dar la scurt timp dupa acest articol atat de inaltator, George Calinescu i-a reprosat lui Ivascu faptul ca tine “un asemenea proletcultist” in redactie. Chiar a mers pana-ntra-colo incat, intr-un articol de fond de-al criticului, probabil din senilitate, aparut tot in “Contemporanul”, m-a facut “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Bosorogul dracului! A murit inainte de a-i arata eu ce pot, cand, dupa un an, in ’65, am publicat impreuna cu Micu “Literatura română de azi. 1944-1964”, la Editura Tineretului (o gasiti si azi daca o cautati). I-am aratat eu atunci ce inseamna “ipochimen”! Ce sa zic! Sa spuna Cristi Teodorescu daca nu sunt demne sa apara si azi, in minunatul “Catavencu” al dragului de Sorinache, aceste falnice randuri:
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, “Scânteia“, care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; “Memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR”.
De la Cenaclul de luni aprobat de Secu la Cenaclul de la Comana al tovarasului Gogu
Cand m-au vazut asa de bazat, tovarasii de la Securitate nu au ezitat sa ma contacteze. Asa a aparut “Cenaclul de luni”. Misiunea mea era sa-i strang la un loc pe toti tinerii scriitori care putea deveni “turbulenti”. Era, da fapt, un balon de oxigen cetos, o refulare in grup. Prin ’83 deja cu totii erau indosariati, asa ca n-a mai fost nevoie de cenaclu. M-am orientat spre “Cenaclul de la Comana” (he, he!), ca sa zic asa. Sa vezi acolo, cu tovarasul Gogu, ce mai orgii – intelectuale, evident – cu spume – de sampanie, evident – si icre pe pereti – de Manciuria, evident -, pe-alea negre le pastra tovarasul Gogu si doamna Dorina Rudich pentru baietii de la Ambasada, care veneau cu votca (he, he!).
Si-uite asa trecea timpu’. Cam prin ’80 se incinsese treaba cu nenorocitii de protocronisti care isi inchipuiau ca Romania a avut o cultura proprie, dintotodeauna. Javrele! N-au vrut sa recunoasca niciodata ca Stalin si poporul rus cultura si libertate ne-au adus. Mai credeau si-n Dumnezeu! Bine ca l-au arestat pe jigodia aia de Edgar Papu si l-au bagat la zdup, pe cand eu scriam frumoasele ode despre comunism. Dar degeaba!, ca el tot cu Dumnezeu a iesit din inchisoare sa ne-mpuie capul. Si-a aparut si animalul de Paul Anghel, care il cita pe senilul de Calinescu, spunand ca, cica, “Romania nu e o tara expansiva, ci una intesiva, propasirea ei se face in spatiul launtric!”. Futu-l in ma-sa de nationalist cu Eminescu-al lui cu tot! – sa ma scuze domnu’ Vintu… Auzi, tu, Teodorescule! Atunci nu s-a mai putut.
La masa cu tovarasul secretar general al Partidului
Pentru ca stiau ca am relatat si despre conferinta pe tara a tovarasului Ghe Gheorghiu Dej cu activul scriitorilor, tovarasii colegi m-au rugat sa-i reprezint la intrunirea din 13 martie 1981 cu tovarasul secretar general al Partidului nostru, si sa-i prezint problema. Tremurand putin, de emotie, m-am ridicat imediat dupa tovarasul Doinas:
„Mult stimate tovarase secretar general, îmi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas. Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura. (…) De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.
Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati.”
Si tot asa, si tot asa, mai Teodorescule. Ce sa-ti mai zic?, ca stii si tu cand am pupat in fund, cum faci tu acum cu mine, mai pulifriciule, mai – sa ma ierte domnu’ Vintu, asa ne mai alintam noi, ca catarii, cum ne-au invatat astia cu menaju’ a trois Plesu-Liiceanu-Patapievici.
Spalator de cadavre pentru Nelu Iliescu, Omul nostru din Moskba
Hai sa inchei cu dupa ’89, cand m-am dus la Iliescu sa-l rugam sa-l elibereze pe domnu’ Gogu. Eram cu dragul de Zigu Ornea care i-a si zis: “Mai, Nelule, hai sa-ti ia Niki un interviu, sa te spele de povestea asta cu mineriada lui peste. Au murit cateva zeci de bezmetici. Da-i in ma-sa!, ca erau flamanzi si goi. Iti baga Niki ceva stilat, in “Romania literara”, cu esti de-al nostru, mai, Nelule, mai”.
O sa-mi aduc aminte toata viata acel moment din iulie 1990. Paseam pe coridoarele de marmura ale Palatului Cotroceni, incet, chiar sagalnic, exersand pentru momentul in care, dupa cum imi promisesera si Zigu si Gogo, eu voi fi presedintele acestor “stupid people”, cum zicea dragul de Silviu. M-am facut comod in fotoliu asteptand rabdator sa-i spal cadavrele lui Nelu. Rememoram nostalgic anii Ceausescu, cand, dupa ce se daduse semnalul in Time Magazine, in 1986, ca Iliescu va urma, toata lumea il adula; normal! Am inceput, fidel ca un pudel:
„Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?”
Domnul Presedinte Iliescu a raspuns, doct (am mai lucrat eu putin pe text inainte de tiparire): “Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
De la Gheorghiu Dej la Ceausescu, de la Iliescu la Basescu, de la Patriciu la Vintu: prosti sa fie!
Asa cu Iliescu. Dupa Gheorghiu-Dej si Ceausescu, nea Ilici era ca cireasa de pe tort. E, si dup-aia, cum ti-am spus, m-am bagat si eu in joc. Da’ nu-mi pare rau. Uita-te la mine azi: sunt ambasadorul lui Basescu la UNESCO, si dau numai pe chirie, de la “stupid people”, 10.000 de euro, la Paris? Sunt. Sunt si editorialist la “Adevarul” fratilor Patriciu si Plesu? Sunt. (Eram si la “Cotidianul” pana a venit boul ala de Nistorescu si la “Evenimentul Zilei”, pana mai ieri, baga-i-as undeva). Dar sunt si director la “Romania literara”, unde mi-am batut joc de animalul ala de Eminescu? Sunt. Sunt barosanul Uniunii Scriitorilor cu toate fondurilor ei pe mana? Sunt. Sunt si profesor si aspirator de pasarici proaste la Universitate? Sunt. Am scris “Istoria literaturii” din care lipseste laureata Nobel pentru literatura, Herta Muller? Am scris. E, ce sa zic, nu m-au primit bosorogii aia, a treia oara parca, in Academia Romana (da’ eu mai sunt roman?!). Ei si? Nu sunt sef de sala la Clubul Prometheus al devalizatorilor Rompetrol? Sunt. Imi baga fisicuri de euro prin orificii si Patriciu si Vintu si Basescu? Imi baga. Si nu ma pupi tu si altii ca tine, Teodorescule, zilnic, in fund si asa fac economie la hartie igienica, pe langa stocurile din buda de “Romania literara” si “Catavencu”? Ce-mi mai trebuie? Prosti sa fie! “Respect!”
Săptămîna viitoare, nu ratati: despre plagiatul lui Gabriel Liiceanu, scrisorile lui Andrei Plesu catre Nicolae Ceauşescu si reactia tovarasului secretar general al Partidului la informarile maiorului de Securitate Vasilie Malureanu, viitor general SIE. Plus, bonus: creatiile literare ale lui Sorin Ovidiu Vintu.
November 27th, 2009 
VR 
PLUTONUL
Posted in Uncategorized 
Tags: 
