Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Conferinta publica : “Securitatea nationala si cultul tradarii. Afacerea Pacepa”

Miercuri , 26 mai 2010, orele 11,00, la Universitatea din Oradea – Facultatea de istorie – Amfiteatrul “Nicolae Iorga” , general de brigada (r) Aurel I. Rogojan va sustine conferinta publica: “Securitatea nationala si cultul tradarii. Afacerea Pacepa”.

Conferinta va fi urmata de lansare de carte: “1989. Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei ” si “Istorie , geopolitica si spionaj in Balcanii de Vest. Iugoslavia versus Romania in razboiul din umbra”.

Note de lectura – Aurel I. Rogojan: 1989. Dintr-o iarnă în alta

de Acad Dinu C Giurescu

La două decenii de la Revoluţia din decembrie 1989, tot mai multe fapte sunt cunoscute, iar interpretările asupra lor se nuanţează.

Volumul datorat generalului Aurel I. Rogojan aduce o sumă de informaţii noi, cât şi evaluări, dintr-o perspectivă aparte: aceea a serviciilor de informaţii. Aflăm, în linii generale, cum funcţionau mecanismele de informare. Anexele (nouă la număr) ne ajută să înţelegem situaţia aparatului de securitate şi a forţelor sale în zilele din decembrie 1989.¹

1. În anii ‘80, când situaţia internă se deteriora vizibil, m-am întrebat, nu o dată, cum era informată „conducerea de partid şi de stat”² despre realităţile din ţară şi dinafară. Presa şi propaganda de partid proiectau, de regulă, imaginile unor „măreţe” realizări şi împliniri, deşi lucrurile mergeau într-o direcţie contrarie şi nu se întrevedeau măsuri de îndreptare.

Era în logica regimului să prezinte, necontenit, succese. Am avut un sentiment real de frustrare când am constatat că în timpul vizitei „Tovarăşului” într-o piaţă din Capitală magazinele alimentare ale locului erau pline cu produse, care dispăreau de îndată ce înaltul oaspete pleca! În acest scurt răstimp, cetăţenii prezenţi la „primire” nu puteau cumpăra ceva. Peste toate, presa mai publica şi fotografii cu rafturi bine aprovizionate, la care se uita şeful statului.

Am participat, pe la mijlocul anilor ‘80, la o şedinţă a Comisiei Superioare de diplome (la Ministerul Învăţământului), care confirma doctoratele susţinute la feluritele discipline. Vine în discuţie o teză de doctorat cu tema aprovizionării Pieţei Amzei, analizată în cadrul cerinţelor de ansamblu ale pieţii bucureştene. Lucrarea, bine documentată, se aşeza în perspectiva normalităţii şi a optimizării fluxului comercial. Am intervenit şi am întrebat: cum discutăm aşa, când este cunoscută situaţia exact contrarie din Piaţa Amzei? Tovarăşa adjunctă a ministrului, care conducea şedinţa, a sărit de îndată: „Să nu mai ridicaţi asemenea probleme” (redau din memorie).

Aşadar, cum şi cât era informat şeful statului şi al partidului? Volumul datorat generalului Aurel Rogojan, arată că Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.), îi prezenta periodic un document sintetic („exemplar unic”) cu „cele mai importante informaţii necesare cunoaşterii situaţiei politice internaţionale” şi a intenţiilor altor state faţă de România. Prezentarea informaţiei scrise era însoţită, adesea, de o discuţie între Nicolae Ceauşescu şi generalul Iulian Vlad, şeful D.S.S. Discuţia, programată pentru 7-8 minute „a fost întotdeauna prelungită de Ceauşescu, spre agitaţia şi curiozitatea Elenei Ceauşescu, la circa 40 minute…”³ „Agitaţie” explicabilă.

Elena Ceauşescu era preşedinta Comisiei de Cadre de pe lângă Comitetul Politic Executiv. În această calitate, ea aproba, condiţiona sau refuza numirea cadrelor de conducere, de la adjuncţi ai ministrului în jos. Cât timp, însă, generalul Iulian Vlad s-a aflat la conducerea D.S.S., Elena Ceauşescu nu a avut acces „la informarea operativă de securitate rezervată preşedintelui republicii”.⁴

Cum se prezenta însă informarea privind situaţia internă? Serviciul Central de analiză şi sinteză din D.S.S. prelua şi prelucra datele pentru Buletinul informativ al Ministerului de Interne cu „arie de difuzare generală în interiorul sistemului şi la principalii lideri de partid şi de stat”.⁵

Erau şi excepţii. În anii ‘80, un buletin a prezentat starea de spirit şi realităţile negative – lipsurile alimentare, cozi de ore întregi, frigul din locuinţe, întreruperea curentului electric… Ministrul de Interne, Gheorghe Homoştean, semnează şi dispune distribuirea buletinului începând cu Nicolae Ceauşescu. Teodor Postelnicu, ministru secretar de stat şi mai marele (politic) al Departamentului Securităţii Statului, blochează distribuţia documentului, cu adnotarea: „Asta e provocare! Tovarăşul şi Tovarăşa au făcut ieri vizite de lucru în pieţele din Bucureşti şi au văzut că sunt pline.”

„Ceauşescu, asemenea tuturor dictatorilor, fără excepţii notabile”, comentează autorul volumului, „credea numai ce-i convenea. Sistemul de informare al partidului îi prezenta o realitate cosmetizată până la contrariul ei“⁶ (sublinierea D.C.G.).

De adăugat că o atare cosmetizare era regula urmată şi în informările de partid, care nu erau destinate publicităţii.

„Nemulţumirile populare” atinseseră în decembrie 1989 „un grad exploziv”. Autorul volumului enumeră ceea ce el denumeşte cu temei „componentele sociale ale securităţii interne” şi anume, „cronicizarea penuriei alimentare, a lipsei medicamentelor, combustibililor
pentru încălzire – mai ales în spitale şi şcoli -, părăginirea satelor, eşecul sistematizărilor rurale, criza energetică perpetuă, recepţionarea în masă a posturilor de televiziune din ţările vecine”.⁷

Ar fi nu doar necesar, ci şi de tot interesul ca Buletinele informative ale Ministerului de Interne, cât şi cele ale D.S.S., privind situaţia din interiorul ţării, mai ales în anii ‘80, să fie publicate într-un volum, cu comentariile şi explicaţiile adecvate. Ele constituie, probabil, singurele surse emanând de la o autoritate a statului care să arate evoluţiile interne în termeni reali. Publicând, totodată, numele destinatarilor buletinelor, am putea stabili şi câte persoane „din conducere” ştiau efectiv ce se întâmplă în ţară.

2. A fost informat Nicolae Ceauşescu asupra evenimentelor externe, în 1989?

Răspunsul este afirmativ. Volumul generalului Rogojan arată că, începând din septembrie 1989, şeful statului a primit repetate informaţii, unele chiar zilnice, „asupra acţiunilor sistematice coordonate împotriva sa din exterior”.⁸ Astfel, pe 7 noiembrie 1989 în legătură cu întâlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta: „…redefinirea sferelor de influenţă…” cu exercitarea „de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale…” În România „va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii… care exclud posibilitatea producerii unei revoluţii de catifea…”⁹ (sublinierile D.C.G.).

Între 7 noiembrie şi 12 decembrie 1989 sunt redate în rezumat (cu numere de înregistrare ale D.S.S.), 11 (unsprezece) asemenea informări privind: întâlnirea Kohl-Mitterand, acţiunile Ungariei şi Olandei, reunirea la nivel înalt de la Bruxelles, iniţiativa lui Mitterand la reuniunea de la Paris.¹⁰ Cele mai multe vizau destabilizarea situaţiei din România, şi în special în Transilvania.

Nu ar fi lipsit de interes să se publice aceste informări in extenso, dat fiindcă o bună parte privesc evenimente demult încheiate şi unele au generat controverse.¹¹

3. Următoarele capitole (7-10) aduc informaţii care îngăduie noi abordări ale evenimentelor din decembrie 1989 în România. Astfel, a) Departamentul Securităţii Statului nu a fost implicat în vreun fel în organizarea propriu-zisă a Congresului al XIV-lea al P.C.R. Totuşi,  D.S.S. a consemnat că au fost exprimate, în organizaţii locale din 11 judeţe şi din Capitală, „peste 30 împotriviri” la propunerea de realegere a lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Secretar General al P.C.R. Aceste „împotriviri” nu au fost comunicate ierarhic „pe linie de partid”, dar generalul Iulian Vlad l-a determinat pe Emil Bobu să le prezinte lui Nicolae Ceauşescu; b) în preajma Congresului, presa oficială a partidelor comuniste din statele membre ale Tratatului de la Varşovia, dar şi cea de la Belgrad, critică fără menajamente politica internă a lui Nicolae Ceauşescu; c) tot atunci, la reprezentanţele diplomatice ale R.S.R. au fost depuse „foarte multe cereri de acreditare pentru ziarişti – despre care se ştia că erau cu totul altceva”. Pretextul cererilor: prezenţa la Congresul al XIV-lea P.C.R.¹²; d) în decembrie 1989 a fost un du-te vino de „turişti” – din U.R.S.S. au fost 67.530 (faţă de 30.879 cu un an înainte, în decembrie 1988), lor li s-au alăturat cei veniţi din Iugoslavia şi Ungaria, şi care se deplasau cu autoturisme nou-nouţe, în coloane, nu au solicitat cazare la hoteluri, ci s-au răspândit în oraşe, la gazde (nu se poate face o legătură directă, dar „provocări diversioniste” au avut loc în oraşele unde se găseau şi aceşti oaspeţi veniţi din proprie iniţiativă, ba chiar a circulat ştirea că în Capitală, pe pereţii Universităţii, au fost scrise şi cuvinte-lozinci într-o limbă slavă, nota D.C.G.; e) după ocuparea Cehoslovaciei în 1968, serviciile de informaţii ale statelor „vecine şi prietene” din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, au privit România „ca (un) stat potenţial inamic”, în 1989 aceste servicii, inclusiv celelalte, mai din Vest, urmărind „penetrarea şi controlul din interior al structurilor politico-administrative centrale, al celor militare de apărare, securitate şi informaţii”.¹³

O propagandă foarte activă, pe fundalul lipsurilor materiale (alimentare şi altele, afectând traiul zilnic), era menită să determine în populaţie o sporire a psihozei revoltei.

4. Este cert că în zilele de decembrie, au avut loc multe acte care, prin felul cum s-au manifestat şi prin efectele lor, au avut un caracter „terorist-diversionist”.¹⁴ Asupra acestui punct, indiferent de relatări, există după cât se ştie un consens. Unele cazuri au fost prezentate „cu intense mediatizări panicarde”. „Cazurile” s-au dovedit a fi fost dezinformări, unele cu scopul de a provoca o confruntare între forţele M.Ap.N. şi cele ale Securităţii. Fapt care, socoteşte autorul volumului, ar fi oferit „pretextul lichidării, la propriu, a efectivelor Securităţii”.¹⁵

„Teroriştii” au fost declaraţi, fără dovezi, că aparţin Securităţii, afirmaţie repetat exploatată politic şi în zilele revoluţiei, şi ulterior. De altfel, până în prezent, nici un terorist nu a fost identificat nominal.

„Nu s-au găsit (terorişti) şi nici nu vor găsi printre foştii membrii ai Securităţii”, declara generalul Aurel Rogojan la 1 iunie 2007. „Am avut în mână dosarul situaţiei exacte a personalului, a fiecărei arme şi a fiecărui cartuş. Ministerul Apărării Naţionale l-a reverificat şi nu s-a constatat nici măcar un singur indiciu al uzului de armă.”¹⁶

Afirmaţia de mai sus nu a fost în vreun fel contestată.

În împrejurările speciale din decembrie 1989, corpul profesional al ofiţerilor de informaţii a primit şi a respectat ordinul strict (dat de generalul Iulian Vlad) „de neimplicare în evenimente cu mijloace de luptă armată şi chiar consemnare totală a personalului în unităţi”. Într-o convorbire telefonică, la 17 decembrie, cu colonelul Filip Teodorescu, aflat la Timişoara, şeful D.S.S. i-a spus textual: „Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor. Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.¹⁷

Orice acţiune pe teren a forţelor de securitate ar fi dus, după toate probabilităţile, la ciocniri directe cu armata, ceea ce ar fi constituit cea mai potrivită „motivare” pentru intervenţia unor forţe străine (cu consecinţe greu de anticipat – nota D.C.G.).¹⁸ Toate unităţile Securităţii au respectat consemnul şi nu au reacţionat la „provocările diversioniste”.¹⁹

5. Cazurile în care efective ale Securităţii au fost sumar lichidate.

Aflăm din volum următoarele: a) în seara zilei de 23 decembrie 1989, două echipaje de luptă antiteroristă (10 militari), conduşi de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, şeful statului major U.S.L.A., au primit ordin de la generalul Nicolae Militaru, noul ministru al Apărării Naţionale să intervină în apărarea sediului Ministerului Apărării Naţionale. Locotenent-colonelul Trosca a fost expres nominalizat pentru a conduce intervenţia. Când echipajele, îmbarcate în două transportoare uşoare, au ajuns la poarta principală a Ministerului Apărării Naţionale, ele au fost distruse cu tiruri de mitralieră de pe tancuri: 7 militari U.S.L.A. au fost ucişi pe loc²⁰, alţi patru grav răniţi.²¹

Locotenent colonelul Gheorghe Trosca a fost decapitat şi capul lui înfipt în osia transportorului cu care venise; pe transportoare s-a scris „terorişti”; corpurile celor asasinaţi, prezentaţi drept terorişti, au fost expuse oprobiului public până a doua zi, seara târziu. Conducerea armatei a recunoscut „acţiunea accidentală” a militarilor M.Ap.N., iar cazul nu a fost soluţionat pe plan juridic nici până astăzi²²; b) la Otopeni a avut loc un adevărat masacru, tot în ziua de 23 decembrie 1989: 50 morţi, 13 răniţi, 20 supravieţuitori, toţi aparţinând Centrului de Instrucţie-Transmisiuni al Comandamentului Trupelor de Securitate Câmpina, care primiseră ordinul să vină „să apere” de „terorişti” Aeroportul Internaţional – au fost ucişi cu sânge rece, nimeni nu atacase Aeroportul, iar procesul în care părinţii celor asasinaţi îşi căutau dreptatea se pare că nu a lămurit efectiv lucrurile²³ (un monument cu plăcile celor 50 de militari ucişi se află astăzi nu departe de clădirea principală a aeroportului), asasinatul colectiv fiind exploatat în zilele revoluţiei de presa internă şi internaţională ca o „dovadă” de implicare a securităţii în acţiunile teroriste; c) alţi patru militari, care asigurau, în civil, paza unui Centru de Informaţii în vecinătatea Aeroportului, au fost ucişi tot la 23 decembrie²⁴; d) la Sibiu, au fost ucişi 25 ofiţeri şi subofiţeri ai Securităţii care, fără arme şi cu mâinile ridicate, căutau refugiu la Şcoala de Ofiţeri activi de infanterie (UM 01215) – şi aceşta au acum parte de o placă memorială ce poartă numele lor!²⁵; e) într-o altă împrejurare, patru militari din Batalionul 404 Cercetaşi, Buzău, au fost ucişi şi şapte răniţi²⁶; f) maiorul (colonel post mortem) Aurel Agache, locotenent colonelul Dumitru Coman şi patru subofiţeri au fost ucişi cu bestialitate la Tg. Secuiesc şi Odorheiul Secuiesc.²⁷ Au fost şi încercări de anihilare a unor efective ale securităţii. Ele au dat greş deoarece comandanţii unităţilor respective nu au intrat în capcana ce li se întindea.²⁸

Un exemplu îl constituie comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri M.A.I. de la Băneasa, colonelul Gheorghe Rabacel, care a primit ordin, tot la 23 decembrie 1989, să îmbarce urgent o treime din efective şi să le trimită pentru „apărarea Aeroportului Internaţional Otopeni, care este atacat de terorişti”. Colonelul Rabacel a dispus îmbarcarea, dar nu a dat pornirea înainte de a verifica informaţiile primite. I s-a comunicat, chiar de şeful dispozitivului antiterorist din aeroport, că nimeni nu atacă Aeroportul internaţional şi că efectivele de apărare nu se confruntă cu vreo situaţie specială. Ca urmare, militarii din camioane au fost debarcaţi, evitându-se o altă grozăvie. În schimb, unităţile militare vecine au tras asupra „Şcolii Băneasa” peste un milion de cartuşe în nopţile care au urmat. Dinspre „Şcoală” n-a venit nici o ripostă „nici măcar un foc accidental de armă”.²⁹

În zilele revoluţiei, 221 militari au fost ucişi şi 633 răniţi. Nu cunoaştem apartenenţa lor la feluritele arme. Cazurile mai sus arătate privesc toate pe militarii din Securitate: 99 morţi dintr-un total de 221 militari ucişi, ceea ce reprezintă 44,8% din total.

Este astăzi un fapt bine stabilit acela că unităţile Securităţii nu au participat la represiunea ordonată de Nicolae Ceauşescu până la 22 decembrie 1989. Ele nu au fost implicate nici după aceea.

De aceea vine întrebarea: de ce atâtea victime printre militarii securităţii? A fost oare o acţiune deliberată pentru a provoca Securitatea şi a folosi pretextul pentru lichidarea membrilor ei? Sau au fost, după explicaţia dată de M.Ap.N., „acţiuni accidentale”? Lucrurile s-ar cuveni lămurite, dacă e posibil.

O a doua întrebare, determinată tot de volumul ce-l prezentăm cititorilor noştri: cum de a fost atât de uşor pentru mass-media să prezinte pe „terorişti” ca aparţinând Securităţii? Percepţia negativă a populaţiei privind instituţia şi teama faţă de ea, constituie, probabil, explicaţia.

În a doua jumătate a anilor ‘60, Securitatea trecuse prin transformări notabile în comparaţie cu etapa precedentă ‘48-’64. Dar îşi păstrase caracterul conspirativ. Teama fusese sădită în oameni la nivel individual şi colectiv. Câte un fapt grav – cazul inginerului Gheorghe Ursu, mort în timpul detenţiei preventive – alimenta din nou frica, oricum existentă în stare latentă. În plus, zeci şi zeci de băieţi tineri păzeau zilnic traseele pe care se deplasa maşina prezidenţială sau a soţiei sale. Pentru opinia publică, Securitatea asigura paza celui care impunea ţării atâtea restricţii, lipsuri şi necazuri zilnice şi, în acelaşi timp, supraveghea orice mişcare. În percepţia oamenilor, caracterul represiv al Securităţii – cu tot cea însemnat acest rol în anii ‘40-’65 – a continuat să fie o realitate. Aşa încât, a fost relativ lesne ca „teroriştii” (repet, niciunul identificat nominal până în prezent) să fie prezentaţi ca aparţinând Securităţii.

A existat un conflict latent între Armată şi Securitate? Nu avem documente până în prezent. Oricum ar fi, la 20 de ani de la revoluţia din decembrie, au apărut noi răspunsuri. Unul din ele este şi volumul 1989. Dintr-o iarnă în alta pe care-l recomandăm cititorilor noştri. Fiindcă numai dând atenţie lucrărilor care oferă noi perspective, adevărul poate ieşi la suprafaţă.

Volumul are însemnătate certă şi dincolo de informaţiile noi ce le cuprinde. El ne oferă un prim răspuns (restrâns) la întrebarea dacă situaţia reală din interiorul ţării a fost adusă, periodic, la cunoştiinţa „conducerii de partid şi de stat”. Din volum ar rezulta că da, prin Buletinul informativ al Ministerului de Interne. În volum este dat un singur exemplu. Ar fi de mare interes publicarea unei culegeri cu asemenea Buletine informative ale situaţiei interne, cel puţin pentru anii ‘80. Pe lângă informaţia venită de la o instituţie oficială a statului, ar rezulta şi o concluzie complementară şi anume felul cum funcţiona regimul politic: conducerea a fost informată, dar nu a fost capabilă să reacţioneze pentru îndreptarea situaţiei? De ce?

Acad Dinu C Giurescu – Repere Academice – Revista Clipa

• Share
• Tweet
• Pin
• Email