Posts Tagged ‘Pacepa-Pacipa’

"CURVA" PACEPA – TISMANEANU. Afacerea Tradarii – Trei intr-unul. Episoadele XIX, XX si XXI. Kuklinski vs "cuplul informativ" Pacepa-Tismaneanu

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXI)

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea

Ascensiunea lui Kuklinski la nivelul cel mai înalt al ierarhiei sovietice

În anii ’70, Kuklinski a avansat treptat în ierarhia militară, prin posibilităţile informative sporite pe care le dobândea, devenind tot mai util pentru serviciul de spionaj în favoarea căruia lucra. La 20 septembrie 1973, Ryszard Kuklinski a fost numit director adjunct al Departamentului de Pregătire şi Operaţiuni din cadrul Statului Major General al Armatei. Noua funcţie i-a creat oportunităţi sporite de a accede mai uşor la date de interes din centrele de comandă ale unităţilor poloneze şi sovietice dislocate în Polonia.
Beneficiind de aprecierea şi încrederea deosebită a generalilor polonezi şi sovietici, în perioada 1974-1975, Kuklinski a fost trimis la un curs special pentru ofiţerii de elită, organizat de Academia Forţelor Armate Sovietice „Kliment Voroşilov“ de la Moscova. Aici a fost verificat, desigur, de serviciile de informaţii sovietice, militar (GRU) şi civil (KGB), care nu au descoperit însă nimic deosebit în ceea ce priveşte contactele şi colaborarea ofiţerului polonez cu CIA. La Moscova, Kuklinski – care vorbea foarte bine limba rusă – a stabilit relaţii cu mai mulţi generali sovietici, consolidându-şi, totodată, prietenia cu generalul Kiszczak, pe care l-a ajutat să-şi termine studiile la Academia „Voroşilov“.
Continuarea la

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXI)
Curentul – miercuri, 12 august 2009

Kuklinski – „omul de aur“ al armatei poloneze
În discuţiile purtate cu reprezentanţii spionajului american, R. Kuklinski a arătat posibilităţile informative de care dispune, datorită funcţiei pe care o deţinea în cadrul Marelui Stat Major General de la Varşovia, menţionând că ar fi fost denumit de generalul Jaruzelski drept „omul de aur“ al armatei poloneze.
A relevat că „în sistemul comunist îi merge bine“, în vara anului următor aşteptându-se să fie avansat la gradul de colonel şi să i se încredinţeze funcţia de şef de Stat Major la nivel de divizie, dar că două evenimente l-au determinat să facă pasul spre americani: invazia în Cehoslovacia, din anul 1968, în cadrul căreia unităţi ale armatei poloneze au participat alături de cele ruseşti, precum şi implicarea armatei poloneze în „pacificarea“ muncitorilor de la întreprinderi din localităţi aflate pe litoralul Mării Baltice, care au demonstrat împotriva regimului, doi ani mai târziu.
În cursul discuţiilor i s-au pus 13 întrebări referitoare la diverse probleme ale domeniului său de activitate. Prima dintre acestea se referea la „Planurile militare detaliate ale forţelor armate poloneze, ale URSS şi ale altor state membre ale Pactului de la Varşovia, în cazul unei situaţii de criză, planurile de atac prioritare, precum şi strategiile militare pe termen scurt şi mediu“.
Timp de douăzeci de minute, fără întrerupere, Kuklinski a răspuns „magistral“ la această întrebare, folosindu-se cu îndemânarea specifică specialistului militar de harta Europei pentru a face demonstraţia cât mai convigătoare. În final, a adăugat că pentru a răspunde la celelalte 12 întrebări i-ar trebui cel puţin o săptămână, promiţând să dactilografieze răspunsurile, pe care să le furnizeze potrivit procedurii ce-i va fi indicată după reîntorcerea sa la Varşovia. A mai fost întrebat în legătură cu ofiţerii polonezi şi ai celorlalte state din lagărul sovietic, pe care poate conta ca surse de informaţii şi despre care Kuklinski a prezentat o listă detaliată.
Continuarea la

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XX)
Curentul – marţi, 11 august 2009

Reprimarea revoltelor muncitoreşti – momentul cheie pentru Kuklinski

Potrivit afirmaţiilor lui Kuklinski, evenimentul care l-a convins pe deplin să ia decizia de a colabora cu americanii a fost reprimarea sângeroasă a revoltelor muncitoreşti din Gdansk, Gdynia şi Szczecin, în decembrie 1970. Bilanţul represiunii a şocat opinia publică poloneză, inclusiv cercurile militare, cu toate că nu sunt cunoscute cazuri de insubordonare printre ofiţerii care au participat la operaţiunile de reprimare.
După cum va arăta în amintirile sale despre acest episod tragic, Kuklinski a fost cutremurat de faptul că nu s-a găsit atunci nici măcar un soldat polonez care să poată spune: „Nu pot să-mi împuşc mama doar pentru motivul că sunt militar“.
Din acel moment, Kuklinski a căutat o oportunitate potrivită pentru contactarea şi iniţierea unei colaborări cu serviciile de informaţii ale S.U.A., în care el vedea un sprijin pentru ca Polonia să-şi redobândească inde-pendenţa.
Ocazia contactării americanilor s-a ivit în vara anului 1972. Fiind un navigator pasionat, Kuklinski s-a oferit voluntar pentru o misiune în care ofiţeri ai spionajului militar polonez trebuiau să facă o recunoaştere de teren, în Marea Baltică şi Marea Nordului, sub acoperirea unei excursii turistice, la bordul iahtului „Legia“. La 2 august 1972, Kuklinski, împreună cu fiul său, a urcat pe ambarcaţiunea amintită şi a plecat spre Germania. În ziua de 11 august 1972, când se afla în portul german Wilhelmshaven, a părăsit nava sub pretextul unei plimbări prin oraş. Mergând pe străzile oraşului, s-a autoverificat, pentru a se convinge că nu este urmărit, şi a intrat la un oficiu poştal.

„Curva Pacepa“ – afacerea trădării (XIX)
Curentul – luni, 10 august 2009

"CURVA" PACEPA – Afacerea tradarii (XVIII). KUKLINSKI vs TISMANEANU

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XVIII)

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând a analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea

Cariera militară de excepţie a lui Ryszard Kuklinski

S-a născut la 13 iunie 1930, la Varşovia, ca fiu al lui Stanislaw şi al Annei Kuklinski, într-o familie cu profunde tradiţii catolice. După terminarea războiului şi după încheierea studiilor, în 25 septembrie 1947 Ryszard Kuklinski s-a înrolat în armată şi a fost admis la şcoala de ofiţeri de infanterie nr. 1 din Wroclaw. În acest fel şi-a început Ryszard Kuklinski cariera în Armata Poloneză, a cărei uniformă a purtat-o pånă în noiembrie 1981. În perioada şcolii militare, a avut şansa să fie cunoscut de viitorul şef de Stat Major General şi ministru al Apărării Naţionale, generalul Florian Siwicki, care pe atunci îi era instructor şi avea gradul de maior. Acesta îl va sprijini în repetate rånduri, pe parcursul carierei.
În 1961, a fost admis la Academia Militară de Stat Major, de la Rembertöw, lângă Varşovia, unde a obţinut rezultate foarte bune, iar la sfârşitul cursurilor a fost avansat la gradul de maior. În pofida problemelor de dosar, în anul 1963, Kuklinski a fost cooptat la Statul Major General al Armatei, ţinându-se cont de „eficienţa sa deosebită“. Aici, a îndeplinit diverse funcţii, precum cea de şef al Direcţiei I Planificare Strategică a Apărării în cadrul Departamentului Operaţii a Marelui Stat Major General al Armatei. Exercitarea acestor funcţii îi permitea cunoaşterea unor probleme dintre cele mai sensibile, referitoare la înzestrarea armatei, planificarea activităţilor de instrucţie operativă şi de pregătire a exerciţiilor şi aplicaţiilor militare.
În scurt timp, Kuklinski a câştigat încrederea generalului Jerzy Skalski, care, apoi, de nenumărate ori, i-a înlesnit avansarea pe linie ierarhică. Colaborarea sa a devenit, totodată, indispensabilă pentru următorii şefi ai Marelui Stat Major General al armatei poloneze: generalii Choch şi Jaruzelski. El va ajunge, practic, ofiţerul de legătură între comandamentul Armatei Poloneze şi comandamentul Armatei Sovietice şi al celorlalte armate „frăţeşti“ ale Tratatului de la Varşovia. Acest statut îi va permite să cunoască unele dintre cele mai secrete şi importante informaţii ale Pactului sovietic.
În 1967, este trimis în Vietnam, unde a activat ca membru al misiunii poloneze de pe lângă Comisia Internaţională de Control şi Supraveghere, care monitoriza punerea în practică a deciziilor luate cu ocazia Conferinţei de la Geneva. În perioada de şase luni cât s-a aflat la Hanoi şi în alte localităţi vietnameze, el s-a întâlnit, de mai multe ori, pe linie oficială, cu ofiţeri de grad înalt din armata americană. Este posibil ca în acea perioadă să-şi fi creat contacte în rândul ofiţerilor americani care vor deveni utile ulterior.
Cert este că americanii au reuşit în acea perioadă să recruteze câţiva spioni din rândul militarilor ţărilor socialiste, care fiind însă agenţi dubli lucrau cu mai multă ardoare pentru KGB şi GRU decât pentru CIA.

Motivaţia antisovietică şi anticomunistă a lui Kuklinski

Conform declaraţiilor sale ulterioare, Kuklinski ar fi dorit chiar atunci să înceapă colaborarea cu ofiţeri americani de origine poloneză, cu care putea vorbi deschis, dar ar fi decis să nu facă pasul în acel moment. Oricum, în perioada respectivă, i-a încolţit gândul că ar putea trece de partea cealaltă a baricadei, considerând că în acest fel luptă împotriva ocupantului sovietic al ţării sale.
În vara anului 1968, Kuklinski a fost delegat de ministrul Apărării Naţionale, generalul Jaruzelski, la comandamentul Grupului de Nord al trupelor de ocupaţie sovietice de la Legnica, în calitate de reprezentant al Statului Major General al armatei poloneze, pentru pregătirea intervenţiei în Cehoslovacia a forţelor armate ale unor state membre ale Pactului de la Varşovia, operaţiune cunoscută sub denumirea de cod „Dunărea“. În luna august, când a avut loc invazia, el a îndeplinit funcţia de ofiţer de legătură între generalul Florian Siwicki, comandantul trupelor poloneze din Cehoslovacia, şi centrul de la Varşovia.
După 1968, ofiţerul polonez a devenit tot mai hotărât de a contacta spionajul Statelor Unite şi de a începe colaborarea cu acesta. Motivaţia o constituia agresiunea armatei Poloniei Populare asupra Cehoslovaciei, în numele intereselor imperiale ale Kremlinului, îndoctrinarea comunistă şi dependenţa totală a forţelor armate ale R.P. Polone de mareşalii sovietici.
Ryszard Kuklinski cunoştea în detaliu localizarea diverselor puncte strategice de pe teritoriul ţării, dar şi al altor state membre ale Tratatului de la Varşovia, drumuri, poduri, canale, linii de cale ferată, legături radio şi locuri de aprovizionare cu combustibili pentru mijloacele mecanizate ale armatelor Pactului.

Riscul devastării Poloniei în caz de război NATO-URSS

În vara anului 1970, Kuklinski a aflat mai multe date despre rolul Poloniei în planurile sovietice. Aceste planuri prevedeau, printre altele, şi reacţia la un presupus atac nuclear din partea ţărilor NATO asupra trupelor (printre care şi cele sovietice) care se aflau pe teritoriul Poloniei. Într-o asemenea eventualitate, aproape 90% din miile de tancuri şi celelalte vehicule folosite în cadrul unei astfel de acţiuni ar fi urmat să treacă prin Polonia, pentru a ajunge în R.F. Germania, Franţa, Olanda şi Belgia. Dacă Polonia ar fi devenit ţinta atacului a circa 400-600 de focoase nucleare ale Pactului Nord-Atlantic, reacţia forţelor URSS şi ale celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia ar fi însemnat transformarea întregului teritoriu al ţării în teatru de război. Chiar în cazul că un asemenea conflict s-ar fi încheiat cu un succes pentru statele Tratatului de la Varşovia, Polonia ar fi rămas în ruine. Un contraatac pe o arie atât de mare de acţiune ar fi fost dezastruos pentru ţară, estimându-se că putea provoca moartea între 3 şi 10 milioane de cetăţeni polonezi. Desigur, un asemenea scenariu, din punct de vedere polonez, era de neacceptat.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XVIII)
Curentul – vineri, 07 august 2009

"CURVA" PACEPA – TISMANEANU. Afacerea Tradarii (XVII). „Spune-mi ce părere ai despre Kuklinski şi îţi zic cine eşti!“

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XVII)

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“, realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii nu este în nici un caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea

Pacepa versus Kuklinski

O simplă comparaţie a cazului Kuklinski cu cel al generalului Pacepa relevă unele asemănări, dar mai ales deosebiri esenţiale. Este evident faptul că ofiţerul polonez a trădat Pactul de la Varşovia şi URSS, în primul rând. Cu toate acestea, el este puternic contestat în Polonia, pentru că se ţine cont de semnificaţia gestului în sine, care nu poate fi justificat din punctul de vedere al regulilor şi principiilor care guvernează armata unei ţări.
Ca şi în cazul Pacepa, reabilitarea sa a avut loc pe fondul interesului legat de integrarea ţării în NATO.
Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi anticomunişti polonezi, Adam Michnik, apreciază că Ryszard Kuklinski nu poate fi considerat erou al ţării sale, ci poate doar al… CIA. În acest sens, el aduce argumente de ordin istoric, comparându-l cu o serie de personaje care în diverse momente din trecutul ţării au acţionat similar lui Kuklinski şi care nu pot fi consideraţi eroi, istoriografia consemnându-i ca „trădători“ sau figuri rămase într-o ipostază de ambiguitate faţă de interesul naţional.
Oricum, Kuklinski pare mai uşor de apărat, din punct de vedere moral, decât Pacepa. Prin funcţia pe care o avea în structurile Tratatului de la Varşovia, el se subordona nu numai (sau nu atât) conducerii de la Varşovia, cât mai ales Kremlinului.
Apoi mai este un lucru esenţial: spre deosebire de Pacepa, colonelul Kuklinski nu a fost implicat în acţiuni de poliţie politică. Despre I.M. Pacepa se ştie bine că este părtaş şi responsabil de multe dintre abuzurile regimului comunist, în cea mai neagră perioadă a existenţei sale.
„Defectarea“ în Occident a unor ofiţeri din armatele sau serviciile de informaţii ale ţărilor fostului lagăr sovietic se numără printre episoadele cele mai controversate şi prea puţin lămurite din istoria comunismului. Dacă despre celebrii foşti KGB-işti Oleg Penkovski, Oleg Gordievski sau Vasili Mitrohin lucrurile sunt în linii mari cunoscute, deşi nici acestea pe deplin clarificate, prea puţină lume ştie adevărul în alte cazuri, precum cel al generalului Ion Mihai Pacepa din România sau al colonelului Ryszard Kuklinski din Polonia.
Pentru publicul românesc, acesta din urmă este chiar foarte puţin cunoscut, deşi cazul Kuklinski pare a fi, în multe privinţe, mai interesant şi mai important decât cel al lui Pacepa. În Polonia, chestiunea este atât de controversată, iar dezbaterile atât de pasionale, încât şi astăzi, la scurgerea a câţiva ani de la moartea personajului, circulă o vorbă: „Spune-mi ce părere ai despre Kuklinski şi îţi zic cine eşti!“

„Nimeni în lume, în ultimii 40 de ani, nu a adus mai multe daune comunismului“. (1982, Directorul CIA, William Casey)

Potrivit celor mai multe dintre lucrările şi studiile publicate în Polonia şi în alte ţări, volumul total al documentelor militare şi informaţiilor furnizate de R. Kuklinski americanilor însuma circa 35.000 de pagini, dintre care cel puţin 34.000 file erau în limba rusă. Calcule mai recente arată, totuşi, că numărul total al paginilor materialelor furnizate de agentul polonez a fost de 42.000.
În afara informaţiilor curente cu privire la conţinutul consfătuirilor secrete, deciziile luate asupra organizării, funcţionării şi dislocării unităţilor sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia, colonelul polonez a livrat CIA informaţii strict secrete de importanţă strategică deosebită, referitoare la: documentaţia tehnică asupra a peste 200 sisteme de arme de înaltă tehnologie, produse în U.R.S.S.; cele mai noi proiecte din domeniul industriei militare sovietice, precum varianta modernizată a tancului T-72, care reprezenta principala armă ofensivă la categoria de blindate aflate în dotarea Pactului de la Varşovia; planurile cincinale strategice ale Tratatului, pentru perioadele 1971-1975, 1976-1980 şi 1981-1986; deciziile şi ordinele date de Moscova, pentru aplicarea acestora în R.P. Polonă, R.D. Germană, R.S. Cehoslovacă, în R.P. Ungară şi R.P. Bulgară; materialele secrete ale Statului Major General sovietic, referitoare la războiul electronic; variante ale planurilor de atac ale Armatei Sovietice şi trupelor Pactului de la Varşovia împotriva unor state ale NATO din Europa Occidentală; participarea unor unităţi ale Armatei Populare poloneze la acţiuni prevăzute împotriva R.F. Germania şi Danemarcei; planurile pentru cucerirea şi ocuparea unor state ale Europei Occidentale de către Armata Sovietică şi forţele Pactului; date strategice referitoare la unităţile Grupului de Nord al Armatei Sovietice, care constituiau practic trupele de ocupaţie din R.P. Polonă; acelaşi gen de date despre unităţile sovietice care staţio-nau în R.D. Germană, R.P. Ungară şi R.S. Cehoslovacă; localizarea şi datele tehnice ale celor mai importante puncte de comandă ale Armatei Sovietice („statele majore subterane“), de unde mareşalii sovietici urmau să asigure conducerea forţelor Pactului, în eventualitatea unui război cu forţele NATO.
(va urma)

"CURVA" PACEPA-TISMANEANU. Jocul cartitei GRU a ajutat planurilor Trilateralei & Bilderberg pentru Romania dupa ce Ceausescu l-a refuzat pe Kissinger

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XV -XVI)

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul acestei perioade, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că, de fapt, „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953.
Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, şi selecţiile din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe, urmează şi alte puncte de vedere ale unor cadre ale fostei Securităţi, care au ţinut să îşi exprime opinia în cadrul acestui serial dedicat „curvei Pacepa“, găzduit de publicaţia „Curentul“.
Astăzi, publicăm opinia primită de la Stelian Octavian Andronic, cadru cu activitate în contrainformaţiile economice (1958-1961), apoi cu activitate pe linie de spionaj în perioada în care a funcţionat la post în Israel (1962-1966) şi Olanda (1971-1977), (şef al rezidenţelor din Olanda şi Israel). Ulterior, a devenit şef al Unităţii de Acţiuni Valutare Speciale (1978- 1985) şi a mai lucrat şi în alte unităţi ale DSS şi, apoi, SRI. Perioada de opt ani în care colonelul Andronic a fost comandantul Unităţii AVS (Acţiuni Valutare Speciale) din cadrul Departamentului Securităţii Statului (DSS) a coincis cu apogeul campaniei iniţiate de Nicolae Ceauşescu pentru plata datoriei externe (1978-1985).
Şefii DSS, şefii CIE şi sefii pe linie operativă de la UM 0107/AVS au fost principalii interlocutori şi executanţi ai directivelor şi ordinelor lui Nicolae Ceauşescu în domeniul operaţiunilor valutare speciale. Octavian Stelian Andronic a fost un insider al sistemului, la vârf, şi a lucrat într-un domeniu de maximă importanţă pentru statul român, la acea vreme.
In prima parte de mai jos redam o selectie a realizatorilor „Periscop“ care au publicat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui civil, publicistul Cristofor Podescu (Podeanu?). Acesta aduce argumente demne de luat în seamă, ce contrazic punctele de vedere ce susţin că trădarea lui Pacepa ar fi ajutat Occidentul în lupta sa împotriva comunismului…

George Roncea

Motivele reale ale dezertării

Prin actul dezonorant al trădării de patrie – dacă Ion Mihai Pacepa o fi considerat vreodată că România este patria sa, având în vedere împrejurările stabilirii în ţară a tatălui, ilegalist ceh, dovedit ca om al sovieticilor – fostul general a adus incalculabile prejudicii relaţiilor dintre România şi SUA care până în 1978 erau exemplare în multe domenii, în interes reciproc şi în beneficiul comunităţii internaţionale.
De fapt, trădarea inacceptabilă, sub toate aspectele, s-a produs atunci când Ion Mihai Pacepa a simţit că se află în cădere liberă, mai ales după încercarea eşuată de a-l determina pe şeful statului şi pe soţia acestuia, faţă de care avea un comportament detestabil de slugoi preasupus, să aprobe crearea unui organism atotputernic pe lângă Preşedinţia României, care să fie condus de el şi să includă toate serviciile de informaţii şi contraspionaj, precum şi alte instituţii înrudite, ceea ce ar fi făcut din trădător unul din personajele-cheie ale regimului totalitar, aservit cuplului dictatorial.
Al doilea semnal, de natură să-l îngrijoreze profund şi chiar să-l panicheze, l-a constituit numirea generalului Alexandru Dănescu, adjunct al ministrului de Interne, în funcţia de şef al Departamentului de Informaţii Externe. Lovitura primită era de nesuportat, un adevărat şoc pentru Pacepa, care se considera singurul îndrituit să-i succeadă generalului Nicolae Doicaru în fruntea DIE, după trecerea acestuia ca ministru al Turismului. Or, preferinţa conducerii superioare pentru un om care până atunci se ocupase numai de sectorul administrativ al Ministerului de Interne îi umilise peste poate, avertizându-l că se află în dizgraţie, situaţie ce-i închidea toate culoarele parvenirii la vârf, anunţând un viitor incert şi chiar sumbru pentru orgoliosul domn Pacepa, căruia i se pregătise un post la… pompieri.
Mai mult, temându-se de descoperirea unor aspecte tulburi din activitatea şi trecutul său, asupra cărora se declanşaseră minuţioase investigaţii, Ion Mihai Pacepa a ales calea trădării pentru a scăpa de gravele consecinţe ce-l pândeau. Şi cum se ştia „cu musca pe căciulă“ şi era conştient că nu poate scăpa de pedeapsă, a preferat aplicarea proverbului „Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă!“
Acestea sunt motivele reale ale dezertării fostului general Ion Mihai Pacepa şi nu pretinsa sa luptă împotriva „comunismului“ românesc pe care-l cunoştea din interior şi, chipurile, nu-l mai putea suporta.

România, livrată sovieticilor prin trădarea Occidentului

Apologeţii trădării şi ai trădătorilor români de teapa lui Pacepa nu au dreptul să uite atunci când pledează cauza unor asemenea indivizi, detestabili că România a ajuns în sfera de interese şi influenţă a comunismului sovietic datorită trădării poporului român şi a României de către Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchil. Ca urmare, toate încercările făcute de partea română la Ankara, Cairo, Berna, Lisabona şi alte locuri de a ieşi din războiul antisovietic şi a se alătura coaliţiei Naţiunilor Unite n-au reuşit, invocându-se de fiecare dată necesitatea obţinerii acordului liderului de la Moscova, care era permanent informat şi consultat asupra răspunsurilor date reprezentanţilor României.
Din această cauză, ultimul cuvânt în ceea ce priveşte soarta României l-a avut partea sovietică, atât înainte de 23 august 1944, cât şi ulterior, până la abolirea monarhiei, reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii în Comisia Aliată de Control limitându-se a fi simpli observatori pasivi. La fel s-au prezentat lucrurile la Conferinţa de la Paris, când României i s-a refuzat statutul de stat cobeligerant pe care-l merita cu vârf şi îndesat, suportând toate consecinţele de stat „învins“, ceea ce a provocat uriaşe daune ţării noastre din punct de vedere economic, politic şi militar – prin controlul total exercitat în aceste domenii fundamentale – ştiinţific, educaţional etc. – de puterea sovietică.

Miza eliminării resurselor informative ale României

Insistenţa lui Pacepa privind eliminarea din Serviciile de Informaţii şi Contrainformaţii post-decembriste a specialiştilor proveniţi din aparatul fostei Securităţi a urmărit să lase statul român fără apărare timp de 5-10 ani, perioadă minimă de formare a noilor cadre pentru nevoile siguranţei naţionale. Afirmaţia lui Pacepa, potrivit căreia România nu va fi primită în NATO până nu satisface acest pretins deziderat, nu era acoperită de realitate: Cehia, Polonia şi Ungaria s-au limitat să elimine din cadrele de Securitate din ţările respective numai pe acelea cu funcţii de conducere şi pe cele care au săvârşit abuzuri în exercitarea atribuţiunilor de serviciu. Statului român nu i s-a condiţionat expres niciodată primirea în NATO şi UE de îndeplinirea unor asemenea cerinţe.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi „indignarea“ lui Pacepa faţă de „jecmănirea“ Occidentului de date şi documentaţii economice şi tehnico-ştiinţifice de către DIE. Trădătorul comite, în acest caz, cel puţin două grave imprudenţe nepermise unui „as“ în materie ca el:
a) uită că el însuşi a condus mult timp Direcţia de specialitate a DIE, iar ulterior a coordonat – ca adjunct al şefului DIE – activitatea de spionaj în domeniile economic şi tehnico-ştiinţific desfăşurată în Occident;
b) se face că nu ştie – ceea ce este foarte rău – sau dezinformează conştient, faptul că, şi în prezent, obiectivul prioritar al Serviciilor de Informaţii şi Contraspionaj din SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Israel şi altele îl constituie tocmai apărarea secretelor economice şi tehnico-ştiinţifice împotriva spionajului străin, concomitent cu obţinerea de date şi informaţii din orice altă ţară unde există asemenea secrete ce prezintă interes pentru statele în cauză. Atunci, de ce n-ar avea dreptul să procedeze tot astfel şi instituţiile similare din România?
Pentru toate aceste argumente şi consideraţii, Ion Mihai Pacepa a fost, este şi va rămâne un trădător!

Stelian Octavian Andronic: Pacepa a fugit pentru a scăpa de o arestare iminentă

În 2008, în lucrarea „36 de ani în serviciile secrete ale României“, Stelian Octavian Andronic reia ipotezele principale în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa, punând accent asupra posibilei „combinaţii operative“ a Moscovei. O primă variantă ar fi aceea că Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cånd se afla la post în RFG, lucrånd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. A fost apoi preluat de americani – CIA l-a preluat deci de la nemţi, avånd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
Fugarul s-a implicat încă de cånd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cånd a deţinut înalte funcţii în stat atåt pe relaţia vest-europeană, cåt şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pånă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut.

Agent-momeală al KGB-ului „servit“ americanilor

Cånd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – „pe nemestecate“ – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură: pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gåt Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în måna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o månă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atåt de scurt pe trepte atåt de înalte.

Gorbaciov – sărutul morţii
Veteranul serviciilor de informaţii externe a ţinut să adauge, cu privire la „contribuţia“ lui Pacepa la lichidarea lui Ceauşescu, un detaliu, care completează imaginea sfârşitului lui Ceauşescu, în contextul în care se afirmă că la „procesul“ acestuia, din decembrie 1989, au fost reluate întocmai pasaje din acuzele aduse de Pacepa. „Rechizitoriul“ lui Pacepa, susţin chiar aplaudacii acestuia, din familia Liiceanu, Hossu Longin, Tismăneanu, ar fi servit celor care au plănuit scoaterea din scenă a lui Ceauşescu.
Ofiţerul afirmă că „în 1971, înainte de constituirea oficială a Trilateralei în 1973, cineva care făcea parte şi din serviciile secrete şi era şi membru al Grupului Bilderberg a încercat să-l racoleze pe Ceauşescu. Reacţia lui Ceauşescu a fost categoric împotrivă. Dacă ar fi fost de acord, soarta lui şi a României, poate, ar fi fost cu totul alta. El a fost lichidat, exclus de pe scena istoriei, chiar de către Trilaterală“.
Stelian Andronic, aflat la post la Amsterdam în anii ’70, este chiar ofiţerul care l-a informat pe Nicolae Ceauşescu, în 1973, la vizita sa oficială din Olanda, asupra existenţei societăţii secrete, care va deveni peste ani celebră, aşa-numitul „Grup Bilderberg“, al cărui fondator era chiar prinţul Bernard. Grupul se înfiinţase în secret, în 1954, la hotelul Bilderberg din localitatea Oosterbeek, de långă oraşul Arnhem. Sinteza realizată de ofiţer, în exemplar unic, cuprindea şi declaraţia prinţului privind intenţia Grupului de a înfiinţa un „Guvern Mondial“ până în anul 2000.
„Informaţiile noastre au fost clare“, spune ofiţerul: „În ianuarie 1989, reprezentanţii Trilateralei, America – Henry Kissinger, Europa – Valery Giscard d’Estaing, şi Asia – Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova cu Mihail Gorbaciov. După care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceauşescu, în acelaşi an, i-a spus: «ne vedem în decembrie… dacă ne mai vedem!»“.
(va urma)
http://www.curentul.ro/

Foto: Ceausescu si Kissinger la Sinaia, Ceausescu si Bush

ROMOSAN despre PACEPA, zis Sobolanul: Ciorbă reîncălzită: Pacepa, Liiceanu, Lucia Hossu-Longin (plus Tismaneanu)

Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.

Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa – Liiceanu – Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin – cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.

După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din “36 de ani în serviciile secrete ale României”:

«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – «pe nemestecate» – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»

Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii – n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. […] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »

Ciorba reîncălzită Liiceanu – Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan…

P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe ?

Petru Romosan

"CURVA" PACEPA – TISMANEANU – Afacerea Tradarii (XIV). Un slujbaş malefic al Aparatului introdus in DIE de seful consilierilor sovietici AM Saharovski

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XIV)

Scris de George Roncea
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“, realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui civil, publicistul Cristofor Podescu, care, consideră foştii ofiţeri, aduce argumente demne de luat în seamă, ce contrazic punctele de vedere care susţin că trădarea lui Pacepa ar fi ajutat Occidentul în lupta sa împotriva comunismului…
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură. (George Roncea)

Pacepa – erou sau trădător?

Motto: „Unii oameni sunt ca şi sticlele: nu au valoare decåt prin ceea ce se pune în ei“
(Alexandre Dumas-fiul)

„Regimul Ceauşescu“ s-a plasat în perioada 1965-1980 pe o poziţie de frondă, considerată extrem de periculoasă, faţă de URSS şi aliaţii fideli ai acesteia, sprijinindu-se şi pe informaţiile şi acţiunile DIE şi ale celorlalte structuri informative. Perioada respectivă a fost deosebit de „plină“ pentru diplomaţia românească şi pentru structurile de suport ale aparatului de informaţii. Astfel, pot fi enumerate următoarele puncte de reper, care configurează anvergura „mişcării“ la nivel extern a României comuniste din acel timp – stat cu o dinamică complet aparte faţă de restul Blocului sovietic. Ca urmare, România:
– a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu statul Israel, după războiul de şase zile din iunie 1967;
– a condamnat ferm invadarea militară a Cehoslovaciei (august 1968);
– a sprijinit Administraţia SUA în acţiunea de stabilire a relaţiilor diplomatice cu R.P. Chineză;
– a mediat realizarea contactelor dintre reprezentanţii SUA şi ai R.D. Vietnam, care s-a finalizat ulterior prin încetarea stării de beligeranţă şi normalizarea raporturilor dintre ambele state;
– a iniţiat, încurajat şi sprijinit hotărâtor dialogul dintre Israel şi Egipt, respectiv dintre Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, acţiuni benefice care au condus la înţelegerile binecunoscute;
– a primit vizitele unor preşedinţi ai SUA – Richard Nixon, încă din faza candidaturii, când toate celelalte state socialiste îl refuzaseră, şi Gerald Ford, chiar a doua zi după semnarea Actului Final al CSCE de la Helsinki (1 august 1975).
– a stabilit relaţii diplomatice cu mari state din NATO manifestându-şi apropierea faţă de SUA şi independenţa în raport cu URSS şi aliaţii săi.

Practic, în pofida orientării ideologice generale a Pactului de la Varşovia, autorităţile de la Bucureşti se dovedeau în fapt un aliat sui generis al Occidentului democrat;
Un fost deţinut politic, fruntaş liberal şi o autentică personalitate ştiinţifică, om de o moralitate ireproşabilă, ne-a confiat un fapt a cărui semnificaţie politică în legătură cu poziţia Administraţiei şi a Congresului SUA faţă de „regimul şi liderul Ceauşescu“ este cât se poate de concludentă: „După suferinţele îndurate în mişcarea de rezistenţă armată împotriva dictaturii bolşevico-comuniste şi, ulterior, în închisoare, mi-am propus în anul 1973 să organizez sau chiar să comit personal un atentat contra lui Nicolae Ceauşescu.
Cum nu aveam niciun mijloc de acţiune (arme, grenade, exploziv etc.), am cerut sprijin unui prieten, Nicolae Stroescu-Stănişoară, de la Postul de radio Europa Liberă. Răspunsul primit a fost stupefiant pentru mine şi, în acelaşi timp, derutant şi demobilizator, determinându-mă să mă potolesc: «Nu te putem ajuta, pentru că interesul SUA este să-l apere pe Ceauşescu, fiindcă ne este de mare folos. Aşa că înţelege şi scoate-ţi din cap asemenea intenţii păguboase»“. Comentariile sunt de prisos.

Pacepa, un slujbaş malefic al Aparatului Securităţii

Ion Mihai Pacepa, zis şobolanul, a fost unul dintre capii răutăţilor în cei 27 de ani de activitate în aparatul de Securitate (1951-1954 în cadrul Direcţiei a Il-a de Contraspionaj şi, ulterior, până în iulie 1978, în Departamentul de Informaţii Externe). Şi-a început cariera ca sublocotenent şi a încheiat-o dezonorant, fiind degradat de şeful statului, care-l avansase la gradul de general de divizie şi-l promovase ca adjunct al şefului DIE, funcţie echivalentă astăzi cu cea de secretar de stat.
Din păcate, unele documente nu pot fi date încă publicităţii şi, astfel, opinia publică nu poate realiza ce individ malefic a fost Ion Mihai Pacepa, autor al multor propuneri şi acţiuni cutremurătoare împotriva unor cetăţeni români şi/sau ai altor state. Individ dominat de obsesia parvenirii cu orice preţ, chiar prin sacrificarea propriilor rude, dacă era nevoie, fără nicio reţinere sau remuşcare, minţea cu neruşinare sau, pur şi simplu, se comporta ca un laş.
Cine a avut răbdarea să lectureze volumele „Moştenirea Kremlinului“ şi „Orizonturi Roşii“ va sesiza cu uşurinţă – fără a fi specialist în domeniu – cum se străduieşte din răsputeri să prezinte lucrurile astfel încât responsabilitatea personală să fie cât mai redusă, chiar imperceptibilă, iar alteori, ca să-şi dea importanţă, face afirmaţii prin care caută să impresioneze pe cititorul neavizat sau necunoscător al realităţilor, scop în care nu ezită să recurgă la exagerări şi adesea la minciuni.
Iar încercarea de a acredita ideea contribuţiei sale la înfrângerea comunismului reprezintă o ofensă adusă Comunităţii de informaţii a SUA şi Departamentului de Stat, prezentate ca fiind incapabile să cunoască realităţile din România până la trădarea lui I.M. Pacepa.
Recunoaşterea internaţională a rolului şi locului României „comuniste“ a căpătat un indiscutabil relief prin aprecierile făcute în acest sens la cel mai înalt nivel, chiar în anul 1978, când Ion Mihai Pacepa a trădat, după ce se ocupase de pregătirea vizitelor oficiale, şi s-a implicat personal în desfăşurarea acestora (aprilie 1978, în SUA şi apoi în Marea Britanie), unde Ceauşescu a fost primit cu cele mai mari onoruri.

România anilor ’70 juca „un rol semnificativ în afacerile mondiale“

Iată declaraţia făcută cu acel prilej de Jimmy Carter, preşedintele SUA: „… Poporul Statelor Unite este onorat să aibă ca oaspete un mare conducător, al unei mari ţări… Este un mare folos pentru mine, ca preşedinte, să am posibilitatea de a mă consulta cu un mare conducător naţional şi internaţional de talia oaspetelui nostru de astăzi. Influenţa sa pe arena internaţională, ca lider al României, este excepţională. Ca urmare a poziţiilor ferme ale preşedintelui său şi a independenţei sale, România este în măsură să reprezinte o punte între naţiuni cu puncte de vedere şi interese profund divergente şi între conducătorii cărora, în alte împrejurări, ar fi fost dificil să aibă negocieri. Se cuvine să arăt că, în ultimii zece ani, relaţiile de prietenie dintre Statele Unite şi România s-au dezvoltat şi s-au îmbunătăţit rapid, spre satisfacţia şi în avantajul popoarelor noastre.“
Trei luni mai târziu, cu ocazia vizitei oficiale efectuate în Marea Britanie, Regina Elisabeta a II-a a afirmat, între altele: „Noi, cei din Marea Britanie, suntem astăzi impresionaţi de poziţia hotărâtă cu care preşedintele Nicolae Ceauşescu a susţinut independenţa României. Ca urmare, România deţine o poziţie distinctă şi joacă un rol semnificativ în afacerile mondiale“.
Aprecieri asemănătoare au făcut în perioada 1965-1980 şi alţi şefi de stat şi de guvern din lumea liberă, precum şi lideri ai unor partide influente, conducători ai organizaţiilor şi organismelor internaţionale, inclusiv de cult.
Aceasta era situaţia din România acelor vremuri – cea mai rodnică în realizări pe toate palierele politicii externe – în care Ion Mihai Pacepa a trădat. A susţine că ai trădat un asemenea regim pentru a lupta împotriva comunismului înseamnă în fapt a fi subminat interesele Occidentului şi a nu-l fi ajutat, lipsindu-l de un avanpost influent şi de nădejde în această parte a „lagărului socialist“.
(va urma)

"CURVA" PACEPA – TISMANEANU – Afacerea Tradarii (XIII). Sluga Elenei Ceausescu. FOTO EXCLUSIV: Pacepa cu barba.

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XIII)

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“, realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Astăzi, mărturia personală a unui fost cadru.
George Roncea

„Pacepa, acţiunea „Flamura“ şi Cultul Personalităţii

Pacepa a fost cel care a determinat DIE să depună eforturi mari pentru o cauză complet străină de misiunea sa de bază, dar foarte utilă şi folositoare domniei sale, care trebuia să se afirme şi să crească în ochii stăpânilor de la acea vreme.
Iată cum am aflat eu de acţiunea „Flamura“, de a cărei existenţă se ştia atunci prea puţin în rândul ofiţerilor DIE. În anul 1973 aveam gradul de căpitan şi lucram la Sectorul învăţământ din cadrul Brigăzii AP, unitate independentă coordonată de adjunctul şefului DIE, general-maior Ion Mihai Pacepa. Proveneam de la Direcţia învăţământ a Consiliului Securităţii Statului (Serviciul „pregătire de specialitate“) şi aveam în spate o vechime de câţiva ani şi în munca operativă (organele teritoriale de contraspionaj, inclusiv o scurtă perioadă sub comanda generalului Cosma Neagu.
Precizez că, în calitatea mea de „instructor coordonator“, făcusem vreo 2-3 inspecţii, în fapt vizite de lucru, la CPPC (şcoala DIE) însoţindu-l pe generalul Pacepa, fiind deci oarecum cunoscut profesional de către acesta. Nefiind cadru de conducere, nu am participat la nicio şedinţă din care să rezulte indicaţii şi ordine concrete date de Pacepa pe o linie sau alta de muncă, cu toate acestea am avut ocazia să-mi dau seama de „profesionalismul“ lui Pacepa. Limbaj sec de activist de partid, menit să ne înveţe „importanţa semnificaţiei“ pe care o prezenta „temelia bazei fundamentului“. De altfel, el nu prea avea tangenţă cu munca de informaţii propriu-zisă, ocupându-se mai mult de cu totul alte probleme (era consilierul de specialitate al Tovarăşei, pe linie tehnico-ştiinţifică şi coordona activitatea Brigăzii SD de obţinere de documentaţii şi materiale TS aflate sub embargoul COCOM.

Americanii l-au „promovat“ pe Ceauşescu până la înţelegerea cu ruşii

Am convingerea că unele dintre „reuşitele“ noastre de acest gen au fost posibile şi cu ajutorul americanilor, ei având tot interesul în a-şi face agentul indispensabil conducerii superioare de partid şi de stat, în speţă cuplului Ceauşescu, pe care în acest mod îl puteau şi controla. De ce spun acest lucru? Pe când mă aflam în misiune externă, am avut o discuţie cu însărcinatul cu afaceri a.i. american, omologul meu la acea vreme, care mi-a spus textual: „acum avem mare nevoie de Ceauşescu; ne-a ajutat enorm în relaţiile cu China şi Vietnam şi în problemele Orientului Mijlociu. Însă, în vreo 10-15 ani vom ajunge la înţelegere cu ruşii, iar atunci Ceauşescu va fi azvârlit la coşul de gunoi ca o măsea stricată“.
Se înţelege că nu am avut curajul să raportez acasă aşa ceva; ar fi însemnat sinucidere curată.
Prin şeful de sector, colonelul „Marinescu“ (provenit de la Academia Militară), am primit ordin să mă prezint la cabinetul 2 din DIE – Ion Mihai Pacepa.
După ce am fost pus în temă cu ceea ce am de făcut, mi s-a ordonat să merg la Secretariat (aşa era cunoscut Sectorul RS, condus la acea vreme de colonelul Daisa, acum pensionar care trăieşte în Israel), să solicit mapa cu ordine şi să refac integral Ordinul şefului DIE cu privire la susţinerea examenelor de maior şi colonel şi, în general, la avansările în grad, eu fiind, la acea vreme, secretarul Comisiei de examinare a candidaţilor.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar subofiţerul care gestiona problema mi-a pus în braţe un dosar voluminos, în locul mapei cu Ordine şi Instrucţiuni. Aşa am aflat de acţiunea „Flamura“, al cărei obiectiv era în esenţă (nu-mi amintesc formularea exactă) promovarea pe plan internaţional a personalităţii de excepţie a „coordonatorului şef“ (aşa era codificat atunci Tovarăşul în cadrul DIE), prin publicarea de cărţi şi articole în presa de peste hotare, sens în care va fi mobilizat întregul potenţial operativ al aparatului de informaţii externe.
În dreapta, sus, la APROB, semna adjunctul şefului DIE, general-maior Mihai Pacepa, în faţa căruia toată lumea trebuia să dea raportul. Au fost organizate şi analize speciale pe această problemă, la diferite nivele de comandă.

Legătura specială Pacepa-Elena Ceauşescu

Despre cum s-a ajuns aici am aflat detalii mult mai târziu, pe când mă aflam în misiune externă, iar în acţiunea „Flamura“ a fost inclusă şi Elena Ceauşescu, „academician doctor inginer şi savant de renume mondial“ (promovată în eşalonul superior al PCR după 1972). Dacă urmărim problema cu atenţie, vom observa că ascensiunea lui Pacepa o urmează îndeaproape pe cea a Elenei Ceauşescu – amândoi „mari specialişti în chimie“ explicaţie poate a intrării sale în anturajul Tovarăşei.
Cărţile aparţinând unor autori străini referitoare la viaţa şi activitatea lui Nicolae Ceauşescu au fost editate şi tipărite în România, pe banii DIE şi tot astfel s-a întâmplat şi cu articolul din „International Herald Tribune“, publicat la rubrica „Paid advertisment“ (contra sumei de 10.000 de dolari) înaintea vizitei la nivel înalt în SUA din aprilie 1978, de care Pacepa a făcut ulterior mare caz, deşi chiar el a fost iniţiatorul acestei „acţiuni de popularizare“.
Am primit sarcina să-l traduc şi să-i fac o Notă de prezentare pentru „Conducere“. Întrucât eram presat de timp, căutam ajutoare, dar un coleg mi-a zis pur şi simplu: „Ia, mă, originalul în limba română de la cabinetul 2, fiindcă eu l-am scris, şi rezolvă problema“.
După 1978, s-a evitat a se mai vorbi de acţiunea „Flamura“. Reluând discuţia pe această temă cu unele cadre de comandă, a rezultat evident că însuşi Pacepa a fost promotorul acţiunii respective, deşi a motivat-o prin prisma indicaţiilor venite de „sus“.
Tot Pacepa a fost acela care a pregătit, pe linia organelor noastre, vizitele la nivel înalt din Europa şi America, prilejuri cu care Tovarăşa a primit, datorită aranjamentelor sale, titluri, ordine şi medalii din partea forurilor ştiinţifice din ţările respective. Din acest motiv nimeni nu mai avea curajul să se atingă de „consilierul“ Tovarăşei, inclusiv serviciile de contrainformaţii (sub a căror „lupă“ trebuie să fie toată lumea).
Într-o discuţie avută cu generalul Cosma Neagu acesta mi-a spus că, prin intermediul unui ministru, s-a încercat avertizarea Elenei Ceauşescu, dar că Tovarăşa ar fi replicat astfel: „Aţi terminat cu duşmanii ţării, iar acum îi vânaţi pe cei devotaţi trup şi suflet partidului? Cum vă permiteţi? O luaţi pe urmele lui Drăghici?“
Practic, folosindu-se de relaţia cu Elena Ceauşescu, Pacepa a reuşit să anihileze contraspionajul, iar generalul Cosma Neagu, care l-a bănuit mereu de menţinerea conspirată a vechilor legături cu ruşii şi care adunase deja o sumă de date deconcertante despre viaţa lui Pacepa, a fost pus la index.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XIII)
Curentul – vineri, 31 iulie 2009

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova